Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a VI-a după Rusalii
Evanghelia: Matei 9,1-8
Apostolul: Romani 12,6-14

Matei 9,1-8

Intrând în corabie, Isus a trecut şi a venit în cetatea Sa. Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Isus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta huleşte. Şi Isus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa. Iar mulţimile văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere.

 

Autori

IPS Andrei Rymarenko
pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Ilie Cleopa
Diverşi alţi autori
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Visarion Iugulescu
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Mihai Tegzeş
pr. Vasile Rob
PF Daniel Ciobotea

 

* * *

 

Scăparea de paralizia spirituală

Autor: IPS Andrei Rymarenko
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

În Evanghelia din duminica trecută am auzit despre gadareni, care l-au întâlnit pe Isus şi i-au cerut “să treacă din de hotarele lor”. Aceasta s-a întâmplat pentru că toţi erau infectaţi cu un păcat, acela al pasiunii pentru profit, al iubirii de bani. Aveau acea sete de nepotolit după bogăţie, după mai mult şi mai mult. Iar bogăţia lor consta în turmele mari de porci ce păşteau pe păşunile lor. Conform legii iudaice nu aveau însă dreptul să îi păstreze. Şi acesta era păcatul lor, ei trăiau în păcat pentru a-şi satisface patima, acest idol al îmbogăţirii. Iar patima se pare că îi unea pe toţi. Să ne amintim cum spune Evanghelia: “Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Isus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor” (Matei 8,34).

Totuşi, nu toţi locuitorii cetăţii erau oameni răi. Fără îndoială, erau unii care doreau să îl vadă pe Isus, să îi asculte învăţăturile, poate unii chiar erau gata să creadă în El. Mântuirea era atât de aproape de ei, foarte aproape. Dar acest idol, patima pentru profit, i-a înrobit; în loc să îi ceară Domnului să rămână cu ei, i-au cerut să plece. Desigur, libertatea lor de a alege era afectată: păcatul îi înrobise şi sufereau de o paralizie spirituală. Evanghelia continuă: “Intrând în corabie, Isus a trecut şi a venit în cetatea Sa. Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Isus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule!”

Există paralizie fizică, dar există şi o paralizie spirituală. Când suntem paralizaţi fizic dorim să facem ceva, dar fie mâna fie piciorul nu ne ajută, nu se mişcă. Când suntem paralizaţi spiritual însă, chiar şi a gândi este dificil, şi dacă nu facem nimic, ne pierdem inima. Există dorinţa de a îndeplini porunca lui Cristos, dar totuşi nu putem; ceva este la mijloc, ceva ne blochează. Şi în loc ca în inima noastră să vină Cristos, vine o furtună. Ce i-a motivat pe gadareni să îi ceară lui Cristos să părăsească ţinutul lor? Păcatul. Iar păcatul le-a adus paralizia spirituală, şi nu au avut suficientă tărie să îl reţină pe Cristos cu ei.

La fel ni se întâmplă şi nouă. Singurul motiv este păcatul. Iar păcatul nu înseamnă doar iubirea de bani. Există o serie de faţete ale acestui “diamant negru”: lenea, mândria, vorbirea în deşert, condamnarea, bârfa, mânia, iritarea, cruzimea, necurăţia şi multe altele. Şi cu toţii suferim din cauza păcatului: oricare ar fi acesta, tot păcat este. El duce la slăbirea spiritului, la paralizia spirituală. Să ne analizăm şi să recunoaştem cu sinceritate că, asemenea gadarenilor, şi noi trăim într-o slăbiciune a spiritului, într-o paralizie spirituală.

Dar să nu disperăm. Evanghelia ne dă motiv de mângâiere. Cu ce cuvinte îl vindecă Cristos pe paralitic? “Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” Aceasta înseamnă că în paralizia trupească există de asemenea motivul păcatului. Iar în paralizia spirituală motivul este întotdeauna păcatul. Tot ce trebuie să facem este să găsim acest păcat, această patimă care stă între noi şi Cristos; să o ducem la Domnul şi să spunem: “Doamne, vindecă-mă!” Apoi Domnul ne va spune ce i-a spus şi paraliticului: “Iertate sunt păcatele tale! [...] Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta.” Iar furtuna se va potoli, va pleca din inimile noastre, care vor fi umplute de Cristos cu bucurie. Slăbiciunea va dispărea şi vom simţi o nouă energie în noi, o nouă viaţă în Isus Cristos Domnul nostru.

 

* * *

 

Duminica a şasea după Rusalii

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

Unele lucruri, când le auzim spunându-ni-se de două ori, mai ales dacă suntem firi mai nervoase, ne irită, iar dacă ni se repetă de mai multe ori, nu ne putem stăpâni să nu spunem interlocutorului nostru că ni le-a mai spus.

Nu tot aşa se întâmplă însă cu cele cuprinse în Sfânta Evanghelie. Cu toate că unele lucruri le cunoaştem pe de rost, cu toate că sunt pline cu ele tomuri întregi, cu toate că sunt ştiute de la tânăr până la savant, totuşi, ori de câte ori le ascultăm, găsim în ele ceva nou, ce până atunci ne scăpase. Iată de ce toţi oamenii de bine, atât cei simpli cât şi oamenii de ştiinţă, se trudesc să le desluşească sensul şi mesajul, căci adevărurile depozitate în Sfânta Evanghelie li se potrivesc tuturor, de la copil până la savantul încărunţit, doar că unul înţelege mai puţin, iar celălalt mai mult, dar şi unul şi altul destul pentru a-şi satisface nevoile propriului suflet.

Aşa stau lucrurile şi cu întâmplarea prezentată în fragmentul evanghelic citit astăzi. Ea ne interesează pe toţi, aşa cum interesează toate învăţăturile enunţate de Acela care nu şi-a primit ştiinţa de la nimeni, pentru că o avea de la Sine, din veci. Deşi am mai auzit-o de atâtea ori, o sorbim cu nesaţ şi ne captivează spiritul, pentru că, asemenea tuturor faptelor lui Isus, întâmplarea de azi, pe lângă sensul istoric, are şi un înţeles mai adânc, înţeles actual totdeauna şi pentru toţi.

Şi care anume este aici înţelesul mai adânc şi actual?

Paraliticul din Sfânta Evanghelie este un om bolnav la suflet şi la trup. El nu s-ar fi vindecat niciodată, dacă nu ar fi întâlnit un medic deosebit. Medicii de atunci, ca şi cei de azi, erau fie şi numai pentru trup, fie numai pentru suflet. Şi atunci, ca şi astăzi, era cu neputinţă ca cineva să întrunească în persoana sa toată ştiinţa despre trup şi despre suflet. Or, dacă paraliticul s-ar fi vindecat numai trupeşte, el ar fi rămas tot bolnav, deoarece cangrena adâncă ce îi rodea sufletul era covârşitoare. Cât de mare influenţă are starea sufletească asupra stării corporale ne-o dovedeşte nu numai psihoterapia modernă, ci şi propria noastră experienţă. Fiecare ne dăm seama că atunci când în conştiinţă nu este ordine, când e întinată grav cu ceva, nici trupeşte nu ne simţim bine. Nu cunoaştem oare cazuri când cineva “s-a uscat pe picioare” din cauza unei mari lovituri morale, a unei tragedii familiale, a unei profunde frământări sufleteşti? Iată de ce, dacă slăbănogul ar fi putut întâlni un doctor sufletesc, şi-ar fi dobândit tămăduirea sufletului, şi în acest caz şi neputinţa lui trupească s-ar fi ameliorat mult, chiar dacă nu ar fi dispărut cu totul. Dar un astfel de doctor lipsea.

Bolnavul a avut însă fericirea că l-a întâlnit pe doctorul doctorilor, medicul universal, tămăduitorul sufletelor şi al trupurilor, pe acela despre care îngerul îi vestise lui Iosif că “va mântui pe poporul său de păcate” (Matei I,21) şi pe care Ioan Botezătorul îl arată mulţimii la Iordan, cu cuvintele: “Iată Mielul lui Dumnezeu care suprimă păcatele lumii” (Ioan I, 29).

Desigur, bolnavul ce sta acum în faţa lui Isus nu simţea mai puţin greutatea păcatelor decât a bolii. De câte ori în orele tăcute ale nopţii, când somnul, din pricina mâhnirii şi a neputinţelor, fugea de la ochii săi osteniţi şi umeziţi de plâns, nu îşi va fi depănat prin faţa conştiinţei tulburate amintirea păcatelor din trecut, şi în această stare, pătruns de căinţă, din inima lui se desprindea rugăciunea de pocăinţă a Regelui Profet: “Miluieşte-mă Dumnezeule, după mare mila Ta, şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge-mi fărădelegea” (Psalm 50,1-2). Sau: “Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne; Doamne, ascultă glasul meu (…). De Te vei uita la fărădelegi, Doamne, cine va putea suferi?” (Psalm 29,1-3).

Acum, aici, la picioarele Celui Preasfânt, paraliticul trebuie să fi fost cuprins şi mai puternic de sentimentul vinovăţiei şi netrebniciei sale şi de o durere şi mai profundă, mai sinceră, mai adevărată pentru păcate. Isus, cu privirea-I miloasă şi atotpătrunzătoare, străbate într-o clipită învelişul de lut al omului ce îi stă în faţă şi, citind toată drama din inima lui, se opreşte la acel ceva invizibil şi monstruos ce stă la originea bolii lui – la păcat – şi îi zice: “Cutează, fiule, iertate îţi sunt păcatele!” (Matei IX, 3). Cuvintele căzute pe neaşteptate uluiră pe unii din cărturari, care numaidecât au murmurat: “Acesta huleşte! Cine poate ierta păcatele afară de singur Dumnezeu?” (Marcu II, 7); poate, îşi mai ziceau în sinea lor: Iată, acesta este paralizat şi doreşte vindecarea, când colo Acela în care îşi puse toată încrederea a greşit diagnoza: vrea să-l vindece sufleteşte, pe când el suferă trupeşte; de iertare avea el nevoie? Acest Învăţător de lege, dacă ar fi într-adevăr Mesia, ar fi trebuit să-i spună paraliticului nu “Iertate îţi sunt păcatele!” ci : “Scoală-te şi umblă!”.

Şi totuşi ei se înşelau amarnic. Dacă Isus ar fi procedat astfel, vindecarea paraliticului nu ar fi fost completă. Isus Cristos, subliniind în repetate rânduri preţul infinit al sufletului faţă de puţina însemnătate a trupului, şi cunoscând că, în cazul ce îi stă în faţă, infirmitatea corporală nu era decât o urmare a bolii sufleteşti, adică a păcatului, El vindecă ceea ce este mai preţios şi mai important: sufletul. De fapt, aceasta era şi misiunea cu care El a venit în lume. De aceea, spre uimirea multora dintre cei de faţă, Isus îi zice paraliticului: “Iertate îţi sunt păcatele!”

Cum însă evreii, pe bună dreptate, credeau că numai Dumnezeu poate ierta păcatele, ei îl acuză pe Isus de hulă, de blasfemie, pentru faptul de a-şi fi arogat o prerogativă divină, deoarece ei nu credeau că Isus este Dumnezeu şi, chiar dacă El s-ar fi declarat ca atare, ei nu l-ar fi crezut. Dar Isus, cunoscându-le gândurile, recurge la o minune în faţa căreia orice om cu bun simţ trebuia să se plece şi să recunoască în Cel ce o făcea pe trimisul lui Dumnezeu. “Ci ca să ştiţi” – le zice Isus – “că Fiul Omului are putere de a ierta păcatele pe pământ (atunci a zis slăbănogului): Scoală, ia-ţi patul şi mergi în casa ta” (Marcu II,10-11). Şi sculându-se, fostul paralitic plecă spre casă.

Isus, aşadar, şi aici, ca în toate celelalte cazuri, nu săvârşeşte minunea de dragul minunii, spre a oferi curioşilor un spectacol senzaţional, ci ca să descopere celor prezenţi marile adevăruri ale mântuirii şi să le îndrepte sufletul spre scopul final. El vrea prin această vindecare miraculoasă să ne înveţe pe toţi să avem mai presus de toate grijă de sănătatea sufletului, de puritatea lui şi să-l ferim de îmbolnăvire, adică de păcat, acesta fiind supremul rău, deoarece ne desparte de Dumnezeu şi dă naştere la nenumărate suferinţe trupeşti şi sufleteşti.

Omul de azi, asemenea contemporanilor lui Isus, nu înţelege aceste adevăruri, deoarece nu se ocupă de ele. Puţini îşi dau seama că lumea este un mare bolnav tocmai pentru că nesocoteşte cele zece comandamente divine gravate în însăşi esenţa fiinţei sale umane. Că nu îşi dă seama o dovedeşte uşurinţa şi nepăsarea cu care îşi risipeşte, în tot felul de abuzuri, energiile menite să-l desăvârşească. Complăcându-se într-o existenţă dezumanizantă, nici măcar în momentul totalei neputinţe nu se dezmeticeşte şi refuză împăcarea cu Dumnezeu, reluarea contactului cu Izvorul revitalizării sufleteşti, prin Sfânta Pocăinţă, unde Cristos îi zice, prin rostul preotului, ca şi paraliticului: “Iertate îţi sunt păcatele”. “Te iert şi te dezleg de toate păcatele”.

Iubiţii mei! Noi, cei care prin harul lui Dumnezeu am fost învredniciţi să cunoaştem şi să gustăm mereu binefacerile reconfortante ale împăcării cu Dumnezeu în baia Sfintei Pocăinţe, Taina renaşterii duhovniceşti, să-I mulţumim lui Isus şi să-L preamărim pentru acest dar ceresc. Dar mulţumirea şi preamărirea ce o aşteaptă El de la noi constă în a ne apropia de această taină a milostivirii cu smerenie, cu căinţă filială, cu încredere, şi întotdeauna când conştiinţa ne spune că raportul nostru cu Dumnezeu nu este cum ar trebui să fie, deoarece prin dezlegarea din confesional primim nu numai harul sfinţitor care ne purifică sufletul ci şi harurile ajutătoare, care la timpul potrivit ne întăresc contra ispitelor şi ne ajută să le biruim, şi astfel să progresăm în virtute. Păcatul învechit, chiar dacă nu este de moarte ci numai venial, uşor, slăbeşte rezistenţa sufletului în faţa ispitei, îi toceşte sensibilitatea faţă de păcat şi astfel sufletul lâncezeşte şi rămâne expus căderilor în păcate din ce în ce mai mari. Adevărat că păcatele uşoare ni se pot ierta şi prin părere de rău adevărată, prin fapte bune, prin rugăciuni, prin post, dar mijlocul sigur este Taina Sfintei Spovedanii.

Aşadar, dacă Îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu atunci să nu suferim a rămâne nici o clipă separaţi de El, sau cu conştiinţa în dezordine, ci să alergăm fără amânare la Tronul milei lui Dumnezeu, cu încrederea şi simplitatea copilului care, ori de câte ori îşi dă seama că şi-a supărat părintele, se căieşte pentru că a rănit inima aceluia care pentru el este totul. Apoi să ne păstrăm puritatea câştigată, străduindu-ne să folosim toate mijloacele, pentru ca legea supremă, care este iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, să inspire toate gândurile, sentimentele şi conduita noastră. Amin.

 

* * *

 

Despre păcatele săvîrşite cu gîndul

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Şi ştiind Iisus gîndurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? (Matei 9, 4)

Iubiţi credincioşi,

În multe locuri ale Sfintei şi dumnezeieştii Scripturi aflăm că Dumnezeu Cel Atoateştiutor ştie gîndurile oamenilor şi vede mai înainte toate cele ce vom face şi vom gîndi noi. Acest lucru îl arată şi psalmistul care zice: Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi (Psalm 138, 16). Prin proorocul Ieremia, Dumnezeu arată acelaşi lucru, zicînd: Eu sînt cel ce cerc inimile şi ispitesc rărunchii ca să dau fiecăruia după căile lui şi după roadele isprăvilor lui (Ieremia 11, 20; 17, 10; 20, 12). Proorocul David la fel zice: Cela ce cerci inimile şi rărunchii, Dumnezeule (Psalm 7, 9).

Aşadar, fraţii mei, nu trebuie să ne mirăm că Dumnezeu ştie gîndurile noastre, ci mai ales, să ne temem de Dumnezeu, fiindcă El nu numai că ştie gîndurile noastre, ci şi pedepseşte păcatele ce nu le vom mărturisi la duhovnic şi nu ne vom pocăi de ele, păzindu-ne mintea de gîndurile rele.

În Legea Veche se oprea păcatul numai din lucrare, nu şi din gînd. Aşa, de exemplu, zice: Să nu furi, să nu desfrînezi, să nu ucizi… (Ieşire 20, 13-15). Legea veche, avînd numai umbra lucrurilor viitoare (Evrei 10, 1; Romani 3, 20), avea nevoie de împlinirea şi desăvîrşirea ei, deoarece, după mărturia Sfintei Scripturi, Legea Veche nu a desăvîrşit nimic (Evrei 7, 19). De aceea a şi venit în lume Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, nu ca să strice Legea Veche, ci ca să o plinească şi să o desăvîrşească, adică să scoată păcatul din gînd, din rădăcină (Matei 5, 17; Romani 3, 31; 10, 4; Galateni 3, 24) Legea Darului nu opreşte păcatul numai din lucrare, ci şi din gîndire. Legea Veche se aseamănă cu o coasă care taie iarba pe deasupra pămîntului, iar rădăcinile rămîn, iarba iarăşi crescînd la loc. Legea Darului, Sfînta Evanghelie, scoate păcatul din rădăcină, adică din gîndire, căci după învăţătura Sfinţilor Părinţi, gîndurile sînt rădăcini ale faptelor (Sfîntul Nicodim Aghioritul. Paza celor cinci simţiri, 1826, p. 230).

Mîntuitorul, arătînd desăvîrşirea Legii Noi faţă de Legea Veche, zice: Aţi auzit, că s-a zis celor de demult: Să nu desfrînezi (Ieşire 20, 14); Eu însă vă spun că oricine se uită la femeie, spre a o pofti a şi săvîrşit adulter cu ea în inima sa (Matei 5, 27-28). În alt loc, Mîntuitorul arătînd greutatea păcatului cu gîndul, zice: Oricine se mînie pe fratele său vrednic va fi de osîndă (Matei 5, 22); şi iarăşi: Oricine urăşte pe fratele său, ucigaş de oameni este (I Ioan 3, 15). Iată dar că şi un singur gînd de ură asupra fratelui nostru ne face ucigaşi de oameni. De aceea Iisus Hristos, fiind Dumnezeu adevărat şi ştiutor al inimilor omeneşti şi al gîndurilor minţii, adeseori mustra pe farisei şi pe cărturari, văzînd în mintea şi inimile lor gînduri de ură, de zavistie, de viclenie, de făţărnicie, de slavă deşartă, de mîndrie, de desfrînare şi altele de acest fel.

Prin aceasta ne arată că El vede, judecă şi osîndeşte păcatele noastre, făcute cu gîndul înaintea Lui, dacă nu le vom mărturisi şi nu ne vom pocăi de ele. Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi, avînd în vedere că Dumnezeu pedepseşte păcatele cu gîndul, pururea îşi păzeau mintea şi inima de gîndurile pătimaşe şi rele, aducîndu-şi aminte că cuvîntul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decît orice sabie cu două tăişuri şi pătrunde pînă la despărţitura sufletului şi duhului, între încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii (Evrei 4, 12).

Sfîntul Efrem Sirul, avînd în vedere că gîndurile vor fi pedepsite în ziua cea mare a judecăţii de apoi, zice: “Nu vă aruncaţi în negrijă, fraţii mei, pentru păcatele cu gîndul că nu ar fi mari şi nu ar avea osîndă de la Dumnezeu. Dacă păcatele cu gîndul nu ar fi mari, apoi ar fi socotit Dumnezeu desfrînare întru poftă de femeie şi ucidere întru ură de frate? Dacă păcatele cu gîndul nu ar fi osîndite, nu era nevoie ca dreptul Iov să aducă jertfă în toate zilele înaintea lui Dumnezeu, pentru păcatele făcute cu gîndul ale feciorilor săi” (Iov 1, 4-5). Dacă păcatele cu gîndul nu ar fi mari, nu ar fi zis marele apostol Pavel, că în ziua judecăţii de apoi va descoperi Dumnezeu sfaturile inimilor şi cele ascunse ale întunericului, pîrîndu-i pe dînşii gîndurilor lor, şi dînd răspuns în ceasul acela pentru ele (I Corinteni 4, 5; Romani 2, 15).

De unde se nasc gîndurile rele în mintea noastră? La această întrebare, însuşi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne răspunde, zicînd: Cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om (Matei 15, 18). Altă dată iarăşi zice: Dinăuntru, din inima omului ies cugetele cele rele, desfrînările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomia, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, pizma, hula, trufia, uşurătatea. Toate aceste rele ies dinăuntru şi spurcă pe om (Marcu 7, 21-23). Dar de cîte feluri sînt gîndurile rele? La această întrebare spune Sfîntul Casian Romanul că opt sînt gîndurile răutăţii. Şi care sînt aceste opt feluri de gînduri rele? Cel dintîi gînd al răutăţii este al lăcomiei pîntecelui; al doilea, al desfrînării şi al poftei de desfrînare; al treilea, al iubirii de argint; al patrulea, al mîniei; al cincilea, al întristării; al şaselea, al trîndăviei; al şaptelea, al slavei deşarte; al optulea, al mîndriei (Filocalia, vol. I, Sibiu, 1947, p, 97-123).

Prin ce faptă bună putem scăpa de gîndurile rele? Atît monahii, cît şi creştinii pot scăpa de gîndurile rele prin două fapte bune, şi anume: Prin paza minţii de gînduri numită şi trezvia atenţiei prin sfînta rugăciune şi mai ales rugăciunea inimii. Iar pentru a scăpa de orice gînd rău şi de orice patimă, trebuie să unim trezvia atenţiei, adică gîndurile curate ale minţii noastre cu sfînta rugăciune. Aceste două fapte bune lucrează strîns unite una cu alta şi se susţin reciproc, după cum zice Sfîntul Isihie Sinaitul: “Atenţia minţii şi rugăciunea lui Iisus, se suţin una pe alta, pentru că atenţia supremă se naşte din rugăciunea neîncetată iar rugăciunea se naşte din paza minţii şi atenţia supreme” (Filocalia, vol. IV. p. 42).

Să nu uităm însă că atît atenţia gîndurilor, cît şi sfînta rugăciune sînt alungate din mintea noastră de păcatul uitării. Uitarea este primul păcat din partea raţională a sufletului, care alungă şi stinge din mintea noastră trezvia şi rugăciunea. Acest lucru îl adevereşte acelaşi sfînt părinte, Isihie Sinaitul, care zice: “Blestemata uitare se opune atenţiei, ca apa, focului şi în toată vremea o războieşte cu putere. Precum zăpada nu naşte flăcări, sau apa foc, spinul smochine, aşa nu va fi liberă mintea omului de gînduri rele, de cuvinte rele şi de fapte diavoleşti, dacă nu şi-a curăţit mintea şi inima cu trezvia atenţiei şi cu rugăciunea”.

Şi iarăşi zice: “Precum fără corabie nu putem trece marea, aşa fără paza minţii de gîndurile rele şi fără chemarea deasă a lui Iisus Hristos, nu este cu putinţă să izgonim momeala gîndului celui rău” (Ibidem, p. 48 şi 76). Căci singurul chip duhovnicesc de a alunga de la noi gîndurile rele şi toate cursele vrăjmaşului diavol este de a repeta neîncetat în toată vremea şi în tot locul rugăciunea lui Iisus: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa)”.

Deci vă rog să nu uitaţi, cînd vă vin gînduri şi pofte rele în minte sau în inimă, să le izgoniţi de la voi cu această sfîntă rugăciune. De veţi avea paza minţii şi rugăciunea, să ştiţi că va aflaţi pe calea mîntuirii.

Acest lucru îl adevereşte şi Sfîntul Pimen cel Mare care zice: “Omul ca să se mîntuiască, nu are nevoie decît de minte trează şi de rugăciune” (Pateric, Rm. Vîlcea, 1930. cap. 135. p. 186).

Iubiţi credincioşi,

Am vorbit astăzi despre păcatele pe care le facem cu gîndul în toată ziua, în tot ceasul şi în orice clipă, ca să ne dăm seama că şi pentru aceste păcate vom da răspuns la judecată. Apoi să ştiţi că mulţi dintre creştini se păzesc de păcate mari, de moarte, dar se osîndesc pentru mulţimea păcatelor cu gîndul, care îi robesc pînă la moarte, şi ei nu le iau în seamă. Oare cei care de tineri cugetă la tot felul de păcate trupeşti şi-şi ucid mintea, fecioria şi simţurile, hrănindu-se cu ele, mai pot fi cosideraţi curaţi şi neprihăniţi în faţa lui Hristos, chiar dacă n-au făcut astfel de păcate? Nu, nicidecum. Ei nu mai sînt curaţi înaintea Domnului de nu se vor pocăi de ele. Şi cîţi dintre asemenea creştini, mai ales tineri, necăsătoriţi şi văduve, nu sînt stăpîniţi de aceste păcate? Oare nu datorită păcatelor cu mintea şi imaginaţia ajung oamenii la păcatele cu fapta şi la patimă?

Mulţi alţii sînt robiţi în minte de gîndul averii. Îşi fac planuri de tot felul, cugetă la averi, case, bani şi nu au odihnă pînă nu încearcă să-şi realizeze visul. Dar visele se spulberă, averile se risipesc, iubitorii de argint îmbătrînesc şi mor săraci de toate şi robiţi de patima aceasta nevindecată întreţinută în minte şi inimă prin gînduri şi imaginaţii. Credeţi că-i va fi uşor la judecată unui asemenea om?

Alţii sînt robiţi de părerea de sine şi de gîndul că ei sînt mai buni, mai credincioşi, mai curaţi, mai plăcuţi lui Dumnezeu decît ceilalţi. Oare credeţi că ne putem mîntui dacă sîntem robiţi de gîndul mîndriei şi al slavei deşarte? Nu, nicidecum, dacă nu vom mărturisi aceste cugete la duhovnic şi dacă nu ne vom părăsi de ele cît mai curînd posibil.

Alţii judecă pe aproapele în inimile lor şi îl osîndesc pentru faptele lui. Alţii cugetă numai băuturi şi ospeţe, haine scumpe şi cinste pămîntească, iar dacă nu le dobîndesc se tulbură, cîrtesc, slăbesc în credinţă şi mor nemulţumiţi în suflet. Oare aceştia nu trăiesc în zadar? Vor avea ei răspuns bun la înfricoşata judecată? Dar care dintre noi nu ne lăsăm pradă gîndurilor rele, fără să ne dăm seama că păcatele cu gîndul duc la cele cu fapta şi că pentru toate gîndurile şi cuvintele deşarte vom da răspuns înaintea lui Dumnezeu.

Pentru a vă da seama de urmările grele ale păcatelor cu gîndul, vă voi spune o istorioară adevărată din cartea numită Pateric.

Un sihastru oarecare ce trăia în pustie, avea un frate mirean într-un oraş. După cîteva vreme a murit fratele acela şi i-a rămas un copil mic de trei ani. Sihastrul, auzind de moartea fratelui său, a mers acolo, a luat pruncul şi l-a dus în pustie, la chilia lui. Îl hrănea cu finice şi cu alte verdeţuri din pustie, din care mînca şi el. Copilul n-a văzut nici un om, în afară de bătrînul care-l hrănea, de cînd l-a dus în pustie. Nici femei, nici sat n-a văzut, nici pîine n-a mîncat, nici n-a ştiut ce este şi cum este viaţa lumii acesteia. Totdeauna era în pustie cu bătrînul, postind, rugîndu-se şi lăudînd pe Dumnezeu. A petrecut în această nevoinţă optsprezece ani, apoi a trecut la Domnul.

După îngroparea lui, a început sihastrul a se ruga lui Dumnezeu, să-i descopere pentru acel copil în care ceată de sfinţi este rînduit. După multă rugăciune pe care a făcut-o cu mare osîrdie, a adormit şi a văzut în vis un loc întunecat şi plin de toată scîrba, iar în mijloc era copilul zăcînd într-o supărare nespusă. Acestea văzîndu-le, bătrînul s-a mirat şi a început a se ruga către Dumnezeu, zicînd: “Doamne, ce este nedreptatea aceasta? Oare nu era curat acest copil de toate necurăţiile trupeşti şi lumeşti? Oare nu Te lăuda pe Tine în toate zilele şi nopţile, postea, priveghea şi se ostenea şi de nici un păcat lumesc nu era atins? Dar acum ce este aceasta că îl văd pe el pedepsit în acel loc de întristare? Dar noi care sîntem născuţi, crescuţi şi îmbătrîniţi în păcate, ce nădejde de mîntuire vom avea? O, amar şi vai de mine!”

Aceasta şi mai multe zicînd bătrînul cu plîngere şi cu tînguire, a stat înaintea lui îngerul Domnului şi i-a zis: “Ce plîngi aşa, bătrînule, şi de ce te tînguieşti pentru copil care cu adevărat nu s-a atins de păcate trupeşti şi lumeşti. L-ai învăţat a posti, a priveghea şi a se ruga, dar copilul avea mîndrie mare şi înălţare în inima lui, socotindu-se pe sine, pentru curăţenia lui şi viaţa cea neatinsă de lume, că este un mare sfînt, mai mare decît cei din lume, şi a murit în această gîndire înaltă de sine. Deci să ştii că nu este nedreptate la Dumnezeu, căci tot cel ce se înalţă pe sine cu gîndul său, necurat este înaintea lui Dumnezeu, precum zice proorocul”.

Aceasta zicîndu-i, îngerul s-a făcut nevăzut. Bătrînul şi-a venit în fire şi în conştiinţă şi a plîns neîncetat pentru moartea copilului pînă la sfîrşitul vieţii sale (Pateric, op. cit. p. 338-339).

Iubiţi credincioşi,

Am pus această istorioară să arăt cît de mare este înaintea lui Dumnezeu păcatul cu gîndul, dacă omul nu-l mărturiseşte şi nu se pocăieşte de el. Aţi văzut că nimic nu i-a folosit acestui copil crescut cu atîta sfinţenie, nici fecioria, nici postul, nici privegherea, nici rugăciunea, nici celelalte nevoinţe şi osteneli ale lui dacă nu a avut smerenie. Pentru un gînd de mîndrie care-l stăpînea şi-a pierdut sufletul pentru veşnicie…

Deci să stăm bine şi să luăm aminte la păcatele noastre făcute cu gîndul şi să nu ni se pară că ele ar fi un rău mic. După învăţătura Sfinţilor Părinţi, răul cel mic nu este mic dacă aduce pagubă mare. Oare diavolul nu a căzut din cer prin păcatul mîndriei cu gîndul, împreună cu toată mulţimea îngerilor de un gînd cu el?

Iată ce zice dumnezeiasca Scriptură în această privinţă: Tu ai zis în cugetul tău: În cer mă voi ridica şi deasupra stelelor Dumnezeului celui puternic voi aşeza scaunul meu. Şedea-voi pe muntele cel înalt, peste munţii cei înalţi, care sînt spre miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea Celui Preaînalt voi fi (Isaia 14, 13-14).

Iată şi pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui Lucifer, pentru cugetul său plin de mîndrie: Şi acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adîncului! (Isaia 14, 15).

Vedeţi cît de mari sînt urmările păcatelor cu gîndul? Cîţi dintre creştini, robiţi de cugetele rele şi pătimaşe, nu cad în cele mai grele păcate din care nu mai pot fi izbăviţi? Cîţi nu poartă în inima şi mintea lor gîndul de a se răzbuna pe semenii lor, gîndul de a-şi părăsi familia, de a fura ceva, de a săvîrşi desfrînare cu cineva, de a intra în vreo sectă sau chiar de a-şi pune capăt vieţii? Şi dacă cel stăpînit de asemenea cugete rele nu-şi mărturiseşte gîndurile, dacă nu se roagă stăruitor şi nu urmează sfatul duhovnicului său, ajunge să săvîrşească cu fapta cele ce le cugeta în mintea sa, spre veşnica lui pierzare.

Să-L rugăm pe Preamilostivul Dumnezeu să ne izbăvească de toate gîndurile pierzătoare de suflet şi să ne lumineze mintea, inima şi voinţa, să cugetăm numai la cele bune şi să facem cele bune, pentru a ne izbăvi de păcate şi de a trăi în veci cu Hristos! Amin.

 

* * *

 

Cauzele bolilor noastre

Autor: Diverşi alţi autori
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

De la primele capitole ale Cărţii Genezei, cu povestea Creaţiei şi a căderii în păcat a omenirii, ştim că sursa oricărei boli este păcatul, neascultarea faţă de Dumnezeu. În mare parte, desigur, bolile noastre nu sunt consecinţa păcatelor noastre personale, ci mai degrabă consecinţa păcatelor inconştiente, a păcatelor care sunt peste tot în jurul nostru în lume şi la care suntem supuşi. Ştiinţa modernă, de exemplu, ne spune că multe boli sunt rezultatul bacteriilor care vin din jurul nostru şi atacă o slăbiciune în organismele noastre. O astfel de slăbiciune poate fi moştenită genetic. Sau poate acea slăbiciune s-a dezvoltat la o vârstă mai înaintată când organismele noastre au început să îmbătrânească. Uneori în asemenea cazuri medicamentele sau chiar operaţiile chirurgicale pot să ne aducă alinare.

Pe de altă parte, unele slăbiciuni pot fi rezultatul supraalimentaţiei sau al unei diete nesănătoase, sau al consumului de alcool sau alte droguri, ori poate al lipsei activităţii fizice. De asemenea o astfel de slăbiciune poate fi rezultatul unei stări mintale. Ştim bine de exemplu că o persoană se poate însănătoşi mai repede decât alta. Acesta este rezultatul puterii voinţei, al sentimentului că mai avem ceva de făcut, că mai avem pentru ce trăi, că avem încă un scop în viaţă. “Nu pot fi bolnav acum, nu am timp”. Se ştie bine că starea noastră mintală controlează starea noastră fizică, şi cunoaştem cu toţii cazuri de ipohondrie.

În Evanghelia de astăzi de la Matei, capitolul 9, cauza bolii bărbatului nu este în mod evident vreo bacterie, vârsta înaintată sau o stare mintală proastă, ci păcatele neiertate. Domnul nostru îi spune omului: “Păcatele îţi sunt iertate”, şi omul este vindecat. Trebuie să spunem că pentru multe boli, atât fizice cât şi mintale, cauza în societatea noastră modernă este exact aceeaşi ca în acest caz – păcatele personale , deoarece păcatele neiertate sunt extrem de des întâlnite. Şi ele nu sunt iertate pentru că nu sunt mărturisite, nu sunt spuse niciodată înaintea unui confesor, şi prin urmare nu se cere niciodată iertare pentru ele.

Putem spune cu adevărat că Sacramentul Spovezii este un barometru spiritual care ne arată starea oricărei societăţi. În rândul protestanţilor spovada nu există, deşi sunt protestanţi care îi cer iertare lui Dumnezeu şi unii de la alţii. În societăţile catolice apusene nu se mai apelează la spovadă, şi chiar şi în societăţile răsăritene mulţi creştini merg poate cel mult o dată pe an la spovadă, şi drept urmare se şi împărtăşesc foarte rar.

Sacramentul Spovezii este un barometru spiritual deoarece pentru ca să aibă loc spovada, avem nevoie de umilinţă, umilinţa de a merge înaintea lui Dumnezeu în faţa unui martor şi a ne mărturisi lui Dumnezeu păcatele noastre. Dar dacă nu mergem la spovadă, să nu aşteptăm vindecarea divină care este necesară în vieţile noastre. Dacă suntem credincioşi adevăraţi, atunci trebuie să mergem la Cristos ca să fim vindecaţi de El prin Sacramentele pe care ni le-a dat în Trupul Său, Biserica Sa. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

 

* * *

 

Vindecarea slăbănogului din Capernaum

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

O dată cu venirea Mântuitorului Isus Hristos pe pământ, dorinţele de veacuri ale strămoşilor capătă contur şi împliniri.

Slăbiciunile primesc întărire, cele neputincioase tămăduire, cele de lipsă îndeplinire, cele întunecate şi necunoscute lumină.

Durerea capătă vindecare. Toate acestea sunt daruri pe care Dumnezeu le face zidirii Sale – omul -, sunt daruri sfinte împărţite cu dragoste părintească tuturor, în diferite feluri.

Aceste gânduri ne stăpânesc ascultând Sf. Evanghelie de astăzi. Domnul Isus Hristos părăsise ţinutul Gherghesenilor, după ce vindecase pe cei doi bărbaţi stăpâniţi de duhurile necurate. Ne reamintim cum duhurile intraseră în turma de porci, care se aruncaseră în mare. Locuitorii cetăţii ies înaintea Fiului lui Dumnezeu şi-L roagă să plece de la ei. De aceea El urcă în corabie şi trece dincolo Marea Tiberiadei, în cetatea Sa, Capernaum. Sf. Evanghelist Marcu precizează că “după câteva zile s-a auzit că este acasă şi s-au adunat aşa de mulţi, că nu mai era loc nici înaintea uşii, şi le grăia lor cuvântul împărăţiei. Şi au venit la El patru oameni, aducând un paralitic. Neputând, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Isus şi prin spărtură au lăsat în jos, la picioarele lui Isus, patul în care era slăbănogul” (Marcu, 2, 1-4). Câtă dragoste pentru om! Câtă milă în faţa durerii! Câtă credinţă în puterea tămăduitoare a Domnului Isus! Câtă insistenţă şi dăruire din partea unor oameni pentru om! Văzând Isus credinţa lor, îi zice slăbănogului: “Îndrăzneşte, fiule, iartă-ţi-se ţie păcatele tale!” Auzind aceasta, cărturarii “au zis în sine: Acesta huleşte” (Mat. 9, 3). De aceea Isus îi mustră zicând: “Pentru ce cugetaţi cele rele în inimile voastre? Ce este mai lesne? a zice: Iertate sunt păcatele, sau a zice: scoală-te şi umblă. Dar ca să ştiţi că Fiul Omului are putere de a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta” (Mat. 9, 2-8). Şi atunci paraliticul, privind pe Hristos, a simţit într-însul o putere, o forţă care i-a îngăduit să se ridice de pe pat. Braţele i s-au întărit, picioarele au prins putere; s-a ridicat în sus. Suferinţa s-a stins, boala a dispărut. Actul minunii se săvârşise. Cu braţele sale, până acum nemişcate, îşi ridică singur patul şi merge la casa lui, unde îl aşteaptă familia, cunoscuţii şi ceilalţi. De acum, nu mai era un proscris al vieţii, era un element constructiv de viaţă şi de muncă. De bună seamă că în faţa unei asemenea minuni, toţi cei de faţă s-au spăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu.

Iată, prin urmare, ce dar a făcut Hristos unui om, unui suferind al vieţii, asupra căruia, din cauza păcatelor, venise boala şi paralizia. Hristos, care cunoştea ascunzişurile vieţii acestui om, care vedea tot trecutul său, a văzut că omul acela – fratele nostru – suferea din cauza păcatelor sale, din cauza unor încălcări ale legilor lui Dumnezeu. De aceea nici nu l-a întrebat nimic.

Apreciază credinţa prietenilor săi, insistenţa şi dragostea lor.

Privindu-l, Isus îi spune: “Îndrăzneşte, fiule!” Prin cuvântul acesta, “îndrăzneşte”, Mântuitorul aşază între El şi slăbănog o punte, o punte a dragostei părinteşti; îi risipeşte timiditatea, lipsa de curaj, mustrările de conştiinţă şi, poate, deznădejdea. Prin acest cuvânt, Isus dă curaj omului să ceară, să se roage. Cuvântul acesta – “îndrăzneşte, fiule” – este un cuvânt scump, care are mireasma dragostei şi a mângâierii. “Mustrările tale de conştiinţă le-am văzut; lacrimile tale vărsate în nopţile de suferinţă şi de nesomn le-am preţuit; durerea ta am cântărit-o. De acum, iertate sunt păcatele tale. Iată darul Meu pentru pocăinţa ta”.

Până la Hristos oamenii şi-L închipuiau pe Dumnezeu doar ca un stăpân atotputernic, sever, de temut. Iată-L înfăţişându-se în persoana lui Isus ca un părinte bun, ca un eliberator şi mângâietor al celor asupriţi, prieten al săracilor şi doctor al celor în suferinţă. Tot ce primim de la Dumnezeu este un dar al bunătăţii Sale nemărginite. Dar pentru a ne învrednici de darul lui Dumnezeu trebuie să ne ferim de păcat. Căci păcatul nu ne atinge numai sufleteşte, ci şi trupeşte şi el este cauza tuturor durerilor noastre din această lume. Sufleteşte, el sfarmă legătura dintre noi şi Dumnezeu, întrerupe astfel grija pentru fiinţa noastră. Trupeşte, el lasă urme în fiinţa noastră, pe care o strică şi o face să nu mai urmeze rânduielile ce-i stau la temelie.

Păcatul aduce în trup boală şi suferinţă, fiindcă întrerupe mersul firesc al vieţii, aşa precum a fost statornicit de Dumnezeu, întru început. El face vieţii acelaşi rău, pe care apele murdare şi vătămătoare îl fac izvorului limpede, când ajunge în ţinuturile neprielnice. De aceea Mântuitorul a tămăduit pe unii numai iertându-le păcatele – adică înlăturând pricina răului. De aceea a zis El slăbănogului: “Vezi să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie mai rău”, de aceea la spovedanie duhovnicul, după ce dezleagă păcatele, spune: “păcatele nu aduc nici un folos creştinilor, ci mai ales, neputinţă, boală, sărăcie şi multe feluri de dureri”.

Aceasta ne face să înţelegem nu numai ce este păcatul, ci şi ce trebuie să facem împotriva lui. Durerea şi suferinţa din trupul nostru sunt urmarea păcatelor noastre sau a înaintaşilor noştri.

Izvorul este deci păcatul, cum se exprimă atât de adevărat Sf. Apostol Pavel: “Printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat, moartea” (Rom. 5, 12).

Mântuitorul, venind în lume, îndură cele mai grele suferinţe, pentru a ne arăta că numai drumul crucii duce la desăvârşire şi mântuire. Domnul Hristos schimbă caracterul iniţial al suferinţei şi al durerii, dându-le un caracter de curăţire, purificare şi desăvârşire morală (Ioan 5, 14; Petru 2, 21; II Corint. 6, 16).

Suferinţa, inerentă vieţii, pe lângă caracterul ei de pedeapsă a păcatului primeşte în creştinism şi a valoare educativă. Acolo unde există putere de credinţă, suferinţa atrage pe om spre înălţimi de transfigurare spirituală. “Chiar de se strică omul nostru cel din afară, cel din lăuntru însă se înnoieşte din zi în zi; pentru că suferinţa noastră cea de acum, uşoară şi trecătoare, ne aduce nemăsurată slavă veşnică” (II Cor. 4, 16-17).

Toţi sfinţii, asceţii, părinţii bisericeşti şi toţi trăitorii în Hristos au văzut în suferinţă un ajutor de mântuire, de apropiere de Dumnezeu, o coordonată a desăvârşirii morale. Suferinţa nu trebuie să ne coboare la deznădejde, scopul ei fiind îndreptarea sufletului spre câştigarea fericirii veşnice, cum se exprimă Sf. Ioan Gură de Aur: “A suferi răul are ca răsplată şi recompensă împărăţia cerurilor; a face răul, aduce pedeapsă şi osândă”.

Suferinţa înnobilează sufletul, constituind, după expresia lui Baudelaire “nobleţe unică”. Ea este condiţia fundamentală a renaşterii interne spirituale, cum zice Victor Hugo: “ochiul nu vede bine pe Dumnezeu decât prin lacrimi”. Savantul matematician Blaise Pascal, după un grav accident îşi capătă echilibrul sufletesc şi se apropie de Dumnezeu şi înalţă această rugăciune: “Nu cer să fiu scutit de dureri, căci durerile sunt răsplata sfinţilor, dar cer să nu fiu lăsat pradă naturii, fără mângâierea spiritului tău”.

Suferinţa de astăzi, cu tot cortegiul nenorocirilor, trebuie să o privim ca pe o pedeapsă dumnezeiască, ca un avertisment pentru îndreptarea noastră. Mulţi dintre noi L-am uitat pe Hristos şi sfintele Sale învăţături divine. De aceea, suferinţele actuale trebuie să ne convertească, regăsindu-ne echilibrul spiritual şi îndrumându-ne spre împlinirea poruncilor evanghelice. Să fim mai buni, mai drepţi, mai credincioşi, trăind în permanentă comuniune cu Hristos Domnul.

Suferinţa nu este o apariţie accidentală în istoria omenirii, ci e un fenomen din planul dumnezeirii. Istoria se clădeşte sub braţul ocrotitor al Providenţei, care dirijează şi sancţionează. Suferinţa din lumea noastră nu este decât un moment al evoluţiei istorice, ce trebuie să fie urmat de o nouă renaştere spirituală. Savantul rus Berdeaev afirmă că “Dacă arborele verde al creştinismului pare astăzi vestejit, e că însuşi Grădinarul a retezat ramurile uscate, ca celelalte să crească cu mai multă vigoare”.

Din această întunecată necredinţă cu urmările ei, din vremea noastră, lumina lui Hristos va învinge întunericul necredinţei! Creştinătatea suferă şi poate va mai suferi încă. Însă va ieşi purificată ca aurul ce se limpezeşte în baia de foc a cuptorului.

Prin puterea credinţei să facem să dispară din noi umbrele defetismului! Să trăim, să lucrăm şi să ne rugăm cu deplină încredere că Dumnezeu ne poartă de grijă şi că El păstrează lumea spre a o mântui din puterea celui rău.

Şi acum, cu smerenie, să înălţăm glas de rugăciune către bunul Dumnezeu: Ţie unuia am greşit, Dumnezeule Mântuitorul nostru şi mai multe pedepse pentru păcatele noastre a lua, vrednici suntem; dar spre a ta milostivire, ne rugăm: izbăveşte-ne din primejdii, de necazuri şi de întristări, căci pe altul afară de Tine, ajutor întru necazuri nu avem; Doamne al puterilor, fii cu noi! Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Despre slăbănogirea sufletească

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Fraţi creştini,

Nemărginita bunătate a lui Dumnezeu o putem cunoaşte şi din minunea de care ne vorbeşte Sf. Evanghelie de astăzi. Un nenorocit zăcea de mult timp pe un pat, lipsit de toate bucuriile vieţii. Uda în fiecare zi patul cu lacrimile sale şi era străin de fericirea pe care o gustau cei din jurul cărora trăia. Locul său se părea că este printre cei ce se coboară în mormânt. Singurul lucru ce-i rămăsese era o credinţă fără margini. El cere să fie dus cu patul său înaintea dumnezeiescului om – Isus Hristos.

Paralizia acestui om era urmarea unei purtări rele în viaţă. Cunoştinţa era încărcată de multe greşeli, dar credinţa bolnavului, lacrimile şi umilinţa sa au mişcat inima bunului Învăţător. El se plecă asupra bolnavului şi-i zise: “Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” În acest moment toate greşelile lui i s-au şters iar sufletul s-a făcut curat.

În această Sf. Evanghelie, Domnul nostru Isus Hristos ne dă trei dovezi puternice despre dumnezeirea Sa: Întâi, iertând păcatele paraliticului, căci nimeni nu putea să ierte păcatele decât Dumnezeu. Dumnezeu fiind, a putut să zică: “Fiule, iertate sunt păcatele tale!”. A doua dovadă este aceea că a descoperit gândurile cele ascunse ale cărturarilor şi fariseilor, gândurile rele ce umblau prin capul şi inimile lor, pentru care le-a zis: “Pentru ce cugetaţi cele rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ de a ierta păcatele, a zis slăbănogului: “Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa.”

Mare mirare a cuprins pe toţi câţi au văzut şi slăveau pe Dumnezeu, că a dat putere oamenilor să facă asemenea minuni. Iată ce minte îngustă, sărmanii de ei, căci era Dumnezeu cu ei şi nu-L cunoşteau, Îl socoteau numai om. De aceea, spune Sf. Carte că-L lăudau pe Dumnezeu că a dat putere oamenilor să facă asemenea minuni. A treia dovadă a fost aceea că Mântuitorul l-a vindecat pe slăbănog numai cu cuvântul. Cine putea să facă o asemenea minune numai cu cuvântul dacă nu Dumnezeu! Să ne silim să înţelegem şi să slăvim din adâncul sufletului, recunoscând şi noi pe Domnul nostru Isus Hristos ca Dumnezeu cel Atotputernic şi Mântuitorul sufletelor noastre. Era spre sfârşitul primului an de propovăduire al Mântuitorului. După ce învăţase şi făcuse multe minuni în Galileea, Isus s-a dus într-un loc pustiu spre răsărit la lacul Ghenisaret şi a stat puţin acolo retras, iar după aceea, venind în Capernaum, a izgonit demonii din oameni şi a vindecat acolo multe boli ale oamenilor.

Peste tot pe unde umbla, mişca sufletele lor şi nu se vorbea decât de Făcătorul de minuni, de Profetul cel Sfânt, Isus. Şi, într-adevăr, El nu arătă privirii lor decât curăţenie şi lepădare de sine, facere de bine şi bunătate. Isus era Doctorul cel mare, mai învăţat decât doctorii, mai cunoscător decât toţi învăţaţii, mai puternic decât toţi profeţii. Nici Ilie, nici Moise n-au vorbit cu atâta autoritate şi n-au poruncit cu aşa stăpânire naturii duhovniceşti şi trupeşti.

Isus, Domnul nostru, era bun şi blând şi compătimitor către toţi şi îndeosebi către cei bolnavi. Niciodată nu a jignit pe păcătosul căruia îi părea rău de păcatele lui. Cu copiii se purta blând ca o mamă, îi strângea în braţele Sale şi-i mângâia cu binecuvântări. Astfel era atmosfera dintre popor şi Blândul Isus.

Când Domnul a venit în cetatea Sa, Capernanum, în câteva ceasuri întregul popor era în picioare. Străzile se umplură de lume care se îndrepta către casa lui Simon Petru. Pătrunzând înăuntru, umplu casa şi curtea şi aştepta cu nerăbdare să audă ceva sau să vadă vreo minune.

Deodată, prin mulţime se făcut un zgomot; erau nişte oameni care purtau pe un pat un sărman slăbănog paralizat, ale cărui membre erau înţepenite. Oamenii vroiau cu orice preţ să ajungă cu el în faţa Mântuitorului Isus. Bolnavul era vecinul lor, ori prietenul lor sau chiar părintele lor. Dorea să li se dea voie să-l pună la picioarele lui Isus ca să fie vindecat, dar le era peste putinţă şi descurajaţi, nu ştiau cum să-şi ajungă scopul. Isus era în casă, propovăduia şi învăţa poporul. Casa lui Simon Petru avea un singur etaj. Deasupra, acoperişul era un fel de terasă unde se urca după apusul soarelui să respire un aer curat; la mijloc, era o deschizătură pe unde pătrundea aerul şi lumina, iar jos în casă se afla Domnul înconjurat de popor.

În primele locuri şedeau oamenii mai importanţi, persoane mai de cinste din popor; aceştia erau din secta fariseilor, cărturarilor, învăţătorii legii lui Israel. Toţi ochii îl priveau pe Isus şi toate urechile îl ascultau. Deodată, se deschide oblonul din tavan şi pe această deschizătură coborî un pat susţinut de frânghii cu un paralitic pe el înţepenit. A fost coborât şi aşezat drept la picioarele lui Isus. Nenorocitul bolnav ridică ochii şi, cu o privire rugătoare, cere să fie vindecat. Sufletul său, însă, este mai bolnav decât trupul. Conştiinţa îi pune în faţă tabloul unei vieţi vinovate.

El nu se mai gândeşte la suferinţele trupului său, ci cugetă la necurăţiile sufletului său şi se căieşte cu amar. Când Isus îi iartă păcatele, tot trupul lui se simţi uşurat; era ca şi cum ar fi fost slobozit din legătura unui lanţ gros de fier. Slăbănogul acesta a avut şi el păcatele lui. Poate a trăit în necumpătare, fără post, fără înfrânare de la unele patimi şi aşa, din cauza unor păcate mari, a căzut sub blestem părintesc şi dumnezeiesc.

Aşa s-a întâmplat şi cu un ticălos care şi-a bătut mama, iar aceasta, cu sufletul sfâşiat de durere, cu ochii plini de lacrimi, i-a zis netrebnicului său fiu: “Să fii şi tu bătut, maică, de Dumnezeu şi să înţelegi şi tu cât este de rău să nu asculţi şi să ridici mâna asupra mamei tale !”. Nu după multe zile, l-a ajuns blestemul, l-a ajuns blestemul părintesc şi dumnezeiesc, căci deodată s-a îmbolnăvit şi pe loc a murit. Acum biata mamă plânge, îl doreşte şi regretă că l-a ajuns aşa de repede blestemul.

Să ne gândim, câte mame nu sunt chinuite, câţi părinţi nu ajung să blesteme; dar, şi fără blestemul lor, să fiţi siguri, aşa ne spun sfintele cărţi, că pe copiii neascultători tot îi ajunge blestemul de sus. Subliniem, că pe copiii neascultători de părinţii credincioşi, şi nu de cei necredincioşi care-i duc la rele. Spun acest lucru pentru că, din nefericire, sunt şi astfel de părinţi; aceştia nu trebuie ascultaţi.

Sunt multe păcate pe care ajung să le facă mulţi oameni, neştiind că sunt aşa de mari şi le vin asupra lor blesteme dumnezeieşti, aşa cum s-a întâmplat cu paraliticul din Evanghelia de astăzi. Vedem că, după ce Isus i-a iertat păcatele, îşi strânge repede patul şi pleacă pe picioarele lui la casa sa.

Minunea aceasta, fraţi creştini, pe care a văzut-o cu ochii ei o mulţime mare de popor se propovăduieşte pe întregul pământ de aproape 2000 de ani. Ea a deschis ochii multora şi a făcut să înţeleagă că Isus, cu adevărat, a fost Dumnezeu întrupat. Numai fariseii şi cărturarii au rămas orbi, ca la toate minunile lui Isus, de altfel, şi din cauza invidiei nu a vrut să recunoască în El pe Fiul lui Dumnezeu.

Păcatul mândriei i-a depărtat, ca şi pe alţii, de-a lungul veacurilor, făcându-i să ajungă departe, chiar cu hule mari împotriva lui Dumnezeu. Este o nebunie – spun Sfinţii Părinţii – să te duci să plângi mortul altuia şi să laşi mortul din casa ta neplâns. Ne înspăimântăm şi noi când privim printre creştinii noştri şi vedem că mulţi sunt slăbănogi, paralizaţi sufleteşte. Sufletul este paralizat, nu poate să facă voia lui Dumnezeu. Câţi oameni sunt, oare, astăzi care umblă cu adevărat pe calea mântuirii? Mulţi creştini slăbănogi sufleteşte sunt disperaţi de mântuirea lor.

Să luăm aminte, însă, Domnul nostru Isus Hristos a tămăduit pe slăbănog, i-a întins mâna sa părintească El şi astăzi întinde mână de ajutor atâtor slăbănogi disperaţi, prin Biserica Sa, prin preoţii evlavioşi, care-i cheamă să vină la Spovedanie, îi cheamă să se tămăduiască de bolile sufleteşti şi trupeşti. Dar unde sunt păcătoşii paralizaţi care să alerge cu credinţă la Dumnezeu, după exemplul slăbănogului? Unde sunt şi oamenii care să-i ajute pe slăbănogii aceştia şi să-i ia cu patul pentru a-i duce înaintea Domnului.

Suntem datori să întindem mâna şi să-i salvăm pe unii ca aceştia, şi sufleteşte şi trupeşte. Puţini sunt, însă, creştinii adevăraţi care-i îndeamnă pe cei care păcătuiesc să vină în braţele lui Isus, în casa lui Isus, la picioarele Lui pentru a se tămădui. Cei mai mulţi îi trimit pe unii ca aceştia tot la rele, tot la diavol, la vrăji şi descântece.

Dacă vedem pe cineva în primejdia de a se îneca, cerându-ne mână de ajutor, nu este un mare păcat să nu-l ajutăm ca să se salveze? Aşa este omenirea în primejdie de a-şi îneca sufletul şi noi datori suntem să întindem mâna spre a-i salva pe cei ce ne cer ajutor. Dar întreb acum: Nu este o nebunie ca Dumnezeu să-ţi întindă mâna ca să te salveze, iar tu să refuzi ajutorul lui? Tocmai acest lucru îl fac cei mai mulţi dintre creştinii noştri.

Dumnezeu întinde mâna omului ca să-l scoată din pierzare sufletească şi îi dă unuia boală, altuia pagubă, unuia îi trimite moarte în casă, altuia închisoare şi, tot aşa, îngăduie fel de fel de suferinţe, ca omul să se trezească, să se dezmeticească din vraja păcatului şi să întindă mâinile către Dumnezeu la rugăciune ca slăbănogul din Evanghelia de astăzi. Şi mai întinde Dumnezeu mâna în Biserica Sa, prin mila cea bogată a învăţăturilor Sale, prin Sf. Taine care curăţesc păcatele, şi atunci când întâlneşti câte o persoană care te cheamă la biserică, pentru a asculta Cuvântul Adevărului.

Dacă nu iei seama când Dumnezeu îţi întinde mâna şi nu te lepezi de păcate, poţi să pierzi fericita ocazie de a-ţi mântui sufletul, căci Dumnezeu s-ar putea să nu te mai cheme niciodată poate să-ţi meargă totul bine, să fii sănătos, să ai de toate, dar la urmă te aşteaptă focul cel nestins şi muncile iadului care se apropie din zi în zi pentru ticăloşiile nespovedite şi neoprite. Sunt atâtea case în care este mai mult întuneric decât lumină. Pentru aceasta nu soarele e de vină, ci sunt de vină cei ce au făcut casa în aşa fel ca să nu poată primi lumina soarelui.

La fel, sunt atâtea suflete pline de întuneric sufletesc. Pentru aceasta nu poate fi de vină bunul Dumnezeu, ci de vină e omul. Fiul lui Dumnezeu a venit în lume ca să lumineze tuturor, dar oamenii urăsc lumina şi iubesc întunericul, fug de lumină şi aleargă la întunericul păcatelor. Iată ce ne spune Sf. Ioan Gură de Aur: “Când pierde cineva un cal, un lucru oarecare sau chiar un câine, cu multă stăruinţă aleargă în toate părţile să-l găsească. Dar când pierde Împărăţia lui Dumnezeu, doarme, glumeşte şi râde mai departe.”

E de mirare că în treburile lumeşti cei neglijenţi se ruşinează întotdeauna atunci când i se atrage atenţia; aşa se poate întâmpla cu un şcolar care nu-şi învaţă lecţia, un muncitor care întârzie la servici, o mamă care nu-şi îngrijeşte copiii, o femeie care nu ştie să se îmbrace şi aşa mai departe. Dar, sunt atâţia şi atâţia cărora li se atrage atenţia că-şi neglijează mântuirea sufletelor şi nu se ruşinează nicidecum.

Lumea întreagă pune mai mult preţ pe lucrurile acestea trecătoare. Toţi se silesc să ajungă să câştige şi iar să câştige, să aibă cât mai multe pe lumea aceasta. Şi-au umplut casele cu mobilă, şi dulapurile cu fel de fel de lucruri, dar pe Dumnezeu nu-L au. Sufletul zace murdar şi nespălat, paralizat ca slăbănogul de astăzi şi nu se poate ridica din patimi, din păcate grele, ca să poată veni la Dumnezeu.

Este bine, de aceea, să facem ca cei patru bărbaţi care au purtat în spate pe bietul slăbănog şi l-au adus la Isus; adică să facem tot ce ne stă în putinţă pentru sufletele slăbănogite şi nerecunoscătoare. Să le spunem că nu este altă cale de a se vindeca de toate necazurile vieţii şi că nu vor afla pace sufletele lor rătăcite până când nu vor ajunge înaintea lui Isus, aşa cum a ajuns slăbănogul de astăzi. Să le spunem că mândria, desfrânarea şi beţia sunt lucrurile diavolului de care ne-am lepădat la botez atunci când naşii au răspuns în locul nostru că ne lepădăm de satana. Cine nu se leapădă de toate lucrurile diavolului, e tot prieten cu el.

Vrăjitorii, ghicitorii fac lucrurile demonului şi de el vor avea parte. Să le spunem că cei ce înjură, cei ce blesteamă sau în orice chip ar huli numele lui Dumnezeu se duc în focul iadului şi-i mănâncă tartarul. Cei care dau diavolului au împrumutat gura lui şi iadul cu muncile de acolo îi aşteaptă pe toţi.

Păziţi-vă şi nu mai ziceţi vorba aceasta cu diavolul. Mulţi copii, tineri şi chiar bătrâni au obiceiul acesta de a da diavolului şi mai fac şi rugăciuni, iar apoi se miră de ce visează urât, de ce sar din pat, de ce se sperie! Păi, dacă vine urâtul în casă, pentru că tu l-ai chemat cu gura ta, de ce te mai miri că vin toate acestea!? Aşadar, nu mai ziceţi vorba aceasta urâtă, nu-i mai daţi pe cei din jurul vostru lui, daţi-i lui Dumnezeu. Luptaţi-vă şi nu mai ziceţi, căci nu se poate şi cu rugăciunea şi cu blestemul.

Ce este mai dureros este faptul că auzim cu urechile noastre şi vedem cu ochii noştri, zi de zi, cum mulţi copii sunt în mare neascultare de părinţi şi sunt gata să împlinească ce spunea odinioară Sf. Apostol Pavel: “… că, în zilele din urmă, copiii vor fi neascultători de părinţii lor; cei care locuiesc cu părinţii în casă nu vor să facă ce li se spune şi fac numai ce vor ei. Când îi întreabă cineva, răspund obraznic, se irită, se ceartă, strigă la mama şi la tata… pretind ca ei să fie ascultaţi şi să li se facă voia lor.

Mii şi mii de părinţi pot mărturisi cu durere această împlinire a Scripturii. E trist, dar adevărat. Nici puii fiarelor sălbatice nu se poartă cu părinţii lor aşa cum fac unii tineri care se îmbată şi-şi bat părinţii, fură, desfrânează, părăsesc casa şi ajung în puşcării. Părinţii plătesc amenzi şi, de pe urma lor, au parte numai de zile grele şi pe mulţi îi auzi că nu mai pot suferi. Aceşti tineri au sufletul zdrenţuit de păcate pentru că sunt făcuţi la întuneric, adică din părinţi necununaţi la biserică, sunt zămisliţi în posturi şi sărbători, în cântece şi beţii.

Aceştia sunt rodurile neascultării de Dumnezeu, a părinţilor care îşi iau plata vremelnic, dar şi veşnic, dacă nu se pocăiesc. Aşa ajung aceşti copii rătăciţi, care părăsesc casa părintească, şi ajung netunşi, murdari, îmbrăcaţi în zdrenţe, căutându-şi hrana în lăzile cu gunoi, ca fiul cel pierdut. Sunt leneşi şi rebeli faţă de autorităţi şi faţă de orice bună rânduială. Unii au devenit alcoolici, alţii drogaţi, unii maniaci, anormali, hoţi, criminali şi nu puţini s-au sinucis.

În tot pământul, satana a reuşit să-i tulbure şi să facă din ei nişte sclavi ai păcatului, ai patimilor, ai iadului. La unul din festivalele trecute, într-o ţară îndepărtată, s-au adunat acolo vreo 400 000 de tineri, pe un teren de 600 de hectare. După două zile de ploaie – căci a plouat mult – s-a desfundat terenul acela şi a devenit o băltoacă de noroi. Toţi umblau prin mocirla aceea cu trupul şi sufletul excitaţi de droguri şi de ritmul muzicii nervoase; umblau goi şi trăiau în desfrâu deschis ca vitele în turmă. Cum s-a întins peste tot această molimă! Se mai pot numi aceştia oameni, au ei vreo cultură?

Mulţi au învăţat carte şi tot se pretindeau oameni civilizaţi. Ce fel de civilizaţie mai este aceasta! Cauzele sunt multiple, dar una se impune subliniată, şi anume aceea că tineretului i s-a luat ceea ce îi este mai necesar, adică învăţătura lui Hristos, care e Lumina lumii. Fără Domnul Hristos nimeni nu se poate mântui, nimeni nu se poate lăsa de păcate. Numai El este cel care ne dă putere şi ne întăreşte ca să ne izbăvim. De aceea, trebuie să venim la El, aici, acasă la El, în biserică.

Tinerii de care am vorbit mai sus, dacă nu au venit la biserică, nu au avut să audă de Dumnezeu şi aşa au căzut în primejdia păcatelor. Dacă peste tot i s-a spus că omul se trage din animal, de ce să nu trăiască şi el ca animalele? Acestea nu sunt vorbe goale, sunt realităţi triste care au frânt inimile multor părinţi. Vai de părinţii care au astfel de copii! Vai de ei, şi pe aici şi pe dincolo! De aceea, copii, veniţi la Dumnezeu, veniţi la picioarele lui Isus şi El vă va dărui tot ceea ce este de folos sufletului şi trupului.

Nu refuzaţi mâna care stă întinsă gata să vă scape de la înec! Întindeţi mâna şi strigaţi, din adâncul sufletului, ca să fiţi scăpaţi de atâtea patimi urâte care vă copleşesc sufletul; căci păcatele acestea paralizează sufletul şi trupul mai rău ca pe slăbănogul din Evanghelia de astăzi. Dar, pentru ca să ştiţi ce să faceţi şi cum să purtaţi duşmănie păcatului, punând frâu în gură acestui animal neînfrânat care este trupul, ascultaţi o istorioară:

Turcii au cucerit Constantinopolul şi au luat în robie, printre altele, şi pe Irina, o femeie foarte frumoasă, de bun neam, dar desfrânată. Ostaşii lui Mahomed au hotărât să o ducă împăratului lor. Cum a văzut-o Mahomed, aşa de mult s-a îndrăgostit de ea, încât tiranul şi-a potolit mânia şi, lăsând armele, a devenit robul roabei Irina. Şi-a pierdut minţile şi nu mai avea altă grijă decât să-şi mulţumească trupul cu dragostea ei. Dar, după cum cele mai mici fapte ale împăraţilor sunt vădite în ochii poporului şi judecate, aşa au început ostaşii să cârtească pe ascuns şi chiar să vorbească pe faţă de rău pe împăratul lor. Tuturor le părea rău, pentru că vedeau pe viteazul şi biruitorul lor împărat cum este stăpânit de frumuseţea unei femei.

Împăratul ia cunoştinţă de această stare de lucruri, stă şi socoteşte, iar frământarea lui este un groaznic proces de conştiinţă. Se războieşte în trupul lui patima cu mărirea lui împărătească. Cum – zice el – să mă mai numesc eu împăratul Constantinopolului, dacă am ajuns stăpânit de o femeie? Dar, tot el, îşi zice în sine: da, dar frumuseţea Irinei face cât o împărăţie. Judecata poporului mă coboară, dar şi dragostea Irinei îmi răneşte inima. Dacă o ţin lângă mine, toată mărirea şi strălucirea armelor mele le-am pierdut, dacă o părăsesc, pierd plăcerea şi dragostea mea. Ce să fac? Să stau să mai dezleg nodul? Nu, nu mai pierd nici o clipă, sabia, sabia – a zis în cugetul său împăratul şi, îndată, se scoală, aleargă, o găseşte pe Irina, se uită la ea şi o înjunghie cu sabia.

Irina nu se aştepta la o nenorocire ca aceasta. Împăratul se întoarce; îi citeai pe faţă mânia şi durerea. Apoi a zis: “De n-aş fi făcut aşa, niciodată nu m-aş fi izbăvit. Să înveţe de la mine tot poporul, toată lumea, căci cu vitejia cu care biruiesc cetăţile, cu aceeaşi vitejie îmi biruiesc şi patimile. Eu sunt împăratul Constantinopolului.”

Iată, fraţi creştini, cum a procedat acest împărat, căruia legea lui îi dădea voie să aibă femei câte ar fi poftit. Dar, ca să scape de vorba lumii, să-şi păstreze prestigiul, s-a hotărât într-o zi să termine cu pofta trupului şi să lupte împotriva patimilor ce-l stăpâneau. Dar tu, frate creştine, tu eşti creştin şi ai o lege care nu-ţi permite decât o singură femeie, pe care ţi-o dă biserica şi Dumenzeu. Un creştin trebuie să fugă nu numai de vorba lumii, dar şi de muncile iadului; creştinul trebuie să-şi păzească sufletul şi trupul curat şi să nădăjduiască în împărăţia cerului.

Pe toţi cei desfrânaţi, pe cei ce trăiesc fără cununii, duhovnicii îi mustră, lumea îi vorbeşte de rău şi ajung de râsul demonilor. De tine, frate creştine, care trăieşti astfel, Biserica se scârbeşte şi nu-ţi dă să te împărtăşeşti cu Sf. Taine. Îngerul păzitor stă trist şi te-a părăsit, este scârbit de nelegiuirile şi murdăriile tale. Duhurile îşi fac culcuş în inima ta. Visele rele te muncesc şi nu poţi dormi, sări din pat, strigi, şi nu ştii ce-ţi lipseşte. Diavolul îţi dă târcoale în orice clipă, iadul te aşteaptă în orice clipă ca să te înghită, iar tu încă mai aştepţi, te îndoieşti şi nu ştii ce să faci ca să te îndreptezi. Amâni mereu pocăinţa, spovedania şi cununia şi, aşa, te duce ucigaşul până când nu vei mai putea să mai faci nimic.

Dacă faci mereu asemenea socoteli şi stai pe gânduri, niciodată nu ai să dezlegi nodul, n-ai să te laşi de patima aceea care te ţine legat: fie beţia, fie fumatul, fie desfrânarea şi aşa mai departe. Astăzi se iveşte o piedică, mâine alta, şi tot aşa diavolul strânge mereu nodul ca să nu poţi niciodată să-l dezlegi. Hotărăşte-te, frate creştine, chiar în clipa aceasta. Hotărăşte-te, soră şi frate creştine, şi zi din adâncul sufletului:

- Vreau să mă îndrept, vreau să mă despart de desfrânare, de mândrie, de beţie şi zavistie, vreau să mă spovedesc curat de păcatele mele şi să mă lepăd de toate lucrurile diavolului. Vreau să mă împreunez cu Hristos şi să nu mai lipsesc duminica de la biserica Lui. Vreau să am pe Dumnezeu de părinte ceresc. Vreau să nu mai pierd vremea şi să nu mai amân de azi pe mâine, căci poate este ceasul din urmă.

Pune mâna pe sabia aceasta a cuvântului lui Dumnezeu şi taie fără milă tot putregaiul, roagă-te cu foc şi cu lacrimi, roagă-te, cazi în genunchi la picioarele lui Isus şi scoate din suflet şi din trup toată patima şi răutatea. Nimeni să nu mai pornească la drum cu diavolul. Ţine minte că va veni vremea odată, când vor vrea să se îndrepte, prin pocăinţă, şi aceia care nu vor, dar nu vor mai putea. Vei vrea atunci, când vei ajunge cu gura încleştată şi nu vei mai putea spune un cuvânt, atunci când vei ajunge paralizat, când alţii vor trebui să-şi facă milă de tine şi să te îngrijească. Vei vrea atunci, dar va fi prea târziu.

Treziţi-vă, fraţilor, haideţi să mergem la Isus, iată-L, ne aşteaptă cu braţele deschise să ne ierte păcatele, să ne primească pe toţi, să ne facă fii şi părtaşi ai Împărăţiei cerurilor. Lepădaţi-vă de toate lucrurile diavolilor, căci acestea sunt cauza bolilor sufleteşti şi trupeşti. Cine vrea să se tămăduiască cu adevărat, să observe ce piedici îi stau în cale, ce patimă îl ţine legat şi să se lepede cu desăvârşire până nu e prea târziu. Nu mai avem timp de pierdut. Acela care mai pierde timpul nu are minte sănătoasă, e paralizat sufleteşte şi vai de trupul şi de sufletul lui.

Acela care n-a înţeles şi nu poate să înţeleagă lucrurile acestea va avea mult de suferit. Nu mai e timp, răscumpăraţi vremea, aţi pierdut destul timp, destui ani. Câte nopţi la baluri, la chefuri, la petreceri! Câte metanii aţi fi putut face într-o noapte jucată la petreceri. Ia, vedeţi, câte aţi făcut pentru diavol şi câte aţi făcut pentru Dumnezeu, pentru suflet. Noi avem nevoie de Dumnezeu, avem nevoie de iertarea Lui, de mila Lui, de bunătatea Lui şi pe aici, dar mai ales când va veni ziua de din urmă, ziua judecăţii, când va trebui să dăm seama de toate câte am făcut.

Să ne trezim, nu avem vreme de pierdut. Stăpânul e la uşă, gata să ne cheme pe toţi cei ce am înţeles. Să înţeleagă orice suflet că e gata plecarea şi să-L rugăm, mai înainte de a veni ziua aceea, pentru iertarea păcatelor, aşa ca slăbănogul din Evanghelia de astăzi.

Rugăciune

Doamne Isuse Hristoase, Dumnezeule care ai făcut pe om, Tu ştii neputinţele noastre, slăbănogirea sufletului şi al trupului nostru. Vindecă Tu cu mila Ta şi cu puterea Ta dumnezeiască pe toţi ce cei iau hotărâri temeinice de a urma Calea Ta, de a se lepăda de păcate şi fă-ne pe toţi fiii Împărăţiei Tale. Zi-ne, Doamne, ca slăbănogului din Sf. Evanghelie de astăzi: “Fiilor, iertate sunt păcatele voastre, mergeţi cu pace la casele voastre”. Amin.

 

* * *

 

Slăbănogul din Capernaum

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Să ne închipuim că într-un mare oraş, ar apărea un medic făcător de minuni, care ar avea de la Dumnezeu puterea minunată de a vindeca orice fel de neputinţă, fără să se folosească de nici un medicament, ci numai prin intermediul cuvântului ori al atingerii. Acest vindecător-făcător de minuni mergând pe toate străzile oraşului ar vindeca toate maladiile. Oameni bolnavi de inimă, rinichi, plămâni, cancer, orbii, surzii, şchiopii, muribunzii, cu toţii la rostirea unui singur cuvânt ar deveni sănătoşi. Medicul taumaturg ar trece pe la toate spitalele şi în decursul unei singure ore, pe toţi bolnavii şi muribunzii i-ar vindeca făcându-le accesibilă întoarcerea acasă sănătoşi. Pentru scurt timp toate spitalele din oraşul respectiv ar fi goale. Ar fi cu atât mai interesant dacă acest medic ar vindeca fără să ceară nimic în schimb, vreo remunerare. Fericiţi ar fi locuitorii acelui oraş să aibă un asemenea vindecător. Dar un astfel de medic nu există acum pe pământ şi niciodată nu va exista un om cu o astfel de putere…

Însă un asemenea medic a trăit în urmă cu aproximativ două mii de ani în Palestina. Acesta a fost Dumnezeiescul nostru Mântuitor, Isus Hristos, pe care Biserica noastră deseori Îl numeşte “Doctorul sufletelor şi al corpurilor”. Evanghelistul Matei mărturiseşte, că Isus «străbătea toate cetăţile şi satele învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor» (Matei 9, 35).

În Evanghelia Sfântului Luca citim: «Şi toată mulţimea căuta să se atingă de El că putere ieşea din El şi-i vindeca pe toţi» (Luca 6, 19). Acelaşi lucru îl scrie şi Sfântul Marcu (vezi Marcu 1, 32-34). Într-alt loc Evanghelistul Matei mărturiseşte că poporul a adus la Isus diferiţi bolnavi, iar «Mulţimi multe au venit la El având cu ei şchiopi, orbi, muţi, ciungi şi mulţi alţii şi i-au pus la picioarele Lui, iar El i-a vindecat. Încât mulţimea se minuna văzând pe muţi vorbind, pe ciungi sănătoşi, pe şchiopi umblând şi pe orbi văzând, şi măreau pe Dumnezeul lui Israel» (Matei 15, 30-31).

Păcatul răneşte. Orice încălcare a legii naturale aduce cu sine o serie de transgresiuni care distrug echilibrul dintre om şi natură: apar suferinţe fizice, malfuncţii ale organelor interne şi nu în cele din urmă dezechilibre între modul cum ne relaţionăm cu aproapele sau se tulbură echilibrul interior al omului.

Astăzi am ascultat istoria vindecării nefericitului paralitic. Isus i-a redat acestuia sănătatea adresându-i cuvintele «Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele Tale» (Matei 9, 2), şi «Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta» (Matei 9, 6). Prin intermediul acestor cuvinte, Hristos, Făcătorul de minuni, a vindecat sufletul şi corpul slăbit de suferinţă al paraliticului.

În Israel exista convingerea că fiecare boală sau neputinţă este o pedeapsă pentru păcatele comise şi, de aceea omul bolnav poate să devină din nou sănătos numai atunci când Dumnezeu îi iartă păcatele. Rabinii evrei învăţau că: “bolnavul nu poate scăpa de boala sa, până ce nu i se vor ierta păcatele sale”. Dar lucrurile nu stau tocmai aşa, căci nu orice boală este o consecinţă a păcatelor. Nu trebuie uitat faptul că mulţi dintre sfinţii şi drepţii lui Dumnezeu au trebuit să suporte groaznice suferinţe şi boli fizice.

Acest paralitic a păcătuit cu ceva, căci însuşi Hristos i-a spus: “Fiule, ţi se iartă păcatele tale”. Mântuitorul a privit la credinţa nefericitului paralitic, căruia i-a iertat mai întâi păcatele, iar apoi a vindecat corpul său.

Omul are corp şi suflet. Aşa cum corpul suferă deseori diferite boli, tot aşa şi sufletul omului îşi are propriile lui maladii, produse de păcat. Oameni cu sufletul bolnav lucrează, se distrează, astfel că nimeni din jurul lor nu ştie dacă sufletele lor sunt îngreunate de păcate şi că mor privaţi de harul lui Dumnezeu.

Nu există om în lume, care să dorească să fie bolnav. Boala şi suferinţa nu sunt naturale, ci au intrat în lume ca o consecinţă a păcatului, de aceea produc nelinişte şi spaimă. Fiecare om, indiferent de vârsta sa, se teme să nu fie bolnav, iar dacă totuşi se întâmplă acest lucru, se bucură când medicul care-l consultă îi prescrie tratamentul potrivit, mai mult, dacă este spre binele său se supune unor intervenţii chirurgicale pentru a scăpa de suferinţă. Nimeni dintre noi nu doreşte să fie afectat de boală.

În ceea ce priveşte sufletul bolnav, lucrurile se prezintă cu totul altfel. Oamenii, în mod voluntar şi conştient, îşi atrag pedeapsa păcatului prin încălcarea Poruncilor lui Dumnezeu. Sufletul aflat în statul păcatului de moarte este nu numai bolnav, ci îşi pierde şi fericirea eternă. În Cartea Apocalipsei Domnul spune: «Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort» (Apocalipsa 3, 1).

Graţia sfinţitoare dăruieşte sănătate şi viaţă sufletului. Sufletul în statul graţiei sfinţitoare este asemenea cerului, iar Dumnezeu locuieşte în el. Dumnezeiescul nostru Mântuitor spune: «Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi ne vom face locaş la el» (Ioan 14, 23). Sufletul luminat de Dumnezeu este un templu în care El se reflectă atunci când omul participă la viaţa divină. Păcatul greu, încălcarea poruncilor lui Dumnezeu, provoacă moartea sufletului. De aceea creştinii pioşi se tem să nu comită păcate.

În anul 1872 tatăl Mitropolitului greco-catolic ucrainian Andrei Şeptiţki şi-a sfinţit casa în localitatea Prylbyceag. Cu această ocazie, fiecare copil al familiei participant la celebrarea sacramentală, a primit o iconiţă, pe care au fost întipărite cuvintele: “Fie, ca toţi copiii mei să-şi amintească toată viaţa lor, că una dintre rugăciunile rostite de mama lor în această zi a fost ca această casă, construită cu multe eforturi şi osteneli, mai bine să se dărâme, decât să adăpostească în ea vreo ofensă adusă lui Dumnezeu. Mai bine moartea, decât păcatul, preaiubiţii mei copii! Dumnezeu să fie cu voi!” Mitropolitul Andrei nu a uitat aceste cuvinte până la moarte.

Hristos a venit pe pământ pentru a vindeca sufletele oamenilor, a venit să elibereze sufletele de sub tirania păcatului şi a morţii. Hristos este «Mielul lui Dumnezeu, care ia asupra Sa păcatele lumii», spune Sfânta Scriptură (Ioan 1, 29). Isus a iertat păcatele celor care au apelat la El.

Sfântul Augustin afirma că “păcatul este actul lepădării de voinţa lui Dumnezeu şi că el reprezintă cea mai mare nenorocire pentru lume”. Păcatul i-a transformat pe o parte din îngeri în demoni. Păcatul a provocat potopul şi tot el a făcut să cadă foc şi pucioasă din cer asupra Sodomei şi Gomorei. Păcatul atrage după sine vinovăţie, duşmănie, ură. Păcatul dezbină familii. Păcatul a transformat lumea noastră într-o vale de lacrimi şi tânguire. Păcatul l-a răstignit pe cruce pe Fiul lui Dumnezeu, căci pentru păcatele neamului omenesc Fiul lui Dumnezeu a pătimit şi a murit pe cruce.

Fiecare dintre noi doreşte să fie sănătos. Îngrijindu-ne de sănătatea corporală, să nu uităm de cea sufletească. În Sfânta Scriptură întâlnim avertismentul: «Ca de faţa şarpelui fugi de păcat; că de te vei apropia de el te va muşca. Dinţi de leu sunt dinţii lui, care omoară sufletele oamenilor» (Sirah 21, 2). Dacă cumva păcatul pătrunde în suflet provocându-i acestuia răni dureroase, suntem datori să-l vindecăm, recurgând la rugăciune şi Sfintele Sacramente, cele mai de folos fiind Mărturisirea şi Sfânta Cuminecare.

Sănătatea este un dar preţios al lui Dumnezeu, dar sănătatea sufletului este cel mai important lucru pentru om, căci însuşi Isus spune: «Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?» (Matei 16, 26).

Rugăciune

O, Dumnezeule, Tu eşti întotdeauna prezent lângă mine cu întreaga Ta iubire, cu toată simţirea şi toată puterea Ta dumnezeiască, dar pe care eu nu pot să o văd! Eu, care mă tem să rămân singur, nu sunt niciodată singur. Atotputernicia şi iubirea Ta, o, Dumnezeul meu, se îngrijesc de mine, cu toată delicateţea păzindu-mă de ameninţarea răului. Tu, mă iubeşti cu iubirea care se împarte şi se coboară până în adâncul făpturii iubite, pentru a o atrage la Tine şi a o păzi de orice rău, revărsând în ea toate bunătăţile Tale.

Cât de mare este ignoranţa şi slăbiciunea omenească de a te îndoi în privinţa acestei iubiri din cauza grijilor proprii. O Dumnezeule, întăreşte-mă împotriva slăbiciunilor mele! Amin.

 

* * *

 

Iertarea, rod al solidarităţii

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

După ce am ascultat duminica trecută că Isus i-a vizitat pe gadareni, în Evanghelia de astăzi observăm că, din nou s-a reîntors la Capernaum. Isus este în mişcare, dorind să-i ajute pe toţi!

Pe cale şi nu într-o casă se întâlneşte cu paraliticul. Observăm faptul că bolnavul nu s-a predat în faţa necazului său, nu s-a închis în sine, nu este introvertit, ci a acceptat ajutorul prietenilor săi. De fapt, sunt alţii care îl duc la Isus. Iar Isus i se adresează, numindu-l “fiule”, arătându-i şi revărsând asupra lui multă iubire, care se transformă în mântuire: “păcatele îţi sunt iertate” (v. 2).

Iertarea dăruită de Isus face referire la o eventuală legătură între boală, vină şi păcat. Isus nu vrea să spună că boala este rod al păcatelor săvârşite, ci doreşte să arate că puterea Lui se extinde şi peste păcate, pentru a le şterge. Astfel arată imensa Sa milostivire faţă de oameni.

Cuvântul lui Isus este puternic şi hotărât, deoarece realizează cele spuse, stârpind răul din rădăcină. Spunându-i paraliticului că îi sunt iertate păcatele, Isus îl eliberează şi-i deblochează trupul. Toate blocajele minţii şi ale inimii sunt anulate de “autoritatea” lui Isus. De fapt, cuvântul lui Isus deşteaptă la viaţă omenirea paralizată, dăruindu-i posibilitatea de a se metamorfoza şi a umbla pe calea luminii.

Este pentru întâia oară când Evanghelia ne spune că Isus are această putere dumnezeiască. De fapt, evreii considerau că bolile erau pedepsele ce se abăteau asupra lor ca urmare a păcatelor comise sau ca urmare a păcatelor săvârşite de părinţii şi înaintaşii lor (cfr. Io 9, 2). Prin minunea săvârşită Isus eliberează omul de boală şi de păcate, restituindu-i mântuirea.

Cuvintele iertătoare ale lui Isus sunt pentru unii cărturari sinonime ale blestemului. Ei sunt de părere că Isus este arogant, deoarece numai Dumnezeu poate ierta păcatele. Aceştia îşi exprimă gândurile în chip făţarnic, neavând curajul să-L înfrunte pe Isus în mod direct. Isus îi acuză pentru necredinţa lor. Cuvintele lui Isus: “ca să cunoaşteţi că Fiul Omului are puterea de a ierta” ne demonstrează faptul că, în Isus, orice om poate ierta greşelile semenilor.

Văzând minunea, lumea s-a cutremurat şi L-a mărit pe Dumnezeu. Lumea se bucură, pentru că Dumnezeu a atribuit o astfel de putere Fiului Omului. Matei a relatat această minune deoarece dorea să convingă creştinii că este foarte important să se ierte unii pe alţii, chiar şi în vederea tămăduirii unor boli trupeşti. Imediat după această pericopă, Matei redă cuvintele lui Isus, care explică minunea: “Milă vreau şi nu sacrificii. Nu am venit să chem drepţii, ci păcătoşii” (Mt 9, 13).

Evanghelia ne spune că Isus s-a urcat în barcă, trecând de cealaltă parte… Dacă până la capitolul nouă al Evangheliei după Matei, Isus a fost prezentat ca unul care vindecă bolile trupeşti, din acest moment evanghelistul ne vesteşte că Domnul ne cheamă, ne invită să ne urcăm împreună cu El în barcă… să înţelegem că El este Fiul lui Dumnezeu, iar misiunea Sa principală constă în iertarea păcatelor noastre, în vederea mântuirii. Din această cauză, cererii lor de vindecare, Isus îi răspunde cu darul iertării. Darul Mântuitorului este mult mai mare decât aşteptările omului, este nelimitat. El dă omului viaţa de veci, viaţa fericită care, de multe ori ,omul neexperimentându-o pe pământ, nu o înţelege.

Şi în zilele noastre, omul preocupat numai de lucrurile trecătoare: sănătate, avere, carieră – pe care le cere cu insistenţă de la Dumnezeu – nu apreciază cum trebuie bogăţiile sufleteşti, valorile (dreptatea, bunătatea, dragostea faţă de aproapele, iertarea, buna înţelegere…) mâniindu-se pe Dumnezeu pentru că nu-i împlineşte cererile mărunte, abandonând rugăciunea şi credinţa mântuitoare.

Fraţilor! Trebuie să trecem cu Isus de cealaltă parte, să privim viaţa din perspectiva lui Dumnezeu şi a mântuirii, conştienţi de faptul că Isus doreşte să ne elibereze de cel rău, de păcate, pentru ca să ne mântuiască.

Să nu uităm că Isus face minunea după ce “a văzut credinţa lor“. Acest lucru ne arată că rugăciunile noastre, bunătatea noastră, grija faţă de cei bolnavi, sunt esenţiale pentru vindecarea şi mântuirea celor de lângă noi.

Iertându-i păcatele, Isus doreşte să ne amintească faptul că răul cel mai mare se cuibăreşte şi se află chiar în inima omului. Vindecându-i bolile trupeşti, Mântuitorul ne învaţă grija pe care trebuie să o avem faţă de sănătatea trupului nostru şi al semenilor.

Iertarea este invizibilă ochilor, dar vindecarea este palpabilă, experimentabilă. Prin urmare, ca să arate veridicitatea cuvintelor Sale, Isus vindecă paraliticul de boala trupului. Observăm că iertarea are o mare putere, deoarece vindecă omul în totalitatea sa: trup şi suflet. Evanghelistul notează că minunea principală nu constă în vindecarea paraliticului, ci în puterea iertării păcatelor pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor. De fapt, se accentuează acest mare dar pe care Dumnezeu ni l-a făcut. Este un Dumnezeu care nu ţine pentru Sine “bunurile”, puterile Sale, ci ni le dăruieşte, noi suntem beneficiarii! Apreciem darul iertării lui Dumnezeu pe care ni-l oferă, prin mijlocirea preoţilor Săi?

Cei patru prieteni îl pun în centrul atenţiei pe bolnav, nu pe ei înşişi. Iubirea lor faţă de acel om necăjit constituie începutul vindecării sale. De fapt, Isus intervine datorită credinţei lor.

Să-i cerem Domnului să ne dea o inimă bună, atentă la nevoile şi la necazurile celor de lângă noi pentru a construi tot mai mult Împărăţia păcii, a fraternităţii şi a iertării, în vederea mântuirii noastre şi a celor dragi. Amin.

 

* * *

 

Fiule, iertate-ti sunt pacatele tale!

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

Exista cel putin doua feluri de paralizii si ambele la fel de periculoase: paralizia fizica si paralizia spirituala.

Paralizia fizica blocheaza o anumita parte a corpului omenesc si acesta nu mai raspunde la comenzile creierului. Paralizia spirituala este tot o blocare, dar nu a corpului ci a minti omenesti care se produce urmare pacatului care l-a despartit pe om de Dumnezeu, cum ar fi: iubirea de arginti, lenea, mandria, necuratia, ura, mania, barfa s.a., care ocupa toata fiinta si constiinta omului, nemailasand loc si pentru grija sufletului, pentru Dumnezeu, provocand slabirea sufletului, adica paralizia spirituala.

Dupa ce Isus a fost alungat din Gadara, unde a liberat de demoni pe cei doi oameni indraciti, a trecut marea Tiberiadei si ajuns in Capernaum unde i se aduce un neputincios, cu pat cu tot, dupa cum scrie in Evanghelia lui Marcu in 2,1-4 si pe care l-au coborat, prin acoperis, cu patul in fata lui Isus.

Bolnavul, la vindecarea caruia ne face partasi evanghelia de astazi, se afla in aceasta stare datorita vietii depravate pe care a dus-o inainte ca Dumnezeu sa-l opreasca prin aceasta paralizie si caruia fariseii ii pusese deja un stigmat “moartea.” Dar iata ca acesta gaseste in Cristos doctor si vindecator, atat al trupului cat si al sufletului sau paralizat, la care apeleaza prin prieteni sai. El nu-si pierde nadejdea vindecarii si, auzind de prezenta lui Isus la Capernaum, isi roaga prieteni sa-l duca la Isus. Lucru pe care ni-l cere si noua Isus. Sa cautam sa ajungem la el.

Niciunul dintre cei loviti de soarta, intr-un fel sau altul, nu trebuie sa abandoneze lupta si sa se lase prada propriilor nenorociri, ci sa priveasca spre cer. Spre Isus, care-i asteapta sa se intoarca pe calea cea adevarata. Sa-si puna vointa in credinta, in Isus si atunci oricare ar fi raul care ti-a legat trupul si sufletul, vei fi izbavit. Din nefericire si astazi, in lume, exista un impresionant numar de oameni ce se afla sub stapanirea diavolului, precum neputinciosul din Evanghelia citita astazi, pentru ca toti aceea care se departeaza, de buna voie, de poruncile lui Dumnezeu, ajung sub stapanirea celui viclean.

Multi oameni considera ca pot pacatui usor sau cate putin, cu gandul ca atunci cand se vor hotari se vor putea abtine cu desavarsire de la pacat. Uitand ca inceputului ii urmeaza frecvente ademeniri, noi si noi ispite, pana se trezesc ca se afla stapaniti de o putere si de o atractie spre pacat de care apoi simt ca nu se mai pot debarasa.

Cea mai mare si mai importanta vindecare, pe care a primit-o neputinciosul din Evanghelia de astazi, nu a fost vindecarea trupului, ci iertarea pacatelor si restabilirea centrului de comanda din creier cu sufletul si inima sa.

Dupa cum observam Mantuitorul nostru Isus a intervenit mai intai la cauza suferintei acestui om, la boala sufletului si numai dupa aceea la boala trupeasca, aratand celor de fata, puterea pe care o are ca Fiu al lui Dumnezeu, asa dupa cum l-au recunoscut si demoni din evanghelia duminici precedente.

Si iata cum, dupa ce Isus, ii salveaza pe cei doi oameni din Gadara, nici aici in “tara lui” nu are parte de recunostinta, de apreciere pentru redarea sanatatii paraliticului, din contra, este acuzat de hula impotriva lui Dumnezeu de catre farisei si carturari iudei. Isus le atrage atentia acestora asupra gandurilor ce le umbla prin minte: “De ce cugetati cele rele in inimile voastre?!” Mt. 9,4., demonstrandu-le acestora puterea pe care o are de a citi si gandurile omului.

Aceasta ura a fariseilor si carturarilor iudei, paradoxal, vine tocmai din cunoasterea pana in cele mai mici detalii a Legii. Ceea ce determina reactiile lor de mare aversitate la adresa lui Isus. Fiind prea ocupati sa filtreze totul prin lege si constienti de faptul ca erau catalogati, de popor, ca si cei mai buni cunoscatori ai ei, uita chiar de esenta mesajelor transmise de catre Dumnezeu, prin lege, adica venirea unui Mantuitor. Si daca, in baza Aliantei dintre Dumnezeu si poporul ales, Dumnezeu il apara pe acesta si-l izbaveste din orice situatie, chiar uzand de forta armelor impotriva dusmanilor, prin uni dintre alesii sai, nu puteau concepe ca Dumnezeu sa se afle in acest tanar care transforma sarbatorile iudaice in zile de vindecare spirituala si trupeasca. Si care se imprieteneste si sta la masa cu pacatosii publici in vazul tuturor.

Deoarece acesti carturari isi pun nadejdea in Lege si in ceea ce cunosc din ea, asteptau ca, asa dupa cum s-a petrecut dealungul istoriei, poporului ales, Dumnezeu sa trimita si acum poporului un razboinic viteaz, capabil a se bate cu ocupantul roman. Si nu puteau acceptau ca, acest tanar, cu vorba blanda, privirea senina si chip linistitor poate sa fie salvatorul poporului iudeu. De aceea, orice minune pe care Isus o facea si orice vorba dumnezeeasca pe care o rostea era considerata blasfemie, hula si luarea in desert a numelui lui Dumnezeu, deci, pacat.

Cu alte cuvinte, daca Isus, nu seamana cu nici unul dintre vechi izbavitori, cu arma in mana, a poporului ales, dupa gandirea lor, nu are cum sa fie izbavitorul promis.

De aici se desprinde faptul ca, omul fiind obisnuit sa rezolve anumite lucruri prin forta armelor si a conflictelor prin mijlocirea armelor si a duritatii in care primeaza Legea Talionului, nu poate accepta si concepe ca tensiunile, de orice natura, se pot rezolva si pe cale pasnica, amiabila, prin iertare, toleranta, blandete, umilinta si iubire asa dupa cum facea si Isus.

Si in al doilea rand, faptul ca; viata de veci, mantuirea si fata lui Dumnezeu nu pot fi atinse, respectiv vazute, in lipsa virtutilor. Amin.

 

* * *

 

Vindecat prin credinţa celor milostivi

Autor: PF Daniel Ciobotea
Copyright: Ziarul Lumina

Pericopa evanghelică a celei de-a şasea duminici de la sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt ne înfăţişează strânsa legătură dintre suflet şi trup, dovedită de puterea curăţitoare de păcate a Mântuitorului Hristos, ca mijloc de eliberare de suferinţele trupeşti.

După cum reiese din Evanghelie, Iisus realizează una dintre multele Sale vindecări, însă de data aceasta într-un mod aparte: înainte de a-i oferi vindecarea propriu-zisă, Mântuitorul îi spune bolnavului suferind de paralizie: “Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!”. În acel moment, oamenii de faţă, dar mai ales cei care nu-L iubeau pe Mântuitorul, ci îi urmăreau pizmaş fiecare mişcare şi fiecare vorbă, au reacţionat imediat, spunând că aceste cuvinte sunt o blasfemie, întrucât un om nu poate ierta păcatele altuia, ci numai Dumnezeu poate face acest lucru. Mântuitorul Iisus Hristos însă în mod voit a zis mai întâi: “Iertate sunt păcatele tale”, pentru a arăta că El nu este un om oarecare, ci este Fiul lui Dumnezeu făcut Om, pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire, şi are puterea de a ierta păcatele.

Această putere de a ierta păcatele, pe care o are numai Dumnezeu, Mântuitorul Hristos o dă după Învierea Sa şi ucenicilor Săi, zicând: “Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23).

Legătura dintre păcat şi boală

Mântuitorul Iisus Hristos îl însănătoşeşte pe cel bolnav de paralizie vindecându-i mai întâi sufletul, care era bolnav din cauza păcatelor nemărturisite şi neiertate, iar după aceea îi spune: “Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta”. Prin aceasta, Evanghelia ne arată legătura dintre păcat şi boală.

Desigur, nu toate bolile sunt urmare a păcatelor. Unele boli sunt îngăduite de Dumnezeu asupra noastră tocmai pentru a fi feriţi de păcate şi a nu ne pune nădejdea, în mod exagerat, în sănătatea noastră trupească.

Sfântul Pavel pătimea, şi el, de o boală grea şi, ne spune Apostolul, de trei ori s-a rugat lui Dumnezeu să-l vindece, însă răspunsul a fost: “Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (II Corinteni 12, 9). Boala Sfântului Apostol Pavel a fost o pedagogie dumnezeiască, ca acesta să nu se mândrească pentru multele daruri duhovniceşti pe care le-a primit.

Tot la fel, orbul din naştere (Ioan 9, 1-41) s-a născut cu un handicap care n-avea legătură cu starea de păcătoşenie, pentru că el nu putea să păcătuiască înainte de a se naşte, iar Mântuitorul spune: “Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9, 3). Aşadar, nu trebuie să ne grăbim să-i judecăm pe cei aflaţi în suferinţă, considerând că orice boală este urmare a păcatului.

Uneori, boala este o pedagogie divină, o lucrare de înduhovnicire, o lucrare de smerenie, o lucrare de prevenire a păcatului. Totuşi, în cazul de faţă, este evident că suferinţa slăbănogului era cauzată de păcate personale, întrucât Mântuitorul îi spune mai întâi: “Iertate sunt păcatele tale” şi apoi: “Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta”.

Nu ştim ce păcate a săvârşit acest om paralizat. Însă vedem că Mântuitorul este un duhovnic desăvârşit, care protejează taina persoanei. Îi spune doar: “Iertate sunt păcatele tale”, dar nu şi care sunt aceste păcate, când le-a făcut, cum, în ce împrejurări. Mântuitorul Iisus Hristos este discret şi delicat. El nu umileşte când vindecă, nu divulgă păcatul când îl iartă, ci tămăduieşte într-un mod discret pe păcătos. Luând pilda Mântuitorului, Biserica a hotărât ca Taina Spovedaniei să fie secretă, tainică. Deşi preotul este cel care săvârşeşte Sfânta Taină, în realitate numai Dumnezeu şi penitentul ştiu cu adevărat cât de mari şi cât de multe sunt rănile sufletului celui ce-şi apleacă genunchii sub epitrahil pentru a se spovedi şi a primi iertarea păcatelor.

De remarcat este şi faptul că Mântuitorul Hristos se adresează slăbănogului din Evanghelia acestei duminici numindu-l fiu. Acest fapt este important, pentru că nu toţi oamenii care au venit în contact cu Mântuitorul au fost întâmpinaţi cu acest apelativ. De obicei, El numeşte fiu sau fiică doar pe oamenii foarte credincioşi. În cazul de faţă, Hristos-Domnul, ca un cunoscător al inimilor, a văzut credinţa acestui slăbănog şi pocăinţa lui tăcută, care strălucea în pofida grelei sale suferinţe.

Văzându-l Mântuitorul pe slăbănog că-şi suportă suferinţa în tăcere, în răbdare, în smerenie şi în nădejdea vindecării, i-a zis: “Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!”. De aici rezultă că noi devenim fii duhovniceşti atunci când ne pocăim, când răbdăm cu smerenie toate încercările, cu speranţă şi cu credinţă puternică în mila şi în harul lui Dumnezeu, care ne vindecă.

“Să ne îngrijim de vindecarea noastră interioară”

Evanghelia ne arată că nu trebuie să ne îngrijim doar de vindecarea trupului, ci mai ales trebuie să fim preocupaţi de vindecarea sufletului. Din cauza păcatului, sufletul se îmbolnăveşte, se slăbănogeşte, iar puterea sa de a iubi pe Dumnezeu şi pe oameni slăbeşte, încetul cu încetul, până la insensibilitate completă. Păcatul, ca boală a sufletului, trebuie curăţit prin iertare, prin spovedanie, prin pocăinţă, iar deodată cu sănătatea sufletului trebuie să o cerem şi pe cea a trupului. În acest sens, avem exemplul Sfinţilor Părinţi din pustie, care nu se interesau cu prioritate de sănătatea trupului, ci, în mod special, de sănătatea sufletului, ca acesta să fie eliberat de patimile egoiste care, adesea, conduc şi la îmbolnăvirea trupului.

Învăţăm, aşadar, că mai întâi trebuie să ne îngrijim de iertarea păcatelor şi de vindecarea noastră interioară, de păcatele ştiute şi neştiute, de păcatele cunoscute de alţii ori numai de Dumnezeu şi de noi înşine.

Credinţa celor milostivi a adus vindecare slăbănogului

Această Evanghelie mai conţine un detaliu din care putem extrage înţelesuri deosebit de importante pentru viaţa noastră: vindecarea slăbănogului nu se face la cererea acestuia – întrucât nu mai era în stare să vină singur la Hristos -, ci ca urmare a credinţei celor care l-au adus la Mântuitorul. Sfântul Evanghelist Matei ne spune: “Şi Iisus, văzând credinţa lor (a celor care l-au adus pe slăbănog la Iisus – n.n.), a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!”. Nu a zis “văzând credinţa lui”, ci “văzând credinţa lor” i-a zis lui: “Iertate sunt păcatele tale”. Prin aceasta vedem cât de importantă şi folositoare este şi credinţa altora, nu numai a noastră, personală, atunci când îi cerem ceva lui Dumnezeu.

Când credinţa şi rugăciunea personală au slăbit, când sufletul nostru este paralizat de păcat, de foarte mare folos ne sunt semenii care ne iubesc şi care au credinţă, rugăciune şi râvnă mai puternice decât noi.

Aici vedem şi taina rugăciunii Bisericii, în care nu ne rugăm doar pentru noi înşine, ci şi pentru toţi cei bolnavi, cei întristaţi, cei suferinzi, pentru călători, pentru cei care sunt singuri, pentru cei care pătimesc, pentru cei care sunt în închisori şi pentru tot sufletul “cel întristat şi necăjit” care aşteaptă milă de la Dumnezeu. Evanghelia ne îndeamnă să ne îngrijim şi de vindecarea altora, să facem fapta bună de a-i ajuta pe alţii să se vindece, atât de boala păcatului, cât şi de suferinţele trupeşti.

Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos, fiind Evanghelia Iubirii, ne cheamă ca, pe lângă mărturisirea păcatelor în Sfânta Taină a Spovedaniei, să facem şi fapte bune, să ajutăm pe cei bolnavi să se vindece, pe cei neştiutori să înveţe tainele credinţei, ca astfel să poată primi lumina iertării şi a vindecării.

Nu din judecată, ci din bunătate vine vindecarea

Oamenii care îl ajută pe slăbănogul din Evanghelie îi reprezintă şi pe medicii, pe asistenţii şi pe toţi cei care îi ajută pe cei bolnavi să se vindece. Prietenii slăbănogului sunt oameni cu credinţă puternică şi cu dragoste multă faţă de Dumnezeu şi faţă de omul suferind pe care l-au adus la Iisus ca să-l vindece. Iar Mântuitorul a lăudat tocmai credinţa lor plină de milă, de multă compasiune. Deşi, probabil, îi cunoşteau păcatele pe care Mântuitorul i le-a iertat slăbănogului, ei nu l-au judecat pe acest păcătos, ci l-au ajutat, după cum nici Mântuitorul nu l-a judecat, ci l-a iertat, văzând credinţa lor. Învăţăm, aşadar, din acest episod, ca să căutăm harul vindecător al lui Hristos, care se află în Sfânta Spovedanie, în Sfânta Împărtăşanie şi în Taina Sfântului Maslu.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să ne bucurăm de puterea vindecătoare a iubirii izvorâte din credinţă şi care se arată în întrajutorarea semenilor, spre slava lui Dumnezeu şi spre a noastră mântuire! Amin!