Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a VII-a după Paşte
Anul A (B, C)
Lecturi:
Fapte 1,12-14
1Petru 4,13-16
Ioan 17,1-11a

Ioan 17,1-11a

În acel timp, Isus şi-a ridicat ochii spre cer şi s-a rugat astfel: “Părinte, a venit ceasul; preamăreşte-l pe Fiul tău, ca şi Fiul să te preamărească pe tine. Tu i-ai dat putere peste toţi oamenii, ca el să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care i-ai încredinţat lui. Aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Cristos pe care l-ai trimis. Eu te-am preamărit pe pământ, îndeplinind misiunea pe care tu mi-ai încredinţat-o. Preamăreşte-mă acum, Părinte, în faţa ta, dându-mi slava pe care am avut-o la tine înainte de începutul lumii. Eu am făcut cunoscut numele tău oamenilor din lume, pe care mi i-ai dat. Ei erau ai tăi şi tu mi i-ai dat mie, iar ei au păzit cuvântul tău. Ei ştiu acum că tot ce mi-ai dat vine de la tine; pentru că le-am dat cuvintele pe care mi le-ai încredinţat, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că am venit de la tine şi au crezut că tu m-ai trimis. Eu mă rog pentru ei. Nu mă rog pentru lume, ci pentru cei pe care mi i-ai dat. Ei sunt ai tăi şi toate ale mele sunt ale tale, după cum toate ale tale sunt ale mele. Eu sunt preamărit în ei. De acum eu nu mai sunt în lume; ei sunt în lume iar eu vin la tine”.

 

Autori

volum colectiv ITRC
pr. Anton Dancă
pr. Şerban Tarciziu
volum colectiv ITRC 2
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Felix Roca jr

 

* * *

 

Duminica a VII-a a Paştelui

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

După ce am sărbătorit Înălţarea Domnului nostru Isus Cristos la cer, ne pregătim pentru sărbătoarea coborării Duhului Sfânt, care va avea loc doar peste câteva zile. Este un timp de rugăciune şi de încredere totală în Cuvântul Mântuitorului. Comunitatea primilor creştini se îndreaptă spre această zi în care are loc evenimentul care inaugurează începutul Bisericii.

Liturgia Cuvântului ne ajută să înţelegem despre ce fel de pregătire este vorba. Lecturile de astăzi scot în evidenţă rolul pe care îl au apostolii în planul divin de mântuire al lui Dumnezeu. Prima lectură ne relatează viaţa primei comunităţi creştine imediat după Înălţarea la cer a lui Isus Cristos. Ea în acest timp de aşteptare a venirii Mângăietorului nu şi-a pierdut credinţa. Apostolii nu se întorc de pe Muntele Măslinilor fără credinţă şi speranţă ca şi cum totul s-ar fi terminat. Rugăciunea este argumentul principal că ei au crezut cele spuse lor de Domnul. Ei împreună cu Maria, Mama Bisericii, aşteaptă naşterea Bisericii, care are ca scop de a-l arăta lumii pe Cristos. Biserica, care se naşte acuma, este cea voită de Cristos, iar membrii ei sunt aleşi direct de către Dumnezeu Tatăl.

El a voit în înţelepciunea sa ca mesajul mântuirii să fie transmis de oameni aleşi de el. Cuvintele divine transmise sub formă umană nu sunt un sunet gol şi nici cuvinte abstracte, ci sunt cuvinte în acţiune, adică operează ceea ce semnifică, chiar dacă slujitorii cuvântului sunt aleşi din rândul oamenilor simpli. Apostolii au misiunea, în virtutea chemării lor, să transmită pe mai departe Cuvântul lui Dumnezeu. Însă pentru a fi capabili de a transmite acest Cuvânt, într-o formă cât mai corectă, au nevoie de Duhul Sfânt, care să-i lumineze pentru a înţelege cât mai bine misterul lui Isus Critos. Aceasta este responsabilitatea pe care şi-o asumă ucenicul chemat de Dumnezeu. El are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu în împlinirea acestei misiuni atât de nobile. Însă Dumnezeu care l-a chemat îl va susţine pe mesagerul său în misiunea sa, dacă acesta răspunde în mod corespunzător chemării divine.

Apostolii au datoria de a-l face cunoscut pe Isus în toată lumea, de a arăta că Isus este Fiul lui Dumnezeu şi că El este Mântuitorul lumii. Acest lucru cere Isus în Evanghelia de astăzi: “Părinte, preamăreşte-l pe Fiul tău”. Isus toată viaţa sa l-a preamărit pe Tatăl prin ascultarea sa dusă până la sacrificiu. Pentru ca să-şi împlinească misiunea şi-a statornicit cortul prezenţei sale în “carnea” muritoare şi slabă şi a acceptat neputinţa şi sfârşenia. El l-a făcut cunoscut pe Dumnezeu apostolilor: “Eu am făcut cunoscut numele tău oamenilor din lume, pe care mi i-ai dat”. Acum vedem până unde merge iubirea lui Isus faţă de noi. Coboară de la Tatăl ca noi să putem ajunge la El şi ia firea noastră pentru a arăta valoarea inestimabilă a persoanei umane nouă celor de astăzi, care desconsiderăm aşa de mult omul pe care Isus Cristos l-a răscumpărat cu un preţ aşa de mare şi pe care l-a ridicat la starea de Fiu a lui Dumnezeu, capabil să-l cunoască pe El şi să-i dea slavă. Noi cei de astăzi avem de îndeplinit aceeaşi misiune pe care au avut-o şi apostolii. Însă observăm în zilele noastre o scădere a zelului în împlinirea acestei misiuni în conformitatea cu voinţa lui Dumnezeu. Motivul principal al acestei scăderi este lipsa de credinţă care nu face altceva decât să ducă în eroare lumea, care este înclinată spre săvârşirea răului.

Astăzi însuşi Isus Cristos ne cheamă să nu ne pierdem curajul, pentru că noi ocupăm un loc special în rugăciunea lui: “Eu mă rog pentru ei“. Isus se roagă ca oamenii pe care i-a dat Dumnezeu să fie în conformitate cu voinţa lui.

Noi creştinii am primit darul credinţei şi suntem chemaţi de Dumnezeu în a o arăta lumii întregi prin exemplul vieţii. Dumnezeu este atât autorul credinţei, cât şi susţinătorul ei: “Fericit eşti tu Simon, fiul lui Iona, că nu trupul şi sângele ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl meu cel din ceruri” (Mt 16,17); “Nimeni nu vine la mine, dacă nu este chemat de Tatăl”.

Noi trebuie să-l mărturism pe Isus Cristos unei lumi nu tocmai favorabilă lui. Cristos ne trimite: “Mergeţi, învăţaţi toate neamurile…” (Mt 28,19). Însă trebuie să ştim că această misiune nu le revine numai preoţilor, cum ar crede unii, ci întregului popor al lui Dumnezeu peregrin pe acest pământ.

Comunitatea primilor creştini a trăit astfel încât Isus într-adevăr a fost preamărit în ea: “Eu sunt preamărit în ei”. Noi cei de astăzi să luăm exemplul de viaţă al primei comunităţi. Să ne întrebăm ce i-a făcut ca ei să poată fi în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu? Cu siguranţă rugăciunea comunitară i-a unit pe toţi în credinţă şi dragoste ca un lanţ. Astfel uniţi au putut trăi viaţa de credinţă şi au fost un exemplu pentru cei din jur.

O rugăciune făcută fără farizeism şi izvorâtă din interior este rugăciunea adevărată. În rugăciune: “Nu oricine se urcă pe munte. Există o rugăciune de tip păcătos, orgolios, de exemplu ca în rugăciunea farizeului (Lc 18,9-14). Dar cine se roagă corect, ridicându-se de la lucrurile pământeşti la cele cereşti, urcă pe culmea unui zel sublim” (Sf. Ambroziu). Rugăciunea trebuie să fie continuă şi nu din interes, adică să nu ne rugăm numai atunci când avem nevoie de o binefacere: “Trebuie să ne rugăm mereu fără a ne obosi (Lc 18,1), ca văduva care ziua şi noaptea îl necăjea pe judecător” (Lc 18,3-7).

Atât Isus Cristos, cât şi apostolii au avut de înfruntat insulte din partea lumii. Nici noi nu ne putem aştepta la ceva mai bun. Lumea nu a înţeles şi nici nu va înţelege mesajul lui Cristos. Apostolii au fost primii care au înţeles cine este Isus Cristos: “Lumina se afla în lume însă lumea nu a cunoscut-o” (In 1,10); “În mijlocul vostru se află acela pe care voi nu-l cunoaşteţi” (In 1,26). Tot timpul a existat şi va exista o opoziţie între ucenici şi lume: “A iubi lumea înseamnă a-l ură pe Dumnezeu” (Gal 1,4).

Dacă suntem insultaţi pentru numele lui Cristos acest lucru să fie un motiv de bucurie aşa cum ne îndeamnă apostolul Petru. Trăind după îndemnul apostolului vom putea crea acea patrie după care aspiră psalmistul: “Cred că voi vedea bunătatea Domnului în patria celor vii”. Avându-l pe Domnul alături de noi nimic nu ne va putea zdrucina credinţa, iar misiunea noastră de creştini o vom putea îndeplini după cum doreşte Dumnezeu. Împlinind voia Domnului, conlucrăm la opera de mântuire a lumii şi la crearea unui ambient în comunitatea noastră unde să se trăiască încă de pe acum acea viaţă intim legată cu Dumnezeu.

Augustin Benchea

 

* * *

 

Testamentul Înălţării

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Înainte de Înălţare, Isus ne-a lăsat testamentul său plin de iubire.

Evanghelia de azi ne prezintă din nou “testamentul lui Isus” în formă de rugăciune, spre a-l cunoaşte mai bine. Cu “gură de moarte” cere de la Tatăl ceresc să se folosească de atotputernicia lui, ca să i se împlinească testamentul său.

Isus cere să fie preamărit cu slava pe care a avut-o la Tatăl înainte de a fi fost creată lumea şi să i se împlinească ruga pe care o face pentru cei care i-au fost daţi de Tatăl ca să-i conducă la viaţa veşnică, ca să fie una cu Tatăl şi cu Fiul.

Opera mântuirii este de durată; cere timp şi de aceea Isus dă lămuriri asupra obţinerii ei. Viaţa veşnică începe prin cunoaşterea unui singur Dumnezeu prin Cristos. Cristos a făcut tot ce trebuia făcut pe acest pământ ca Dumnezeu să fie cunoscut. Isus însuşi, ca om, a început şi a desăvârşit cunoaşterea lui Dumnezeu prin credinţă (cf. Evr 12,1). Cei aleşi de Tatăl, conform planului său veşnic de mântuire a omului, au primit cuvântul şi au cunoscut numele lui Dumnezeu, care este “Emanuel”; ei ştiu că Isus este trimisul lui Dumnezeu. Este necesar ca Isus să se întoarcă la Tatăl, pentru ca ceea ce ucenicii “ştiu” şi “cred” despre Isus ca trimisul Tatălui, să se schimbe în credinţa că el este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, fiindcă ei sunt în lume. Deci este necesar ca Înălţarea să realizeze trecerea de la ştiinţa şi credinţa într-un Cristos istoric la întâlnirea personală cu Fiul lui Dumnezeu şi să primească slava pe care Tatăl i-a dat-o: pe Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este “slava” pe care Fiul o are de la Tatăl înainte de întemeierea lumii, pe care Fiul a dat-o ucenicilor săi ca prim dar al învierii (cf. In 20,22), slavă pe care ucenicii au dat-o Bisericii prin impunerea mâinilor şi pe care Biserica ne-o dă şi nouă ca să credem, să avem viaţă, să-l cunoaştem pe Tatăl şi să formăm o unitate: “Slava, pe care mi-ai dat-o, eu le-am dat-o lor, ca să fie cu noi într-o unire. Eu în ei şi tu în mine, ca să fie desăvârşiţi în unire” (In 17,22-23).

Darul, pe care Cristos îl cere în rugăciune pentru noi este “gloria” de a se şti crezut, de a fi darul vieţii veşnice, darul care duce la cunoaşterea Tatălui, Duhul Sfânt. Spune sfântul Grigore de Nisa: “Legătura acestei uniri este o glorie autentică. Nimeni nu poate tăgădui că Duhul Sfânt se numeşte “glorie” (Om 15; PG 44, 1115-1118).

Ucenicii au cunoscut această Glorie, creştinii, Biserica întreagă trebuie s-o cunoască până la sfârşitul lumii.

Creştinul este acela care cunoaşte în sens biblic: realizează o intimitate spirituală.

Cunoaşterea din credinţă este superioară celei din ştiinţă, deoarece schimbă viaţa prezentă. Viaţa pământească a lui Isus apare ca un rezultat al cunoaşterii Tatălui prin credinţă. În evanghelia duminicii trecute am consemnat faptul că Isus a pus cunoaşterea Tatălui în păzirea poruncilor. Acum Isus pune cunoaşterea Tatălui în propria viaţă. Îl putem cunoaşte pe Tatăl, dacă cunoaştem viaţa lui Isus de pe acest pământ, adică dacă trăim asemenea lui… Isus se roagă ca ucenicii să continue pe pământ felul său de viaţă, intimitatea cu Tatăl în Duhul Sfânt.

Isus spune că se roagă pentru ucenici şi nu pentru lume. Exclude Isus lumea din rugăciunea sa? N-a venit pe pământ pentru mântuirea lumii?

Cuvântul “lume”, pe care Cristos l-a folosit deseori, nu indică decât indirect pe unii oameni, ci întreg cosmosul, bogăţiile materiale şi plăcerile legate de ele, ca: “Ce i-ar folosi omului dacă ar câştiga lumea întreagă dar sufletul şi l-ar pierde? (Mc 8,36). Acela care trece drept “principele acestei lumi” (Mt 9,34) – diavolul – caută să pună în sufletele oamenilor necredinţa în cuvântul divin şi credinţa în bunurile vremelnice, lumeşti. Dar Isus s-a rugat pentru ucenici şi pentru acei care vor crede în cuvântul lor (cf. In 17,20).

Cei care resping adevărul revelat, păcătuind împotriva Duhului Sfânt, păcătuiesc împotriva slavei lui Cristos, a căror păcat nu se iartă nici în veacul acesta şi nici în cel viitor (cf. Mc 3,29). Aceştia sunt cuprinşi în cuvântul “lume”, fiindcă, în loc să-şi spiritualizeze trupul, ei şi-au materializat sufletul şi s-au autoexclus de la Împărăţia lui Dumnezeu. Rugăciunea pentru ei este zadarnică. Noi nu ştim cine sunt aceştia şi avem datoria să ne rugăm pentru toţi păcătoşii, dar Cristos îi cunoaşte şi de aceea a spus că “Mai uşor va trece cămila prin urechea acului decât să intre cel bogat în Împărăţia cerurilor” (Mt 19,24).

Sfântul apostol Petru arată necesitatea cunoaşterii lui Cristos istoric pe calea suferinţei, ca apoi să poată fi cunoscut pe calea credinţei şi în cele din urmă pe calea viziunii beatifice din cer.

Suferinţa este aceea care capacitează natura umană ca să primească darul Duhului Sfânt spre a vedea supranaturalul. Dar această suferinţă nu trebuie să fie ca aceea pe care o simt răufăcătorii ca pedeapsă pentru nelegiuirile lor, ci ca pe o adevărată suferinţă creştină, după exemplul lui Cristos, care “în forma (condiţia) lui Dumnezeu fiind… s-a smerit şi a luat forma sclavului” (Fap 2,6-7), a suferit nevinovat pentru cei vinovaţi.

Sfântul Petru pune în evidenţă faptul că cei din lume, care şi-au animalizat trupul şi şi-au materializat sufletul, vor persecuta pe creştini, fiindcă aceştia, prin felul lor de viaţă, spiritualizându-şi trupul, pun în evidenţă o valoare care este o continuă dojană a acelora care degradează adevăratele valori umane: unirea pe baza iubirii. Suferinţa pentru valorile creştine, pentru numele lui Isus, va fi mereu un izvor de fericire, preludiul fericirii veşnice, deoarece Cristos este acela care se roagă pentru ucenici. Cristos înviat îi va face să preguste bucuria slavei sale la Rusalii, trimiţându-l pe Duhul Sfânt în formă solemnă.

Creştinului nu-i este îngăduit să se plângă niciodată de suferinţă. Dacă suferă ca vinovat, să se bucure că poate ispăşi pentru propria mântuire; dacă suferă nevinovat, să se bucure şi mai mult, fiindcă suferinţa sa este “creştină”, adică unită cu suferinţa lui Cristos şi capătă putere de mântuire prin iubirea faţă de fraţii săi.

Apostolii au fost primii care au dus la îndeplinire testamentul Înălţării, testament dat pe muntele Măslinilor, acolo unde Cristos însuşi şi-a început opera mântuirii prin rugăciune, întristare, zbucium şi sudoare de sânge (cf. Lc 22,44).

Când autorul Faptelor apostolilor, sfântul Luca, menţionează că Isus s-a înălţat la cer de pe muntele Măslinilor, nu urmăreşte să ne dea date istorice şi topografice, ci raţiuni teologice spre a-l cunoaşte mai bine pe Isus. Profetul Zaharia (14,4) anunţase cu sute de ani mai înainte că în ultimele zile Mesia va apare pe muntele Măslinilor ca să lupte pentru “slava” Ierusalimului. Autorul pune faptul Înălţării lui Isus de pe muntele Măslinilor ca pe o luptă a lui Isus, acum ca pe un asalt asupra Cerului, ca Ierusalimul să creadă şi să se roage pentru a se înălţa, pentru a se umple de slava Tatălui şi a Fiului, de Duhul Sfânt. Faptul că ucenicii intră în Ierusalim, se adună în camera de sus, se roagă stăruitor, în armonie şi acelaşi lucru îl fac şi femeile evlavioase în frunte cu Maria, mama lui Isus, ne arată că lupta lui Isus n-a fost zadarnică, că testamentul Înălţării a fost înţeles. Dar ultimele zile ale lui Isus, conform profeţiei lui Zaharia, când Isus va apare pe muntele Măslinilor ca să lupte pentru slava Ierusalimului au referire şi la apariţia lui din “parusie”, când, înconjurat de mărire şi slavă, de îngerii cerului, va apare ca să conducă Biserica, trupul său mistic de pe pământ, să cucerească Ierusalimul ceresc (cf. Mt 25,31 ş.u.).

Testamentul Calvarului, prin care Cristos de pe cruce ne-a încredinţat-o pe mama sa ca mamă a noastră (cf. In 19,26), nu se poate disocia de testamentul Înălţării, nu se poate ca mama lui Isus să nu fie în centrul rugăciunilor fraţilor lui Isus, a fiilor ei. Această prezenţă a Mariei în centrul celor care se roagă are menirea să dea nu numai “stăruinţă şi concordanţă” în rugăciune, dar mai ales capacitatea de a suferi, de a accepta ca sabia care i-a străpuns inima şi i-a revelat măreţia lui Isus, să străpungă şi inima Bisericii şi să-i reveleze măreţia întâlnirii personale cu Cristos ca Fiu al lui Dumnezeu, de a se dispune pentru primirea slavei depline, Duhului Sfânt, spre a cunoaşte tot adevărul în legătură întoarcerea glorioasă a lui Cristos (cf. Mt 25,31); în legătură cu nimicirea definitivă a morţii şi suferinţei; în legătură cu stăpânirea absolută a lui Cristos asupra întregului Univers (cf. 1Cor 15,26-27); în legătură cu slava la care omul însuşi este chemat şi care se va desăvârşi numai prin cunoaşterea lui Cristos glorificat.

În fond, testamentul Înălţării are în vedere glorificarea omului prin Slava pe care Cristos a adus-o Tatălui, făcându-l cunoscut aşa cum este în el însuşi: “Dumnezeu din Dumnezeu; Lumină din Lumină” (Crezul), fiindcă, aşa cum spune sfântul Irineu: “Slava lui Dumnezeu este omul cel viu”, omul purtător de viaţă veşnică, omul menit să-l cunoască, să-l iubească şi să-l slujească (preamărească) în veci pe Creatorul său.

Preludiul preamăririi veşnice începe pe acest pământ, când credincioşii se adună în numele lui Isus pentru celebrarea misterului Euharistic şi încep această celebrare cu imnul îngeresc: “Mărire în cer lui Dumnezeu şi pace pe pământ oamenilor de bunăvoinţă” (Lc 2,14) “Cine se roagă, se mântuieşte”, adică numai cine se roagă dobândeşte capacitatea de a suferi ca un bun creştin pentru mântuirea lumii, pentru a aduce pace pe pământ oamenilor care sunt dispuşi să primească mesajul lui Cristos, să accepte credinţa să intre în comuniune cu el, să primească “vinculum caritas” – Euharistia – care ne face nu numai creştini, ba chiar “Cristos”, după afirmaţia sfântului Augustin. Devenim “Cristos” în rugăciune: “Eu mă rog pentru ei”, ca să devenim “Cristos pe cruce” şi apoi “Cristos glorios” în slava Tatălui. Nu-i rugăciune adevărată aceea care nu se face cu stăruinţă, adică cu efortul de a cuceri cerul, care să dispună sufletul pentru asaltul final.

 

* * *

 

Duminica a VII-a a Paştelui (A)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Isus, ridicându-şi ochii spre cer, a zis: “Tată, a veni ceasul! Preamăreşte pe Fiul tău, ca şi Fiul să te preamărească pe tine. Precum i-ai dat putere peste tot trupul, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care i-ai dat lui. Şi aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Acela pe care l-ai trimis, Isus Cristos. Eu te-am preamărit pe pământ, împlinind lucrarea pe care mi-ai încredinţat-o… Am arătat numele tău oamenilor pe care mi i-ai dat mie din lume… Eu pentru ei mă rog… (In 17,1-11a)

Duminica situată între sărbătoarea Înălţării glorioase a lui Isus şi cea a Rusaliilor, ni-L prezintă pe Mântuitorul, în fragmentul evanghelic, în atitudine de mijlocire faţă de Tatăl în folosul celor pe care Acesta i-a încredinţat. Această atitudine exprimă bine funcţia pe care Mântuitorul o exercită acum pe lângă Tatăl: după ce a preamărit Numele său pe pământ adunându-i pe toţi cei pe care El i-a încredinţat pentru a le da viaţa veşnică, acum se roagă ca aceştia să fie ajutaţi să Îl preamărească pe pământ.

Prin această rugăciune Isus Cristos mijloceşte, în fond, prezenţa Duhului Sfânt în viaţa celor care au crezut în El. În plus, această rugăciune are menirea de a-l configura pe ucenic cât mai mult lui Isus şi a-l ajuta să descopere bucuria existenţei creştine, în chiar inima suferinţelor îndurate din cauza Lui. Nu în ultimul rând, rugăciunea lui Isus stabileşte acea comuniune care comunică ucenicilor din toate timpurile iubirea Tatălui şi îi angajează spre a-L urma.

După ce Isus s-a înălţat la cer, apostolii s-au întors în Ierusalim… Şi când au intrat în cetate au urcat în încăperea de sus, unde stăteau de obicei: Petru şi Ioan şi Iacob şi Andrei, Filip şi Toma, Bartolomeu şi Matei, Iacob al lui Alfeu şi Simon Zelotul şi Iuda al lui Iacob. Aceştia toţi stăruiau într-un cuget în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii lui. (Fapte 1,12-14)

Prezentându-i pe apostolii întorşi la Ierusalim, după ce Isus s-a înălţat glorios la cer, în rugăciune, împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii lui, sfântul Luca creează o imagine oarecum paralelă aceleia din fragmentul evanghelic. Într-adevăr, apostolii nu întreprind nimic înainte de a se ruga, şi aceasta pentru că rugăciunea comună e menită să îi pregătească să-L primească pe Duhul Sfânt pe care Isus a promis că-L va trimite asupra lor. Tot rugăciunea realizează acea comuniune cu Isus Mijlocitorul tuturor darurilor, mai ales al Duhului dătător de Viaţă. Şi nu în ultimul rând rugăciunea realizată acea comuniune între toţi membrii Bisericii. În fond, o astfel de prezentare a rugăciunii ne-o arată ca fiind proiectul şi, oarecum, conţinutul oricărei realizări ulterioare.

 

* * *

 

Duminica a VII-a după Paşti

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Intervalul de timp dintre Înălţarea lui Isus la cer şi Rusalii este o perioadă ce se caracterizează printr-o absenţă fizică a lui Isus şi dorinţa sau, mai bine zis, speranţa în venirea Mângâietorului, a Spiritului adevărului şi al înţelepciunii, a Duhului dătător de viaţă promis de Isus înainte de a se înălţa la cer. Starea de incertitudine trebuie să fie întotdeauna un impuls spre rugăciune, o rugăciune care trebuie să facă să vibreze întreaga fiinţă a creştinului, precum vibrează o coardă de vioară după ce a suportat trecerea arcuşului.

Pentru omul religios, momentele de rugăciune sunt momente de adevăr în propria viaţă. Omul este pe deplin el însuşi, fără apartenenţe şi fără falsitate numai în momentele de rugăciune, atunci când se află în singurătate înaintea lui Dumnezeu şi i se adresează acestuia. În starea de rugăciune, omul se întâlneşte nu numai cu el însuşi, nu numai cu propria-i conştiinţă, dar este o întâlnire, o regăsire a sa înaintea lui Dumnezeu, o prezenţă faţă de care omul nu poate să tăinuiască, să ascundă nimic.

Isus Cristos este pentru noi principalul model de rugăciune. Toată viaţa lui Isus este ritmată de momente de rugăciune intensă. Este un ritm impus de profunda sa conştiinţă interioară de a fi trimis, ca Fiu al Tatălui, ca să vestească Împărăţia lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor.

În evanghelia de astăzi este prezentat Isus într-o nouă ipostază a rugăciunii. Dacă de obicei evangheliile ni-l prezintă pe Isus mergând de unul singur într-un loc retras să se roage, de data aceasta Isus nu mai este singur, el este cu ucenicii săi. În cadrul discursului de adio, Isus se adresează Tatălui cerându-i gloria pe care o merită, învingând până la capăt neputinţa creaturii sale omeneşti, răscumpărând atitudinea de neascultare a lui Adam, prin jertfa sa de ascultare până la sacrificiul vieţii pe cruce. Prin jertfa sa, Cristos realizează o transformare ontologică a omului decăzut prin păcat, o transformare prin care Isus îl ridică pe om din starea de păcat la starea de har, de fiu al lui Dumnezeu. Prin Înviere, Isus Cristos, primeşte puterea de a nu mai fi atins de moarte, primeşte puterea de a transmite tuturor oamenilor mântuirea, primeşte răsplata crucificării sale. Această răsplată este motivată de sfântul Paul în Scrisoarea către Filipeni atunci când spune că “pentru aceea şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dat un nume care este mai presus decât orice alt nume,… Isus Cristos Domnul” (2,9). Prin Înviere, Isus nu a fost aşezat în starea de mărire deplină. Înălţarea lui Isus la cer este actul de glorificare deplină a Fiului, actul în urma căruia Fiul este aşezat la dreapta Tatălui şi primeşte numele pe care îl merită, acela de Domn, Stăpân al vieţii şi al morţii.

Prin evenimentul mântuitor al Fiului se manifestă gloria-dragoste a lui Dumnezeu, este arătată dragostea Fiului şi a Tatălui. Este manifestată o singură glorie, aceea a Tatălui prin Fiul, glorie a Tatălui dezvăluită oamenilor de Fiul. Isus nu poate să-şi manifeste gloria fără acordul Tatălui, pentru că ceea ce manifestă Isus este gloria pe care Tatăl i-o comunică.

Isus cere gloria de la Tatăl după cum Tatăl i-a dat puterea peste orice făptură, puterea de a da viaţa veşnică acelora pe care Tatăl i-a dat lui. Fiecare om poate să obţină această viaţă acceptând oferta făcută de Tatăl prin Isus. Din partea lui Dumnezeu nu este nici o discriminare, noi suntem cei care ne decidem propriul destin (cf. In 3,17; 12,46s; 15,22-24). Respingând dragostea lui Cristos, respingem viaţa şi rămânem în moarte.

În a doua parte a evangheliei de astăzi, Isus se roagă pentru cei pe care Tatăl i-a dat şi cărora el le-a descoperit pe Tatăl. Aceştia îl urmează pe Isus, se rup de lumea acelor timpuri, plină de nedreptăţi, ruptură ce este completată de alegerea lor de către Isus. Isus se roagă pentru cei care au crezut că el vine de la Tatăl şi că este trimis de Tatăl. Cei care au crezut, au crezut în însăşi misiunea lui Isus, aceea de a-i aduce la o nouă naştere, o naştere spirituală, o naştere în Duh şi adevăr. Când Isus spune că discipolii sunt ai Tatălui, nu înseamnă că aceştia sunt proprietatea Tatălui, dar înseamnă că ei aparţin unei familii, aparţin noului popor al lui Dumnezeu. Isus şi-a dat seama că aceşti discipoli, care nu erau ajunşi la maturitatea credinţei, rămânând într-o lume ostilă, aveau nevoie de un susţinător, aveau nevoie de Duhul iubirii, al credinţei, al tăriei şi al speranţei, pentru a duce la capăt misiunea încredinţată, aceea de a vesti Evanghelia la toată făptura. Comunitatea, fără susţinerea vizibilă a lui Isus, are nevoie de un ajutor pentru a-şi păstra propria identitate în mijlocul lumii şi pentru a continua să manifeste oamenilor dragostea lui Isus şi a Tatălui, pentru a continua să propăvăduiască mântuirea adusă lumii de Fiul, pentru a face cunoscută venirea împărăţiei lui Dumnezeu.

În prima lectură luată din cartea Faptele Apostolilor, sfântul Luca ne prezintă prima comunitate creştină, formată nu numai din apostoli, dar şi din femeile care l-au urmat pe Isus, printre care o prezenţă deosebită era Maria, mama lui Isus. Comunitatea se află într-o situaţie de criză. Isus este plecat în mod vizibil din mijlocul lor, iar Duhul încă nu le este trimis. Apostolii, urmând îndemnul lui Isus, acela de a se ruga pentru a nu cădea în ispită, iar ispita în acel moment era aceea de a pierde credinţa lor, şi aşa firavă, se adună într-un loc binecunoscut, unde avusese loc ultima cină, în casa mamei lui Ioan, şi stăruie într-un cuget în rugăciuni şi cereri. În prezentarea celor care iau parte la rugăciune Luca îl pune pe primul loc pe Petru, pe cel care Isus îl lăsase ca şi cap vizibil, îl lăsase păstor al turmei sale. O altă participare la rugăciune este cea a Mariei. Cea care i-a dat naştere lui Isus la Betleem, este prezentă şi aici în rugăciune, acum, când Biserica se naşte. Toţi participanţii la rugăciune nu pot să uite tot ce-a făcut Isus în mijlocul lor, nu pot uita faptele lui minunate, nu le pot fi şterse din memorie Patima, Învierea şi Înălţarea lui Isus. Faptul că ei stăruie în rugăciune, ne determină să credem că nu au uitat promisiunea lui Isus, faptul că nu vor rămâne singuri. Ei participă la o rugăciune ce le cuprinde toată fiinţa lor, o rugăciune prin care îl cer cu înflăcărare pe Duhul Tatălui.

În lecturile acestei duminici este prezentă atât rugăciunea Bisericii adresată Domnului, cât şi cererile lui Isus în rugăciunea sa pentru Biserica ce se naşte. Prin prezentarea acestor două rugăciuni, Biserica vrea să ne facă mai conştienţi de rolul şi locul pe care trebuie să-l ocupe rugăciunea liturgică în viaţa personală. Conciliul al II-lea din Vatican, în Constituţia despre liturgie (SC 7), ne învaţă că “orice celebrare liturgică întrucât este opera lui Cristos-Preotul şi a Trupului său, care este Biserica, este o acţiune sacră prin excelenţă, a cărei eficacitate nu o poate atinge cu acelaşi titlu şi în acelaşi grad nici o altă acţiune a Bisericii”. Prin participarea la liturgie, la celebrarea euharistică în special, noi participăm la cea mai măreaţă rugăciune a Bisericii, a noastră, ca fii şi ca popor al lui Dumnezeu.

Rugăciunea şi crucea (suferinţa) sunt cei doi pilaştri pe care a fost fondată şi pe care în acelaşi timp Biserica creşte. Caracteristica esenţială a creştinilor trebuie să fie aceea a trăirii în rugăciune şi din rugăciune. Asemenea ucenicilor, să avem ca o prioritate rugăciunea, în special rugăciunea comunitară, iar cea mai minunată şi măreaţă rugăciune comunitară este Sfânta Liturghie, memorial al morţii şi învierii Domnului, al răscumpărării noastre. Sfânta Liturghie, cea mai sublimă laudă a lucrării treimice, trebuie să fie sursa vieţii noastre de fii ai Tatălui. Parohul unei biserici din New England şi-a dat seama că unul dintre cei mai fervenţi credincioşi ai săi lipsea de un timp de la Sfânta Liturghie. Într-o seară s-a hotărât să-l viziteze şi l-a găsit acasă, şezând în faţa căminului. Fără a spune un cuvânt, preotul a luat cu cleştele un cărbune aprins şi l-a pus pe postamentul dinainte; apoi s-a aşezat pe un fotoliu şi a rămas aşa privind fix la cărbunele aprins care, rămas de unul singur, în afara căminului, se stingea lent. Omul a priceput mustrarea şi a spus: “Mi-aţi făcut o predică minunată. De duminica viitoare voi veni sigur la biserică”.

Analizând acest exemplu, ne putem da uşor seama că chiar dacă am avea o devoţiune, o rugăciune personală fervoroasă, prin neparticiparea la Liturghie credinţa noastră riscă să se stingă. Împreună cu ceilalţi participanţi la liturghie credinţa noastră va fi o flacără ce nu se stinge. Participând la rugăciunea liturghiei noi suntem continuatorii rugăciunii lui Isus şi a Bisericii sale. Durerea este un element esenţial al vieţii Bisericii, un dar al lui Dumnezeu şi totodată un izvor de bucurie. Isus ne asigură, în cuvântarea sa de pe munte, că suferinţa noastră pentru motivul credinţei, va avea parte de răsplată în ceruri (cf. Mt 5, 11-12). Sfântul apostol Petru ne îndeamnă în prima sa scrisoare să fim bucuroşi atunci când vom suferi din pricina statutului nostru de creştini, de urmaşi ai lui Cristos, să fim bucuroşi nu atât pentru faptul că vom fi răsplătiţi cu gloria eternă pentru aceste suferinţe, dar să fim bucuroşi pentru că prin suferinţa de a fi creştin ne unim la suferinţele lui Cristos (cf. 1Pt 4,13-14).

Liturgia de astăzi ne avertizează că viaţa creştinului nu este uşoară. Văzând discipolii tari în credinţă, perseverând în rugăciune şi iubind crucea, să experimentăm eficacitatea rugăciunii sacerdotale a lui Cristos. Să ne unim rugăciunea personală cu cea a lui Isus, a Mariei şi a Bisericii, pentru a-l implora pe Duhul Sfânt pentru noi, pentru familia noastră, pentru comunitatea noastră eclezială şi pentru toată familia umană. Să petrecem viaţa în rugăciune pentru ca Duhul Sfânt, venind, să ne găsească şi pe noi, asemenea Mariei şi apostolilor, în Cenacol stăruind în rugăciune.

Iosif LUCACI

 

* * *

 

Aceasta este viaţa veşnică

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Trei porţi conduc la măreaţa catedrală din Milano. Deasupra unei porţi se află o inscripţie care spune: “Lucrurile care ne fac plăcere sunt temporare”. Deasupra celei de-a doua porţi se poate citi: “Lucrurile care ne tulbură sunt temporare”. Şi deasupra porţii centrale se află o inscripţie mare care spune: “Lucrurile veşnice sunt cele importante”. Tindem să ne gândim că viaţa veşnică înseamnă viaţă fără sfârşit. Dar viaţa veşnică aşa cum se arată în Evanghelia lui Ioan implică nu doar o cantitate sau o durată superlativă a vieţii ci şi o cantitate superlativă. Viaţa veşnică diferă de viaţa fără de sfârşit care este doar cantitativă. Diavolul şi îngerii lui au viaţă fără de sfârşit deoarece ei nu mor niciodată. Dar nu se bucură de viaţa veşnică, o viaţă de perfectă fericire şi pace în uniune cu Dumnezeu. Ceea ce doreşte sufletul omului nu este doar viaţă fără de sfârşit, ci viaţa veşnică, o viaţă de perfectă uniune cu Dumnezeu care nu poate fi diminuată nici în durată nici în satisfacţie. Aceasta este viaţa pe care o dă Isus, după cum spune la Ioan 10,10: “Am venit ca să aibă viaţă, şi ca să o aibă din plin”. A avea viaţa veşnică înseamnă a fi pe deplin viu.

În Evanghelia de astăzi, Isus arată calea spre viaţa veşnică. “Aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Cristos pe care l-ai trimis” (Ioan 17,3). Unii oameni sunt surprinşi de faptul că Ioan vorbeşte despre “a-l cunoaşte” şi nu despre “a crede” în Dumnezeu. Dar “a cunoaşte” este folosit aici într-un sens tipic ebraic, ceva care se întâmplă între două persoane, nu ceva care are loc în capul cuiva. Cunoşti pe cineva în acest sens când ai o relaţie personală, intimă cu acea persoană. Cuvântul descrie doi oameni uniţi într-o relaţie intimă de iubire, ca de exemplu: “A cunoscut Adam pe Eva, femeia sa” (Geneză 4:1). Cunoaşterea lui Dumnezeu cunoaşte la viaţa veşnică şi nu este intelectuală ci relaţională.

Viaţa veşnică cere ca ei “să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu”. Pentru a înţelege mai bine aceasta trebuie să introducem adverbul “ca” în locul virgulei. Vom avea atunci: ca ei să te cunoască pe Tine ca singurul Dumnezeu. Are sens această completare într-un context în care ideea de divinitate avea mulţi concurenţi. În vremea lui Isus împăraţii romani pretindeau că sunt zei şi trebuie să li se aducă atare cult. Dar Isus insistă că viaţa veşnică stă în recunoaşterea faptului că există un unic şi adevărat Dumnezeu, Dumnezeu pe care Isus îl numeşte Tată, şi că nici o altă persoană sau orice alt lucru nu poate pretinde a fi Dumnezeu.

Pentru a-i identifica pe numeroşii zei din zilele noastre trebuie să ne întrebăm: “Ce persoane, ideologii sau instituţii de astăzi ne cer loialitate fără drept de apel?” Câteva răspunsuri îmi vin în minte: (1) cultele şi mişcările secrete; (2) cultul propriei persoane, în care binele în viaţă este înţeles ca răsfăţare cu plăceri; (3) capitalismul în care omul este apreciat după valoarea sa financiară; (4) naţionalismul orb care crede că orice se justifică în numele securităţii naţionale. Şi lista poate desigur continua.. Isus îi invită pe cei ce caută viaţa veşnică să acorde loialitate absolută Dumnezeului lui Isus Cristos, ca singurul Dumnezeu adevărat. Orice altă idee sau instituţie trebuie evaluată în raport cu valorile Împărăţiei lui Dumnezeu.

Viaţa veşnică cere cunoaşterea a două lucruri: ” să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Cristos pe care l-ai trimis”. Avem din nou nevoie să introducem adverbul “ca”. Astfel propoziţia devine: ca ei să te cunoască pe Tine CA singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus CA Mesia/Cristos pe care l-ai trimis”. Credinţa creştină din Biserica primară era credinţa în Isus ca Mesia. Importanta semnificaţie a acestei mărturisiri este că singurul Dumnezeu adevărat care este invizibil şi de nescunoscut, s-a făcut pe Sine vizibil şi cognoscibil în persoana lui Isus. Isus este revelaţia lui Dumnezeu. El este Emanuel, Dumnezeu cu noi. Viaţa şi învăţăturile lui Isus devin de aceea pentru noi, cei care suntem în drum spre viaţa veşnică, standardul după care judecăm cuvintele oricărei persoane sau instituţii din această lume. Noi îl ştim pe singurul Dumnezeu adevărat şi îl ştim prin Cel pe care El l-a trimis să îl facă cunoscut, Isus Cristos.

Fiecare vrea viaţă lungă şi bună. Viaţa veşnică este viaţa bună fără de sfârşit. Aceasta o căutăm cu toţii. Isus ne spune astăzi cum să atingem acest scop fundamental al vieţii. Trebuie să ne cultivăm o relaţie intimă, personală cu Dumnezeu şi cu Isus, pe care l-a trimis să îl facă cunoscut întregii omeniri.

 

* * *

 

Se caută… un OM…

Autor: pr. Felix Roca jr
Copyright: Predici.cnet.ro

În urmă cu doar câteva zile am celebrat sărbătoarea Înălţării lui Isus Cristos la cer, o sărbătoare care, la prima vedere, părea că ne invită la a ne lua la revedere de la Cel Înviat care se reîntorcea în Casă Tatălui de unde venise pentru a ne aduce mântuirea. Însă privită cu mai multă atenţie sărbătoarea Înălţării devenea sărbătoarea punerii noastre în relaţie cu Dumnezeu – Cristos înălţat la Tatăl refăcea acel raport primordial dintre om şi Dumnezeu, raport rupt prin păcatul primilor oameni.

Privită în această perspectivă, dar şi în lumina lecturilor de astăzi, această a VII-a Duminică a Timpului Pascal devine un moment în care, în contextul “plecării lui Dumnezeu din mijlocul oamenilor” (căci Cristos este înălţat la Tatăl), putem spune că omul devine centrul atenţiei… dar nu omul pur şi simplu, ci omul aflat în raport cu Dumnezeu, omul care se pune în relaţie cu Dumnezeu!

Deja prima lectura ne prezintă prima comunitate creştină, adică primul grup de oameni adunaţi în jurul apostolilor care stăruie în rugăciune aşteptând venirea Duhului Sfânt. Deja atenţia este focalizată pe aceşti oameni care rămân încrezători în promisiunile lui Isus cel înviat şi înălţat la cer. Cu siguranţă putem recunoaşte aici nucleul Bisericii, nucleu care apoi va contribui la răspândirea evangheliei în lumea întreagă. Însă ceea ce ne impresionează este tocmai faptul că acest fragment ne arată cum omul poate intra în contact cu Dumnezeu, cum omul ascultând de voinţa divină este capabil de Dumnezeu. Iar în centrul acestui grup nu putem să nu o observăm pe Maria, mama lui Isus, aşa cum însăşi evanghelia o numeşte, dar şi Mamă a noastră, a tuturor, căci Cristos o dăruise deja pe Maria, prin Apostolul Ioan aflat la picioarele crucii, ca mamă pentru întreaga omenire. Ea, care odinioară răspunsese printr-o disponibilitate totală voinţei divine, devine acum pentru toţi cei care vor să intre în raport cu Dumnezeu, model demn de urmat. Astfel, deja această primă comunitate creştină în centrul căreia se află Maria, devine pentru noi dovadă clară a faptului că omul este capabil de Dumnezeu, ca omul îşi regăseşte locul doar fiind într-un astfel de raport vital cu Dumnezeu.

În fragmentul Evanghelic îl întâlnim pe Cristos în rugăciune, o rugăciune care, deşi începe prin a vorbi despre preamărirea Fiului de către Tatăl şi despre preamărirea Tatălui în Fiul, totuşi ne oferă posibilitatea ca să vedem că această preamărire are loc tot prin intermediul şi pentru folosul oamenilor: “ca El să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care i-ai încredinţat lui. Aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Cristos pe care l-ai trimis” (In 17,2-3). Astfel vedem cum tot omul este acela care se află în centrul atenţiei căci către binele său se îndreaptă rugăciunea lui Isus. Însă privind în continuare rugăciunea pe care Isus o face ne poate surprinde faptul ca Isus nu se roagă pentru lume ci pentru cei pe care Tatăl i-a dat lui (cf. In 17,9). Şi ne întrebăm cine sunt aceia pentru care se roagă Cristos? Iar răspunsul îl întrezărim în cea de a doua lectură, în care apostolul Petru ne spune că toţi aceia care suferă pentru numele de creştin sunt cei asupra cărora se odihneşte Duhul lui Dumnezeu, Duhul salvei, Duhul celui Înviat (cf. 1Pt 4,13-16). Pentru aceştia se roagă Cristos, pentru ca ei să rămână statornici în raportul lor cu Dumnezeu, să rămână fideli acestei relaţii vitale cu Dumnezeu. Aşadar în cadrul acestei rugăciuni sacerdotale pe care Cristos o face pentru lumea întreagă, în centrul atenţiei este din nou omul, dar mai ales omul care rămâne în raport cu Dumnezeu, omul care nu se pierde în amăgirile acestei lumi ci rămâne fidel relaţiei vitale cu Dumnezeu.

Însă Cristos îşi încheie această parte a rugăciunii într-un mod pe cât de neaşteptat, pe atât de provocator pentru noi creştinii de astăzi: “De acum eu nu mai sunt în lume; ei sunt în lume iar eu vin la tine” (In 17,11). Neaşteptat pentru că Cristos ne spune clar că pleacă la Tatăl şi oarecum ne întristează cu plecarea sa. Provocator deoarece ne face conştienţi că noi suntem aceia care rămânem în lume, în mijlocul acestei realităţi în care trebuie să dăm mărturie despre opera de mântuire înfăptuită de Cristos, despre continua prezenţă divină în mijlocul lumii şi despre realitatea vieţii veşnice care ne aşteaptă pe fiecare dintre noi, o viaţă veşnică în care Cristos deja s-a înălţat şi unde ne-a pregătit un loc fiecăruia dintre noi.

Privită în lumina tuturor acestor realităţi cuprinse în Cuvântul lui Dumnezeu de astăzi, invitaţia pe care biserica o adresează astăzi fiecăruia dintre noi este aceea de a rămâne în relaţie cu Dumnezeu, de a păstra raportul nostru cu El, raport care trebuie să devină un raport vital capabil să cuprindă întreaga noastră existenţă şi să ne transforme în adevăraţi mărturisitori ai milostivirii lui Dumnezeu. Trăirea acestei realităţi va avea loc în măsura în care vom rămâne în mijlocul acelei comunităţi formate din cei pe care Tatăl i-a dat Fiului, în mijlocul acelei comunităţi care stăruie într-un cuget în rugăciune (cf. Fap 1,14). Şi, cu siguranţă, făcând acest lucru vom simţi tot mai pregnant în sufletul şi în inima noastră acea chemare de a contribui într-un mod tot mai activ la edificarea acestei comunităţi, chemare pe care un autor o redă astfel în cartea sa “După imaginea lui Cristos, Bunul Păstor”:

“Se caută pentru Biserică un om

Capabil să se renască în Duh în fiecare zi.

Se caută pentru Biserică un om

Fără teamă pentru ziua de mâine

Fără teamă pentru ziua de azi

Fără complexe faţă de trecut.

Se caută pentru Biserică un om

Căruia să nu-i fie teamă de a se schimba

Care nu se schimbă de dragul schimbatului

Care nu vorbeşte de dragul vorbitului.

Se caută pentru Biserică un om

Capabil să trăiască împreună cu alţii

Să muncească împreună

Să plângă împreună

Să râdă împreună

Să iubească împreună

Să viseze împreună.

Se caută pentru Biserică un om

Capabil să piardă fără a se simţi distrus

Să se pună la îndoială fără a pierde credinţa

Să ducă pacea acolo unde este nelinişte

Şi nelinişte acolo unde este pace.

Se caută pentru Biserică un om

Care ştie să folosească mâinile pentru a binecuvânta

Care să indice calea de urmat.

Se caută pentru Biserică un om

Care să găsească libertatea în a trăi şi a sluji

Şi nu în a face ceea ce vrea.

Se caută pentru Biserică un om

Care să aibă nostalgie după Dumnezeu

Care să aibă nostalgie după Biserică,

Nostalgie faţă de lume,

Nostalgie faţă de sărăcia lui Isus,

Nostalgie faţă de ascultarea lui Isus.

Se caută pentru Biserică un om

Care nu confundă rugăciunea cu cuvinte spuse din obişnuinţă

Spiritualitatea cu sentimentalismul

Chemarea cu interesul

Slujirea cu angajarea.

Se caută pentru Biserică un om

Capabil să moară pentru ea,

Dar şi mai capabil să trăiască pentru Biserică;

Un om capabil să devină

Ministru al lui Cristos, profet al lui Dumnezeu,

Om care să vorbească prin viaţa sa.

Se caută pentru Biserică un om!”