Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a VI-a după Paşte
Anul B (A, C)
Lecturi:
Fapte 10,25-26.34-35.44-48
1Ioan 4,7-10
Ioan 15,9-17

Ioan 15,9-17

Aşa cum Tatăl m-a iubit pe mine, aşa v-am iubit şi eu pe voi. Rămâneţi în iubirea mea. Dacă ţineţi poruncile mele, rămâneţi în iubirea mea aşa cum eu am ţinut poruncile Tatălui meu şi rămân în iubirea lui. V-am spus acestea pentru ca bucuria mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină. Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu. Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii mei dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. Nu vă mai numesc servitori, pentru că servitorul nu ştie ce face stăpânul lui. Însă v-am numit pe voi prieteni pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl vi le-am făcut cunoscute. Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi şi v-am constituit ca să mergeţi şi să aduceţi rod, iar rodul vostru să rămână, pentru ca orice îl veţi ruga pe Tatăl în numele meu să vă dea. Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul.

 

Autori

pr. Pierre-Marie Delfieux
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Anton Dancă
Diverşi alţi autori
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Şerban Tarciziu
FSC
pr. Alessandro Pronzato

 

* * *

 

Bucuria pe care nu ne-o poate fura nimeni

Autor: pr. Pierre-Marie Delfieux
Traducere: sr. Agnes Valentin
Copyright: ProFamilia.ro

Cine e obişnuit să vadă în bucurie o trăire exclusiv sentimentală, aflată pe undeva pe la periferia vieţii sufleteşti, se poate mira de felul cum se împleteşte acest laitmotiv al bucuriei, care revine atât de insistent în Liturghia de astăzi, cu ansamblul testamentului spiritual al Mântuitorului. Se miră mai puţin acela care ştie să vadă că există de fapt un alt plan, mai durabil şi mai adânc, către care ne deschide bucuria. Să răspundem deci la chemarea Bisericii, atât de insistentă astăzi, şi să aprofundăm chestiunea. Vom vedea, oprindu-ne asupra ei, că bucuria ne însoţeşte de la punctul de plecare al itinerarului nostru, până la făgăduinţa legată de capătul drumului, fiindu-ne, pe deasupra, dăruită din belşug pe tot parcursul vieţii.

La începuturile vieţii noastre se află Creatorul nostru: Dumnezeu, cel fără de păcat, în care, totul fiind desăvârşit, nu se afla loc pentru tristeţe. Sigur, păcatul nostru şi mizeriile noastre îl fac să sufere pe Dumnezeu, El are compasiune faţă de omul chinuit, dar bucuria lui rămâne, mereu, deplină. O spune, în numeroase pasaje, Psalmistul (Psalm 15/16,11), o spun profeţii (Isaia 49,16; Sofonie 3,14-18). Iar Isus Domnul nostru a coborât printre oameni anume ca să aducă bucuria cerească (Luca 2,10), pentru a face să strălucească printre oameni slava şi chipul lui Dumnezeu (Evrei 1,3). Isus a venit ca un frate al nostru, ca să ne spună că-şi are bucuria în noi, şi că bucuria noastră, în El, este deplină (Ioan 15,11). Între Persoanele Preasfintei Treimi, mai ales Duhul Sfânt dăruit nouă este bucurie plină de jubilaţie. Da, Duhul este Bucuria, şi acest dar, pe care l-am primit din plin, cu prilejul botezului, cu cel al confirmării, este menit să ne întovărăşească zi de zi şi clipă de clipă. Să nu uităm niciodată că am fost zidiţi în bucurie, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Şi, copii ai lui Dumnezeu, suntem copiii Bucuriei! Întâiul izvor al bucuriei noastre este aşadar credinţa, prin care putem primi darul dumnezeiesc, şi ne putem alipi de Dumnezeul Bucuriei.

O amintire, fie ea şi cea mai frumoasă, arareori ajunge ca să întemeieze şi să păstreze în noi realitatea pe care o evocă. Mai mult decât o amintire, bucuria e o făgăduinţă. O vom găsi toţi la capătul drumului, pentru că suntem meniţi să avem şi noi parte din beatitudinea jubilantă a eternităţii. “Unde oare să fie adevărata bucurie – se întreba Cezarius din Arles – dacă nu în Împărăţia cerurilor?” Cuvântul Sfântului Paul, care a avut parte în viaţă de atâtea dificultăţi, griji şi suferinţe, ne întăreşte şi pe noi atunci când afirmă cu putere perspectiva fericită care ne stă înainte tuturor: Socotesc că pătimirile vremii de acum nu se pot măsura cu mărirea care ni se va descoperi (Romani 8,18); Căci necazul de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slava veşnică, covârşitoare (2Corinteni 4,17).

În numele adevărului, trebuie să avem curajul să ne spunem crezul, căci alegerea ne stă mereu înainte: putem spune “da” misterului credinţei care ne întăreşte, sau putem spune “nu”, acel “nu” care face din noi prada absurdului şi a nimicniciei. Neutralitatea nu este posibilă. Iar celor care cred în El, Isus le dăruieşte, întru împărtăşirea bucuriei, cuvintele de viaţă veşnică: … acestea le grăiesc cât sunt încă în lume, pentru ca să fie deplină bucuria mea în ei (Ioan 17,13). Dacă vom şti să stăruim în aşteptarea împlinirii făgăduinţelor, nădejdea ne va fi aducătoare de bucurie, şi aceasta chiar şi-n toiul grijilor, încercărilor şi amarurilor.

Căci lumea în care trăim, aşa cum cântăm serile, adresându-ne Maicii Milosteniei, este o vale a lacrimilor: in hac lacrimarum valle. Pricinile de întristare nu lipsesc. Cât despre moarte, ea rămâne, desigur, ‘o aspră lege a vieţii’. O putem aştepta, cu toate acestea, fără să ne pierdem ceea ce Orientul numeşte “dureroasa bucurie”, pentru că avem, de pe acum, certitudinea Prezenţei Mântuitorului. Iată cu voi Eu sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor (Matei 28,20).

Iar pentru azi, ce ne cere Domnul? Ne cere bunătate, smerenie, iertare, îndelungă-răbdare. Şi, mai presus de orice: dragoste. Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii (Coloseni 3,14). Să lăsam aşadar să moară temerile, geloziile, îndoielile. Să ne lepădăm de indiferenţă şi de orice nedreptate, pentru că, după făgăduinţa lui Cristos, se va bucura inima noastră, şi bucuria aceasta nimeni nu o va lua de la noi (Ioan 16,22).

Ce să facem? Să urmăm sfatul foarte concret al Botezătorului. Dacă suntem dintre cei care adună taxe, să ne facem meseria cinstit. Dacă suntem ostaşi, să ne ferim de violenţă şi de acuzaţii nedrepte. Dacă avem haine şi hrană în surplus, să împărţim cu cei nevoiaşi (Luca 3,10-14). Lista o putem prelungi fiecare pe cont propriu, în lumina Evangheliei. Fie ca vântul Duhului să alunge neghina din câmpul nostru, iar flacăra lui Cristos să ardă tot ce e rău în noi. Creştini fiind, să ne lăsăm iubiţi, şi mai presus de toate, să ne silim să iubim. Şi vom intra, încet-încet, pe făgaşul desăvârşitei Bucurii. Amin.

 

* * *

 

Slujitori sau prieteni

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Am întâlnit odată un om care mi-a spus că a declarat război parohului pentru că le permite oamenilor să primească împărtăşania în mână stând în picioare în loc să îngenuncheze şi să o primească în gură. “Ei neagă prezenţa reală”, a susţinut el, “dacă ar şti că îl primesc cu adevărat pe Cristos, ar îngenunchea pentru a-l primi”. Ca răspuns i-am pus o întrebare relevantă: “Ce ai face dacă Isus ar apărea în faţa ta?” “O!” a răspuns el, “aş cădea imediat în genunchi”. “Bine”, am spus, “dar există oameni care pur şi simplu s-ar arunca asupra Lui de bucurie şi din iubire faţă de El. Ai spune că astfel de oameni sunt lipsiţi de respect?” A tăcut, începând să vadă că este poate mai puţin o problemă de discernere a prezenţei lui Cristos în Euharistie, şi mai mult una a relaţiei personale şi a apropierii în credinţă de Isus.

Evanghelia de astăzi ne oferă două modele de relaţie personală cu Isus: ca slujitor (în greacă doulos înseamnă sclav) sau ca prieten. În fiecare moment din drumul nostru de credinţă predomină unul dintre aceste două modele. Fie vedem relaţia noastră cu Cristos în principal în termeni de stăpân-slujitor sau în termeni de prieten-prieten. Cu excepţia misticilor, spiritualitatea laică tradiţională din Biserică a urmat modelul stăpân-slujitor. Isus este văzut mai degrabă ca un stăpân de care trebuie să ne temem, să îl respectăm şi să ascultăm de El, decât ca un prieten pe care să îl iubim cu intimitate şi familiaritate. Evanghelia de astăzi ne provoacă să ne regândim relaţia cu Cristos deoarece, în mod evident, Cristos însuşi preferă o relaţie ca de la prieten la prieten cu ucenicii Săi, şi nu una ca de la stăpân la slujitor: “Nu vă mai numesc servitori, pentru că servitorul nu ştie ce face stăpânul lui. Însă v-am numit pe voi prieteni” (Ioan 15,15).

Isus spune că nu îşi mai numeşte ucenicii servitori. Aceasta pare a indica faptul că până atunci i-a numit astfel. Relaţia noastră cu Cristos trece prin diferite etape. Întâi începe ca o relaţie stăpân-slujitor, atunci când suntem noi în credinţă, dar apoi pe măsură ce relaţia noastră cu Cristos se aprofundează se schimbă într-una mai puţin formală de tip prieten-prieten. De ce, atunci, atât de mulţi dintre noi rămân la modul stăpân-slujitor de relaţie cu Cristos ca şi când ar fi unicul mod? Evanghelia de astăzi este o chemare pentru noi de a trece de la stadiul infantil, al relaţiei slujitor-stăpân, la stadiul adult, al relaţiei de tip prieten-prieten cu Cristos. Aceasta va schimba modul în care rugăm şi modul în care trăim. Vom începe să ne rugăm mai bine (vezi Ioan 15,7) şi să experimentăm mai multă pace şi bucurie în vieţile noastre, ca în cazul celor îndrăgostiţi.

Una dintre obiecţiile ridicate adesea de către aceia care promovează modelul stăpân-slujitor în relaţia cu Cristos este îngrijorarea că suntem nedemni. Cu siguranţă, nu suntem demni. Însă Isus a luat deja aceasta în considerare. El ne aminteşte: “Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi” (Ioan 15,16). Dacă a decis să ne aleagă pe noi în nevrednicia noastră şi să ne iubească şi să ne accepte aşa cum suntem, atunci nu trebuie să ne fixăm privirea asupra noastră şi să întrebăm: “Cine sunt eu, Doamne, ca să mă iubeşti?” Mai degrabă trebuie să ne aţintim privirea asupra Lui şi să întrebăm: “Cine eşti Tu, Doamne, de mă iubeşti atât de mult?”

Cum putem face diferenţa între lipsa de respect arătată de aceia care nu au o relaţie serioasă cu Domnul şi adevărata familiaritate care vine dintr-o relaţie de iubire cu El? Cheia este păstrarea poruncilor Domnului. Da, Dumnezeu ne iubeşte şi ne acceptă aşa cum suntem, însă El ne iubeşte prea mult pentru a ne lăsa aşa cum suntem. Iubim bebeluşii aşa cum sunt ei, şi totuşi dorim să crească. Dumnezeu aşteaptă ca noi, în mod similar, să creştem în iubirea Lui. Oferta Domnului pentru noi, de prietenie şi intimitate cu El, nu trebuie să fie o scuză pentru împietrire şi indiferenţă. Aşa cum Dumnezeu ne-a arătat iubirea Lui pentru noi prin fapte, trimiţându-l pe Fiul Său să moară pentru noi, şi iubirea adevărată pentru Dumnezeu este arătată întotdeauna în fapte prin felul în care păstrăm dubla poruncă a iubirii lui Dumnezeu şi a aproapelui. Prin aceasta putem cunoaşte dacă suntem cu adevărat prietenii lui Cristos, deoarece “Voi sunteţi prietenii mei dacă faceţi ce vă poruncesc” (Ioan 15,14).

 

* * *

 

Dumnezeu este iubire

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Duminica de azi, a VI-a după Paşte din ciclul B, poate fi numită, mai mult decât alte duminici sau sărbători, drept duminica iubirii, reluând testamentul lui Isus de la Cina cea de Taină.

Mântuitorul se simte obligat, ca în cazul restrâns al unei convorbiri avute cu ucenicii săi, să repete de patru ori porunca iubirii: Rămâneţi în iubirea mea! Eu am rămas în iubirea sa; Iubiţi-vă! Iubiţi-vă unii pe alţii!

Sfântul Ioan apostolul nu a găsit altă definiţie mai bună pentru Dumnezeu decât că Dumnezeu este iubire (1In 4,16).

Paragraful din Faptele Apostolilor (10,25-48) încearcă să ne demonstreze că iubirea divină nu are margini; că are mereu iniţiativa în toate şi se concretizează în chemarea păgânilor la mântuire, în iertarea păcatelor tuturor oamenilor care primesc Botezul şi, mai ales, în oferirea darului infinit, care nu-i altul decât Duhul Sfânt.

Ce este această iubire divină? O putem înţelege? Să ne întrebăm asupra unui lucru mai palpabil, mai sensibil: Ce este lumina soarelui? O vedem, ne bucurăm de ea, beneficiem din plin, dar a spune ce este, este greu. Chiar dacă un savant ar încerca să ne spună, puţini ar fi cei care ar înţelege. Este mai uşor să spunem că fără lumina soarelui n-ar exista viaţă, flori, culori, primăvară, vară şi toamnă, fructe etc., ci doar o iarnă veşnică şi cu un frig năprasnic până la zero absolut (-273,15 grade C), într-un întuneric de mormânt. La fel, dacă ne întrebăm ce este iubirea divină, nu ştim să răspundem însă o constatăm în tot ceea ce ne înconjoară şi ne bucurăm de ea, fiindcă fără ea n-ar exista nici soarele cu lumina şi căldura lui şi nimic altceva. Iubirea divină intervine mereu în istoria lumii pentru a-i da omului sensul vieţii lui, uşurinţă pentru a o parcurge, ajutor în necazuri, vitalitate şi fericire în conştiinţă. Orizontul omului, deşi creatură limitată, se lărgeşte până la infinitul absolut numai prin iubire.

Să facem câteva constatări asupra iubirii divine!

Ea deţine primatul în toate şi de aceea are dreptul asupra tuturor lucrurilor (Dreptul celui care ocupă mai întâi) şi mai ales asupra omului, fiindcă el ne-a iubit mai întâi şi a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre (1In 4,10).

Durata iubirii divine faţă de noi este veşnică: Eu te-am iubit cu o iubire veşnică (Ier 31,3); ea nu se poate termina în timp. În noi, iubirea poate să fie şi să nu fie, dar în Dumnezeu ea este tot una cu esenţa sa, cu existenţa şi nu poate să nu fie. Făcând parte din natura divină, sau, mai bine zis: fiind însăşi natura sa, Dumnezeu nu poate urî pe nimeni, nici chiar pe cei mai mari păcătoşi, fiindcă vede în ei valoarea persoanei din actul creaţiei, act de iubire. Dumnezeu urăşte faptele rele ale omului, fiindcă acestea arată lipsa iubirii, ele sunt o absenţă a binelui care îi repugnă, sunt un nimic lipsit de sens, sunt un fel de haos creat de om în care îşi pierde sensul şi îşi creează singur iadul. Aşa cum îngerii cei răi şi-au format haosul lor, tot aşa şi omul desprins de iubire îşi creează haosul propriu, dezechilibrul total şi se încorporează în iadul iniţial creat de Lucifer.

Iubirea divină este veşnic operativă.

Tatăl meu lucrează mereu şi eu lucrez, spune Isus (In 5,17). Toată opera Preasfintei Treimi este opera iubirii şi constituie paradisul său, fiindcă dă mereu sensul paternităţii sale tuturor făpturilor, le îndreaptă spre armonia finală. Enigmaticul filozof Nietzsche zicea: Chiar şi Dumnezeu însuşi îşi are iadul său: este iubirea sa faţă de oameni. Este iubirea care suferă când constată lipsa iubirii în oameni. Acest iad al lui Dumnezeu l-a experimentat Fiul lui Dumnezeu pe Calvar, când de pe cruce a strigat cu disperare: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? (Mt 27,46). Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât ni l-a dat pe Fiul său unul-născut (cf. In 3,16) şi acesta s-a dat pe sine morţii de ocară pe lemnul crucii, s-a dat celei mai ruşinoase dintre morţi (cf. Dt 21,20-23; Gal 3,13; 1Pt 2,24), iar din iadul de pe cruce s-a coborât în iad (Crezul), la cei morţi din cauza păcatului, dar care au păstrat speranţa mântuirii. Acestei culmi de iubire, oamenii i-au zis nebunie.

Sfântul Paul ţine să demonstreze că nebunia, care izvorăşte din iubire, aşa cum este cea a lui Dumnezeu, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea oamenilor (1Cor 1,25) şi preferă să fie părtaş la această nebunie divină, devenind: nebun pentru Cristos (Fil 1,21), ca toţi oamenii să devină: înţelepţi în Cristos (1Cor 4,10).

Fericitul Jacopone de Todi, la întrebarea de ce Cristos trece drept nebun în ochii lumii, răspunde în numele lui Isus: Pentru că voi aţi fost mai nebuni decât mine. Vrea să înţelegem: dacă nouă nu ne este ruşine să fim nebuni prin păcat, distrugând iubirea, lui Isus n-are de ce să-i fie ruşine mergând până la nebunie în a da iubirea, în a da viaţă în locul morţii, în a da raiul în locul iadului.

Sfânta Maria Magdalena de Pazzi lua în mâini crucifixul, îl privea printre lacrimi şi suspina: Aşa-i, Isuse al meu, că tu eşti nebun de iubire? O zic şi o voi spune mereu: nebunul iubirii eşti tu, Isuse al meu!

Iubirea iubirii divine va fi ocupaţia veşniciei noastre, meseria cerului, dar pe care trebuie să o învăţăm aici pe pământ.

Dacă vrem să ajungem să-l iubim veşnic pe Dumnezeu în patria de sus, trebuie să petrecem vremelnicia noastră pământească învăţând să iubim chipul lui Dumnezeu de pe pământ, pe oamenii creaţi după chipul şi asemănarea sa; în primul rând pe Fiul Omului, pe omul desăvârşit în iubirea Tatălui, care a venit aici, jos, pe pământul nostru, ca să reverse iubirea în inimile noastre prin Duhul Sfânt (cf. Rom 5,5). Noi nu putem să ne ridicăm la Tatăl şi să-l iubim pe Dumnezeu, fiindcă nu-l cunoaştem, dar trebuie să începem de la oameni, aşa cum ne-a învăţat Cristos, care singur îl cunoaşte pe Tatăl şi singur ne poate duce la Tatăl: Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine (In 14,6), decât păstrându-i noua sa poruncă, aceea de a ne iubi unii pe alţii aşa cum ne-a iubit el (cf. In 15,12).

Pentru desăvârşirea noastră spirituală, de a fi aşa cum ne-a cerut-o Fiul Omului, de a fi desăvârşiţi precum este Tatăl ceresc, adică de a ne încadra corect în sensul iubirii sale, de a săvârşi numai binele, este necesar să medităm deseori afirmaţiile sfântului Paul din Scrisoarea către Corinteni (1Cor 13,1-13),: De-aş grăi limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, m-am făcut ca o aramă sunătoare şi ca un ţambal zăngănitor. Şi de-aş avea darul profeţiei şi tainele toate de le-aş cunoaşte şi toată ştiinţa, şi de-aş avea atâta credinţă încât să mut munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de-aş împărţi averea mea şi de-aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.

Unii cred că perfecţiunea stă în asprimea vieţii, alţii în rugăciune, alţii în primirea deasă a sfintelor taine, alţii în faptele creştineşti de milostenie, dar se înşală, pentru că desăvârşirea stă în iubirea lui Dumnezeu din toată inima, spune sfântul Francisc de Sales. Şi este normal să fie aşa, fiindcă iubirea lui Dumnezeu faţă de om este perfectă, iar recunoştinţa omului faţă de Dumnezeu nu poate sta în nimic altceva decât în iubirea desăvârşită; iar iubirea desăvârşită nu o putem avea decât prin Fiul Omului, fiindcă numai el ni-l poate da pe Duhul Sfânt, ca să-l vedem pe Dumnezeu în orice om şi să-l iubim aşa cum vrea el.

Când misionarii creştini l-au predicat japonezilor pentru prima dată pe Isus, ei au exclamat plini de admiraţie: O, cât de bun şi cât de mult trebuie iubit Dumnezeul creştinilor! Dar, auzind de porunca lui Dumnezeu de a-l iubi din toată inima, din tot cugetul şi din toate puterile (Dt 6,5), au spus uimiţi: De ce această poruncă? Omul nu are nevoie de poruncă pentru a iubi pe un Dumnezeu atât de bun! Aflând că sunt printre creştini oameni care îl înjură şi-i calcă poruncile, au strigat indignaţi: Ar putea să trăiască undeva astfel de oameni fără cuget şi fără inimă?

Dumneavoastră, ce credeţi, pot trăi undeva astfel de oameni fără cuget şi fără inimă?

Din nefericire, în păcate ne trezim adesea.

Doamne, numai iubirea ta veşnică şi infinită ne mai poate mântui.

Kyrie, eleison! Amin.

 

* * *

 

Duminica a VI-a după Paşte (B) (audio)

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Wilhelm Danca
Unde: Catedrala romano-catolică din Iaşi
Când: 21 mai 2006

 

Puteţi descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.

 

* * *

 

Dumnezeu este iubire

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Dacă în evanghelia din duminica trecută cuvântul, verbul a rămâne, s-a aflat de şapte ori, în cea de azi, dacă aţi remarcat, cuvântul a iubi sau iubire este proclamat de nouă ori. Nouă sunt corurile îngereşti şi ele culminează cu serafimii, cu spiritele cele mai înflăcărate de iubire. Cine ascultă cuvintele acestei evanghelii şi le împlineşte, se aseamănă cu îngerii lui Dumnezeu, cu serafimii.

Când crudul Antioh căuta să ademenească la idolatrie pe cel mai tânăr dintre cei şapte fraţi Macabei, făgăduindu-i cu jurământ că îl va face bogat, fericit şi chiar sfetnicul său, dacă se leapădă de credinţa în Dumnezeu, mama, ca nu cumva copilul să se lase înduplecat, recurge la culmea iubirii ei şi-i spune: Fiule, îndură-te de mine cea care te-am purtat nouă luni în sânul meu, trei ani te-am alăptat, te-am crescut şi te-am adus până la vârsta aceasta. Te rog acum, copilul meu, uită-te la cer şi la pământ şi la toate cele ce sunt într-însele, şi cugetă că Dumnezeu le-a făcut din nimic… Nu te teme de acest călău, ci fii vrednic de fraţii tăi şi primeşte moartea, ca în ziua milostivirii să te găsesc pe tine împreună cu fraţii tăi (2Mac 9, 27-39).

Se poate, oare, asemăna iubirea acestei mame cu iubirea lui Isus faţă de noi?

Sfântul Marcu spune că era ora nouă dimineaţa când l-au răstignit pe Isus (Mc 15, 25). Cu o iubire mai mult decât serafică el şi-a dat viaţa pentru noi şi are tot dreptul să ne ceară: Rămâneţi în iubirea Mea!. Cererea lui este o rugă. Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului se roagă omului să rămână în iubirea sa. Porunca cea nouă ne este adresată altfel: Iubiţi-vă unii pe alţii, precum v-am iubit şi Eu pe voi! (In 13, 34).

Ca noi să nu avem nici un fel de dubiu asupra iubirii sale şi asupra existenţei lui Dumnezeu care Este cel ce este iubire, Isus vrea să ne cuprindă în iubirea sa proprie şi ne spune: Rămâneţi în iubirea mea!, adică vrea să ne spună: Eu îl iubesc pe Tatăl în Duhul iubirii sale, fiindcă îl văd din veşnicie şi de aceea sunt capabil să-mi dau viaţa pentru voi, fiindcă ştiu că Tatăl vă iubeşte şi vrea ca şi voi să-l vedeţi faţă la faţă spre a fi veşnic fericiţi, dar trebuie să vă dovediţi fiii săi prin iubirea reciprocă, prin iubirea desăvârşită care este în mine şi care îi cuprinde pe toţi oamenii, de aceea: «rămâneţi în iubirea mea» şi-i veţi iubi pe toţi fraţii voştri, pe toţi care sunt, care au fost şi care vor mai fi pe toată faţa pământului până la sfârşitul lumii.

Cel care nu iubeşte, păcătuieşte; cel care păcătuieşte, nu-l poate cunoaşte pe Dumnezeu. Iubirea este necesară ca să ni se ierte păcatele, ca să-l putem cunoaşte pe Dumnezeu, ca să avem pace unii cu alţii şi ca să ajungem la Tatăl care ne vrea numai împreună. Asta este voinţa lui şi condiţia pusă ca să ne accepte ca fii şi moştenitori ai Împărăţiei sale.

Iubirea pe care o avem faţă de Dumnezeu este întotdeauna răspunsul la ruga lui Isus de a rămâne în iubirea lui şi la porunca de a ne iubi unii pe alţii. Când credem în iubirea lui Isus, ne dovedim fii ai lui Dumnezeu şi devenim cauză de mântuire cu el pentru ceilalţi oameni. Astfel Dumnezeu-Iubire devine sesizabil în iubirea reciprocă. Nimeni nu poate spune că iubire nu există, pentru că nu se vede. Iubirea nevăzută este dovada izvorului iubirii, care este Dumnezeu şi noi ne asemănăm cu el prin iubirea nevăzută pe care Duhul Sfânt o revarsă în inimile noastre (Rom 5, 5).

Când sfântul Ioan a spus că Dumnezeu este iubire (Lectura a II-a) n-a făcut altceva decât să dea un răspuns gnosticilor din acea vreme care susţineau că îl pot vedea pe Dunmnezeu, îl pot cunoaşte, fără a practica iubirea. Adevărul este că: nimeni nu-l poate vedea, nimeni nu-l poate cunoaşte, dacă nu-l iubeşte şi nu-l găseşte în iubirea faţă de fraţi.

Atunci, cine ar putea crede că va putea ajunge la Tatăl, dacă nu iubeşte şi nu rămâne în Cristos? Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine (In 14, 6). Trebuie să ne îmbrăcăm în Cristos (cf. Rom 13, 14). Spune o poveste islamică, despre o tânără mireasă care şi-a pierdut mirele şi a plecat în căutarea, că «a ajuns în faţa colibei a cărei singură ieşire spre exterior era o uşă atât de îngustă încât doar un trup glorificat s-ar fi putut strecura pe acolo, l-a auzit în liniştea zorilor suspinând pe acela care o jelea aşa cum se jelesc morţii. A bătut la uşă şi dinăuntru un glas a întrebat: Cine e? Ea a răspuns: Eu sunt. Atunci s-a lăsat o linişte adâncă, a încetat până şi murmurul copacilor, a amuţit şi cântecul dintâi al păsărilor. Dar glasul dinăuntru n-a răspuns şi uşa cea strâmtă nu s-a deschis. Atunci tânăra s-a înfăşurat în vălul meditaţiei şi, fără o lacrimă, fără un suspin, s-a întins pe pământ lângă uşă. Toată ziua şi toată noaprtea a rămas întinsă, cu capul înfăşurat în vălul meditaţiei, adâncind în inima ei noţiunea esenţială care vrea ca aleşii iubirii să se lepede mai întâi cu totul de ei înşişi înainte de a se înfăţişa Iubirii. De aceea, pregătită acum pentru întâlnirea cu uşa, s-a sculat şi a mers mai întâi la râu să se spele, apoi, cu pas hotărât, s-a întors la colibă şi a bătut la uşă. Şi, dinăuntru, glasul a întrebat din nou: Cine e? De astă dată, mireasa a răspuns: Tu eşti Şi uşa s-a deschis singură» (Jean Vernette Parabole pentru azi, Ed.ARC Buc. 1994, p. 95).

Când vom bate la poarta Împărăţiei Cerurilor şi Isus ne va întreba dinăuntru Cine e?, îi vom putea răspune Tu eşti, numai dacă ne-am îmbrăcat şi am rămas în iubirea lui. Cine se teme de Dumnezeu şi practică dreptatea (adică iubit fiind de Dumnezeu satisface cerinţa lui Dumnezeu de a iubi pe aproapele său) oricărui popor ar aprţine, este alături de el (Lectura I-a).

Corneliu era centurion în armata romană, era păgân dar temător de Dumnezeu, avea în subordinea sa o sută de soldaţi şi iată-l alături de Dumnezeu. Prin Petru îi deschide uşa Bisericii lui Cristos şi Duhul Sfânt coboară asupra lui şi a întregii sale familii, fiindcă de la soţie, copii, sclavi şi soldaţi, romani şi iudei, toţi erau cuprinşi în iubirea lui Corneliu.

Cu intrarea lui Petru în casa lui Corneliu, Biserica face primul pas oficial spre păgâni. Evanghelistul Luca ţine să pună în evidenţă acţiunea Duhului Sfânt asupra păgânilor, aşa cum a făcut-o la Rusalii asupra apostolilor. Duhul Sfânt, iubirea dintre Tatăl şi Fiul, se revarsă asupra lumii…

Ce ar mai fi putut Tatăl să ne mai dea, după ce ni l-a dat pe Fiul şi apoi pe Duhul Sfânt?.. Pe sine însuşi. Dar Isus ne asigură că Tatăl ni se dăruieşte: Dacă cineva mă iubeşte, Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi lăcaş la el vom face (In 14, 21). Isus ne asigură că prin iubirea lui noi vom ajunge să-l vedem pe Tatăl: Cine mă vede pe mine, înseamnă: cine mă iubeşte pe mine, fiindcă pe cine nu-l iubeşti, nu-l poţi vedea, îl vede pe Tatăl“(In 14, 9), îl iubeşte pe Tatăl, îl simte pe Tatăl este fericit în Creatorul său şi prin Cristos va ajunge de-a dreapta Tatălui, fiindcă El s-a rugat şi s-a jertfit ca acolo unde este el să fie şi cei care cred în iubirea lui (In 17, 24).

Chiar dacă am fi păgâni, ca centurionul roman Corneliu, dacă ne plecăm urechea la cuvântul lui Dumnezeu predicat de apostoli şi de urmaşii lor, Duhul Sfânt coboară şi asupra noastră şi ne pregăteşte pentru baia botezului al doilea, pentru taina pocăinţei, ca să primim iertarea păcatelor.

Azi, mai mult decât mama celor şapte fraţi Macabei, Dumnezeu ne spune fiecăruia dintre noi: Fiule, îndură-te de mine care din veşnicie te-am purtat în sânul meu, te-am ales înainte de întemeierea lumii (1Pt 1, 20), zeci de ani te-am hrănit, te-am crescut şi te-am adus până la vârsta aceasta. Priveşte-ţi moartea în moartea lui Isus Cristos, Fiul meu! Jertfeşte-te pentru alţii, ca să te găsesc împreună cu Isus şi cu toţi fraţii lui şi ai tăi în Împărăţia mea!

Ce să-i răspundem?..

Dă-ne, Doamne, harul ca misterul pascal, pe care îl contemplăm, să se manifeste mereu în faptele noastre! (LR). Amin.

 

* * *

 

A VI-a Duminică după Paşti (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Nu m-am plâns niciodată de trecerea anilor, nici nu mi-am încruntat vreodată fruntea din cauza sorţii, cu o singură excepţie. Rămăsesem cu picioarele goale şi fără bani pentru încălţăminte. Am intrat îndurerat în moscheea din Kufa şi am văzut un om fără picioare. Atunci i-am mulţumit lui Dumnezeu şi m-am resemnat să rămân fără încălţăminte.

2. Tema

“Mare până la ceruri este iubirea ta, Dumnezeule; fidelitatea ta până la norii cerului”.

3. Mesajul zilei

Care sunt hotarele iubirii lui Dumnezeu faţă de noi?

- Iubirea lui Isus cel înviat pentru unul fiecare dintre noi ajunge până la cer. Este infinită: este fără margini: este imensă, mult mai mare decât universul.

- Poţi tu oare număra stelele care strălucesc pe firmament, pe care Domnul le cunoaşte pe nume şi le-a creat pentru tine?

- Poţi tu oare număra picăturile din toate apele, toate florile, plantele, animalele…perii capului tău… celulele corpului tău, pe care domnul le-a creat pentru tine?

- Dacă nu poţi nici măcar să numeri darurile sale, cum poţi oare măsura iubirea sa faţă de tine?

Mare este iubirea lui faţă de noi.

- Ajunge până la cer, până la stele, la astronave… la Marte şi mai departe.

- Ajunge până în adâncul mării şi al oceanelor.

- Ajunge până la marginile universului, până în centrul pământului.

- Ajunge până la sfârşitul timpului, dincolo de moartea noastră.

- Ajunge înainte de noi, după noi, la dreapta noastră, la stânga noastră, deasupra şi sub noi şi oriunde pentru a ne iubi.

- Unde nu ajunge iubirea lui Isus? Poate între săraci, bolnavi, nefericiţi, păcătoşi? Ba da, ajunge şi până la ei, şi încă cu mai mare forţă spre a-i salva şi a-i mângâia.

Mare este iubirea sa faţă de noi.

- Mare până la a muri pentru noi.

- Mare până la a ajunge la toate popoarele, chiar şi acelea care nu cred încă (cf. prima lectură).

- Mare până la a ierta totul.

- Mare până la a ne face asemenea cu el: divini, fiii lui Dumnezeu.

- Mare până la a respecta libertatea noastră.

- Mare până la a da o singură poruncă: aceea de a ne iubi.

- Mare până la a rămâne cu noi până la sfârşitul lumii.

- Mare până a face din noi familia sa, până a ni-l da pe Duhul său, până a ne da împărăţia sa veşnică.

Dacă iubirea sa faţă de noi este aşa de mare, de ce în lume este atâta diviziune, atâta ură?

- Pentru că noi, oamenii, suntem liberi şi alegem rău; suntem ticăloşi şi egoişti şi nu ascultăm chemările sale.

- Dar el nu încetează să ne iubească, vrea binele nostru, vrea să fim uniţi cu el şi, în cele din urmă, va reuşi să facă din oameni o singură familie, o singură turmă cu un singur păstor: “Pentru că puternică este iubirea sa faţă de noi; fidelitatea sa durează veşnic!”

4. Exemple

a) O practică simplă: aplicarea regulilor prieteniei dintre copii la iubirea lui Dumnezeu.

- Prietenii se întâlnesc cu plăcere.

- Prietenii se ascultă cu plăcere.

- Prietenii îşi vorbesc cu plăcere.

- Prietenii se ajută cu plăcere.

- Prietenii se cunosc cu plăcere.

- Prietenii se iubesc cu plăcere etc.

- Şi tu faci la fel cu Isus?

b) Dorinţa de a-l întâlni pe Isus

Marta întâlneşte o colegă, Sofia, care îi zice:

- Vino la mine, este un film frumos la televizor!

- Nu pot, astăzi am o întâlnire cu un prieten, răspunde surâzătoare Marta.

- Cum, o întâlnire? Lasă că te spun eu mamei tale. Ai să vezi!

- Poţi să-i spui. Chiar mama mă trimite la această întâlnire. Merg la biserică să mă întâlnesc cu Isus. Mai întâi ne rugăm şi apoi luăm parte la catehism.

În afara lecţiilor de religie, poate şi trebuie să avem şi alte întâlniri cu Isus. Una dintre aceste întâlniri are loc când uneori venim la biserică să-i facem o vizită lui Isus ascuns în tabernacol. Aceste întâlniri îi plac nespus de mult, pentru că aproape întotdeauna sunt făcute din iniţiativă proprie, fără să ne fie impuse.

Dar întâlnirea cea mai frumoasă cu Isus are loc în timpul sfintei Liturghii, când îl primiţi în inimile voastre la sfânta Împărtăşanie” (Ragazze controcorrente, Citta Nuova).

c) O legendă veche care ne ajută să înţelegem cât poate fi de greu, până şi lui Dumnezeu, ca să ne unească în iubire

Într-o zi, a doua Persoană a sfintei Treimi a mers la Tatăl şi i-a cerut:

- Eu îi iubesc atât de mult pe oameni! Pentru a le arăta iubirea mea, aş vrea să împlinesc pentru ei opera cea mai dificilă.

Dumnezeu Tatăl, în înţelepciunea sa infinită, zâmbind, a răspuns:

- Poţi dărâma toţi munţii cu un mic ciocănel… Poţi goli toate oceanele şi mările cu o cochilie… Dar dacă vrei cu adevărat o lucrare, cel mai dificil, cel mai lung, cel mai greu, coboară pe pământ şi educă-i pe oameni să se iubească!

… Au trecut secole şi milenii şi acum Isus osteneşte în lucrarea sa de iubire infinită.

d) Pentru cei mai mărişori, poate fi utilă amintirea acestei rugăciuni a lui S. Kierkegaard:

Dumnezeule, tu ne-ai iubit mai întâi (1In 4,10). Vai, noi vorbim despre ea ca despre un simplu fapt istoric, ca şi cum cândva tu ne-ai iubit mai întâi. Şi totuşi, tu o faci şi o vei face mereu. De multe ori, de fiecare dată, pe tot parcursul vieţii. Tu ne iubeşti primul. Când ne trezim dimineaţa şi ne ridicăm spre tine gândul, tu eşti primul. Tu ne-ai iubit mai întâi. Şi dacă mă trezesc în zori şi în aceeaşi secundă îmi îndrept adoraţia sufletului meu spre tine, tu m-ai precedat deja şi m-ai iubit mai întâi. Când îmi adun sufletul dintr-o disipare şi mă gândesc la tine, tu ai fost primul. Şi aşa se întâmplă mereu. Iar noi, nerecunoscători, vorbim mereu ca şi cum o singură dată ne-ai iubit mai întâi.

 

* * *

 

Duminica a VI-a a Paştelui (B)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Isus le-a spus ucenicilor săi: “Precum m-a iubit pe mine Tatăl, şi Eu v-am iubit pe voi. Rămâneţi în iubirea mea! Dacă păziţi poruncile mele, veţi rămâne în iubirea mea, precum Eu am păzit poruncile Tatălui meu şi rămân în iubirea lui… Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu. Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are ca acela care-şi pune viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii mei dacă faceţi ceea ce vă poruncesc Eu. Nu vă mai numesc slugi, pentru că sluga nu ştie ce face stăpânul, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl meu vi le-am făcut cunoscute. Nu voi m-aţi ales pe mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi rod şi rodul vostru să rămână… Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unii pe alţii.” (In 15,9-17)

Fragmentul evanghelic al duminicii a şasea a Paştelui este continuarea imediată a celui din duminica precedentă, iar înţelegerea lui presupune să redeşteptăm în minte “universul” alcătuit de alegoria viţei dătătoare de viaţă în mlădiţe.

Ceea ce ne atrage atenţia în această a doua parte a discursului lui Isus este foarte ampla utilizare a verbului a iubi şi a substantivului său iubire (cel puţin 12 utilizări). Mai mult, aceşti termeni sunt, în contextul de faţă, sinonimi cu verbul a rodi şi respectiv rod. Cu alte cuvinte, rodirea care nu este altceva decât împlinirea poruncilor Tatălui, în substanţă este iubire, dar nu orice fel de iubire. Este iubirea cu care Tatăl l-a iubit Fiul, Isus Cristos, şi pe care Acesta o oferă ucenicilor (v. şi lectura a doua). Prin urmare particula comparativă precum exprimă, e drept, la un prim nivel, modul în care ucenicul trebuie să-şi manifeste iubirea-rodirea, imitând-o pe cea a lui Cristos (mergând până acolo încât să-şi pună viaţa pentru prietenii săi), dar mai ales exprimă, la un al doilea nivel, misterul cel mai profund al revelaţiei, adică sursa iubirii: iubirea intimă dintre Tatăl şi Fiul care se exprimă pe cruce (In 3,16), model şi referinţă, care fondează noua comunitate (1In 4,19).

De remarcat este şi faptul că, în această parte a discursului, ameninţarea vreunei pedepse nu îşi mai are locul. Adversarii (cei neroditori) au dispărut lăsând prietenilor, cei care au fost aleşi. Criteriul după care aceştia sunt recunoscuţi drept prieteni este împlinirea poruncii date de Isus (v. 14), aceea de a se iubi unii pe alţii (vv. 15-17) în modul cel mai concret.

Or, tocmai revelaţia acestei iubiri, comunicată ucenicilor şi trăită în mod concret de ei le conferă un nou statut, cel de prieten (atât de râvnit de marile figuri ale VT, Abraham, Moise, etc.). Ceea ce era atunci privilegiul doar al câtorva, acum, prin Isus, este oferit tuturor celor care acceptă să devină ucenicii săi, chiar şi păgânilor (v. prima lectură).

 

* * *

 

Duminica 6 a Paştelui (B) – lectio divina

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Ioan 15,9-17

9 Precum m-a iubit pe mine Tatăl, tot aşa şi eu vă iubesc pe voi. Rămâneţi în dragostea mea. 10 Dacă păziţi poruncile mele, veţi rămâne în iubirea mea, după cum şi eu am păzit poruncile Tatălui meu şi rămân în iubirea lui.

11 Acestea vi le-am spus ca bucuria mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină. 12 Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit şi eu pe voi. 13 Nimeni nu are o mai mare dragoste decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi. 14 Voi sunteţi prietenii mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. 15 De acum nu vă mai numesc slugi, pentru că sluga nu ştie ce face stăpânul său, dar v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl meu vi le-am făcut cunoscute.

16 Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roade, iar roadele voastre să rămână, ca Tatăl să vă dea tot ceea ce veţi cere în numele meu. 17 Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unii pe alţii.

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

Evanghelia din această duminică este continuarea celei din duminica trecută. Păstrează relaţia cu ea însă tematica este nouă. Observăm de la început că iubirea este centrul relatării pe care o avem astăzi.

O putem împărţi în trei părţi:

- Fundamentul iubirii (versetele 9-10).

- Porunca iubirii (versetele 11-15).

- Alegerea lui Isus (versetele 16-17).

În prima parte Isus indică fundamentul iubirii: după cum Tatăl îl iubeşte pe El, în acelaşi mod El îi iubeşte pe oameni. Pentru aceasta le cere ca să nu înceteze niciodată să iubească. Încă o dată se arată că iubirea discipolului se exprimă în ascultarea faţă de Domnul, aşa cum Isus ascultă de Tatăl. Este interesant de observat comparaţiile pe care Isus le face în aceste puţine versete.

În partea a doua Isus introduce motivul învăţăturii sale: spune toate acestea pentru ca discipolii săi să fie fericiţi aşa cum este El fericit, pentru ca să trăiască bucuria reală şi profundă. Spunând asta “va promulga” porunca iubirii: să se iubească unii pe alţii, aşa cum El ne iubeşte pe noi. Aici se află una din principalele chei de înţelegere a întregii Evanghelii a lui Isus Cristos. Cum se exprimă iubirea în cheie creştine? Iubirea se exprimă în dăruirea vieţii pentru prieteni. Isus îi numeşte “prieteni” pe discipolii săi pentru că le-a povestit tot ceea ce l-a învăţat Tatăl, nu-i numeşte “slugi” pentru că sluga nu ştie ce face stăpânul sau patronul său. Discipolul nu este un simplu angajat al lui Isus, este prietenul Domnului său. Titlul de “prieten” este unul dintre cele mai frumoase pe care ni-l poate spune Domnul.

În sfârşit, Isus va remarca din nou porunca iubirii (versetul 17), însă va insista şi asupra faptului că El îi alege pe discipolii săi. În Palestina era obişnuit ca discipolii să aleagă pe unul dintre învăţătorii iudei vestiţi pentru a-l urma. În cazul lui Isus, El însuşi îi alege pe discipolii săi. Dumnezeu e cel care cheamă şi alege pentru ca să-l urmeze. În această ultimă parte se ratifică încă o dată ceea ce am meditat în textul de săptămâna trecută: Isus îi trimite pe discipolii săi ca să aducă roade multe şi să ceară de la Tatăl, în numele său, tot ceea ce au trebuinţă.

Privind textul în totalitatea sa este surprinzător ceea ce se spune. Nu se pune la îndoială iubirea lui Cristos faţă de discipolii săi, însă este realmente incredibil că Domnul compară această iubire cu iubirea pe care o are Tatăl faţă de El. Acest lucru este nemaiauzit şi vrea să ne facă să reflectăm cu seninătate şi seriozitate.

Pentru a ţine cont: Prepoziţia care în textul nostru se traduce cu “aşa cum”, în originalul grec are această perspectivă comparativă însă are şi un rol de fundamentare. S-ar putea traduce şi cu “pentru că”. Adică Isus nu numai că ne iubeşte “aşa cum” este iubit de către Tatăl, ci ne iubeşte şi “pentru că” este iubit de către Tatăl. Dumnezeu Tatăl se transformă astfel în fundament al iubirii. Consecinţa practică pentru viaţa noastră va fi directă: noi trebuie să-i iubim pe fraţi “aşa cum” ne iubeşte Cristos şi “pentru că” ne iubeşte Cristos.

Alte texte biblice pentru a confrunta: In 10,14-15; Rom 5,6-8; Lc 10,25-28.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea într-un dicţionar biblic cuvântul “a iubi, iubire”.

Întrebări pentru lectură

- Care sunt primele cuvinte ale lui Isus în textul pe care-l medităm?

- Care sunt termenii de comparaţie pe care-i realizează Isus? Notaţi-i deoparte ca să fie foarte clari…

- Ce relaţie există între iubire şi ascultare; între ascultare şi iubire?

- Ce spune Isus pentru ca discipolii săi să fie fericiţi aşa cum este El?

- În ce constă “porunca iubirii”?

- Cum se demonstrează în mod concret şi palpabil că realmente cineva este iubit?

- Pentru ce discipolii lui Isus nu sunt numiţi “slugi” de către Domnul lor?

- Ce înseamnă că Isus îi numeşte “prieteni” pe discipolii săi? De ce îi numeşte prieteni?

- Cine alege să fie discipol al lui Isus: fiecare dintre oameni sau însuşi Isus?

- Ce le recomandă Isus discipolilor-prietenilor săi?

- Cum se termină relatarea? Care este ultima indicaţie?

2 – MEDITAŢIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditaţie

- Ce implică pentru mine astăzi a accepta că Isus îmi spune că “aşa cum” îl iubeşte Tatăl, tot aşa El mă iubeşte pe mine?

- Ascult Cuvântul Domnului, ceea ce-mi spune Isus pentru mântuirea mea?

- Ce impact are asupra mea ascultarea absolută a lui Isus faţă de Tatăl?

- Ascult eu ceea ce-mi spune Isus astăzi pentru ca să fiu realmente fericit?

- Cum trăiesc porunca iubirii?

- Îmi dau viaţa pentru alţii?

- Mă angajez cu seriozitate în experienţa iubirii?

- Trăiesc o iubire “afectivă” cât priveşte intensitatea şi “efectivă” cât priveşte faptul că-mi dau şi îmi angajez viaţa?

- Îl las pe Isus să mă numească prietenul său?

- Vreau realmente să accept invitaţia lui? Vreau să fiu prietenul lui?

- Îl las pe Isus să-mi spună tot ceea ce el a învăţat de la Tatăl pentru ca să umblu în bucurie şi fericire?

- Accept ca Isus să mă aleagă astăzi ca discipol al său? Mă îmbucură invitaţia lui?

- Vreau să fiu mlădiţă a viţei care este însuşi Isus pentru a aduce roade multe?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Pentru a face rugăciunea propunem să se ţină cont de o serie de versuri, aparent anonime, care marchează cu claritate că iubirea trebuie să fie prezentă în toate celelalte calităţi şi virtuţi ale vieţii pentru ca acestea să aibă măsură justă.

1. Inteligenţa fără iubire te face pervers.

2. Dreptatea fără iubire te face implacabil.

3. Diplomaţia fără iubire te face ipocrit.

4. Succesul fără iubire te face arogant.

5. Bogăţia fără iubire te face avar.

6. Docilitatea fără iubire te face servil.

7. Castitatea fără iubire te face orgolios.

8. Sărăcia fără iubire te face mizerabil.

9. Adevărul fără iubire te face unul care răneşte.

10. Autoritatea fără iubire te face tiran.

11. Munca fără iubire te face sclav.

12. Simplitatea fără iubire te face mediocru.

13. Rugăciunea fără iubire te face un făţarnic.

14. Legea fără iubire te subjugă.

15. Prietenia fără iubire te face utilitarist.

16. Credinţa fără iubire te face fanatic.

17. Crucea fără iubire se transformă în tortură.

18. Viaţa fără iubire… nu are sens.

4 – CONTEMPLAŢIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru a trezi o contemplaţie autentică prin acest text poate fi de folos repetarea câtorva fraze care ies mai mult în evidenţă:

- Aşa cum v-am iubit şi eu pe voi…

- Să-şi dea viaţa pentru prietenii săi…

- V-am numit pe voi prieteni…

- Eu v-am ales pe voi…

5 – ACŢIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propunere personală

- Să cresc în ascultare faţă de Isus în acel aspect care găsesc în mine astăzi mai slab şi vulnerabil.

Propunere comunitară

- Stabiliţi un dialog şi o confruntare salutară de idei în grupul tău cu referinţă la frazele care apar în textul de la “Rugăciune” din această Lectio Divina.

 

* * *

 

Un Dumnezeu ca prieten

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Lucruri de crezut…

Liturgia de astăzi ne încredinţează o serie neîntreruptă de veşti bune, şi aş vrea să văd dacă vreun predicator cunoscut de mine reuşeşte chiar în această duminică să avertizeze sever, să acuze, să dojenească cu asprime, să învinuiască, să prezinte scenarii apocaliptice… Ar fi suficientă fraza pe care o citim în Evanghelie, “Aşa cum Tatăl m-a iubit pe mine, tot astfel şi eu vă iubesc pe voi”, pentru a elibera o undă de tresăltare capabilă care să ne răstoarne. Şi ar fi suficient să facem să răsune în profunzimea fiinţei noastre acea afirmaţie, “voi sunteţi prietenii mei…”, pentru a aţâţa un moto de o surpriză uimitoare, aşa încât să ne lase uluiţi. Vă daţi seama? Avem un Dumnezeu ca prieten. Domnul mă consideră şi mă tratează ca prieten. Am fost “ales” chiar pentru a fi prietenul său, nimic mai puţin.

Şi apoi încă: “Dumnezeu este iubire”. Ca şi cum n-ar fi suficient, iată îndată o precizare esenţială, care schimbă toate perspectivele: “Nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci El ne-a iubit pe noi şi l-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre”. Adică, a lichidat, odată pentru totdeauna, toate datoriile noastre, vechile noastre înclinaţii. Suntem în faţa unei iubiri gratuite, nemotivate. Să nu fim obişnuiţi, capabili de fărâmiţare în morişca banalităţii şi a cunoaşterii vechi, ci a revelaţiilor celor mai uimitoare, a noutăţilor celor mai senzaţionale, trebuie să dăm drumul unei bucurii de nestăpânit. Şi chiar în biserică, dacă nu devenim mereu statuete imperturbabile, trebuie să ne bucurăm cu ochii şi să ne înfăţişăm cu un chip transfigurat de lumina acelei informaţii incredibile: “Ai auzit?… Am înţeles bine?… Sunt lucruri din altă lume… Cine a mai îndrăznit vreodată să-şi imagineze realităţi de acest fel?…”

După o expresie populară, ar trebui să exclamăm: “Lucruri de necrezut…” Şi, dimpotrivă, acestea sunt “lucruri de crezut”. Şi chiar descoperirea lui Petru, după care “Dumnezeu nu face diferenţă între persoane, dar cine se teme de el şi practică dreptatea, la oricare popor ar aparţine, este primit de El”, ar trebui să ne bucure inima fără măsură. Ar fi suficiente aceste “veşti”, admiţând că le ascultăm cu atenţie şi le luăm în serios, pentru a ne face să ieşim afară din strâmtorările unui creştinism strâmt, tremurător, plicticos, pedant, ursuz, ranchiunos în privinţa altora. Din lecturile din această duminică, într-adevăr, reiese o viziune a vieţii creştine extrem de pozitivă, bogată în culori, senină, caldă, animată, bucuroasă, deschisă, cu o respiraţie largă, şi în pas de dans.

Izvorul nu recuperează apele proprii

În fragmentul din Evanghelie, deşi ne îndeamnă cu fraze confidenţiale, în abandonarea lui Isus în revelaţiile cele mai chinuitoare şi în recomandările cele mai apăsătoare, se notează o logică riguroasă. Pe de o parte, este iubirea Tatălui faţă de Fiul, care “constrânge” la rândul său pe Isus să iubească pe discipoli. Pe de altă parte, este iubirea lui Isus faţă de discipoli, care “constrânge” pe aceştia ca să-l iubească la rândul lor, aşa cum El ne-a iubit. Isus revarsă în mod necesar asupra noastră iubirea pe care o primeşte de la Tatăl. Şi noi, la rândul nostru, trebuie să revărsăm în mod necesar asupra altora iubirea care ne este oferită de Isus.

Iubirea faţă de discipoli constituie (împreună, natural, cu iubirea faţă de Tatăl, pentru că între cele două există o reciprocitate perfectă) răspunsul lui Isus la iubirea Tatălui. Şi iubirea faţă de fraţi este răspunsul nostru, inevitabil, la iubirea care ne este dăruită de sus. “Aşa cum eu v-am iubit pe voi…” Isus nu spune: “iubiţi-mă”, ci “iubiţi-vă”. Nu cere nimic pentru sine, ci numai pentru alţii.

Dumnezeu nu este un centralizator, un acaparator. Din partea sa este un dinamism expansiv al dragostei universale, ale cărei unde înaintează mereu mai departe. Izvorul nu pretinde să recheme la sine apele. Acestea trebuie să se răspândească… Dumnezeu nu vrea “să recupereze” iubirea proprie, aşa cum un izvor nu recuperează apele proprii. Iubirea dintre noi este răspunsul necesar la iubirea sa. Mai mult, este unicul fel de a răspunde la iubirea sa.

Seriozitatea prieteniei

Dar să ne oprim asupra temei prieteniei. Învăţătorul ne trasează liniile fundamentale. Să le vedem. Înainte de toate, disponibilitatea de a dărui viaţa: “Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: de a-şi dărui viaţa pentru prietenii săi”. Afirmaţia se aplică, în principal, lui Isus: “Eu sunt păstorul cel bun; păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi” (In 10,11). “Din aceasta am cunoscut iubirea: El şi-a dat viaţa pentru noi” (1 In 3, 16).

Se poate da ceva, dar este vorba de un dar limitat, din moment ce este mereu posibil de a da ceva mai mult. Numai darul vieţii este nelimitat. După aceea, nu mai este nimic de dăruit. Când se dăruieşte viaţa, să dăruieşte tot ce avem.

Aşa cum notează A. Von Speyr, atunci când se dăruieşte viaţa, nu se oferă numai suma anilor care rămân de trăit, ci se dă ceva care atinge infinitul, eternitatea. Şi se dăruieşte chiar şi ceea ce a fost. Trebuie să fim conştienţi că Isus pronunţă aceste cuvinte în imediata apropiere a Pătimirii. Nu se poate uita că Isus îşi va dărui viaţa proprie într-un context de singurătate şi de abandon.

Nu totdeauna darul vieţii are o aură de glorie, aşa cum înţelegem noi. Adesea este o suferinţă aspră, neînţelegere (este suficient să ne gândim la episcopul Oscar Romero şi la jertfa sa care nu a fost recunoscută până acum în plina sa valoare de mulţi oameni), uneori chiar se observă un sens de faliment. Desigur, formele darului vieţii sunt diferite, şi Dumnezeu le stabileşte, nu depind de alegerea noastră. Există martiriul, adică un act scurt şi unic, care însă manifestă o întreagă orientare a existenţei. Dar este şi dăruirea de fiecare zi, care nu are nimic eroic în aparenţă. Este o problemă, normal, nu de a muri, ci de a trăi pentru alţii, de a nu ne aparţine, de a nu putea dispune de timpul propriu. De multe ori chiar această dedicare zi de zi, într-un cadru absolut ordinar, este mai dificilă decât de a muri.

În teritoriul prieteniei, întâlnirea dintre două voinţe în iubire

Şi apoi ascultarea, adică concordanţa dintre două voinţe în iubire: “Voi sunteţi prietenii mei, dacă veţi face ceea ce eu vă poruncesc”. Trăim statutul de prieteni dacă punem în practică ceea ce Isus a poruncit: iubirea reciprocă. Prietenia cu Domnul, aşa cum am arătat deja, nu o trăim într-un cerc strâmt. Numai dacă se actualizează iubirea fraternă ne putem considera “intimi” cu Domnul.

Isus, deci, pune o singură condiţie pentru prietenia sa: ca noi să luăm în serios exigenţele sale. El însuşi, de altă parte, demonstrează că ia în serios prietenia înfruntând pentru noi calea crucii. Numai aşa se anulează distanţele. Desigur, ascultarea se încadrează exclusiv într-o perspectivă de iubire, care rămâne şi fundamentul său ultim. În Biserică, se poate porunci exclusiv în iubire. Şi se poate asculta numai în iubire. Totuşi, când porunca nu este dată din iubire, ascultarea trebuie să vină din iubire.

Legea comunicării

Al treilea aspect care caracterizează relaţia de prietenie cu Isus cu discipolii este dată de confidenţă: “Nu vă mai numesc slugi, pentru că sluga nu ştie ceea ce face stăpânul; dar v-am numit prieteni, pentru că tot ce am auzit de la Tatăl v-am făcut cunoscut vouă”. Această trăsătură a prieteniei, aşa cum ne descoperă R. Fabris, este inspirată de modelul cultural grec-elenistic. Într-adevăr un element distinctiv al prietenilor, după Aristotel, care propune un simţ comun, este că între ei totul este în comun.

Opoziţia între slugi (douloi, literal, sclavi) şi prieteni (philoi), nu este atât de evidentă pentru mentalitatea iudaică. În textele biblice, “servitor” echivalează cu “preitenul lui Dumnezeu”, om de încredere, fidel şi drept, colaborator. Şi termenul nu are nimic negativ, cu atât mai puţin de dispreţ, mai mult constituie un titlu de onoare. Deci, în fragmentul nostru, expresia lui Ioan se potriveşte mai bine cu mentalitatea noastră decât cu cultura biblică. Şi atunci, discipolii, tocmai pentru că sunt prieteni şi nu slugi, sunt puşi la curent cu proiectul, cu gândurile Tatălui. Sunt informaţi asupra conţinutului şi asupra sensului misiunii lui Isus. Şi sunt chiar conştienţi că, în cuprinsul acelui proiect şi al acelei misiuni, le este hărăzită o parte.

Avem astfel slujirea transparentă. O muncă fără participare este un proiect comun, fără o semnificaţie precisă, o finalitate clară, este ceva alienant, de-a dreptul inuman, şi deci lipseşte din ea bucuria. Este necesară conştiinţa de participare la o operă comună. Şi este umilitor să ne gândim că nimic nu se schimbă dacă acea muncă o fac eu sau o face altul. Omul astfel este redus la situaţia de a fi un pion de schimbat, un angrenaj egal între alte angrenaje ale lanţului. Atunci când, în Biserică, se vorbeşte de cooperarea laicilor, trebuie să fim atenţi să nu invocăm numai colaborarea în faza executivă. Laicul trebuie să participe şi la faza de proiect, să fie întrebat când este vorba de a lua decizii, de a schiţa programe, de a face anumite alegeri.

Nimeni, în Biserică, nu trebuie să fie considerat pur şi simplu ca un executor de ordine. Isus nu ne tratează astfel. El nu ne consideră ca nişte automate religioase. Ne încredinţează însărcinări personale, chiar dacă sunt prevăzute într-un ţesut comunitar. Şi nu are importanţă că cel puţin un altul poate să desfăşoare acel rol mai bine decât mine. Isus mi l-a încredinţat-o mie ca unui prieten. Pentru El nu există legea eficienţei, a randamentului, a producţiei, ci cea a încrederii. Cu El totul este clar, chiar dacă rămâne în mod necesar un fond de mister, ceva pe care nu-l înţelegem pe deplin. Totuşi misterul aparţine realităţii divine, pe care nu-l putem înţelege total, şi nu depinde de faptul că Isus nu ne consideră suficient “de încredere”, sau că are ceva de ascuns…

Un test fundamental

O viaţă creştină progresează în măsura în care se dezvoltă în noi sensul de prietenie cu Dumnezeu, până la a deveni predominant faţă de orice altă concepţie a raportului nostru cu El. Până când rămânem fixaţi pe teritoriul fricii (ca anihilaţi în faţa celui de temut), îl considerăm pe Dumnezeu ca stăpânul nostru. Îl vedem într-o optică punitivă, observăm judecata sa înfricoşătoare, şi ne aşezăm în faţa Lui într-o atitudine de slugi (conform sensului negativ care se dă de obicei acestui termen), înseamnă că nu am înţeles încă nimic din proiectul de iubire pe care El îl are în privinţa noastră.

Putem spune că am fost atinşi cu adevărat de har numai când simţim că moare în noi – sau, cel puţin, se atenuează – spiritul de sclavi. Testul prieteniei rămâne fundamental pentru autenticitatea creştinismului nostru.