Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a VII-a după Paşte
Anul B (A, C)
Lecturi:
Fapte 1,15-17.20ac-26
1Ioan 4,11-16
Ioan 17,11b-19

Ioan 17,11b-19

Tată sfânt, păstrează-i în numele tău pe care mi l-ai dat, ca ei să fie una ca şi noi. Cât timp am fost cu ei, eu i-am păstrat în numele tău pe care mi l-ai dat şi i-am păzit şi nimeni dintre ei nu s-a pierdut în afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Acum însă, vin la tine şi spun acestea în lume ca să aibă bucuria mea deplină în ei. Eu le-am dat cuvântul tău, iar lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, aşa cum eu nu sunt din lume. Nu te rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti de Cel Rău. Ei nu sunt din lume aşa cum eu nu sunt din lume. Consacră-i în adevăr; cuvântul tău este adevăr. După cum m-ai trimis pe mine în lume, şi eu îi trimit pe ei în lume şi pentru ei mă consacru pe mine însumi, ca şi ei să fie consacraţi în adevăr.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. James Gilhooley
pr. Anton Dancă
Diverşi alţi autori
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Şerban Tarciziu
pr. Felician Tiba

 

* * *

 

Sfinţenie şi slujire

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Biserica Armata Salvării, comparată cu alte Biserici, subliniază natura altruistă a religiei fără a uita importanţa sfinţeniei personale. Fondatorul ei, generalul William Booth, spunea odată: “Fără nici o laudă, fără vanitate, vă pot asigura că atunci când mă dăruiesc lui Dumnezeu o fac mai mult pentru a-i salva pe alţii decât să mă salvez pe mine.” Aşa ceva poate să pară ciudat pentru mulţi dintre noi, care considerăm că scopul principal, dacă nu singurul, la a fi creştin este salvarea propriului nostru suflet. Dacă este aşa pentru noi, atunci evanghelia de astăzi ni se va părea ciudată. Isus spune: “Pentru ei mă sfinţesc pe mine însumi” (Ioan 17,19). Vom privi mai îndeaproape această profundă afirmaţie.

“Pentru ei.” Isus a fost dedicat total binelui celorlalţi. Când a prezentat scopul vieţii Lui, a spus: “Eu am venit ca (ei, ceilalţi) să aibă viaţă şi să o aibă din belşug” (Ioan 10,10). Isus a avut puteri miraculoase dar şi-a folosit aceste puteri în primul rând pentru a-i ajuta pe ceilalţi. Când oamenii erau înfometaţi în deşert, El a înmulţit pâinea pentru a-i hrăni; dar când El a fost flămând în deşert, nu a transformat pietrele în pâine pentru a se hrăni. La un moment dat era obosit şi avea nevoie să se odihnească pentru ceva vreme. A luat barca să meargă undeva, să se retragă, dar când a ajuns acolo s-a trezit înconjurat de oameni ce veniseră pentru el. Văzându-i pe aceştia că arată ca o turmă de oi fără păstor, a anulat odihna programată şi a început să se ocupe de ei. Grija pentru ceilalţi a fost o caracteristică esenţială a vieţii şi slujirii lui.

Înţelegerea faptului că evanghelia le cere creştinilor să se îngrijească în mod activ de binele material şi spiritual al celor mai puţin norocoşi din această lume a născut conceptul de evanghelie socială. Oamenii care sunt implicaţi în eforturi de eradicare a sărăciei şi bolii în oraşele lor sau în alte părţi ale lumii reflectă spiritul de compasiune şi atenţia dezinteresată faţă de soarta altora, aşa cum vedem la Isus. Prima parte a afirmaţiei “Pentru ei mă sfinţesc pe mine însumi” subliniază faptul că grija pentru ceilalţi este în chiar inima evangheliei creştine.

“Mă sfinţesc pe mine însumi”. A doua parte a afirmaţiei, pe de altă parte, subliniază faptul că sfinţirea personală este un element esenţial în complexul faptului de a fi creştin. Contrabalansează prima idee. Isus a fost mereu la dispoziţia oamenilor, dar nu a uitat să se sfinţească pe Sine. Oamenii care sunt atât de implicaţi în ajutarea altora încât uită de propria lor viaţă interioară cu Dumnezeu, văd doar o parte a monedei. Cum ar putea cineva să muncească pentru Domnul uitând de Domnul muncii? Oamenii care sunt activ implicaţi în eforturile de a-i ajuta pe alţii trebuie de asemenea să cultive o relaţie interioară cu Domnul pentru sfinţirea lor personală. Altfel se pierd în activism. Evanghelia socială, bine înţeleasă, presupune de aceea evanghelia personală a intimităţii cu Domnul.

Când privim în jurul nostru ce vedem? Vedem numeroşi creştini care sunt atât de implicaţi în procesul propriei lor mântuiri şi sfinţiri că uită să manifeste grijă pentru cei mai puţini privilegiaţi. Astfel de creştini subscriu evangheliei personale, neglijând evanghelia socială. Se uită doar la o faţă a monedei. Mai ştim şi oameni implicaţi în eforturi pentru dreptate socială şi pace, care consideră o pierdere de vreme să se roage sau să meargă la biserică. Aceştia subscriu evangheliei sociale şi ignoră evanghelia personală.

Care din cele două este mai bună: evanghelia socială sau evanghelia personală? Izolată, nici una nu este mai bună decât cealaltă. Nu este corect să ne gândim care din ele să o alegem, ci cum le urmăm pe amândouă împreună. Pentru noi, cei care mergem regulat la biserică, pericolul cel mai mare este să ne concentrăm prea mult pe mântuirea şi sfinţirea personală, neglijând grija activă faţă de ceilalţi. Nouă ne sunt deci adresate aceste cuvinte ale lui Henry van Dyke:

Cel care caută cerurile singur pentru a-şi salva sufletul

Să ţină calea, căci nu îşi va atinge ţelul;

În timp ce cel ce umblă în iubire până-n depărtare,

Pe acela Dumnezeu îl va aduce între cei fericiţi.

 

* * *

 

A ataca şerpii şi otrăvurile lumii

Autor: pr. James Gilhooley
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

“Acestea sunt semnele care îi vor însoţi pe cei care cred: în numele meu vor alunga diavoli, vor vorbi limbi noi, vor lua şerpi în mână şi, dacă vor bea ceva aducător de moarte, nu le va dăuna. Îşi vor pune mâinile peste cei bolnavi şi ei se vor vindeca.”

Preoţii şi comunităţile lor din unele localităţi rurale iau acest pasaj literalmente. Ca un test al credinţei, ei îşi vor băga mâinile într-o cutie cu şerpi cu clopoţei, vor scoate unul afară şi îl vor ţine sus în faţa mulţimii. Alţii vor bea otravă. Unii vor supravieţui. Alţii vor fi muşcaţi de şerpi. Unii vor muri din cauza otrăvii. Aceste simple comunităţi rurale îi privesc pe supravieţuitori ca fiind exemple pozitive ale credinţei întregii comunităţi. Iar pe cei care sunt muşcaţi de şerpi sau care mor otrăviţi îi consideră exemple ale slăbiciunii credinţei comunităţii.

Ei greşesc total în interpretarea literală a cuvintelor lui Isus. El nu vrea ca noi să îl provocăm să ne vindece, şi nici să ne punem în pericol fără a fi nevoie. Însă ei au dreptate în recunoaşterea faptului că credinţa în Isus îi face capabili să învingă relele lumii. Şi comunităţile lor au dreptate atunci când atribuie succesul Domnului şi văd eşecul ca un rezultat al lipsei lor de credinţă.

Permiteţi-mi să spun câte ceva despre interpretarea literală a Bibliei. Această formă de fundamentalism cere ca fiecare cuvânt, fiecare afirmaţie să fie crezute exact aşa cum sunt scrise şi citite. Aceste interpretări se blochează adesea atât de tare în detalii încât pierd esenţa mesajului. Să vă dau un exemplu. O tânără mamă îşi duce copilul de şase ani pe plajă. Mama îl urmăreşte pe cel mic jucându-se în apă, când deodată acesta începe să strige: “Rechin, rechin!” Mama intră repede în apă pentru a-l proteja pe copil, dar acesta începe să râdă. “”Nu este distractiv”, se gândeşte mama, “Trebuie să înveţe că este greşit să ceri ajutorul când nu ai nevoie.” Aşa că i-a spus copilului povestea cu Petrică şi lupul. Vă amintiţi, băiatul era un păstoraş care păzea oile, şi era plictisit. Aşa că, pentru a atrage atenţia consătenilor lui, a strigat: “Lupul!”. Apoi a râs atunci când ei au venit în fugă, toţi îngrijoraţi. A făcut acest lucru de două ori. Oamenii au venit în ambele ture, dar erau furioşi că el face glume proaste. Apoi băiatul a văzut cu adevărat un lup. A strigat din nou după ajutor, doar că de data aceasta nimeni nu l-a ascultat şi el şi turma lui au fost atacaţi. Acum, mama îi spune această poveste copilului ei de şase ani pentru a-l face să înţeleagă importanţa la a cere ajutor atunci ai nevoie. Aceasta este esenţa poveştii. Orice detaliu despre păstoraş, dacă păzea oi sau capre, sau unde locuia, nu este important. A te lăsa prins în amănunte înseamnă a pierde scopul mai larg.

Care a fost mesajul pe care l-a dat Isus când a menţionat semnele celor care cred? Că ei se pot lupta şi învinge răul în formele lui cele mai rele. Isus a folosit şerpii pentru a reprezenta diavolul. Ucenicii lui, cei care cred în El, pot învinge diavolul. A folosit otrava pentru a reprezenta răul lumii, nu doar o băutură otrăvitoare, ci otrava reprezentată de ură, materialism, prejudecăţi, alcoolism, cultura drogurilor, cultura sexului, şi aşa mai departe. Isus a spus că cei care cred în El vor putea să învingă otrava acestei lumi.

Apoi El S-a înălţat la cer. Petru şi băieţii nu au jelit faptul că a plecat. Maria Magdalena şi fetele nu şi-au reluat plânsul. Nu, erau prea ocupaţi. Au început meargă şi să proclame minunile şi frumuseţile vieţii lui Isus. Diavolul i-a urmărit cu o adevărată bătălie. I-a torturat, i-a alungat din comunităţile lor şi din mijlocul prietenilor, i-a convins pe alţii să îi omoare, dar, după cum ştiţi, nu a învins. El nu ar putea opri lucrarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Ucenicii înving şarpele. Tot răul din lume s-a pus împotriva ucenicilor lui Isus. Otrăvurile care distrug sufletul, care distrug viaţa, i-au atacat. Creştinii nu se ascund. Ei înving otrava lumii şi găsesc o viaţă liberă de rău, o viaţă plină de sens, viaţa creştină. Isus se înalţă la cer şi apoi ne spune: “Treceţi la treabă. Luptaţi-vă cu şarpele, diavolul. Luptaţi-vă cu otrăvurile lumii. Puteţi câştiga aceste bătălii. Le puteţi câştiga pentru că în realitate nu v-am părăsit. Sunt cu voi. Duhul Meu, Duhul Sfânt, vă întăreşte.

Cu toţii avem otrăvuri cu care trebuie să ne luptăm în vieţile noastre. Cu toţii avem proprii noştri demoni. Unii sunt făcuţi de noi. Unii ne sunt impuşi de către alţii sau de situaţii care ne scapă de sub control. Un om poartă o bătăile continuă împotriva alcoolului. Altul împotriva drogurilor. Unul se luptă să aibă o relaţie creştină cu prietena sau cu prietenul. Altul luptă împotriva propriului egoism. Unul trebuie să se lupte cu faptul că familia sa nu este aşa cum ar trebui să fie. Altul suferă de teroarea abuzului. Unul are probleme fizice, altul probleme psihologice. Aceştia şi atât de mulţi alţi demoni şi otrăvuri ale lumii ne atacă, dar nu pot să ne învingă. Noi vom câştiga în faţa răului din lume pentru că avem cea mai mare armă din câte au existat vreodată. Îl avem pe Isus Cristos.

Isus se înalţă la cer şi îşi preia locul de Domn al cerurilor şi pământului. Ce înseamnă oare “Domn”? Înseamnă că are puterea de a învinge, de a înfrânge răul. Înseamnă că el deţine controlul. El este Domnul nostru. El este Cel care luptă pentru noi şi cu noi.

Există o expresie ce spune că cea mai bună apărare este atacul. Când Isus s-a înălţat la cer, discipolii săi au mers la luptă. Ei nu s-au retras cu laşitate într-o cameră, înfricoşaţi de ce le-ar putea face inamicii Împărăţiei lui Dumnezeu. În schimb şi-au asumat bătălia cu răul. Evanghelia ne spune aceasta atât de simplu: “Au plecat şi au predicat pretutindeni”. Oameni care nu şi-ar fi părăsit niciodată satele, au călătorit în lumea întreagă pentru a se lupta pentru Împărăţie. Au predicat pretutindeni. La aşa ceva suntem şi noi chemaţi. Suntem chemaţi la bătălia cu duşmanul. Suntem chemaţi să combatem răul moral oriunde există el, în noi şi împrejurul nostru. Suntem chemaţi să dăm oamenilor Evanghelia, Vestea cea Bună. Iar Vestea cea Bună este aceasta: există o viaţă mult mai bună decât cea pe care lumea o pictează ca fiind ideală. Există o viaţă în care fiecare gest are o semnificaţie. Există o viaţă a împlinirii. Această viaţă este viaţa în Domnul. Aceasta este Vestea cea Bună. Viaţa este infinit mai bună atunci când este trăită în unitate cu Isus Cristos.

Şerpii vor ataca. Pe gât ni se va turna otravă. Dar noi, poporul Domnului Înălţat, le vom învinge pe toate. Cum? Ei bine, evanghelia explică cum în ultimele cuvinte: Domnul a lucrat cu ei şi le-a întărit cuvântul. Nu ducem lupta singuri. Ducem lupta cu putea Domnului Isus Cristos. Şi cu El alăturea, cum am putea oare să pierdem?

 

* * *

 

Să ne rugăm

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

După înălţarea la cer a lui Isus, apostolii şi preacurata Fecioară Maria s-au retras în Cenacol pentru a aştepta pe cel promis, pe Duhul Sfânt. Aşteptarea au petrecut-o în rugăciune. Prin aceasta au descoperit necesitatea înlocuirii lui Iuda Iscarioteanul, care l-a trădat pe Cristos şi apoi s-a spânzurat, cu un altul care să fie apostol şi martor al învierii.

În repetate rânduri i-a îndemnat Mântuitorul pe ucenici să se roage. Ruga lor să fie un semn al iubirii faţă de dânsul şi le spunea: Tatăl vă va da orice veţi cere în numele meu (In 15,16); ca un semn al rămânerii în el (In 17,7), fiindcă numai acea rugăciune îşi atinge ţinta care este făcută prin Domnul nostru Isus Cristos. Astfel, rugăciunea lor va fi dovada că, deşi Isus s-a înălţat la cer, el nu s-a îndepărtat de neamul omenesc (Prefaţa Înălţării).

Sfântul evanghelist Ioan ne îndeamnă, ca de obicei, să ne iubim unii pe alţii, spre a dovedi că suntem născuţi din Dumnezeu, ca şi cum Dumnezeu însuşi ar fi rugăciune (de fapt, ne roagă mereu să-i primim harurile), ca să rămânem în Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este iubire (1In 4,8) şi iubirea în sine este rugăciunea supremă. Dacă ne iubim unii pe alţii, ne rugăm unii pentru alţii cu stăruinţă şi statornicie (cf. Rom 8,34; Evr 7,25), rămânem în iubirea lui Dumnezeu şi nu vom avea frică în ziua judecăţii. Înţelegând mai bine ca oricine necesitatea rugăciunii, sfântul Ioan face o unitate dintre porunca iubirii şi a rugăciunii, spunând: Aceasta este porunca lui, ca să cerem în numele lui Isus Cristos (1In 3,23). Iar ca rugăciunile noastre să nu fie doar o reverberaţie fără de sens a coardelor vocale, Isus are grijă să ni-l trimită pe Duhul Sfânt în inimile noastre cu misiunea de a se ruga pentru noi cu suspine negrăite (cf. Rom 5,5; 8,26), chiar şi atunci când noi nu suntem capabili să ne rugăm cum se cuvine în spirit şi adevăr. Isus ni-l trimite în dar pe Duhul Sfânt şi acesta ne dăruieşte rugăciunea sa, ca rugăciunile noastre să poarte amprenta spiritului şi adevărului (a Duhului Sfânt şi a lui Cristos).

În chip deosebit, evanghelia de azi pune în evidenţă rugăciunea stăruitoare a lui Isus pentru apostoli.

Exemplul lui Isus este o poruncă pentru noi. Iubim şi rămânem în dragostea lui când ne rugăm ca apostolii lui de azi să fie adevăraţi martori ai învierii, oameni ai rugăciunii, apostoli născuţi din Duhul Sfânt care ştiu să facă din suspinele lui negrăite zelul înfocat pentru mântuirea sufletelor. Iubim când ne jertfim şi le oferim din bunurile materiale cele necesare vieţii, ca ei să fie fără grija acestora şi să se poată dedica total slujirii cuvântului.

Ştiind că rugăciunea este un dar al Duhului Sfânt, revărsat cu iubire în sufletele noastre şi ne face asemenea cu Cristos, trebuie să punem pasiune în a-l face să rodească înţelepciune, înţelegere, sfat, putere, ştiinţă, evlavie şi frică de Dumnezeu, deoarece numai prin acestea dăm dovadă că suntem desăvârşiţi şi putem ajunge la Tatăl. Pentru aceasta ne-a spus Mântuitorul: Nimeni nu vine la mine, dacă nu-l atrage Tatăl (In 6,65). Cristos s-a înălţat pentru că Tatăl l-a atras şi l-a atras pentru că Isus s-a rugat şi l-a rugat pentru că l-a iubit şi l-a iubit pentru că, fiind zămislit în sânul Fecioarei Maria prin puterea Duhului Sfânt, toate le-a făcut cu înţelepciune şi înţelegere, cu putere şi cu frica de Dumnezeu.

Câtă durere nu simte un copil în sufletul său când tatăl nu-l atrage, nu se uită la el, nu-l ia în braţe, nu-l cheamă la masă etc. Avem un exemplu în Absalon, fiul lui David, care şi-a omorât fratele, pe Amnon, şi regele l-a pedepsit prin interzicerea de a mai apărea vreodată în faţa lui. Mai întâi i s-a părut pedeapsa uşoară, fiindcă nu s-a ţinut cont de legea talionului şi nu a fost pedepsit cu moartea, dar apoi, după câtva timp, văzând cum la tatăl său vin toţi amărâţii şi pleacă fericiţi, l-a cuprins dorul de a-i vedea faţa şi a început să-i trimită mediatori. Nefiind luaţi în seamă, Absalon dorea mai bine să moară decât să nu fie admis în prezenţa regelui David (cf. 2Sam 13, 23-34).

Când cineva nu are gust de rugăciune, trebuie să se întrebe cu frică şi cutremur: Oare ce rău am făcut atât de mare că Tatăl nu mă cheamă, nu mă atrage la sine? Fiecare trebuie să spună aproapelui său: Roagă-te pentru mine, ca să fiu atras de Tatăl şi să mă pot încadra în rugăciunea lui Isus şi în suspinele Duhului Sfânt!

Chiar dacă Dumnezeu întârzie să ne asculte, trebuie să perseverăm în rugăciune, ne învaţă Mântuitorul prin parabola judecătorului pervers, care, în cele din urmă face dreptate văduvei care insista să-l roage (cf. Lc 18,1-8). Dumnezeu întârzie, dar nu uită. Perseverenţa, în schimb, ne este nouă de folos, fiindcă ne învaţă să preţuim ceea ce cerem şi apoi să păstrăm cu grijă ceea ce am primit; ne învaţă să ne cunoaştem lipsurile, să ne smerim, să ispăşim abuzurile faţă de îndurarea divină, să analizăm mai bine dacă ceea ce dorim nu este cumva în dauna mântuirii etc. Mai presus de toate, perseverenţa ne măreşte capacitatea sufletului de a primi şi de a oferi, fiindcă Dumnezeu întotdeauna este dispus să ne dea mai mult decât îi cerem, când ceea ce îi cerem este spre slava lui; şi noi trebuie să fim asemenea lui: întotdeauna disponibili să dăm mai mult acelora care ne cer. Numai cine nu ştie să se roage nu ştie să dăruiască. De multe ori însă păcatele ne sclerozează, ne îngustează capacitatea sufletului. Dorim să primim, dar nu ştim să oferim. În acest caz, rugăciunea pe care o facem nu are capacitatea nici de a vindeca tot ce este bolnav în suflet, nici de a păstra ceea ce este sănătos.

S-a constatat cu certitudine că rugăciunea celui drept are un efect pozitiv chiar şi asupra organismului, chiar şi atunci când Dumnezeu întârzie s-o asculte, fiindcă ea calmează nervii iritaţi prin speranţa că totuşi nu va uita. Atâţia bolnavi aleargă la medici şi aceştia le spun: Nu vă enervaţi! Nu vă supăraţi! Nu puneţi la inimă! Fiţi mereu senin, vesel, calm! Dacă nu reuşiţi prin autosugestie, luaţi medicamentul acesta… Însă cel mai bun medicament, cel mai bun calmant este rugăciunea simplă, adresată lui Dumnezeu în tăcere de pe altarul inimii. O scrisoare fără adresă nu poate ajunge decât la coşul de hârtii al poştei. La fel, o rugăciune fără adresă nu are nici o şansă de a fi auzită, deoarece, dacă Dumnezeu nu are adresă fixă în inima ta, nu-l poţi găsi nici în cer. Cum să te audă Dumnezeu, dacă tu nu-ţi auzi glasul inimii care suspină prin Duhul Sfânt după Dumnezeu Tatăl? Rugăciunea este iubire şi numai acela care se roagă neîncetat face din inima sa glasul iubirii divine prin orice faptă şi simte mângâierea Duhului. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Fiecare faptă a noastră este ca o scrisoare, pe care să nu uităm să scriem adresa: “Ţie, Dumnezeul meu”. În acest fel întreaga noastră fiinţă se roagă, nu numai buzele şi limba, fiindcă, spune sfântul Toma de Aquino: Omul atâta se roagă cât îşi îndrumă faptele spre Dumnezeu, cu toată fiinţa, cu viaţa de lumină.

O rugăciune care nu ne face mai buni, mai sfinţi, mai darnici, nu este rugăciune.

Isus s-a rugat pentru ucenicii săi ca Tatăl să-i sfinţească în adevărul său, zicând: Pentru ei mă sfinţesc pe mine însumi, ca ei să fie sfinţi în adevăr. Adevărul este cuvântul lui Dumnezeu şi o viaţă călăuzită de cuvântul lui Dumnezeu este o viaţă adevărată, viaţa cea nouă, viaţa dătătoare de viaţă veşnică. Căutaţi mai întâi cele cereşti şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă, ne spune Mântuitorul (Mt 6,33).

Cineva a lansat această provocare: Arătaţi-mi un sfânt care să nu se fi sfinţit prin rugăciune şi eu vă arăt un paradis fără Dumnezeu, un izvor fără apă, un soare fără lumină!

Un beduin, având în serviciul său un ofiţer francez căzut prizonier la turci şi vândut ca sclav, îi aducea zilnic această insultă: Câine de creştin, ce eşti! Ofiţerul insultat şi indignat i-a zis într-o zi: Eu sunt sclavul tău, dar sunt om ca şi tine. Pentru ce mă tratezi cu atâta duritate? La care beduinul i-a replicat: Tu, nu om. De şase luni eşti la mine şi niciodată nu te-am văzut rugându-te. Numai animalele nu se roagă, susţin unii, deşi de multe ori mugetele, lacrimile, gemetele şi mai ales fidelitatea lor faţă de om, sunt adevărate rugăciuni adresate lui Dumnezeu prin om, fiindcă, aşa cum spune apostolul Paul, întreaga natură aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu (cf. Rom 8,19).

Ne descoperim în faţa întregii creaţii ca fii ai lui Dumnezeu când ne rugăm, când iubim şi ne îngrijim cu recunoştinţă de tot ceea ce ne înconjoară, când contemplăm pe Dumnezeu în tot ce există adevărat, bun şi frumos, când lăsăm în urma noastră o lume mai bună decât cum am găsit-o. Amin.

 

* * *

 

Duminica a VII-a după Paşte (B) (audio)

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Cristinel Fodor
Unde: Catedrala romano-catolică din Iaşi
Când: 28 mai 2006

 

Puteţi descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.

 

* * *

 

În verva pregătirii Rusaliilor

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

La Înălţarea lui Isus la cer îngerii i-au îndemnat pe ucenici să nu stea privind în urma celui răpit de norul luminos, ci să se pregătească pentru venirea lui, prin pregătirea de Rusalii mai întâi. Ei au înţeles şi s-au adunat în Cenacol pentru rugăciune şi pentru alegerea unui nou apostol în locul trădătorului Iuda.

Ţinta Rusaliilor este aceasta: toată lumea să poată avea dovada învierii lui Isus prin existenţa Bisericii, dar nu cu imaginea ei ştirbită de Iuda, ci în in tegritatea ei, având la temelie 12 apostoli, care să formeze o unitate îmbrăcată în haina sfinţeniei.

Oare nu pentru aceasta s-a rugat Isus la Cina de taină?..

Privind la măreţia faptelor divine, psalmistul îşi spunea: Binecuvântează (mulţumeşte) suflete al meu pe Domnul şi fiinţa mea să laude numele lui sfânt şi nu uita nicicând de darurile lui! (Ps. resp. 102, 12).

Să privim şi noi măreţia faptelor divine, pe care ni le expun lecturile de la Liturgia cuvântului de azi, ca să-i mulţumim Domnului şi să-l lăudăm în veci.

Isus a pregătit înfăptuirea Rusaliilor prin rugăciunea de la Cina de taină.

Cerând Tatălui să-i păstreze în numele său pe cei pe care i i-a dat, pe cei care au crezut sau vor crede în el, nu cere pentru ei o siguranţă fizică, nu ca să fie eliberaţi de suferinţă şi de moarte, ci de tot ceea ce ar putea să-i constrângă spre a renunţa la credinţa lor şi să părăsească viaţa cea nouă, de aceea le cere pe Duhul Sfânt cu darul tăriei.

Ca să nu fie refuzat, Isus îl cere pe Duhul Sfânt în numele lui Dumnezeu. Numele lui Dumnezeu este o expresie mult înrădăcinată în Vechiul Testament şi înseamnă: a) manifestarea iubirii lui Dumnezeu, aşa cum s-a arătat în templul din Ierusalim; b) însăşi prezenţa lui Isus este sinonimă cu «puterea numelui lui Dumnezeu», cu prezenţa lui pe pământ, cu manifestarea sa în lume, cu manifestarea iubirii. Numele lui Dumnezeu este iubire. Acum, Isus cere pentru ucenicii săi puterea acestui nume, ca să fie apăraţi în credinţa lor, ca să rămână uniţi în iubire reciprocă, fiindcă iubirea reciprocă face ca omul să participe la iubirea pe care Tatăl o are faţă de Fiul şi pe care Fiul o are faţă de Tată şi care nu-i altceva decât Duhul Sfânt; iar prin Duhul Sfânt ei înşişi devin numele sfânt al lui Dumnezeu care se manifestă în lume şi pentru care toţi trebuie să ne rugăm, aşa cum ne-a învăţat Isus în ruga Tatăl nostru… Sfinţească-se numele tău…

În acest context se înscrie şi afirmaţia sfântului Ioan că Dumnezeu este iubire (Lectura a II-a). Prin urmare, rămâne în numele lui Dumnezeu, în puterea lui Dumnezeu arătată în lume, numai acela care rămâne în iubire. Sf. Ioan ne sugerează ceva mai mult: puterea iubirii ne dă încredere în ziua judecăţii. Imaginea tradiţională a judecăţii este aceasta: omul se prezintă în faţa lui Dumnezeu, care este absolut transcendental şi sfânt complexat de micimea sa şi de păcatele proprii. La ce se poate aştepta?.. La o sentinţă de condamnare. Dar, să ne gândim că ar fi un punct de asemănare, totuşi, între Dumnezeu şi om: iubirea faţă de oameni şi faţă de Isus. Această iubire comună este aceea care justifică afirmaţia sfântului Ioan: După cum este el, tot aşa suntem şi noi, în această lume, adică o manifestare a iubirii şi aceasta ne dă încredere în ziua judecăţii. Datorită acestei încrederi, teama va dispare la judecata de apoi, aşa cum dispare ceaţa în faţa soarelui.

Revenind la rugăciunea lui Isus, el se roagă ca unitatea Bisericii sale, a credincioşilor, să se bazeze pe unitatea lui Dumnezeu, pe care de fapt o dă Duhul Sfânt între Tatăl şi Fiul şi chiar trebuie ca această unitate să se arate în lume, să se sfinţească numele lui.

Isus afirmă că pe parcursul misiunii sale pământeşti, el însuşi i-a apărat pe aceia pe care Tatăl i i-a dat şi nici unul nu s-a pierdut, cu excepţia fiului pierzării. «Fiul pierzării» era o expresie tradiţională; conform mitologiei timpului indica o personificare a răului (2Tes 2, 3). Cazul şi misiunea lui Iuda fac parte dintr-un plan divin de mântuire: au fost prevăzute de Sfânta Scriptură (cf. Ps 40, 10, implicit citat de Mc 14, 18; Ps 68, 26; 108,8 citat de Fap 1, 20 şi apoi de Lc 22, 22). În Evanghelia sa sf. Ioan arată că Iuda a fost un instrument al satanei. In acest caz, Iuda este anticristul care a încercat să se înfigă chiar în inima Bisericii. Rugăciunea l-a înfrânt, l-a exclus din preajma ucenicilor. În planul lui Dumnezeu nu pot fi lucruri neprevăzute. Capitolul neprevăzutului aparţine categoriei umane. Iuda va rămâne pentru totdeauna ca un simbol tragic al refuzului de a răsplăti iubirea cu iubire. Omenirea avea trebuinţă şi de o astfel de lecţie? Din moment ce Dumnezeu ne-a dat-o, credem că da.

Argumentul încrederii la judecată, pe care ni l-a arătat sfântul Ioan, îşi avea temelia aici, în această rugăciune a lui Isus: Dar acum eu vin la tine, fără teamă, fiindcă din iubire am împlinit tot ceea ce mi-ai poruncit.

Nu mă rog pentru lume spune Isus mai departe.

Excluderea lumii din rugăciunea lui Isus pare ceva deosebit de hotărât, dar se explică prin necesitatea ucenicilor de a rămâne în lume, de a continua ceea ce a început Isus. Ucenicii trebuie să rămână în lume, ca să aducă roade prin mărturia lor în favoarea învierii lui Isus şi rugăciunea lor pentru lume va arăta dragoastea lui Isus pentru lume. Dar, a trăi în această lume şi a avea sensul transcendenţei unei lumi închise în sine, dominată de principele acestei lumi, de cel rău, comportă în sine un risc inevitabil. Din acest motiv, Isus cere ci insistenţă Tatălui ca să-i elibereze de cel rău.

Sfinţeşte-i în adevăr!

Cuvântul grecesc sfinţire, care stă la baza traducerii, înseamnă consacrare. «A sfinţi în adevăr» înseamnă a consacra, pentru ca să-şi poată împlini misiunea lor în folosul lumii. Dar acest lucru se poate obţine numai ţinând cont de temelia Revelaţiei pe care Isus le-a dat-o. Din aceast motiv se cere sfinţirea «în adevăr». Sfinţirea lui Isus «în adevăr» pentru credincioşi culminează cu moartea sa şi, rezultatul sfinţirii lui Isus, a consacrării pentru oameni până la moarte, este misiunea pe care a încredinţat-o ucenicilor şi pe care ei trebuie s-o împlinească la fel în folosul lumii până la moartea lor. Ceea ce vor face prin puterea Duhului Sfânt, Duhul consacrării lor în adevăr.

Dacă în Cenacol, la Cina de Taină, Isus i-a pregătit pe ucenici pentru ziua consacrării lor, pentru Rusalii, printr-o rugăciune stăruitoare înălţată către Tatăl, după Înălţare, ucenicii se vor aduna în acelaşi loc şi vor stărui în rugăciune împreună cu Maria, Mama lui Isus, care era consacrată prin puterea Duhului Sfânt încă din ziua Buneivestiri. Ca în ziua consacrării numărul ucenicilor să fie complet, aşa cum l-a voit Isus, de 12, Petru ia iniţiativa alegerii unui alt ucenic în locul lui Iuda trădătorul care a mers pe drumul lui. Prezentarea candidatului trebuia făcută de comunitatea constituită din 120 de persoane. Numărul de 120 nu pare să fie întâmplător. În conducerea locală iudaică, 120 era numărul cel mai mic cerut ca un grup să se poată constitui într-un adevărat consiliu. Sf. Luca recurge la acest număr pentru a desemna organizarea bisericească. Era necesar ca în momentul consacrării Bisericii ca Trup mistic al lui Cristos, în ziua de Rusalii, numărul 12 – simbol al universalităţii şi al plinătăţii (amintind de cele 12 triburi ale lui Israel care vor fi înlocuite cu un nou popor al lui Dumnezeu) – să fie o realitate completă. Spre a fi apostol, conform lui Luca, era necesar ca cel ales să fi fost martor al Învierii. Deci, martori ai învierii n-au fost numai apostolii; învierea nu este o invenţie a lor şi nici numai un privilegiu făcut lor, ci constituie o legătură fundamentală între creştinism şi iudaism, dar şi între om şi om prin mărturia dată despre viaţa lui Isus fiecărui om în parte începând cu botezul lui Ioan, ca prin fiecare să se pună în evidenţă tradiţia creştină. În Biserică, afară de Apostlii aleşi de Isus, mai sunt mulţi care au ceva de spus despre el, care, după înviere, ar fi putut el însuşi să aleagă un altul în locul lui Iuda trădătorul, dar a lăsat această datorie Bisericii.

Nu trebuie să fie nici un fel de obligaţii faţă de om şi faţă de Biserică, care să nu-l găsească pe creştin gata să-şi asume un rol responsabil, nu în excusivitate, ci în colaborare cu toţi acei care au la inimă sfinţenia omului, sinţenia, consacrarea aceleia care trebuie să fie Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică Biserică. Numai având la inimă acest adevăr putem avea în noi sensul lui Cristos Isus, exprimat în rugăciunea de la începutul sf. liturghii de azi: Ascultă cu bunăvoinţă, Doamne, rugăciunile noastre. Noi credem că Mântuitorul neamului omenesc se află cu tine în mărire; dă-ne harul să simţim că el rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor, după cum ne-a făgăduit (LR). Amin. (cf. CBL şi MAC).

 

* * *

 

A VII-a Duminică după Paşti (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Există întotdeauna timp pentru a ne înălţa, adică pentru a ne sfinţi. Citeam despre un soldat italian care a reuşit să scape de prizonierat în Germania, care se afla printre ruinele Berlinului distrus pe jumătate. Era într-o stare extremă de depresie: flămând de aproape cinci zile, la limita puterilor lui, încercase să se predea ca prizonier englezilor, americanilor, şi chiar ruşilor, dar în zadar; se simţea atât de pierdut încât ar fi fost fericit dacă ar fi fost mitraliat.

Nu avea nici un pic de credinţă, aşa că dacă i-ar fi picat în mână o armă, nu ar fi ezitat să îşi pună capăt zilelor în disperarea lui. Era în această stare când privirea lui s-a fixat din întâmplare pe un copac din apropiere, acoperit de mugurii primăverii. A fost ca o descoperire. Ceva mai rezista încă, viţa continua. S-a aruncat în genunchi, el, care nu avea nici o fărâmă de credinţă, şi i-a mulţumit lui Dumnezeu. Încă nu era spus ultimul cuvânt. A început din nou să meargă (R. Francisco).

2. Tema

Isus este cu noi în viaţă şi în moarte.

3. Mesajul zilei

A călători.

- Toată viaţa este o călătorie. Toată viaţa poporului evreu este rezumată în cuvântul “exod” (= ieşire, mers). Toată viaţa lui Isus este descrisă în două cuvinte: “a merge” şi “a se întoarce”.

- Când călătorim, ne recunoaştem provizorii, fără o patrie adevărată, fără o casă stabilă. Biserica este un popor în călătorie spre oraşul lui Dumnezeu. Duhul lui Isus spune inimii tale: “Trăieşte ca un bun cetăţean al pământului, în aşa fel încât să devii un bun cetăţean al cerului. Călătoreşte lăsându-te umplut de Domnul cu credinţă şi iubire, altfel, când vei bate la poarta Paradisului, vei avea mâinile goale”.

A călători cu Isus.

- Cu Isus din duminică în duminică, până la înălţarea noastră. Isus merge în cer. Ce înseamnă?…

- Înălţare înseamnă că Isus, după ce a înviat şi a dobândit caracteristicile trupului “spiritualizat”, se înalţă în împărăţia Tatălui, încetând să li se arate ucenicilor săi. Acum are toată puterea în cer şi pe pământ. Acum şade la dreapta Tatălui.

- Trebuie să sărbătorim, pentru că acum Isus, împreună şi cu umanitatea sa, este prezent pretutindeni, mereu alături de fiecare dintre noi pentru a ne ajuta şi pentru a ne spune că ne iubeşte, chiar dacă rămâne invizibil.

A călători împreună cu Isus spre Tatăl.

- Care va fi destinul celui care călătoreşte împreună cu Isus toată viaţa? Cel al lui Isus: Paradisul!

- Paradisul: ceva abstract, îndepărtat? Nu!

- Paradisul este Cineva: Dumnezeu care ne iubeşte pentru totdeauna şi care ni se manifestă inundându-ne cu fericire.

- În cer este Isus, cu trupul său.

- În cer este Maria, cu trupul ei.

- În cer sunt cei dragi ai noştri.

- În cer vom fi şi noi, chiar şi cu trupul nostru transformat – după învierea noastră – salvaţi în întregime şi pentru totdeauna.

- “Paradisul este bucurie fără sfârşit: vom trăi pentru totdeauna cu Dumnezeu Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt”.

- Acum călătorim în credinţă, ca în ceaţă: Nu pentru aceasta, dar trebuie să ne temem. La capătul drumului se vede deja poarta deschisă a casei Tatălui nostru: este o casă plină de lumină şi de sărbătoare.

4. Exemple

a) Lumea se aseamănă cu o vie. Omul nebun, care se gândeşte doar la acest pământ, este asemenea unei vulpi. Într-o zi, o vulpe a găsit o vie îngrădită din toate părţile. Dar era o deschizătură. Ce a făcut? A postit trei zile, a devenit slabă şi, în sfârşit, a putut trece prin spărtura aceea. Înăuntru a început să mănânce din abundenţă şi, prin urmare, s-a îngrăşat. Când a vrut să iasă nu a putut trece. Ce să facă? A fost constrânsă să postească timp de trei zile până când a slăbit şi a reuşit să iasă din vie. Ieşită, s-a întors spre via aceea şi a exclamat: “Vie! Nu mi-au folosit la nimic roadele tale. Tot ce ai este frumos şi bun, dar ce beneficiu se poate obţine de la tine? Intri slab şi ieşi slab!”

La fel este cu lumea. Când un copil intră în ea are mâinile închise, parcă pentru a spune: “Totul este al meu!” Când cineva moare, lasă să cadă toate din mâinile sale deschise, parcă pentru a spune: “Nu duc nimic cu mine din această lume!” (Talmud).

b) “Doi copii merg împreună pe acelaşi drum. Maria este convinsă că acel drum duce în cer şi că Isus o însoţeşte. Ioan, în schimb, spune că este singur şi că acel drum duce doar spre moarte.

Dar dat fiind că nu era alt drum, Ioan şi Maria mergeau împreună, unul trist, cealaltă plină de speranţă. Pentru orice lucru frumos, Maria îi mulţumea lui Isus; Ioan, în schimb, spune că rugăciunile sunt inutile: nimeni nu le ascultă. În orice durere, Maria spune: “Vreau să îi fiu fidelă lui Isus; el mă va ajuta şi mă va răsplăti în împărăţia sa”. Ioan, în schimb, spune: “Sunt sigur că la sfârşit toţi cei care cred în Isus vor fi dezamăgiţi”.

Între timp, amândoi merg pe acel drum, fără să îl vadă pe Isus… până când, într-o zi, ajung la ultima curbă. Abia atunci lumina adevărului se va arăta în faţa tuturor, dar cu ce consecinţe?” La capătul drumului, adică al vieţii, care dintre cei doi ai fi preferat să fi fost, Maria sau Ioan?… De ce?

c) După ce Dumnezeu a creat toate păsările (care încă nu zburau pentru că nu aveau aripi) le-a adunat pe toate în faţa sa şi, arătându-le ceva încă necunoscut lor (aripile), le-a spus:

- Fiecare dintre voi să ia două dintre aceste obiecte şi să şi le pună pe spate. Va trebui să le purtaţi pentru totdeauna.

Păsările s-au privit uimite.

Struţul, care credea că este cel mai inteligent şi cel mai isteţ dintre toate, a spus:

- Eu îmi iau două mici, de aici, astfel voi avea de făcut eforturi mici.

Şi a luat două aripioare nici mici, nici mari.

Şi, una după alta, păsările au luat fiecare aripile pe care le considerau cele mai potrivite. Vulturul s-a gândit:

- Dacă Dumnezeu îmi dă aceste obiecte, înseamnă că îmi sunt utile; într-adevăr, dacă m-a creat, înseamnă că mă iubeşte.

Şi a luat perechea de aripi cele mai mari din câte erau. Când toate şi-au luat aripi, Domnul Dumnezeu a spus:

- Acum, deschideţi aripile, agitaţi-le şi zburaţi.

Vulturul, din câteva mişcări de aripi, a ajuns imediat până sus, în cer. Găina a dat din aripile ei. S-a ridicat câţiva metri şi a căzut înapoi pe pământ. Struţul, oricât de mult dădea din aripi, nu s-a ridicat deloc şi pentru el, isteţ şi inteligent, aripile erau într-adevăr utile doar pentru… a alerga (G. Oltolina).

 

* * *

 

Duminica a VII-a a Paştelui (B)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Isus, ridicându-şi ochii spre cer, s-a rugat spunând: “Tată Sfânt, păzeşte-i în numele tău pe cei pe care mi i-ai dat, ca să fie un precum Noi. Când eram cu ei, Eu îi păzeam în numele tău, pe care mi l-ai dat mie, şi i-am păzit, şi nimeni dintre ei nu a pierit decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum la tine vin şi acestea le spun în lume, ca ei să aibă bucuria mea deplină în ei. Eu le-am dat cuvântul tău, şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume. Nu te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău… Consfinţeşte-i întru adevăr: cuvântul tău este adevăr. Precum m-ai trimis pe mine în lume, şi Eui i-am trimis pe ei în lume. Şi pentru ei mă consfinţesc pe mine însumi ca şi ei să fie consfinţiţi întru adevăr.” (In 17,11-19)

Duminica a şaptea a Paştelui este situată între sărbătoarea Înălţării preaslăvite a lui Isus Cristos la cer şi cea a Rusaliilor. Prin urmare, rugăciunea pe care Mântuitorul o pronunţă în fragmentul evanghelic care se citeşte în această duminică, ni-L prezintă pe Isus în atitudine de mijlocire în favoarea ucenicilor rămaşi în lume.

Rugăciunea lui Isus îi are în vedere pe ucenicii imediaţi, pe apostoli. Ea, însă, este la fel de valabilă şi pentru cei care astăzi îi continuă misiunea apostolică: colegiul episcopilor, preoţii, diaconii şi toţi membrii Bisericii. Odată cu botezul fiecare creştin a intrat într-un nou statut al existenţei, de vreme ce împărtăşesc cu Cristos cel Înviat viaţa Lui. Creştinul, însă, trebuie să asume această nouă existenţă în sânul unei lumi care nu-l va cruţa de ispite şi de încercări. Rugăciunea învăţată cândva de Isus capătă aici întreaga sa valoare: Nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuieşte de cel rău. Răul constă în a-L respinge pe Cristos şi în a fi infidel faţă de porunca iubirii (v. lectura a doua). Prin urmare ucenicul trebuie să ceară Tatălui, împreună cu Isus, să fie consfinţit în adevăr.

În mijlocul lumii, ucenicii şi deci toţi cei botezaţi au de împlinit o misiune. Aşa precum Tatăl l-a trimis pe Isus în lume şi El (Isus) ne trimite pe noi astăzi. Cu ce scop? Mai întâi ca să fim martori ai Celui înviat (v. prima lectură) şi ai iubirii Tatălui (v. lectura a doua). În acest sens trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu ca sărbătoare Rusaliilor să fie pentru întreaga Biserică o revărsare cât mai bogată a darului Duhului Sfânt.

 

* * *

 

Duminica a VII-a a Paştelui

Autor: pr. Felician Tiba
Copyright: Predici.cnet.ro

Ne aflăm în duminica dintre sărbătoarea Înălţării Domnului nostru Isus Cristos la cer şi sărbătoarea Rusaliilor, un timp care, din punctul de vedere al prezenţei lui Isus Cristos, ne trimite parcă cu gândul la Sâmbăta Mare.

Atunci eram în aşteptarea învierii Domnului, acum suntem în aşteptarea coborârii Duhului Sfânt. Atunci, prin moartea sa, Isus plecase fizic dintre apostoli, acum, prin înălţare, Isus face acelaşi lucru, pleacă fizic dintre apostoli şi dintre cei care l-au urmat. Şi atunci ca şi acum ne încearcă parcă un sentiment de nostalgie; Şi noi putem spune cu cei doi ucenici care au luat cina cu Isus la Emaus: “Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile? (Lc 24,32). Nu am trăit noi cu atâta intensitate timpul sfânt al Postului Mare! Nu am simţit noi din plin bucuria trăirii învierii Domnului? Şi acum! Acum Isus a plecat dintre noi! S-a înălţat la cer, s-a dus în Casa Tatălui să ne pregătească un loc.

Întâlnirea cu Isus, este imposibil să nu lase urme. Să ne amintim de dorinţa şireată a lui Irod care spunea magilor veniţi din răsărit să-l găsească pe regele nou născut: “Mergeţi şi informaţi-vă cu exactitate despre copil şi, când îl veţi fi găsit, înştiinţaţi-mă şi pe mine ca să merg şi eu să mă închin lui” (Mt 2, 8). Găsirea şi cunoaşterea lui Isus însă i-a transformat pe magi, iar ei, “pe un alt drum s-au întors în ţara lor” (Mt 2,12).

Femeia păcătoasă, vameşul Matei, Zaheu, fariseul Nicodim, atâţia bolnavi, posedaţi, mulţimile de oameni care l-au întâlnit şi l-au auzit, care s-au bucurat să primească din mâinile lui iertarea păcatelor, sănătatea fizică şi spirituală, hrana materială, toate acestea au fost întâlniri cu Isus. Cine îl întâlneşte cu adevărat pe Isus, nu poate să-l uite.

Pe amintirea de primiţie a unui preot erau scrise următoarele cuvinte: “Dacă m-ai întâlnit pe mine şi m-ai uitat, nu ai pierdut nimic, dar dacă l-ai întâlnit pe Isus şi l-ai uitat, ai pierdut totul!”

Vorbim astăzi despre întâlnirea cu Isus şi despre această aparentă lipsă a lui din lume. Dar mai întâi aş vrea să pun două întrebări: Îl mai întâlneşte astăzi lumea pe Isus? Se mai simte astăzi prezenţa lui în lume? Sau suntem într-o continuă Sâmbătă Sfântă? Sau poate într-o continuă perioadă dintre Înălţare şi Rusalii?

Mergeţi în spitale şi veţi vedea oameni disperaţi, bolnavi cronici, bolnavi pe care nu-i mai vizitează nimeni, bolnavi pe care, din diverse motive, poate nici medicii nu vor să-i mai îngrijească.

Mergeţi în penitenciare şi veţi vedea tineri care, în loc să construiască autostrăzi, să modernizeze oraşele şi satele noastre, să cucerească lumea prin tinereţea lor, sunt condamnaţi la ani grei de închisoare din cauza delictelor comise.

Mergeţi la Forţele de muncă şi veţi vedea câţi şomeri sunt, oameni care, din cauza crizei economice mondiale sau din diverse motive, au rămas fără un loc de muncă.

Deschideţi televizoarele, citiţi ziarele, intraţi pe internet şi veţi vedea cât de departe pare lumea reală de astăzi, de Dumnezeu!

Îl mai întâlnesc oamenii de astăzi pe Isus? Sau, mai poate Isus să-l întâlnească pe omul postmodern de astăzi?

Într-o zi un bărbat a făcut o criză comiţială în urma căreia un altul ar fi murit imediat. După mai multe minute şi-a revenit, s-a ridicat şi a urmat un lung drum de suferinţă; câteva operaţii grele, paralizie şi alte crize. A urmat o perioadă destul de lungă de spitalizare şi de îngrijire atentă din partea celor din jur. De ce a fost nevoie de acea criză? De ce nu şi-a înghiţit limba atunci să moară? Pentru că Dumnezeu avea un plan, un plan de iubire. Acel bărbat era dator lui Dumnezeu, îi datora mulţi ani de rătăcire, iar acum a avut posibilitatea să revină acasă, să revină în “Casa Tatălui”. Şi lui îi pregătise Isus un loc. Prin suferinţa sa, prin grija pe care au avut-o cei din jur faţă de el, a făcut apostolatul iubirii lui Dumnezeu. Aşa a înţeles şi el şi cei care l-au îngrijit că Dumnezeu are modul său de a acţiona, de a se face prezent, un mod care, de cele mai multe ori, este contrar a tot ceea ce vedem sau aşteptăm noi oamenii de astăzi.

Altădată, din întâmplare, un om face un accident de maşină care se soldează cu o victimă. Traversase neregulamentar, dar impactul i-a fost fatal. Aflat în închisoare, şoferul are timp să se gândească la Dumnezeu. Regretă, nu atât accidentul, deoarece, în conştiinţă, ştie că nu ar fi putut evita impactul. Efectiv s-a trezit cu bărbatul pe parbriz şi aceasta fără să aibă viteză. Regretă mai ales că înainte de accident îşi jignise părinţii, îşi lovise mama, iar pe tatăl îl înjurase.

Trăim într-o lume care despică firul de păr în patru şi o face bine, dar adesea ignoră esenţialul: că firul de păr nu creşte fără ştirea lui Dumnezeu.

Suntem chemaţi ca în fiecare moment să facem alegere între Iuda şi Matia, între Iuda, ca simbol al răului şi Matia, ca simbol al celui care a fost încă de la început cu Isus, care a fost martor al învierii. A merge cu Iuda, pe drumul său, înseamnă a trăi viaţa în mod dezordonat; a nu înţelege că Dumnezeu ne-a creat şi ne susţine în existenţă, că Isus ne-a mântuit şi că Duhul Sfânt ne sfinţeşte cu harul său în fiecare moment, înseamnă a lăsa disperarea, ura, invidia, gelozia şi altele asemenea, să ne călăuzească în viaţă. Şi cum să mai vedem prezenţa lui Dumnezeu printre toate acestea?

A fi aleşi ca şi Matia, aceasta este chemarea fiecăruia dintre noi; aceasta este şi chemarea celui care suferă, indiferent dacă această suferinţă se numeşte boală, nedreptate, şomaj, lipsuri. În suferinţă facem experienţa necesităţii; a necesităţii cuiva care să ne ajute, a necesităţii sănătăţii, a necesităţii aproapelui, a necesităţii lui Dumnezeu care, înainte de toate, este iubire.

De fapt, de ce nu simte lumea de astăzi prezenţa reală a lui Dumnezeu? Pentru că îi lipseşte iubirea! Şi de ce Dumnezeu nu este lăsat să intre în viaţa omului de astăzi? Pentru că omului de astăzi îi lipseşte iubirea. Şi nu mai este nevoie să exemplific de ce!

Şi totuşi există atâtea soluţii pentru a ne lăsa şi astăzi contaminaţi de prezenţa iubitoare a lui Dumnezeu.

În evanghelie Isus a spus: “Păstrează-i în credinţa faţă de numele tău… Bucuria mea în ei să fie deplină… Eu le-am dat cuvântul tău… Nu te rog să-i scoţi din lume, ci să-i păzeşti de rău… După cum tu m-ai trimis pe mine în lume, tot aşa îi trimit şi eu pe ei în lume…”

Aşadar, harul şi puterea lui Dumnezeu sunt de partea noastră. Dumnezeu nu ne-a creat să fim sclavii răului, ci ne-a creat să fim liberi. Cine iubeşte aşa cum ne-a iubit Isus este o persoană liberă.

Vă invit astăzi să ne lăsăm eliberaţi de rău. Să conştientizăm că fiind creaţi de Dumnezeu din iubire, suntem chemaţi la iubire. Să ne amintim cu nostalgie de marile intervenţii ale lui Dumnezeu din viaţa noastră; de botezul nostru, de prima sfântă Împărtăşanie, de Duhul Sfânt pe care l-am primit la Mir, de iubirea care ne-a unit în sacramentul căsătoriei, de glasul tainic care ne-a chemat la Preoţie sau la viaţa consacrată, de mângâierile calde ale mamelor noastre, de forţa taţilor noştri, de ce nu, de mângâierea celor care ne-au vizitat când eram bolnavi şi chiar şi de glasul dojenitor al celor care ne-au îndreptat sau ne-au repus pe calea binelui când noi ne-am îndepărtat de ea.

Mai putem spune că Dumnezeu, Isus Cristos, lipseşte astăzi dintre noi? Dacă am spune aceasta, prezenţa noastră aici ne-ar contrazice. Suntem copiii lui Dumnezeu, copii iubiţi, doriţi şi plini de tot darul şi atunci, cum să nu simţim prezenţa lui în mijlocul nostru?

Doamne, îţi mulţumim că eşti cu noi, îţi mulţumim pentru iubirea ta. Fă ca întâlnirea noastră de astăzi cu tine să ne schimbe asemenea magilor, a femeii păcătoase, a vameşului Matei, a lui Zaheu, a farizeului Nicodim şi a atâtor bolnavi sau posedaţi, asemenea mulţimilor care te-au întâlnit şi te-au auzit, care s-au bucurat să primească din mâinile tale iertarea păcatelor, sănătatea fizică şi spirituală şi chiar hrana materială. Fă-ne astăzi şi întotdeauna martori ai iubirii tale în lume. Amin.