Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a VI-a de peste an
Anul C (A, B)
Lecturi:
Ieremia 17,5-8
1Corinteni 15,12.16-20
Luca 6,17.20-26

Luca 6,17.20-26

Coborând împreună cu ei, s-a oprit pe câmpie. O mare mulţime de discipoli şi mult popor din toată Iudeea, din Ierusalim şi din regiunea Tirului şi a Sidonului, de lângă mare, au venit ca să-l asculte şi să fie vindecaţi de bolile lor. Cei chinuiţi de duhuri necurate erau vindecaţi şi toată mulţimea încerca să-l atingă pentru că ieşea din el o putere care-i vindeca pe toţi. Ridicându-şi ochii spre discipolii săi, a spus: “Fericiţi voi, cei săraci, căci a voastră este împărăţia lui Dumnezeu. Fericiţi voi, care acum sunteţi flămânzi, căci vă veţi sătura. Fericiţi voi, care plângeţi acum, căci veţi râde. Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî, când vă vor alunga, când vă vor insulta şi vor şterge numele vostru ca infam din cauza Fiului Omului. Bucuraţi-vă în ziua aceea şi tresăltaţi de bucurie, căci iată, răsplata voastră va fi mare în cer; pentru că aşa au făcut şi părinţii lor profeţilor. Dar, vai vouă, bogaţilor, pentru că vă primiţi mângâierea. Vai vouă, celor care sunteţi sătui acum, căci veţi suferi de foame. Vai vouă, celor care râdeţi acum, căci veţi boci şi veţi lăcrima. Vai vouă, când toţi oamenii vă vor lăuda; pentru că aşa au făcut părinţii lor profeţilor falşi.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Mihai Blaj
pr. Eduard Patraşcu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Şerban Tarciziu

 

* * *

 

Speranţă şi încredere

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

După ce Isus i-a ales pe cei doisprezece apostoli (Mc 3,16-19), le-a pus în mână o armă miraculoasă prin care vor cuceri Ierusalimul, Atena, Roma, Alexandria şi Cartagina, adică cele cinci centre de civilizaţie ale acelui timp, instaurând o nouă ordine spirituală în faţa căreia atât templul cu arhiereii şi fariseii, cât şi Academia cu toţi filozofii Greciei, atât legiunile împăratului şi Dreptul roman, cât şi vraja civilizaţiei egiptene cu exaltarea instinctelor trupeşti, nu vor putea rezista.

Care este această armă?

Speranţa plină de încredere în Dumnezeu. Această armă a devenit atotputernică, făcătoare de minuni, prin învierea lui Isus.

Speranţa este bunul cel mai comun; cine nu are nimic, îl are pe acesta, spunea Thales. Nenorocirea osteneşte, nu suflă mereu cu aceeaşi turbare; norocul fericiţilor are un sfârşit; totul trece, totul se schimbă; omul cu sufletul întreg se încrede în speranţă. Deznădejdea este laşitate, spunea Euripide. Speranţele celor învăţaţi sunt mai puternice decât bogăţiile ignoranţilor, spunea Democrit. Speranţa este al doilea suflet al nenorociţilor, spunea Goethe.

Oricât ar fi de frumoase speranţele omeneşti, cele date de Isus în predica de pe munte, cuprinse în cele opt fericiri, nu au asemănare fiindcă ele cuprind totalitatea fericirii supreme: împărăţia lui Dumnezeu; numai ea duce fericirea până la săturare şi dă zâmbetul care usucă lacrimile cele mai amare.

Cristos, ucenicii şi Biserica vor fi înfrânţi în clipa în care se va ivi cineva pe lume care să ofere oamenilor o speranţă mai mare, pe care să o poată întări cu ceva mai mult decât învierea din morţi. Este posibil?

Speranţa în Dumnezeu este o virtute supranaturală, teologală, prin care aşteptăm cu încredere toate câte ni le-a promis el, pentru vredniciile lui Isus Cristos. Ea posedă în sine forţa Duhului Sfânt şi dă sufletului aripile necesare de a se ridica deasupra tuturor speranţelor omeneşti, dă bucurie inimii, curaj în încercări şi nereuşite, dă bună dispoziţie spirituală în orice împrejurare.

Speranţa în lumina lecturilor de azi.

Ea ne pune într-un raport nou de încredere, de fericire, de colaborare cu Dumnezeu tocmai pentru a nu lăsa pe alţii flămânzi, plângând, trişti, suferinzi etc. Dacă omul cu speranţă în Dumnezeu este ca pomul de lângă apă, care aduce roade chiar şi în timp de secetă, el îşi oferă roadele pentru cei flămânzi, trişti, suferinzi etc.

Speranţa cuprinde în sine o convertire necesară fiecărui creştin; ea impune un efort care este cu adevărat o pocăinţă, dar fericită. Când fiul risipitor şi-a redobândit speranţa a început adevărata operă de convertire în sufletul său: Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl şi-i voi spune: “Am greşit”. S-a sculat şi s-a dus şi i-a spus precum s-a hotărât (cf. Lc 15,18-20). Harul lui Dumnezeu ne provoacă mereu la convertire dându-ne speranţe noi. Să-i cerem harul ca Ieremia: Întoarce-mă tu şi mă voi întoarce! (31,18). Faţă de har, Dumnezeu rămâne întotdeauna fidel, fiindcă noi avem trebuinţă de el pentru a ne întoarce mereu la Isus (lectura a II-a), speranţa noastră (1Tim 1,1).

Dumnezeu nu este un zeu de umplutură în care să nădăjduim şi la care să alergăm numai când ne merge rău, iar când ne merge bine să-l uităm după uşă; când ne merge rău vrem să facă minuni, ca să-şi dovedească existenţa şi iubirea, în rest îl tratăm ca pe un Dumnezeu în rezervă, pe tuşă. Pentru că mulţi îl vor pe Dumnezeu în ajutor numai când le merge rău, speranţa lor este fără încredere. Din acest motiv spune profetul că în momentul când vine fericirea, nu o văd. Un Dumnezeu confecţionat de imaginaţie şi pus în mişcare de interese omeneşti, pământeşti, meschine etc. nu poate face nimic, nu aude, nu vede, nu simte şi nu iubeşte.

Care este speranţa creştină?

Aceea de a fi eliberaţi de moarte, de păcat şi de toate consecinţele lui. Ea se bazează numai pe moartea şi învierea Domnului Isus (lectura a II-a). Fericirile propuse de evanghelia zilei se înţeleg numai în lumina speranţei creştine şi se realizează numai prin Duhul Sfânt, garantat acelora care îl roagă pe Tatăl ceresc (Lc 11,13). Vai de cei care îşi pun speranţa în ei înşişi, în bogăţiile lor, în oameni, în plăceri, onoruri etc. Aceştia nu cred cu adevărat în mesajul evanghelic şi nu se înscriu în istoria mântuirii cu toată fiinţa lor, ci doar cu numele. Numai Duhul lui Cristos ne face liberi şi fericiţi. Este liber acela care nu se leagă de nimeni şi de nimic altceva decât de adevărul eliberator (In 8,32), adică de Duhul Sfânt care este Absolutul (ab solutus = dezlegat de toate, liber în toate). Cine se apropie de Absolut devine liber şi fericit. Numai această libertate prefaţează învierea şi arată adevărata faţă a omului care se aseamănă cu pomul sădit lângă ape, îşi întinde rădăcinile pe lângă râu, nu ştie când vine arşiţa, frunzele îi sunt verzi în timp de secetă, nu se teme şi nu încetează să aducă roade (lectura I-a). A fi liberi înseamnă a fi săraci cu duhul, a fi umani, a da totul pentru libertatea supremă. Pentru mine, cred că a nu avea nevoie de nimic este lucru divin şi a avea nevoie de strictul necesar este ceva apropiat de divinitate, cum zicea înţeleptul Socrate. Cine stă bine cu sărăcia este bogat, spunea alt om luminat, Seneca.

Atunci când Isus ne-a îndemnat să nu ne punem speranţa în bogăţii (Mt 6,19) a voit nu numai să ne umanizeze, dar chiar să ne divinizeze. Speranţa divinizează, fiindcă este virtute teologală, dată cu un scop precis. Dumnezeu, dând omului speranţă, îi dă şi ajutorul necesar pentru a ajunge la scopul ei.

Duşmanii cei dintâi ai speranţei sunt bogăţiile vremelnice. Din acest motiv lectura I îi numeşte blestemaţi pe toţi acei care îşi pun speranţa în cei bogaţi; iar Isus le repetă de patru ori Vai vouă, după cum aţi auzit, fiindcă bogăţiile înstrăinează pe om de demnitatea umană, îl separă de masa celor mulţi, îl fac să vadă în fiecare om un duşman al fericirii personale, dau falsa convingere că este mai mult om acela care este mai bogat; bogăţiile măresc lăcomia, alimentează mândria care dă falsa siguranţă de sine; ele devin ţinta tuturor gândurilor şi omul devine sclavul lor răpindu-i libertatea. Şi calul, vaca, oile, banii, aurul, argintul etc., toate sunt bune, dar se ţin, fiecare la locul lor: în grajd, în seif etc., dar nu în suflet. În suflet este şi trebuie să fie loc numai pentru Dumnezeu. Sărac cu duhul este acela care nu-l are decât pe Dumnezeu în inima sa, fiindcă acolo unde este comoara ta, acolo este şi inima ta, spune Isus (Mt 6,21).

Sfântul Francisc de Sales spune că pentru a nu ne descuraja, trebuie să ştim că mizeriile noastre multiple formează tronul milostivirii lui Dumnezeu, căci dacă n-ar exista în lume nici păcate de iertat, nici dureri de alinat, nici boli de vindecat, Dumnezeu nu ar avea cum să-şi exercite cel mai frumos atribut al esenţei sale, bunătatea. Din acest motiv speranţa noastră este plină de bucurie, fiindcă plasează destinul nostru în locul cel mai sigur, în mâinile lui Dumnezeu. Asemenea sfântului Paul, să ne lăudăm şi noi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare şi răbdarea încercare şi încercarea nădejde. Iar nădejdea nu ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, cel dăruit nouă (Rom 5,3-5). Ce poate fi mai îmbucurător?

Când diavolul caută să nimicească speranţa sfântă a pietăţii noastre şi să ne dea în schimb iluzia fericirii trecătoare, să-i spunem cu sfântul Bernard: Eu nu am meritat cerul; aceasta o ştiu la fel de bine ca şi tine, Satană însă eu ştiu că Isus Cristos l-a meritat pentru mine. Nu pentru el însuşi a câştigat atâtea merite, el nu avea ce face cu ele, ci pentru mine; el mi le oferă şi, de aceea, prin el şi în el îmi voi mântui sufletul.

Un om, care îşi pusese toată speranţa în bogăţii, a ajuns în mizerie şi disperare. Soţia, femeie credincioasă, încerca să-l încurajeze, dar în zadar. El voia să-şi curme viaţa. Într-o noapte, soţia a început să plângă amar. El, trezindu-se, a întrebat-o despre motivul lacrimilor. Ea a zis: Am avut un vis înfiorător. Am văzut cum a murit Dumnezeu şi după ce toţi îngerii l-au jelit trei zile, l-au dus la groapă. Pe cât era de frumos raiul cu Dumnezeul cel viu, pe atât a devenit de urât şi de pustiu fără el, pe cât era de mare bucuria şi fericirea sfinţilor şi a îngerilor cu el, pe atât de mare a devenit jalea fără el şi, în cele din urmă, au murit şi ei de durere. Acum în inima mea simt un gol pe care nu-l pot umple decât cu lacrimi. Bărbatul i-a zis: Femeie nepricepută ce eşti, cum ar putea muri Dumnezeu? Nu este el nemuritor? Cum îţi poţi închipui că l-ar cuprinde mormântul pe cel nemărginit? Fii pe pace! Dumnezeu nu moare! Femeia i-a replicat: Nădăjduiesc să fie aşa, ai dreptate. Dar vreau să te întreb şi eu: dacă Dumnezeu nu moare, de ce nu-ţi pui şi tu nădejdea în el? Că doar de aceea ne-a dat viaţă, ca să fim fericiţi cu el. Şi omului nostru i-a dispărut ispita sinuciderii. Nădejdea nu l-a făcut de ruşine, fiindcă dragostea lui Dumnezeu s-a revărsat în inima lui prin Duhul Sfânt, care l-a condus la adevăr.

Trimite, Doamne, Duhul tău şi reînnoieşte faţa sufletului nostru prin speranţa vieţii veşnice! Amin.

 

* * *

 

Fericirile: confruntarea dintre două înţelepciuni

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iaşi
Copyright: Predici.cnet.ro

Nu trebuie să ne trudim prea mult mintea pentru a înţelege care anume este mesajul central pe care Liturghia ni-l prezintă spre a fi reflectat şi meditat în această duminică; el este inclus într-o antiteză care parcurge întreaga Liturghie a cuvântului de astăzi. În prima lectură, din Ieremia, Domnul spune: “Blestemat fie omul care se încrede în om şi îşi face sprijin din trup omenesc şi a cărui inimă se depărtează de Domnul. În Psalmul responsorial auzim: “Fericit este omul care-şi pune încrederea în Domnul. Însă nu aşa şi cel nelegiuit a cărui cale duce la prăpastie”. Iar în Evanghelia Isus ne spune: “Fericiţi voi, cei săraci… Fericiţi voi, care acum sunteţi flămânzi…”

Cine sunt cei pe care Cuvântul lui Dumnezeu îi numeşte fericiţi şi cine sunt acei pe care îi cheamă nefericiţi? După litera expresiei evanghelice, cei fericiţi ar fi săracii iar cei blestemaţi ar fi bogaţii. În limbajul nostru aceasta ar echivala cu a spune că fericiţii lumii acesteia ar fi cei ce nu au bunuri, nici prestigiu, şi care nu mai contează nimic în faţa societăţii; iar blestemaţii ar fi cei cărora nu le lipseşte nimic, toţi cei puternici şi respectaţi în ochii lumii. Însă o astfel de contrapunere atât de simplistă nu este după spiritul Evangheliei şi al comportamentului lui Isus, căruia, spre exemplu, îi plăcea să stea de vorbă cu cei bogaţi şi chiar să stea la masă cu ei.

Pentru a înţelege mai bine gândul lui Isus, trebuie să confruntăm ambele fraze pe care le-am ascultat, cuvânt cu cuvânt: (a) Fericiţi voi, cei săraci, (b) căci a voastră este împărăţia lui Dumnezeu. (a) Vai vouă bogaţilor, (b) pentru că vă primiţi mângâierea. Domnul răstoarnă concepţia despre sărăcie şi bogăţie. El revelează un alt fel de bogăţie şi un alt tip de sărăcie pentru ca fericirea şi ameninţarea să poată fi parafrazate: Fericiţi voi cei săraci pentru că în realitate sunteţi bogaţi! Vai vouă bogaţilor pentru că în realitate sunteţi săraci! Aşa a înţeles fericirea lui Isus apostolul Iacob când a scris: “Oare nu i-a ales Dumnezeu pe cei săraci în ochii lumii, dar bogaţi în credinţă, ca moştenitori ai împărăţiei pe care el a promis-o celor care îl iubesc?” Deci o adevărată opoziţie între săraci şi bogaţi nu există, ci numai dintre bogaţii din faţa lumii şi bogaţii din faţa lui Dumnezeu.

Concepţia ce trebuie evidenţiată pentru a înţelege sensul fericirilor, după cât se vede, nu este aceea a săracilor şi a bogaţilor; aici nu poate fi vorba decât despre sărăcie şi despre bogăţie, aceea a împărăţiei lui Dumnezeu, deoarece tocmai de posedarea sau de pierderea acesteia depinde faptul de a fi bogaţi sau a fi săraci. Prin urmare, ce este adevărata bogăţie care îi face pe oameni fericiţi? Este Împărăţia lui Dumnezeu: “Fericiţi voi, cei săraci, căci a voastră este împărăţia lui Dumnezeu”. Să ne gândim la săracii care posedă, chiar de pe acum, o adevărată împărăţie! De fapt această împărăţie se află chiar de acum la dispoziţia lor, împărăţie în care pot intra şi se pot bucura de toate bunurile acesteia, ca şi de toate drepturile ei. Este adevărat că Isus vorbeşte şi la viitor, despre o mare răsplată pe care o vom avea numai în ceruri, însă aceasta nu este decât concluzia şi manifestarea unei posesiuni de fapt aici pe pământ. Cei ce sunt în această împărăţie sunt fiii lui Dumnezeu, sunt liberi, sunt fraţi, sunt plini de nădejde, de nemurire, “îşi posedă viaţa lor”, adică cunosc sensul, destinul şi valoarea acestei vieţi. Aceasta este într-adevăr, aşa cum o numea Sfântul Francisc din Assisi, “Doamna Sărăcie”, adică o sărăcie bogată.

Lecturile biblice ne oferă simboluri şi imagini pentru a înţelege situaţia unui astfel de om şi în ce constă bogăţia lui. Ieremia îl aseamănă cu un copac sădit pe lângă o apă curgătoare care îşi înfige rădăcinile adânc în pământ; care nu se teme de arşiţă, frunzele îi sunt verzi şi aduce roade la vremea potrivită. Imaginea este repetată şi în Psalmul responsorial, când este descris omul care şi-a întemeiat viaţa sa pe legea lui Dumnezeu, ca pe un izvor nesecat de nădejde şi de mângâiere. Cu cât îşi înfige mai mult rădăcinile, adică aprofundează misterul Lui şi se încrede în El, cu atât mai mult existenţa lui este mai viguroasă şi aduce roade chiar şi atunci când în jurul lui totul este ars de secetă.

Isus a exprimat această idee folosind o asemănare aparent opusă, atunci când a vorbit despre omul care şi-a construit casa lui pe piatră. Dacă imaginea lui Ieremia şi a Psalmului responsorial exprimau fecunditatea unei vieţi bazate pe Dumnezeu, imaginea folosită de Isus îi evidenţiază stabilitatea: ea rezistă vânturilor, ploilor şi furtunilor. Ce bogăţie mai mare ne-am putea închipui decât aceasta? Cel ce posedă aşa ceva este bogat de însăşi bogăţia lui Dumnezeu, pentru că prin împărăţie el a intrat în alianţă cu Dumnezeu, iar Dumnezeu a devenit “Dumnezeul său”, “partea sa de moştenire”.

Dacă acesta este săracul pe care Isus îl proclamă fericit, adică bogat, atunci care este sătulul pe care Isus îl declară nefericit şi pe care îl ameninţă cu vai-vai şi iar vai? Este cel care îşi are numai mângâierea sa şi se declară mulţumit cu ea. Acela care este sătul de el însuşi, acela care este ca bogatul burduhos şi îmbuibat, care a dispus de toate bunurile aici pe pământ, din care cauză riscă să rămână indiferent faţă de împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui. Este omul îngrozitor de sărac, care se crede bogat numai prin simplul fapt că are multe bunuri materiale, are mulţi servitori în casă, pentru că este robust şi grăsun, pentru că atunci când păşeşte peste pragul porţii toţi se dau la o parte şi îl salută cu respect, deşi cu invidie. Pentru unul ca acesta sunt scrise îngrozitoarele cuvinte din Apocalipsă adresate Bisericii din Laodiceea: “Pentru că spui: ‘Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu am nevoie de nimic’, dar nu ştii că tu eşti nenorocitul, vrednic de milă, sărac, orb şi gol”.

Ieremia ne-a oferit o preţioasă imagine pentru a înţelege situaţia reală a acestui om (care ar putea foarte bine să fie chiar unul dintre noi). Proorocul spune că un astfel de om este ca ierburile ce cresc în locurile arse ale pustiului, într-un pământ neroditor şi nelocuit; oriunde şi-ar întinde rădăcinile dă de nisip fierbinte. Isus nu se îndepărtează prea mult de această imagine atunci când îl aseamănă pe un astfel de om cu unul care îşi construieşte casa pe nisip. Este aceeaşi idee a uscăciunii şi a instabilităţii ce se află şi în Psalmul responsorial, unde se vorbeşte de pleava pe care o împrăştie vântul.

Aceste imagini îşi află o corespondenţă în realitate. Omul care îşi construieşte întreaga lui viaţă, care îşi plănuieşte viitorul, totul este în funcţie numai de el însuşi, şi numai cu mijloacele sale, ca şi cum împărăţia lui Dumnezeu nici nu ar exista, tocmai acesta este cel ce construieşte pe nisip. Este suficient o ploaie sau un vânt ceva mai puternic decât cel obişnuit, o boală etc. pentru ca toate să se spulbere, să fie lipsit de toate. Dar chiar dacă aşa ceva nu se petrece întotdeauna imediat, peste unul ca acesta ar putea da o altă nenorocire, dată fiind şi posibilitatea acelui strigăt din toiul nopţii: “Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” Viaţa unui asemenea om, toată bazată pe egoism, cu inima închisă la nenorocirile altora, va fi searbădă ca acele ierburi din pustiu; va fi de nepătruns pentru sentimentele cele mai nobile şi adevărate, săracă în dragoste şi în prezenţa altora (în casa zgârcitului şi a egoistului rar răsună paşi de prieten).

Aceasta este imaginea adevărată a atâtor oameni care se cred, ori pe care alţii îi cred bogaţi; este icoana omului egoist care se iubeşte numai pe sine! Este bogatul pe care Isus îl ameninţă cu acel vai şi iarăşi vai, şi care îl defineşte pe sărac. Sărăcia lui se măsoară încă odată cu ceea ce pierde, cu Împărăţia lui Dumnezeu. “Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu”. Cuvântul lui Dumnezeu din duminica aceasta este cu adevărat acea sabie cu două tăişuri, care taie şi desparte; ea întinde un zid despărţitor asupra omenirii, pe care o împarte în două: de-o parte presupuşii săraci, care în realitate sunt bogaţi, şi pe de altă parte presupuşii bogaţi, care îndeobşte sunt săraci. Este un cuvânt care evidenţiază tot ceea ce se află în spatele draperiilor sau al dantelăriilor, de fapt aşa cum vor apărea la sfârşitul lumii.

Să ne întrebăm acum: Noi de care parte suntem? Din ce categorie de oameni facem parte? Suntem dintre aceia care îşi construiesc propria lor viaţă pe ei înşişi, sau dintre cei ce construiesc pe stânca cea tare a Împărăţiei lui Dumnezeu? Suntem noi dintre cei ce se încred în oameni, sau dintre aceia care îşi pun toată nădejdea lor în Dumnezeu? Suntem dintre cei ce caută mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi Dreptatea Lui şi apoi toate celelalte, sau dintre cei ce caută mai întâi toate celelalte (bani, carieră, prestigiu, satisfacţii, dar mai cu seamă bani şi iar bani) şi numai după aceea Împărăţia lui Dumnezeu? Dacă există printre noi creştini bogaţi în bunuri pământeşti, unii ca aceştia să îşi pună cu multă seriozitate asemenea întrebări care se desprind din Evanghelie, pentru că ei sunt cei mai expuşi la a cădea în ispita autosuficienţei spre a construi pe ei înşişi, uitând că mai există şi o Împărăţie a lui Dumnezeu.

Acestea fiind spuse, observăm că important nu este numărul Fericirilor sau exacta identificare a categoriilor de fericiţi (Matei spune că ar fi opt, pe când Luca spune că nu sunt mai mult de patru), ci important este contrastul dintre cele două scări de valori, sau mai bine spus dintre cele două înţelepciuni: înţelepciunea lumii, care este nebunie, şi înţelepciunea evanghelică, care este adevărata înţelepciune. Cuvântarea Fericirilor este proclamarea şi magna charta înţelepciunii lui Isus. Aceasta este o cuvântare comunitară pentru că are drept scop construirea comunităţii creştine în care se trăieşte şi se mărturiseşte această înţelepciune a Fericirilor. Poate că tocmai pentru aceasta – aşa cum ne arată Luca – Isus a rostit această cuvântare imediat după alegerea celor doisprezece apostoli. Acum ei ştiu cum trebuie să fie comunitatea pe care sunt chemaţi a o construi şi a o cârmui: o comunitate ce trebuie să proclame fericirea trăită de a fi bogaţii Împărăţiei, ai înţelepciunii şi ai nădejdii.

Aşa cum am spus, bogăţia săracilor lui Isus este Împărăţia lui Dumnezeu. Tocmai această Împărăţie, nu peste mult timp, va veni în chip misterios între noi, în Persoana lui Isus, care frângându-ne pâinea Sa ni se va da pe Sine însuşi. În această clipă noi suntem săracii care obţin Împărăţia, de aceea să spunem fără teamă: “Domnul este partea moştenirii mele şi a paharului meu. Sorţii mi-au căzut între cei puternici, că moştenirea mea este puternică. Pentru aceasta s-a veselit inima mea şi s-a bucurat limba mea, dar încă şi trupul meu va sălăşlui întru nădejde”.

 

* * *

 

Zâmbind printre lacrimi

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Un preot şi-a început predica la Evanghelia de astăzi cerând credincioşilor să ridice mâinile dacă le-ar place să fie săraci, înfometaţi, înlăcrimaţi, urâţi de toţi. Nici o mână sus. Apoi i-a rugat ca, dimpotrivă, să ridice mâinile cei care ar dori să fie bogaţi, bine hrăniţi, mereu zâmbitori şi vorbiţi numai de bine în comunitate. Toate mâinile au fost sus. Dacă am repeta acest experiment în orice altă biserică, am obţine probabil rezultate similare. Cu toate acestea, în Evanghelia lui Luca Isus declară că fericiţi sunt cei săraci, înfometaţi, întristaţi şi care sunt urâţi de alţii. Şi pentru a fi sigur că afirmaţiile îi sunt clar înţelese, continuă aruncând cuvintele grele asupra celor care sunt bogaţi, sătui, care râd şi sunt lăudaţi. De ce oare? Vrea oare Luca să ne facă să înţelegem că sărăcia materială în sine este un semn al relaţiei bune cu Dumnezeu, iar prosperitatea materială este o pedeapsă? Cu siguranţă că nu!

Sărăcia în sine nu este o binecuvântare ci un rău, o lipsă. De fapt toate elementele enumerate în fericirile prezentate de Luca – sărăcia, foamea, plânsul, ura, excluderea, insulta, defăimarea – sunt toate rele. Sunt lucruri pe care nici un părinte bun nu le-ar dori pentru copilul lui. Nici Dumnezeu nu doreşte aceste lucruri pentru noi, copiii Lui. Şi atunci cum să înţelegem aceste fericiri? Cheia fericirilor să găseşte într-o clauză importantă pe care el o adaugă după ultima fericire, iar această clauză este “din cauza Fiului Omului”. Ceea ce spune Luca este că cei care acceptă aceste condiţii vitrege, ca preţ pe care îl au de plătit pentru a-l urma pe Cristos, sunt cu adevărat binecuvântaţi. Câteva informaţii despre contextul social al Evangheliei lui Luca ne vor fi de ajutor.

Luca a scris Evanghelia sa într-o perioadă de teribile persecuţii sociale şi religioase îndreptate împotriva celor care credeau în Cristos. Erau atât de severe încât oricine practica creştinismul era conştient că riscă să fie dat afară din familie, respins de prieteni şi exclus din sinagogă. Respectivul îşi pierdea dreptul de moştenire, inclusiv drepturile comerciale în comunitate. Chiar dacă era o persoană bogată, cu multe pământuri şi ferme, în momentul declarării credinţei în Cristos era automat deposedat şi devenea sărac lipit pământului. Acum înţelegeţi de ce unii mai deştepţi mergeau înainte şi îşi vindeau pământurile!

În pasajul dinaintea Evangheliei de astăzi, Luca descrie chemarea celor doisprezece apostoli (Luca 6,12-16). Dintr-un grup mare de persoane care veneau şi plecau, căutând să se decidă dacă să îl urmeze sau nu, Isus cheamă explicit doisprezece bărbaţi ca asociaţi ai Săi. Acum să ne închipuim că ne numărăm printre primii creştini, din primul secol. Dată fiind situaţia descrisă mai sus, cum v-aţi simţi dacă Cristos v-ar chema să îl urmaţi? Aţi şti că imediat ce aţi răspunde cu “da” chemării Lui, v-aţi pierde proprietăţile şi titlurile în comunitate, aţi deveni automat membru al clubului săracilor, al celor urâţi, al proscrişilor. Cu lacrimi în ochi v-aţi codi dacă să acceptaţi sau nu numirea. Şi atunci Isus, privind la lacrimile tale, îţi spune: “Fericiţi voi, cei săraci, căci a voastră este împărăţia lui Dumnezeu. Fericiţi voi, care acum sunteţi flămânzi, căci vă veţi sătura. Fericiţi voi, care plângeţi acum, căci veţi râde. Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî, când vă vor alunga, când vă vor insulta şi vor şterge numele vostru ca infam din cauza Fiului Omului. Bucuraţi-vă în ziua aceea şi tresăltaţi de bucurie, căci iată, răsplata voastră va fi mare în cer; pentru că aşa au făcut şi părinţii lor profeţilor” (Luca 6,20-23). După un astfel de discurs, cel chemat de Cristos ar zâmbi printre lacrimi, pentru că înţelege că a făcut într-adevăr alegerea cea bună.

Seria de “vai vouă” se referă în schimb la cei care au răspuns cu “nu” invitaţiei lui Isus (asemenea tânărului bogat) pentru că nu erau gata să renunţe la poziţia din comunitate, la cercul de prieteni, ca să nu mai vorbim de bogăţiile pe care le acumulaseră în viaţă. Au ajuns să acorde o mare importanţă lucrurilor bune din această viaţă, o importanţă atât de mare încât au devenit un fel de zei pentru ei. Din multe puncte de vedere sunt ca bărbaţii şi femeile vremurilor noastre, marcate de materialism şi consumerism. Isus le spune că au făcut alegerea greşită deoarece punerea prosperităţii lumeşti în faţa lui Dumnezeu pavează drumul nu spre fericire, ci spre tragedia veşnică.

 

* * *

 

“Fericirile” sau cum poţi fi mare devenind mic

Autor: pr. Mihai Blaj
Copyright: Predici.cnet.ro

Mărturisesc că ori de câte ori mă întâlnesc cu textul pe care tocmai l-am auzit la Evanghelie, mă cuprinde un soi de mândrie sfântă şi de recunoştinţă. De mândrie pentru că fac parte din religia care păstrează aceste cuvinte şi de recunoştinţă pentru că îmi vine să strig: “Îţi mulţumesc, Doamne, că atunci, pe acel munte, ai rostit aceste cuvinte şi ne-ai dat această învăţătură minunată”. Ascultându-le, vă spun sincer, sunt mândru că sunt creştin şi că sunt chemat să trăiesc un asemenea ideal, pentru că nu cred că au fost rostite vreodată cuvinte mai profunde despre viaţă şi despre modul în care trebuie trăită viaţa.

Nu doresc să analizez fiecare fericire în parte şi nici să mă opresc asupra uneia sau alteia, ci vreau să le privesc în ansamblu şi să subliniez trei idei care mi se par a fi mai importante.

În primul rând consider că fericirile ne reamintesc cum arată adevăratul OM. Cum este structurat interior adevăratul OM. Şi dacă le-am rosti în fiecare zi şi le-am lipi chiar pe toţi pereţii tot nu ar fi îndeajuns pentru a înţelege aceasta, căci am senzaţia că oamenii de azi au început să-i uite chipul. Suntem în continuare un popor de oameni săraci, care mai arăm pământul cu calul, dar am început cu toţii să visăm la un tip de om care nu arată deloc bine. Ştiţi ce-şi doresc azi cel mai mult copiii, mai ales băieţii, să ajungă în viaţă? Odinioară, dacă îi întrebai, auzeai răspunsuri: “Eu vreau să fiu medic; eu profesor; eu inginer”. Astăzi ştiţi ce-şi doresc cel mai mult să fie? Fotbalişti! De ce? Pentru că imaginea unui personaj cocoţat pe maşina lui, cu o mână în buzunar, cu alta pe şampanie şi cu un rânjet mândru pe buze este imaginea noului tip de om care ne cucereşte minţile. Omul de succes. Omul care poate cumpăra orice. Omul plin de sine. Omul mândru. Omul care, dacă aruncă pe el un tricou Dolce Gabbana şi are în buzunar un telefon mobil cu cameră foto de 4 megapixeli, calcă pe stradă de parcă ar trebui să ne oprim cu toţii, muţi de admiraţie şi să-l aplaudăm cu frenezie. Iată oamenii doriţi de astăzi. Îi vezi la Holywood, îi vezi la Bucureşti şi sunt sigur că vedeţi destui şi la …

În Evanghelia de azi, Cristos ne reaminteşte că lucrurile stau de fapt invers. Pentru că el vine şi spune un mare NU la tot ceea ce noi oamenii spunem DA. Pentru noi oamenii important e să fii puternic, să fii bogat, să fii mare, să fii sus, să fii primul. Cristos vine şi spune: “Nu, nu asta e cel mai important! Important e să fii simplu, să fii discret, să fii umil, să fii cu bun simţ, să fii blând, să fii paşnic, să fii curat cu inima”. Nu ceea ce se află în afara noastră ne face să fim fericiţi, mari şi bogaţi, ci ceea ce avem înăuntru. Pentru că nu e mare cel care are putere, ci cel care, având putere, are puterea să n-o folosească. Un om e cu atât mai mare cu cât se smereşte mai tare. De ce e atât de mare Dumnezeu? Nu atât pentru că a reuşit să creeze atâtea, arătându-şi măreţia, nu atât pentru că a condus un popor “cu braţ puternic”, dar e măreţ pentru că a avut puterea să se smerească într-atât încât să se coboare din cer în grajd. Nu suntem mari atunci când alergăm în stânga şi în dreapta şi ne facem o casă cât un bloc. Nu suntem mari atunci când din maşinile noastre cu mulţi cai putere se aud la maxim decibelii manelelor. Nu suntem mari atunci când avem diplome, când ştim, când putem, chiar dacă nu e neapărat rău să se întâmple şi aceasta. Suntem mari atunci când reuşim să iertăm pe cineva care ne-a greşit, deşi am avea tot dreptul şi puterea să-i dăm o lecţie. Suntem măreţi atunci când suntem în stare să dăm tot ce avem de pe noi şi nu aşteptăm în schimb nici măcar un mulţumesc. Suntem giganţi atunci când, înjuraţi şi persecutaţi fiind pentru crezul nostru, rămânem drepţi, neclintiţi şi înălţăm o rugă pentru călăi. Acesta e adevăratul om, în faţa căruia se pleacă orice genunchi de pe pământul acesta.

Nu pot să-mi scot din minte o scenă pe care am văzut-o cu ani în urmă la televizor. Maica Tereza făcea o vizită la Organizaţia Naţiunilor Unite. V-o amintiţi cu siguranţă. O mână de femeie; gârbovită, cu faţa brăzdată de riduri şi cu o haină ieftină pe ea. N-o să uit niciodată cum, în momentul în care a intrat în sala mare de şedinţe, toţi puternicii acestei lumi – preşedinţi, ambasadori, miniştri – s-au ridicat în picioare şi au început să aplaude. Sau vi-l mai amintiţi pe Papa Ioan Paul al II-lea? În ultimii ani, un bătrân sărman, răpus de Parkinson, care nu mai era în stare în ultima vreme nici măcar să salute sau să-şi ţină saliva pe buze. Dar n-o să uit niciodată acea zi de mai în care, atunci când a fost scos din Bazilica “San Pietro” sicriul său simplu, sobru, fără nicio floare, fără nicio decoraţie, toţi puternicii acestei lumi – preşedinţi, miniştri, regi şi regine – s-au ridicat în picioare şi au început să aplaude. Înţelegeţi adevărata măreţie? Înţelegeţi de ce spune Isus că eşti mare şi fericit atunci când eşti simplu, sărac, umil, vertical?

În al doilea rând, fericirile sunt expresia libertăţii maxime. O persoană care trăieşte aceste fericiri e o persoană cu adevărat liberă. Liberă de tot ceea ce aglomerează şi sufocă spiritul. Nu mă interesează nici bogăţia ori grandoarea, nici ne-averea ori puţinătatea materială, căci eu sunt sărac în spirit, adică am duhul sărăciei, adică sunt un om simplu, care nu-şi complică existenţa cu lucruri inutile. Nu mă tulbur când văd atâta răutate în jurul meu şi, mai ales, atâta răutate îndreptată chiar împotriva mea, pentru că sunt un om blând, capabil să iert şi să-i înţeleg pe ceilalţi. Sunt liber de păcat, nimic nu-mi încătuşează sufletul şi văd lumea aşa cum este, pentru că sunt curat cu inima şi văd lumea cu ochii lui Dumnezeu. Şi, mai ales, nu mă deranjează atunci când ceilalţi mă prigonesc şi mă arată cu degetul pentru că sunt drept, când sunt înjurat pentru că am credinţă ori luat peste picior când vin la sacramente, pentru că eu sunt liber, adică ştiu că dacă sunt simplu, sincer, blând, milostiv şi cu credinţă în Dumnezeu, nu are nimeni ce să-mi facă. De ce? Pentru că cel care te prigoneşte şi te persecută poate să-ţi ia nişte lucruri, poate să-ţi strice şi să-ţi distrugă casa, de exemplu, poate să atenteze la reputaţia ta, poate să-ţi ruineze chiar şi sănătatea, dar niciodată, nimeni de pe acest pământ nu-ţi poate lua sufletul şi toată nobleţea care e în el. De aceea sunt de admirat martirii. Stăteau cu seninătate în faţa călăilor şi spuneau prin atitudinea lor: “Luaţi-mi tot ce-am strâns o viaţă întreagă, luaţi-mi sănătatea, luaţi-mi chiar şi viaţa. Nu mă interesează pentru că ştiu că sunt trei realităţi pe care nu le puteţi lua: sufletul, Dumnezeul din el şi veşnicia care mă aşteaptă”. Iată libertatea maximă – omul eliberat de tot ceea ce e pământesc: bogăţie, orgoliu, egoism, putere. Şi iată omul cu adevărat fericit.

În fine, în al treilea rând, fericirile ne arată cine sunt cu adevărat învingătorii în acest mare joc care e viaţa. Nu sunt cei despre care zicem noi azi că au reuşit în viaţă. Nu sunt cei pe care-i vedem în fiecare zi la televizor, plini de orgoliu şi de sine. Ci sunt cei mici, cei umili, cei ascunşi, cei care în viaţă aproape că sunt trecuţi cu vederea. Oricât te-ai zbate în viaţă să aduni, să faci, să dregi, să te dai peste cap, să arăţi ce mare eşti, în final tot cel sărac şi umil câştigă. Oricât te-ai chinui tu să furi, să înşeli, să păcăleşti, să calci în picioare, să fentezi, în final tot cei drepţi şi corecţi câştigă. De ce? Pentru că aşa e făcută lumea: sufletul câştigă întotdeauna în faţa trupului; spiritualul în faţa materialului; cerul în faţa pământului; Dumnezeu în faţa omului şi a Diavolului.

Fericiţi veţi fi dacă veţi înţelege şi trăi fericirile. Amin.

 

* * *

 

Duminica a VI-a din Timpul de peste an

Autor: pr. Eduard Patraşcu
Copyright: Predici.cnet.ro

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi –

Lectura I (Ier 17,5-8)

Profetul Ieremia ne oferă în textul din această duminică un dicton sapienţial într-un context profetic. Contrapunând extremele – în stilul tipic culturii semitice -, mai întâi partea negativă (v. 5-6) şi apoi cea pozitivă (v. 7-8), profetul indică în mod clar unde “găseşte” omul izvorul blestemului care are ca şi final moartea, şi, pe de altă parte, unde dobândeşte binecuvântarea care aduce cu sine viaţa. Nelegiuitul nu este caracterizat ca şi cel care înfăptuieşte răul, ci ca şi acela care se încrede în sine şi în lucrurile umane (vezi “trup”) găsindu-şi în ele siguranţa personală (cf. Ps 145,3 şi urm.). Nelegiuitul este acela care se îndepărtează mai întâi de toate în interiorul său de Domnul: din această atitudine a inimii izvorăsc toate nelegiuirile (cf. Mt 15,18-19).

Lucrul în care omul îşi pune încrederea este ca un teren din care un copac îşi are hrana şi îşi găseşte stabilitatea. De aceea, cel nelegiuit este asemenea unui ciulin plantat într-un loc pustiu şi neprimitor (v. 6); nu va putea aduce rod şi nici nu va putea avea viaţă lungă.

Dar şi omul drept este caracterizat plecând de la dimensiunea interioară a personalităţii sale: el se încrede în Domnul, fapt pentru care este asemenea unui copac plantat în preajma apei (cf. Ps 1): nu are de ce să se teamă de capriciile anotimpurilor; nu se va usca niciodată şi va fi mereu rodnic (v. 7-8) deoarece îşi pune încrederea în Domnul şi în el îşi găseşte apărarea.

Lectura a II-a (1Cor 15,12.16-20)

Dacă învierea lui Cristos este fundamentul credinţei noastre, pe de altă parte aceeaşi înviere este şi baza speranţei noastre: pentru acest adevăr, Paul este dispus să-şi joace propria credibilitate şi o face “cu cărţile pe masă”. Există o relaţie strânsă între învierea lui Cristos din morţi şi învierea noastră.

Este ceea ce a “intuit” când era în drum spre Damasc; este ceea ce l-a susţinut mereu în apostolat: Paul l-a întâlnit pe Cel Viu care a învins moartea! Apostolul nu are nici un dubiu în ceea ce priveşte faptul că din acea victorie izvorăşte pentru orice creştin darul speranţei, dincolo de orice posibilitate omenească. Şi este vorba de o speranţă nu doar pământească, ci mai ales ultra-pământească: din acest motiv noi creştinii nu suntem “de plâns”, ci, din contră, avem cum să încurajăm şi pe ceilalţi. Isus cel Înviat este “primiţia celor care au murit” (v. 20), este “cel dintâi născut între mulţi fraţi” (Rom 8,29); după el şi prin puterea lui, evenimentul plin de bucurie al învierii este şi va fi experienţa tuturor celor care prin credinţă îl acceptă pe Isus ca Mântuitor.

Speranţa creştină se exprimă şi în aceşti termeni: moartea a fost biruită; viaţa cea nouă în Cristos este deja inaugurată; în Isus vom trăi mereu plinătatea vieţii în totalitatea fiinţei noastre omeneşti: trup, inimă şi suflet. Nu este vorba deci de o speranţă bazată pe criterii/calcule omeneşti, ci de o speranţă-cadou, garanţie a unui dar viitor care va depăşi orice intuiţie omenească (“suntem fii ai lui Dumnezeu, dar ceea ce vom fi nu ni s-a arătat încă“: 1In 3,2).

Evanghelia (Lc 6,17.20-26)

Cu acest text începe – şi se continuă până la cap. 8,3 – aşa-numita “Mică inserţie” a lui Luca faţă de Marcu (de unde Luca se inspiră). Spre deosebire de Matei, Luca reduce fericirile de la 8 la 4; dar la cele 4 fericiri, Luca adaugă 4 ameninţări. După părerea exegeţilor, Luca ne-ar oferi o ediţie a cuvintelor lui Isus mai apropiată de realitatea istorică – ceea ce are o importanţă deosebită. Totuşi, este bine să amintim că “intermedierea” diferiţilor evanghelişti în a reda învăţăturile lui Isus nu trădează adevărul mesajului; din contră, ei îl focalizează şi îl recitesc în funcţie de binele comunităţilor cărora se adresează.

Fie cele 8 fericiri ale lui Matei, fie cele 4 ale lui Luca pot fi reduse la una singură: fericirea – adică norocul şi fericirea – celui care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu în predica lui Isus şi încearcă să-şi vadă în acest cuvânt propria viaţă. Adevăratul ucenic al lui Isus este în acelaşi timp sărac, blând, milostiv, făcător de pace, curat la inimă … Din contră, cel care nu acceptă noutatea evangheliei merită numai ameninţări care, pe buzele lui Isus, corespund la tot atâtea profeţii de tristeţe şi nefericire. Varianta lucană a fericirilor-ameninţări se caracterizează prin contrapunerea între “deja” şi “încă-nu”, între prezentul istoric şi viitorul escatologic. Sigur, comunitatea căreia îi scrie Luca avea nevoie să fie provocată să-şi amintească necesitatea nu doar de a “traduce” în cotidian credinţa, mai exact în gesturi de caritate evanghelică, ci şi de a menţine vie speranţa prin adeziunea deplină la învăţătura – chiar radicală – a fericirilor evanghelice.

 

* * *

 

Duminica a 6-a de peste an

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Ateu sau idolatru

“Aşa zice Domnul: “Blestemat să fie omul, care se încrede în om, care se sprijineşte pe un muritor, şi îşi abate inima de la Domnul” (Ier. 17, 5-8)

“Din vreme ce se predică şi se vesteşte că Cristos a înviat din morţi, cum de mai spun unii că nu este învierea morţilor?” (1Cor. 15, 12, 16-20)

“… Fericiţi voi, săracilor, pentru că a voastră este Împărăţia lui Dumnezeu… Dar vai vouă bogaţilor, pentru că v-aţi luat plata voastră” (Lc. 6, 17; 20-26)

Pentru mulţi deosebirea dintre credincios şi necredincios trece printr-o serie de dogme, care se primesc sau se resping. Ceva cam aşa: “cred că…” sau “nu cred că…” În realitate linia de demarcaţie nu priveşte nişte adevăruri în care se crede sau nu, ci o alegere esenţială şi stabilirea punctului de vedere al propriei vieţi. Lucrul acesta îl subliniază cu o aspră incisivitate prorocul Ieremia în decisiva sa alternativă: “Blestemat să fie omul, care se încrede în om… Binecuvântat să fie omul care se încrede în Domnul.”

Aici este vorba despre credinţă în atitudinea ei radicală a încrederii. A se alipi de cineva, a-şi afla propriul sprijin în cineva, a avea toată încrederea în cineva. De aceea, credincios este omul care îşi pune încrederea în Dumnezeu, în vreme ce necredinciosul se încrede numai în el însuşi. Atât credinciosul cât şi necredinciosul au câte o credinţă: fiecare în felul lui: unul crede în Dumnezeu, celălalt crede numai în el însuşi, în bani sau în propria lui inteligenţă.

După limbajul Bibliei nimeni nu este realmente ateu. Opoziţia nu este atât între credinţă şi necredinţă, cât mai degrabă între credinţă şi idolatrie. Omul, ori crede în Dumnezeu, ori crede în idoli. Pentru a explica aceasta, Ieremia foloseşte un simbolism vegetal. În cazul încrederii în Dumnezeu, avem imaginea copacului sădit la margini de ape, spre a indica viaţa, fecunditatea şi prospeţimea. Opţiunea celui care se încrede în el însuşi, face ca omul să se asemene cu un tamarix, care creşte în pustiu, care aduce mai mult a uscăciune, a moarte, a izolare. Alternativa dintre credinţă-încredere în Dumnezeu şi egoismul idolatric îşi află paralelismul în Evanghelia de astăzi, care conţine fericirile, dar şi blestemele (“vai vouă”).

Aici intervine opoziţia dintre cei săraci şi cei bogaţi, între cei ce plâng, între cei ce sunt săraci ori părăsiţi, şi cei bogaţi, care trăiesc în desfătări. Dar ceea ce contează nu este situaţia prin ea însăşi, ci starea sufletească determinată de aceasta. Pe de o parte avem sărăcia-orientare. Iar pe de altă parte, bogăţia-îmbuibare. Sărăcia, care se traduce prin dependenţa şi ascultarea de Dumnezeu. Bogăţia, care se exprimă prin saturaţie, prin mulţumire de sine şi aroganţă. Cuvântul “săraci” a fost introdus în Biblie pe vremea robiei babiloniene.

Pe de o parte exista o stare socială mai înaltă, care îngloba nobilimea sacerdotală, îmbibată de cultura păgân-grecească. Iar de partea cealaltă se aflau “credincioşii”, “evlavioşii”, cei ce păzeau legea lui Dumnezeu, care aparţineau în exclusivitate păturii de jos, a oamenilor de rând. Deci, evlavios, drept, cu frica de Dumnezeu, însemna sărac, umilit, şi chiar om de nimic. Aici trebuie subliniată atitudinea de fond, caracteristică acelora care aşteptau toate de la Dumnezeu. Persecutaţi şi batjocoriţi, nedreptăţiţi şi persecutaţi, cât toţi cei ce nu au voie să-şi deschidă gura în ţară.

Această categorie de oameni mici şi umiliţi exista şi pe vremea lui Isus. Prin observarea legii, oamenii aceştia se aseamănă cu farizeii, dar se deosebesc de ei pentru că nu au nici o stabilitate materială şi nici acea atitudine îngâmfată şi respingătoare a farizeilor. Unii ca aceştia se află totdeauna în aşteptare. Sunt fericiţi nu pentru că au, ci pentru că nu au. Sau mai bine spus, pentru că îşi dau seama că sunt săraci şi că aşteaptă toate numai de la Dumnezeu, dar fără să-şi asume nici un drept.

Din punct de vedere filologic, cuvântul “săraci” (ptokoi) caracterizează atitudinea cerşetorului, a aceluia care-şi pleacă spatele şi se face mic. Ceea ce caracterizează sărăcia “sfinţită” a lui Cristos, nu este atât starea sa materială, ci atitudinea de încredere, de speranţă şi de acceptare întru toate a voinţei lui Dumnezeu. Cele patru fericiri din Evanghelia lui Luca, aflate în cuvântarea de pe podiş, pot fi reduse la un unic numitor comun al sărăciei. Aşa cum spune şi J. Dupoht (cel mai prestigios specialist în materie), Fericirile depind de un eveniment decisiv: prin Venirea lui Isus se inaugurează Împărăţia lui Dumnezeu. În cazul acesta s-ar putea traduce, după cum urmează: “Ferice de voi, săracilor, pentru că Dumnezeu s-a hotărât ca să vă ajute şi să vă demonstreze că vă iubeşte.”

În această perspectivă a împărăţiei, prezentă deja, Fericirile ne oferă mai întâi de toate chipul lui Dumnezeu, care trece de partea săracilor şi a tuturor celor oropsiţi ai soartei. Cristos este Regele care-şi pune toată destoinicia în sluba celor dezmoşteniţi, care se ocupă de cei izolaţi, de toată aşa zisa “pleavă a societăţii”. Pentru săraci apare o speranţă uimitoare. Asta nu înseamnă că ei ar fi mai buni decât alţii, mai evlavioşi, mai virtuoşi. Cele spuse de Isus se bazează pe o idee precisă, cum că El este Rege. În calitate de Rege însuşi Dumnezeu are obligaţia de a lucra cu dreptatea Sa în favoarea săracilor, a celor mici, a celor anemici, a acelora care sunt exploataţi şi împovăraţi.

Fericirilor nu trebuie să le dăm o interpretare moralizatoare. Mesajul creştin nu are ca scop principal de a aminti oamenilor principiile morale, pe care ei le pot cunoaşte şi din alte izvoare. Creştinismul nu este numai un sprijinitor ulterior în favoarea ordinei morale, pe care se bazează societatea. Esenţialmente, creştinismul, este mai întâi de toate Vestea cea Bună. Evanghelia nu este interesată de orice fel de morală, ci numai de acea comportare a vieţii, care să nu fie numai pur şi simplu aceea a unei morale naturale şi a criteriilor ei. De obicei, în faţa moralei naturale, oarecum periculoasă “este un exploziv, ceva revoluţionar, şi riscă de a depăşi preceptele celei mai înţelepte dintre morale”. (J. Dupont.)

Acelaşi învăţat mai spune: “Aici nu se află în joc dispoziţiile sufleteşti ale săracilor, ori psihologia lor, ci numai dispoziţiile regale ale lui Dumnezeu. Asta înseamnă că se află în joc însăşi ideea pe care ne-o facem despre Dumnezeu.” Aşadar, pe de o parte îl avem pe săracul care-şi pune toată nădejdea în Dumnezeu. Pe de altă parte, Dumnezeu, care într-o ţinută regească, se apleacă atent până la săracul plecat de şale. Mâinile săracului sunt întinse, deschise, goale pentru a primi. Mâinile bogatului sunt strânse, pumnii strânşi, pentru a ţine şi a apăra propria agoniseală.

Personal, cuvintele acestea: “vai vouă bogaţilor” prefer să le traduc prin: “nefericiţii de voi…!” În ciuda tuturor aparenţelor, bogatul este un nefericit pentru că: – este miop sau chiar orb. Averea îi hipnotizează privirea. Nu-l vede pe aproapele. Ar părea unul pe care să-l fascineze propriile interese. În realitate, având o scară falsă a valorilor, nu mai ştie care sunt adevăratele lui interese. Toate acţiunile sale sunt orientate numai spre orizontul pământesc, care într-o optică imediată pot aduce oarecare foloase. Dar într-o perspectivă mai amplă sunt falimentare; – este prizonierul sechestrat, închis în propriul lui egoism, osândit a se gândi numai la el însuşi; – este un sclav, un rob nefericit, care a permis bogăţiei să se instaleze în propria lui inimă şi să-l ţină în frâu. Banul ocupă locul care i se cuvine lui Dumnezeu şi devine idolul căruia îi jertfeşte totul.

În lectura a II-a Sfântul Paul se ocupă de faptul esenţial al credinţei creştine ca de un eveniment principal, pe care se bazează întreaga viaţă creştină: Învierea lui Cristos. Faptul că Isus Cristos a înviat din morţi prezintă speranţa creştinului în propria lui înviere. Cele spuse de Sfântul Paul spulberă toate îndoielile şi complexele în confruntările cu alte învăţături. Unii susţin că nu există învierea morţilor. Pentru Paul nu credinţa trebuie să-şi corijeze propriile afirmaţii, în faţa celor ce susţin filozofia, ci cultura, filozofia să se revizuiască în raport cu noutatea care a apărut, cu Învierea lui Cristos. În faţa acestui eveniment, o cultură onestă trebuie să-şi revizuiască propriile conturi.

Oricum, Sfântul Paul, ne arată cum legătura credinţă-încredere, care ne uneşte cu Cristos, spunând că aceasta nu se va sfârşi niciodată: “Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Cristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii” (1Cor. 15, 19). Prin urmare, săracul este un om care se încrede în Dumnezeu şi nu acceptă ca moartea să-l lipsească de această legătură vitală. În realitate, săracul nu ştie ce-i deziluzia. Însă bogatul, care nu renunţă la pofta de averi, are o chemare irezistibilă spre iluzii.

 

* * *

 

Isus şi-a ridicat ochii spre ucenicii săi

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Cred că oricine citeşte cartea Eclesiasticului (Ben Sirah) rămâne uimit de elogiul adus marelui preot Simon. Citez: “Cât de măreţ era el, când ieşea din sfântul lăcaş şi pornea procesiunea poporului! Era ca luceafărul de dimineaţă printre nori; era ca luna plină în zilele de sărbătoare; era ca soarele când străluceşte deasupra templului Celui- Preaînalt şi ca arcul curcubeului când începe să se arate între nori; ca floarea trandafirului în zilele primăverii; ca floarea crinului lângă pâraie; ca faldurii de verdeaţă ai Libanului în timpul verii şi ca norii de tămâie în jurul cadelniţelor, şi ca potirul de aur, lucrat de mână de meşter şi bătut cu tot felul de pietre scumpe; era ca un măslin plin de rod şi ca un chiparos care atinge norii cu creştetul” (Sir 50,5-10).

Dacă Ben Sirah ar fi trăit pe timpul lui Isus, nu încape îndoială că ar fi spus la adresa lui lucruri şi mai frumoase. Dar şi în cele spuse despre marele preot Simon îl găsim pe Mântuitorul, deoarece întreaga Scriptură despre el vorbeşte. În fruntea mulţimilor Isus coboară de pe munte într-un loc plin de verdeaţă, plin de viaţă. Isus este luceafărul de dimineaţă, luna plină, soarele, curcubeul, trandafirul, crinul, faldurii de verdeaţă ai Libanului, norii de tămâie, potirul de aur, măslinul plin de rod şi chiparosul care atinge norii.

Profetul Ieremia spune că este binecuvântat omul care se încrede în Domnul, el este ca un pom sădit lângă un curs de apă (Lec. I: 17,5-8).

Să nu ne înşelăm crezând că noi suntem acei care ne-am pus nădejdea în Domnul! Fiul omului, Cristos, este singurul care şi-a pus toată nădejdea în Dumnezeu Tatăl, realizând acea unitate unică Om-Domn care i-a uimit chiar şi pe duşmanii care l-au răstignit, zicând, crezând că prin aceasta îl umilesc: “Şi-a pus nădejdea în Dumnezeu! Să-l scape acum, dacă-l iubeşte!” (Mt 27,43). Ştim cum l-a iubit şi cum l-a eliberat! Dar noi suntem acei care ne-am încrezut în oameni şi am ajuns blestemaţi; ne-am pus nădejdea în poftele trupeşti şi am ajuns ca mărăcinii uscaţi din pustiu, ne lovim unii pe alţii şi ne înţepăm; ne-am îndepărtat inima de Domnul şi ni s-au uscat oasele pe toată faţa pământului, conform unei expresii a profetului Ezechiel (37,1-10).

Întrebarea este: Vor mai prinde viaţă ciulinii şi mărăcinii? Mai poate deveni ciulinul uscat măslin roditor şi mărăcinul chiparos, trandafir, crin? Da, în măsura în care ne vom încrede în Domnul, în măsura în care el va sufla peste noi Duhul vieţii, dacă el ne va permite să ne atingem măcar de hainele lui ca să simţim puterea sa dumnezeiască; da, în măsura în care vom rămâne înrădăcinaţi în Domnul.

Evanghelia zilei (Lc 6,17.20-26) ne arată cum mulţimile se îmbulzeau în jurul lui Isus, îl atingeau pe furiş sau deschis, se vindecau şi plecau. Se bucurau o clipă de prezenţa lui şi dispăreau. Pe când unora dintre cei plecaţi li se vor usca oasele din cauza bogăţiilor, a îmbuibării cu mâncare şi băutură, pe când unii dintre cei plecaţi se vor usca precum mărăcinii în pustiu din cauza distracţiilor şi alergării după laudele oamenilor, paradoxal, privirea lui Isus îi ţine pe ucenici alături şi cuvântul său le deschide izvorul fericirii din sărăcie, foame, lacrimi, persecuţii şi moarte. Şi nu numai lor!

Cineva spunea că o dată cu evenimentul-Isus a sosit “ora zero a experienţei umane”. Este ora în care Sfântul, Dumnezeu intră în istorie şi, aşezându-se la rădăcina existenţei noastre, ne transformă radical, instaurând un nou gen de legătură cu Creatorul, în care nimănui nu-i mai este permis să ocolească marile datorii morale izvorâte din fericirile proclamate de Cristos Domnul (cf. MAC pag. 1050). Dar rolul lor în primul rând este teologic.

Cu fericirile, evanghelistul Luca proclamă adeverirea promisiunilor mesianice: săracii, flămânzii, cei ce plâng, cei persecutaţi, despre toţi aceştia a prorocit Isaia că vor fi fericiţi când va veni Mesia (cf. Is 25,6; 35,10; 61,1 ş.u.). Tot Luca îi identifică pe toţi aceştia în Faptele apostolilor ca fiind primii care fac parte din Biserică (cf. Fap 14,12).

După învăţătura unor farisei, Dumnezeu se află de partea acelora care împlinesc Legea lui Moise; după alţii, Dumnezeu se manifestă fiecărui om printr-o experienţă interioară, altora prin riturile sacre, altora prin judecata viitoare de la sfârşitul lumii.

Isus nu critică deschis aceste poziţii, dar arată prin cuvântul său că Dumnezeu se descoperă ca o putere de mântuire adunând pe cei mici de pe pământ pentru a-i îmbogăţi total, oferindu-le împărăţia sa.

Fericirile constituie deci expresia prezenţei lui Dumnezeu şi începutul împărăţiei lui de pe pământ.

Fericirile exprimă capodoperele radicale ale tuturor valorilor morale fiindcă pornesc din misterul credinţei, din misterul pascal al lui Isus euharisticul, dat ca hrană celor săraci pentru fericirea învierii (cf. In cap. 6)

Ceea ce este proclamat în fericiri constituie un mister pe care îl pot dezlega numai aceia care au curajul să le trăiască. Ele nu intră în logica umană, ci în cea divină a imprevizibilului; ele ne descoperă că viaţa are o dimensiune ascunsă care nu poate fi scrutată cu ochii trupului, ci cu cei ai credinţei. Isus şi-a îndreptat ochii săi omeneşti, dar şi ochii credinţei sale, el fiind începătorul şi desăvârşitorul credinţei (Evr 12,2), asupra ucenicilor ca să le deschidă ochii sufletului spre a-şi vedea sărăcia lăuntrică.

Puse în această dimensiune, fericirile nu se identifică cu penuria materială sau cu abundenţa lacrimilor, cu atrocitatea persecuţiilor sau cu cruzimea morţii, ci cu necesitatea omului de a intra în sine pentru a se descoperi sărac în har în faţa lui Dumnezeu, ca Simon-Petru care, uitând de cuvântul şi privirile Domnului, s-a lepădat de trei ori; dar când Isus l-a privit din nou cu ochii plini de lacrimi, de sânge, legat, sărac, flămând, persecutat, dus la judecată, Simon se priveşte pe sine şi “aducându-şi aminte de cuvântul Domnului, ieşi afară şi plânse amar” (Lc 22,60-62). O singură privire a lui Isus şi Petru îşi vede toată sărăcia lui vrednică de plâns, dar care i-a adus adevărata fericire.

Fericirile nu sunt lege, trebuie să ştim, ci o veste bună. Legea îl constrânge pe om să se supună celor mari şi puternici, pe când vestea ce bună îl aşază în faţa darului lui Dumnezeu şi îl sfătuieşte să facă aşa, nu-l constrânge, nu-i răpeşte libertatea, ci, din contra, i-o face autentică: i-o îmbogăţeşte prin har ca să-şi poată trăi prezentul fericit în lumina escatologică, ca adevăraţi copii ai lui Dumnezeu (cf. MAC pag. 1050).

N-am interpreta corect fericirile, dacă am uita partea lor negativă, acei patru “vai” pronunţaţi de Isus.

Împărăţia fericirii este oferită liber. Prin urmare pune în faţa omului alternativa unui posibil blestem. Fără acest risc al insuccesului, Isus n-ar respecta libertatea omului în totalitate. Împărăţia lui Dumnezeu nu ucide, nu împovărează, nu distruge pe nimeni, ci, în lumina sa se descoperă teribila soartă a aceluia care, căutând siguranţa în putere, în bogăţii şi în plăcerile efemere ale pământului, asupreşte pe alţii şi singur se autodistruge.

Cine reflectă cu seriozitate asupra acestor cuvinte ale lui Isus descoperă că, într-o lume în care săracii suferă de foame, orice bogăţie a pământului închisă numai pentru sine (în hambare, în bănci, în moşii etc.) se transformă în blestem pentru stăpânii lor (cf. CBL pag. 1165-1167).

Fericirile sunt inseparabile de persoana care le-a pronunţat. Isus este Omul fericirilor, fiindcă el, trăindu-le pentru noi, a înviat. În felul acesta ele constituie chemarea noastră la înviere.

Acest adevăr îl pune în evidenţă sfântul Paul în lectura a doua (1Cor 15,12.16-20).

Corintenii (păgâni) negau învierea datorită filozofiei lor care dispreţuia trupul ca pe o piedică în calea libertăţii spiritului şi ca pe o absurditate: în primul rând: a învia pentru a suferi iar nu-i nici o afacere; în al doilea rând: dacă ar învia toţi, viaţa ar fi imposibilă, ar trebui să stăm unii peste alţi. Cristos înviat nu stă pe capul nimănui, dar se ţine de capul fiecăruia ca să-l elibereze de sub blestemul păcatului: să-l facă viu. Viaţa nu-i legată de timp şi spaţiu, ci de atributele divine: veşnicie, pretutindeni şi atotputernicie.

Argumentul învierii adus de apostol porneşte din credinţă: Cristos a înviat ca primiţie a celor morţi, ca o garanţie sigură pentru acei care îi vor asculta cuvântul, el fiind prima verigă a lanţului de legătură cu viaţa veşnică: “Eu sunt viaţa” (In 14,6), “Am venit să aibă viaţă” (In 10,10), “Eu sunt pâinea vieţii” (In 6,35). Isus, primiţie – primul înviat dintre cei morţi – ne dă posibilitatea ca să-l atingem în Euharistie – primiţia pâinii şi vinului – ca să rămână în noi şi noi în el spre fericirea învierii noastre.

În urma tuturor acestor expuneri, nu se cuvine oare ca lauda noastră adusă lui Isus să întreacă pe cea a lui Ben Sirah adusă arhiereului Simon? Nu este Cristos marele preot din fruntea întregului univers?

Adevărul este că Isus nu are trebuinţă de preamărirea noastră, fiindcă Tatăl i-a dat toată slava sa, ci noi avem trebuinţă de harul său, de viaţa şi învierea sa.

De aceea să-i adresăm Mântuitorului rugăciunea noastră: Doamne Isuse, tu care ai privit pe ucenicii tăi şi le-ai dat harul de a rămâne cu tine, îndreaptă-ţi ochii milostivi şi asupra noastră, dă-ne să trăim pururi în harul tău, astfel încât să binevoieşti a locui în noi (LR), ca înviind prin tine, să aducem laudă veşnică Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt. Amin.

 

* * *

 

Duminica a VI-a de peste an

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Sfânta Clara, ucenică fidelă a sfântului Francisc, este în agonie. Fratele Ginepro merge să o viziteze; ea îşi întoarce faţa, îl priveşte pe fratele simplu şi îl întreabă: “Nu ştiţi nimic nou despre bunul Dumnezeu?”

Astăzi vreau să vă spun ceva nou despre bunul Dumnezeu.

2. Tema

Fericit este cel care se lasă iubit de Domnul.

3. Mesajul zilei

Isus, foarte inteligent, gândeşte, cu siguranţă, mai bine decât noi. De fiecare dată când nu gândim ca el, greşim. Astăzi, Isus ne ajută să corectăm anumite idei de ale noastre, proclamând “fericirile”.

Omul cel mai fericit este cel care se lasă iubit de Dumnezeu.

- Noi îl numim fericit pe cel care este bogat, mănâncă pe săturate, râde, este puternic, învinge, are multe lucruri.

- Însă Isus, deşi era foarte bogat, a devenit sărac pentru a ne îmbogăţi pe toţi cu harul său; deşi era puternic, s-a lăsat răstignit pentru a ne răscumpăra; deşi avea o stare foarte bună, a preferat să fie ca ultimii nefericiţi dintre noi, pentru ca toţi să îl simtă aproape.

- El vrea să ne facă să înţelegem că:

- – fericirea nu constă în a te încrede în lucrurile din această lume;

- – este binecuvântat cel care se încrede în Dumnezeu (prima lectură);

- – este cu adevărat fericit cel care este prieten al Domnului (Evanghelia);

- – există adevărata fericire a vieţii veşnice (a doua lectură).

Dumnezeu îi iubeşte şi are grijă de toţi, dar îi preferă pe cei mai săraci.

- Noi suntem tentaţi să ne gândim că Domnul are grijă de cei mai buni, cei mai inteligenţi, cei mai dotaţi.

- Dar Isus îi preferă pe cei mai săraci, cei mai dispreţuiţi, cei mai păcătoşi (redaţi câteva exemple evanghelice). Toate oile îi erau dragi Păstorului cel Bun, dar oaia rătăcită a simţit mai mult decât toate grija sa delicată.

“Faţă de care dintre copiii voştri sunteţi mai atenţi?” a întrebat-o o infirmieră pe o mamă sărmană care locuia în cel mai mizerabil cartier al oraşului. “Faţă de cel care este bolnav, până se vindecă – a răspuns femeia – şi faţă de cel care este departe, până se întoarce acasă” (P. NAVONE).

- Isus Mântuitorul le spune celor decepţionaţi:

- – Toţi vă dispreţuiesc, eu vă ajut.

- – Toţi vă blestemă, eu vă binecuvântez.

- – Toţi vă alungă, eu vă primesc.

- – Toţi vă fac să plângeţi, eu vă voi da bucurie.

- – Toţi vă fură, eu vă voi îmbogăţi.

- Isus este apărătorul celor slabi, al săracilor, al celor care au pierdut orice speranţă şi bucurie.

Dumnezeu a fost primul care ne-a iubit!

- Deseori spunem: “Pentru a merge în paradis, trebuie să fim buni, să observăm legea, să ne îndeplinim bine datoriile religioase, pe scurt: să fim drepţi cu Dumnezeu!” Şi este adevărat.

- Dar Isus ne aminteşte un alt adevăr şi mai important: “Paradisul este, înainte de toate, un dar al Tatălui”.

“Adevărata religie constă în convingerea plină de bucurie că

Dumnezeu te-a iubit mai întâi, că Dumnezeu este Tată şi că trebuie să trăieşti în recunoştinţă senină de fiu… Religia lui Isus este har, adică dar gratuit. Este bunăvoinţa lui Dumnezeu care ne asigură bucuria continuă de a trăi cu el”.

4. Exemple

a) Secretul fericirii.

O legendă persană povesteşte că era un rege nefericit, posomorât toată ziua, melancolic noaptea. Nu mai putea. Atunci i-a adunat pe toţi înţelepţii împărăţiei şi i-a întrebat ce trebuia să facă pentru a fi fericit. Răspunsurile au fost multe, dar unul singur i-a plăcut în mod deosebit regelui, al ultimului, care i-a vorbit astfel:

- Rege, dacă vrei să fi fericit, trebuie să îmbraci cămaşa omului fericit.

Au fost trimişi mulţi slujitori ca să-l caute pe omul fericit.

Au bătut la uşa bogatului, au intrat în casa celui puternic şi au întrebat dacă pot să vorbească cu ei; dar apoi, trişti, s-au întors de unde au plecat. Au fost constrânşi să tragă concluzia: “Nu l-am găsit pe omul fericit”.

Dar, când au ajuns aproape de palatul regelui, au văzut pe un câmp, sub soarele de vară, un om încovoiat de munca sa, scăldat în sudoare: cânta atât de bucuros încât era o plăcere să-l vezi. Nu încăpea nici o îndoială că acel om era fericit. S-au apropiat, i-au pus întrebări şi apoi, în numele regelui, i-au cerut cămaşa.

Bunul om a răspuns surâzător:

- Nu am cămaşă!

Mesagerii regelui au insistat:

- Atunci, cum poţi să fii atât de fericit, dacă eşti atât de sărac?

Acel om a răspuns:

- Eu am zâmbetul bunului Dumnezeu: acesta îmi este de ajuns pentru a fi fericit!

b) Spiritul evanghelic.

Când aveam aproximativ cincisprezece ani, s-a întâmplat în viaţa mea ceva foarte important: întâlnirea cu un prieten protestant, ucenic mecanic, care locuia în aceeaşi casă în care locuiam şi eu. Printre altele, el citea cărţile lui Victor Hugo şi Blaise Pascal, pentru a recupera din studiile pe care le întrerupsese împotriva voinţei tatălui său.

Într-o zi, m-a întrebat: “Cunoşti predica de pe munte?” Eu, derutat, i-am răspuns că nu. Într-adevăr, o ascultasem în biserică, dar mi-a intrat pe o ureche şi mi-a ieşit pe cealaltă. Atunci, băiatul mi-a citit predica de pe munte cu un accent atât de pătrunzător, atât de personal, atât de convins, încât am rămas tulburat. Evanghelia a devenit pentru mine glasul cuiva, glasul unui prieten, şi m-a lovit ca o mărturisire personală care se adresa părţii celei mai intime din mine (M. ZUNDEL, Scintile, Milano 1990, 124).

c) Bogatul.

Cu ani în urmă, am cunoscut la spital un om bogat care mi-a mărturisit că şi-a bazat existenţa pe bani. Îmi spunea: “Părinte, acum, când sunt aproape de moarte, îmi dau seama cât de mult am greşit punând banii pe primul loc în viaţa mea”. Şi acest sărman om îmi povestea eforturile pe care le-a făcut pentru a-şi spori capitalul, pentru a cumpăra mereu noi bunuri. Bogatul nu trăieşte fericit. Acest om îmi spunea: “Vedeţi, şi acum fiind grav bolnav, sunt preocupat de proprietăţile mele şi de ce va ajunge moştenirea pe care o las”. I-am spus: “Dar nu aţi făcut testament?” “Da, am făcut, dar copiii mei sunt ca şi mine, şi sunt sigur că vor ajunge la scandal atunci când vor împărţi moştenirea” (P. GHEDDO, Gesù su Rai Uno, Casale Monferrato 1994, 203-204).

d) A gândi ca Isus.

Sfântul Filip Neri le spunea copiilor într-o seară:

- Dragii mei, trebuie să vă spun un lucru frumos, dacă sunteţi atenţi.

- Spuneţi, spuneţi, părinte Filip – îi repetau copiii plini de curiozitate.

- Ei bine, vă voi spune că în lume sunt mulţi proşti şi nebuni. Nebuni sunt cei care gândesc asemenea lui Isus; proşti sunt cei care nu vor să gândească asemenea lui Isus!

 

* * *

 

Duminica a VI-a (C)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Isus a coborât de pe munte împreună cu cei doisprezece apostoli şi s-a oprit pe câmpie. Era acolo un mare număr de ucenici şi o mulţime de oameni veniţi din toată Iudeea, din Ierusalim şi de pe ţărmul Tirului şi al Sidonului. Privind spre ucenicii săi, Isus a spus: “Fericiţi sunteţi voi cei săraci, pentru că a voastră este împărăţia lui Dumnezeu. Fericiţi sunteţi voi care acum sunteţi înfometaţi, pentru că vă veţi sătura. Fericiţi sunteţi voi care plângeţi acum, pentru că veţi râde. Fericiţi sunteţi voi când vă urăsc oamenii şi vă exclud din comunitatea lor, când vă insultă şi vă fac numele de batjocură din cauza Fiului omului. În acea zi fiţi fericiţi şi tresăltaţi de bucurie, căci răsplata voastră este mare în ceruri; la fel au făcut părinţii lor cu profeţii. Dar vai vouă, bogaţilor, pentru că voi aveţi parte acum de mângâiere. Voi vouă care sunteţi acum sătui, pentru că veţi suferi de foame. Vai vouă care acum râdeţi, pentru că veţi plânge şi veţi suspina. Vai vouă când toţi oamenii vă vorbesc de bine. La fel au făcut părinţii voştri cu profeţii cei mincinoşi”. (Luca 6,17.20-26)

Voind să rezume principalele teme ale predicii lui Isus în regiunea Galileei, sfântul Luca (ca de altfel şi sfântul evanghelist Matei) ni-l prezintă pe Mântuitorul sub trăsăturile promulgatorului, aidoma lui Moise, a noii Legi a lui Dumnezeu. Aceste trăsături pot fi observate mai ales în ipostaza în care este prezentat “noul Moise”, şi anume de pe munte (în cazul sfântului Matei) sau după ce a coborât de pe munte (în cazul sfântului Luca) Isus Cristos enunţă acele Fericiri menite să înlocuiască cele Zece Porunci ale lui Dumnezeu, precum şi acele prescrieri care să le permită ucenicilor să ducă o viaţă conformă cu voinţa Lui.

Fericirile întâlnite la sfântul Luca (lejer diferite de cele din evanghelia sfântului Matei) comportă o trăsătură importantă a acelei opoziţii fundamentale dintre săraci şi bogaţi care traversează întreaga evanghelie. Figura bogaţilor şi-a făcut deja apariţia încă din Cântarea Mariei (Magnificat) şi poate că nu ar fi bine să spiritualizăm prea repede mesajul acestor Fericiri. Într-adevăr, Isus vorbeşte despre adevăraţi săraci care suferă de foamea de pâine şi despre adevăraţi bogaţi care se îmbuibă fără să le pese de cei flămânzi. Mai mult, El li se adresează acestora din urmă, prezenţi în mulţimea care îl asculta, folosindu-se de persoana a II plural: voi bogaţilor…

De fapt, opoziţia dintre cele patru fericiri ale textului şi cele patru enunţuri contrare lor este una realistă. În jurul lui Isus, ca şi în jurul nostru există, săraci din punct de vedere economic (cărora le este foame), afectiv (care plâng) sau social (cei excluşi pe diferite motive etnice, religioase, etc.) dar şi contrariul lor. Isus se solidarizează cu cei care suferă. De-a lungul întregii evanghelii a sfântului Luca Isus este prezentat ca fiind deosebit de atent şi compătimitor cu cei şchiopi, cu cei leproşi sau cu cei posedaţi de diavol.

Societatea materialistă ne arată cel mai bine cât de mult sufocă bogăţia orice dorinţă spirituală de Dumnezeu, orice sentiment de dragoste faţă de aproapele sau de slujire a lui. Isus descoperă doar în cei săraci acea deschidere totală faţă de Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea enunţul fericirilor este făcut în egală măsură la timpul prezent dar şi la viitor.

Cuvântul (adverbul) “acum” care scandează textul nostru alternează cu verbele la viitor deoarece Împărăţia este, ca de fiecare dată la sfântul Luca, ambivalent. Pe de o parte, ea este deja prezentă: Isus şi-a revărsat iubirea faţă de toţi cei care strigă către El. Pe de altă parte, ea trebuie edificată de fiecare dintre noi. De exemplu, societatea primilor creştini (descrisă de sfântul Luca în Faptele Apostolilor 4,32) “punea totul în comun”. Aceasta era revoluţia creştină care voia să înlăture distanţa dintre bogaţi şi săraci. Două mii de ani mai târziu, Fericirile ne stau înaintea ochilor ca o provocare.