Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a VI-a de peste an
Anul B (A, C)
Lecturi:
Levitic 13,1-2.45-46
1Corinteni 10,31-33; 11,1
Marcu 1,40-45

Marcu 1,40-45

A venit la el un lepros, l-a rugat şi, îngenunchind, i-a spus: “Dacă vrei, poţi să mă cureţi”. Lui i s-a făcut milă şi, întinzând mâna, l-a atins şi i-a spus: “Vreau, curăţă-te!” Şi îndată lepra l-a părăsit şi a fost curăţat. Atunci, avertizându-l cu hotărâre, l-a trimis afară, spunându-i: “Vezi să nu spui nimănui nimic, dar mergi, arată-te preotului şi adu jertfă pentru curăţarea ta cele poruncite de Moise ca mărturie pentru ei”. Însă el, după ce a ieşit, a început să spună tuturor şi să răspândească vestea, aşa încât [Isus] nu mai putea să intre în cetate în văzul lumii, ci stătea afară, în locuri retrase. Şi veneau la el de pretutindeni.

 

Există prezentare PPT pentru acest text evanghelic. Click aici.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Şerban Tarciziu
pr. Petru Tamaş
pr. Alessandro Pronzato
Diverşi alţi autori

 

* * *

 

Atingeţi-i pe leproşi

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Martin era un tânăr soldat din armata romană. Îmbrăcat elegant, el era călare pe calul său când într-o zi a fost acostat de un lepros ce cerşea. La vedea trupului de pe care carnea cădea, şi mirosea infernal, Martin a simţit o repulsie atât de mare încât primul gând i-a fost să o tulească cu calul mai departe. Dar ceva în el l-a făcut să se coboare de pe cal la cerşetor. Tot ce avea însă era pelerina militară, pe care a tăiat-o în două, dându-i o jumătate cerşetorului iar cu alta învelindu-se el. Era o zi rece de iarnă. În acea noapte l-a văzut pe Cristos învelit în jumătatea de pelerină dată cerşetorului, stând pe tronul său înconjurat de îngeri: “Martin m-a îmbrăcat cu acest veşmânt”. Acesta a fost punctul de cotitură din viaţa celui care a devenit Sf. Martin din Tours.

Repulsia naturală pe care a simţit-o Martin în faţa leprosului este nimic în comparaţie cu atitudinea evreilor faţă de lepră. Pentru evrei lepra nu era doar cea mai înspăimântătoare boală naturală, ci era în mod popular văzută ca o pedeapsă divină. Povestea lui Miriam, sora lui Moise, care a fost lovită de lepră ca urmare a comportamentului ei necorespunzător (Numeri 12), precum şi a lui Iacob care a avut o boală de piele ca lepra, au întărit convingerea că lepra era o pedeapsă divină pentru păcat. În prima lectură (Levitic 13), dureroasa practică a ostracizării leproşilor este prezentată ca fiind voia lui Dumnezeu: “Domnul i-a vorbit lui Moise şi Aaron, spunând…”

Evanghelia prezintă însă o imagine radical diferită. Era lepra într-adevăr o pedeapsă divină? Era tratamentul inuman aplicat leproşilor într-adevăr voia lui Dumnezeu, cum se spune în Levitic? Dacă într-adevăr aceste lucruri erau din voia lui Dumnezeu, atunci nu ar fi avut sens ca Isus, Fiul lui Dumnezeu, să vrea să vindece un lepros. Dacă, pe de altă parte, lepra este o boală nefericită ca oricare alta, atunci este şansa ca Isus, care înainte a vindecat tot felul de bolnavi, să vindece acum şi un lepros. Leprosul din Evanghelie se hotărăşte să afle adevărul odată pentru totdeauna. Ignorând legea care îi cerea să stea departe de oameni, el se apropie de Isus şi îngenunchează în faţa sa. În loc să strige: “Necurat! Necurat!” despre el, îi spune lui Isus: “Dacă vrei, poţi să mă cureţi” (Marcu 1,40). Isus răspunde: “Vreau, curăţă-te!” (v. 41), făcând astfel două lucruri. În primul rând îl vindecă pe bolnavul de lepră. În al doilea rând îi comunică leprosului şi tuturor faptul că lepra nu este o pedeapsă divină, ci o boală ca oricare alta, ce împiedică oamenii să fie complet vii, aşa cum îi vrea Dumnezeu.

Conform vechilor credinţe evreieşti, contactul fizic cu leproşii te făcea necurat. Oamenii sfinţi în special trebuiau să ţină o distanţă mare faţă de leproşi. În acest context, Isus procedează tocmai pe dos: îşi întinde mâna şi îl atinge cu adevărat pe lepros – inimaginabil! Nu îi este teamă că va deveni necurat? Ce se întâmplă oare aici? Isus provoacă şi redefineşte viziunea tradiţională despre sfinţenie şi nesfinţenie. Isus provoacă superstiţiile tradiţionale şi prejudecăţile conform cărora anumiţi oameni sunt necuraţi datorită stării sănătăţii lor, statutului lor social sau naşterii. Un prieten indian îmi spunea că în partea sa de ţară, oamenii dintr-o castă înaltă nu stau în templu lângă cei din castele joase, care sunt de neatins. Atingând leprosul şi făcându-l curat din nou, Isus ne învaţă să îi atingem pe cei izgoniţi de societate, pe marginalizaţii acestei lumi. Solidaritatea cu cei trataţi inuman nu îţi ia din umanitate, ci dimpotrivă ţi-o completează.

Papa Ioan Paul al II-lea a declarat 11 februarie, sărbătoarea Fecioarei Maria de la Lourdes, ca Ziua Mondială a Bolnavului. Lepra, mulţumim lui Dumnezeu, este acum o boală care poate fi vindecată. Totuşi, tendinţa de a vedea boala ca o pedeapsă divină şi de a-i ostraciza pe cei care suferă din cauza ei mai există între noi. Oare nu aşa gândesc mulţi de exemplu despre SIDA? Nu aţi auzit tele-evanghelişti ce predică în gura mare că SIDA este o pedeapsă divină pentru păcat? Isus ne provoacă astăzi să abandonăm această viziune inumană şi să ne exprimăm solidaritatea cu leproşii de astăzi (orice nume sau formă ar avea lepra), aşa cum făcea şi El în zilele când a trăit pe pământ.

 

* * *

 

Ce e bine şi ce e rău?

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

(predică pe marginea lecturii a doua)

Comportamentul moral al unei persoane este dictat de standardele acelei persoane privind ce e bine şi ce e rău. Pentru evrei, binele şi răul este determinat de Lege. Ceea ce Legea permite este bine şi ceea ce Legea interzice este rău. În societatea modernă de astăzi, binele şi răul sunt determinate de sentimentele cuiva despre un anume lucru sau despre o anumită acţiune. Aşa după cum spunea Ernest Hemingway odată: “Moral este ceea ce ai făcut şi apoi te-ai simţit bine, iar imoral este ceea ce ai făcut şi apoi te-ai simţit rău.” Moralitatea evreiască tinde spre legalism, adică pune litera legii înainte de nevoile omului. Moralitatea apuseană, în schimb, conduce spre subiectivism sau relativism moral, în care valoarea bună sau rea a unei acţiuni se spune că depinde de cum se simte individul în raport cu ea. Creştinul din lumea modernă este prins la mijloc între aceste sisteme morale.

Astăzi, în a doua lectură, din prima Epistolă către Corinteni, Paul oferă un standard alternativ de moralitate, bazat întocmai pe învăţăturile lui Cristos. Conform lui Paul, o acţiune este bună sau rea în funcţie de faptul dacă ea contribuie sau nu la binele celorlalţi. Adoptând acest standard de moralitate, Paul respinge atât legalismul iudaic, cât şi individualismul occidental. Paul respinge legalismul evreilor reafirmând libertatea copiilor lui Dumnezeu în Cristos în ceea ce priveşte Legea iudaică. Pentru creştini “toate sunt permise, doar nu toate sunt de folos; toate sunt permise, dar nu toate edifică” (1Corinteni 10,24). El respinge relativismul la modă astăzi reafirmând datoria constantă a creştinului de a-şi iubi semeni, ceea ce înseamnă că interesele celorlalţi trebuie puse înaintea intereselor noastre. “Nimeni să nu-şi caute propriile interese, ci ale altuia” (v. 24). Libertatea copiilor lui Dumnezeu şi datoria creştină de a ne iubi semenii sunt două faţete ale aceleiaşi monede pe care Paul o vede ca standardul moral creştin. Pentru a ilustra acest principiu în practică, Paul ia un caz comun: dacă trebuie sau nu creştinii să mănânce carne oferită idolilor.

Pentru a lămuri situaţia, Paul apelează mai întâi la credinţa creştină fundamentală conform căreia Dumnezeu este Unul şi toată lumea este conţinută în El. Drept urmare, suntem liberi de ritualurile unora ce cred în zei, lucruri despre care noi ştim că sunt superstiţii. Putem astfel să mâncăm carne jertfită idolilor, din moment ce nu există alte zeităţi cărora să le fie închinate decât Dumnezeu în care credem. Urmând deci doctrina creştină, creştinii pot să mănânce carne jertfită idolilor. “Mâncaţi tot ce se vinde pe piaţă fără să puneţi întrebări de conştiinţă, căci al Domnului este pământul şi plinătatea lui. Dacă cineva dintre păgâni vă invită la masă şi acceptaţi să mergeţi, mâncaţi tot ce vă pune înainte, fără să puneţi nici o întrebare pentru conştiinţă” (v. 26-27).

Faptul că creştinii sunt liberi să mănânce carne jertfită idolilor este însă doar o faţetă a monedei. Cealaltă faţetă este analiza efectelor pe care le are asupra altora exercitarea libertăţii noastre. Suntem liberi să mâncăm, da, dar dacă gestul nostru va scandaliza un frate mai slab, dacă îl conduce la rătăcire, atunci nu trebuie să mâncăm. Ne reţinem de la a mânca nu pentru că ar fi greşit sau un păcat, ci din grijă faţă de semeni. “Însă dacă vă spune: ‘Aceasta a fost jertfită idolilor’, să nu mâncaţi, din cauza celui ce v-a avertizat şi din cauza conştiinţei. Vorbesc aici nu de conştiinţa voastră, ci de a celuilalt” (v. 28-29). Astfel, în practică, iubirea aproapelui vine deasupra conştientizării faptului că suntem liberi să mâncăm carne jertfită idolilor.

Paul dă aici un standard absolut nou de moralitate, pe care Societatea lui Isus l-a adoptat ca moto: “Ad Majorem Dei Gloriam (AMDG) = Spre mai mare gloria lui Dumnezeu”. “Aşadar, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, toate să le faceţi spre gloria lui Dumnezeu” (v. 31). Când trebuie să alegem între două opţiuni, trebuie să alegem mereu acel curs al lucrurilor care aduce mai mare glorie lui Dumnezeu în vieţile noastre, în vieţile semenilor, în comunitate şi în lume. Acesta este standardul creştin pentru a stabili ce e bine şi ce e rău. Îi mulţumim lui Paul şi ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea înţelepciunea de a urma această regulă de viaţă în locul legalismului tradiţional sau al relativismului moral ce domină societatea de astăzi.

 

* * *

 

De la lege la legislator

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Într-un codice al rabinilor găsim scris: Din cauza fărădelegilor limbii, oamenii sunt pedepsiţi cu lepra. Lichidul din om constă din jumătate apă şi jumătate sânge; atâta timp cât omul trăieşte cumpătat, se menţine un echilibru perfect între apă şi sânge; când păcătuieşte, sau cantitatea de apă creşte şi omul se îmbolnăveşte de hidropică, sau cantitatea de sânge creşte şi omul se îmbolnăveşte de lepră (Otto, Lexicon rabinicum). Aşa o fi fost atunci, dar azi, din cauza necumpătării şi a fărădelegilor limbii, în organismul celor mai mulţi oameni creşte tot mai mult cantitatea de alcool, droguri etc. şi avem tot mai multe lepre.

Ce este de făcut?

Prima lectură (Lev 13,1-2-44-46) prevedea excluderea leproşilor din tabără, din comunitate, ca fiind necuraţi.

Dacă s-ar exclude leprele de azi, tabăra lor n-ar fi oare mai mare decât a celor curaţi?

În lectura a II-a (1Cor 10,31-11,1), sfântul Paul dă o lege pentru fraţi, pentru a-i feri de molipsirea cu lepra păcatului. Imun faţă de lepra spirituală este acela care toate le face spre slava lui Dumnezeu, mergând pe calea carităţii faţă de aproapele, fără să privească la litera legii care ucide, ci la spiritul ei care dă viaţă (2Cor 3,6). Sufletul legii este şi trebuie să fie iubirea. O lege fără acest spirit duce la moarte, nu câştigă pe nimeni de partea ei, afară de cei care se lasă conduşi de Cel Rău.

Cifra 1 capătă valoare numai după cum ştie să-şi înşiruie în spatele său mai mulţi de zero. Legea este una fiindcă legislatorul este unul, Dumnezeu. Legea, provenind din spiritul lui Dumnezeu, vrea să ne înşiruie după el singur. Sfântul Paul, găsind în legea unică a lui Isus spiritul lui Dumnezeu, se consideră un zero şi se plasează în spatele lui Isus Cristos şi vrea să ne înşiruie şi pe noi în spatele lui. Cui îi dau valoare aceste zerouri? Lui unu, unicului Fiu al lui Dumnezeu; fără el nu avem nici o valoare. Dumnezeu singur este autorul legilor naturii şi toate se reduc la una, fiindcă el singur este iubire (1In 4,8) şi toate cele create din nimic sunt nulităţi apărute dintr-un zero absolut. Căpătăm valoarea lui unu datorită faptului că acesta este iubire. Numai acela care poartă amprenta iubirii se ridică la valoarea lui unu în spatele căruia se înşiruie o infinitate de zerouri. Iubirea creatoare a acestui unul-născut Fiu al lui Dumnezeu ne dă valoare de fii adoptivi şi de fraţi ai lui Cristos în măsura în care ştim să plasăm după Cristos, dar în faţa noastră, pe toţi leproşii şi toate leprele din lume. A-i plasa în faţă înseamnă a-i iubi.

În evanghelia Liturgiei cuvântului de azi (Mc 10,40-45) Isus îi dă o poruncă leprosului pe care l-a vindecat: Nu spune nimănui, dar du-te şi te arată preotului şi dă-i darul prescris de Legea lui Moise!

Moise voia să menţină în popor conştiinţa vie asupra răutăţii păcatului, care este un rău atât de mare încât este pedepsit de Dumnezeu cu cea mai teribilă boală, cu lepra.

Isus a venit să desăvârşească Legea lui Moise. Prin ce vrea Mântuitorul să ne arate că păcatul este un rău infinit mai grav decât lepra?

Mai întâi de toate Isus ne arată că leprosul nu este singur vinovat de păcat şi prin urmare nu trebuie lăsat să ducă povara bolii de unul singur. Faptul că Isus îl atinge, vindecându-l, constituie pentru noi păcătoşii o poruncă: Atingeţi-l cu credinţă şi-l tămăduiţi, fiindcă toate sunt posibile celui care crede (Mc 9,23). Pentru aceasta, când a trimis pe apostoli să predice evanghelia, după ce le-a dezvoltat conştiinţa propriei lor credinţe, le-a spus: Vindecaţi bolnavii! (Lc 10,9).

Legea spunea că acela care se atinge de un lepros devine el însuşi păcătos, un călcător al Legii şi, prin urmare, un necurat. Isus îl atinge pe lepros. Calcă Legea? Devine necurat? La rândul său cel vindecat a primit o poruncă severă de a nu spune nimănui cine l-a vindecat, dar el strigă în gura mare că Isus este medicul său supranatural şi adună în jurul lui Isus atâta mulţime încât era gata

să-l sufoce. A călcat porunca lui Isus? A devenit necurat? Păcătos public? S-a supărat Mântuitorul şi l-a pedepsit cumva? Nicidecum. Dragostea lui Dumnezeu, spiritul său din Legea dată lui Moise, oprea răul, dar caritatea lui Dumnezeu, revelată în Cristos, porunceşte să se facă numai binele; ea nu cuprinde numai un moment al vieţii, ca momentul vindecării leprosului, dar ne însoţeşte toată viaţa. Isus i-a poruncit să nu spună nimănui, ca nu cumva cel vindecat să aibă de suferit din partea vrăjmaşilor lui Isus, care i-ar fi putut refuza dreptul de a apărea în societatea celor sănătoşi, de a nu fi considerat în continuare un păcătos, aşa cum s-a întâmplat cu orbul din naştere, fiind persecutat nu numai el, dar şi părinţii lui datorită faptului că a fost vindecat de Mântuitorul (cf. In 9,1-22). Isus renunţă la propria cunoaştere şi slavă numai să-i fie bine celui vindecat. Va renunţa chiar la propria viaţă, ca nouă să ne fie bine pentru toată veşnicia. Dar se bucură când cel vindecat îşi ia crucea, acceptă orice risc, numai să-l facă tuturor cunoscut pe binefăcătorul său.

Prin trimiterea celui vindecat la preot cu darul prescris, Isus urmăreşte să prindă doi iepuri, cum se spune, adică să-i deschidă preotului ochii că Moise a scris Legea în vederea venirii lui Cristos-Mesia (cf. In 5,46) şi astfel să ajungă la credinţa în opera răscumpărării, fiindcă, aşa cum din acel dar prescris, care consta din doi porumbei, unul era jertfit şi cu sângele său era stropit celălalt, care îşi căpăta libertatea, tot aşa şi noi, prin sângele jertfei lui Isus de pe lemnul crucii ne dobândim mântuirea, libertatea, prin care devenim fii ai lui Dumnezeu (cf. In 1,12). Desăvârşirea stă în jertfa aceluia care vrea să biruie spiritul Legii, adică iubirea. De aceea, Isus i-a condamnat pe cărturarii şi pe fariseii care ştiau să dea legi în numele legii, dar pe care ei nu le împlineau, nu erau pătrunşi de spiritual adevăratului Legiuitor (cf. Mt 23,2-4).

Isus combate ideea că suferinţa este mereu cauzată de păcat. Ea este de trebuinţă omului pentru a ajunge la desăvârşire, la trecerea de la viaţa pur naturală la cea supranaturală prin învierea cunoscută şi acceptată responsabil. Numai suferinţa ne poate da cunoaşterea valorii acestei naşteri suprafireşti pe care trebuie s-o realizăm prin harul lui Dumnezeu şi cu consimţământul voinţei personale. Fără durere Dumnezeu ar înceta să ne mai fie învăţător, spunea Tommaso şi: Fiecare lacrimă învaţă pe cei muritori un adevăr, spunea Foscolo. Rolul crucii este didactic prin excelenţă: ca făpturi limitate n-am cunoaşte ce este fericirea, dacă n-am şti ce-i durerea.

Şi acum am ajuns, după aceste câteva constatări, la ideea centrală: cum a desăvârşit Isus Legea prin atingerea leprosului. În primul rând arătând că el este mai presus de lege, se poate atinge de orice bolnav, dar este imun faţă de boală şi păcat. Însă păcatul este un rău atât de mare încât a fost trebuinţă de un act al voinţei divine ca, pe cel imun faţă de suferinţă şi păcat, să-l facă păcat (2Cor 5,21) şi supus morţii (1Pt 3,18).

În al doilea rând, Isus desăvârşeşte Legea arătând că păcatul este incomparabil mai rău decât lepra, fiindcă îl compară cu neantul, cu nefiinţa, când spune despre Iuda Iscarioteanul, care l-a trădat, că i-ar fi fost mai bine de nu s-ar fi născut (cf. Mt 26,24).

Mântuitorul vrea să ne purtăm crucea de fiecare zi, indiferent că-i lepră sau cancer (Mt 16,24), dar păcatul nici să nu-l putem suferi în gând şi, pentru înlăturarea lui, nici o jertfă nu-i prea mare, precum scoaterea ochiului drept, tăierea mâinii drepte şi a piciorului în cazul în care ar fi ocazie de scandal (Mt 5,29-30). Ochiul drept, mâna dreaptă şi piciorul drept exprimă puterea. A-i scoate ochiul drept, a-i tăia mâna dreaptă însemna în Vechiul Testament a-i lua puterea (cf. Zah 11,17). Bolile trupeşti au trezit în sufletul lui Isus un sentiment de milă, de compasiune, dar păcatul i-a stors lacrimi, plânge asupra Ierusalimului (Lc 19,41), lăcrimează la mormântul lui Lazăr (In 11,35). Bolilor, şi chiar morţii, le porunceşte (cf. Lc 4,39), dar păcatul îl zdrobeşte şi parcă însăşi atotputernicia sa are trebuinţă de ajutor suplimentar, aşa cum s-a întâmplat în grădina Măslinilor când a asudat sânge (Lc 22,44) şi a fost trebuinţă de un înger care să-l întărească (cf. Lc 22,43). Celor ce suferă le făgăduieşte cerul (cf. Mt 5,1-14), dar pe cei care refuză să se convertească îi ameninţă cu focul iadului (cf. Mt 11,20-23). Isus se bucură de învierea trupească (aşa cum a fost în cazul celor trei: fiica lui Iair, fiul văduvei din Naim şi a lui Lazăr din Betania), dar proclamă că bucuria cea mai mare este cea cerească şi ea izvorăşte numai din convertire, din renunţarea la păcat (cf. Mt 15,7; 23-24).

Oricine este conştient de starea păcătoasă a sufletului său, să strige mai tare decât leprosul: Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!

Erau mulţi leproşi în acea vreme prin acele ţinuturi, dar s-a vindecat numai acela care, prin credinţă, a învins teama de oamenii care l-ar fi putut alunga cu pietre, a învins ruşinea de a apărea păcătos şi pedepsit de Dumnezeu, a făcut efortul dureros de a alerga, de a striga, de a îngenunchea, de a se ruga, de a se smeri…

Mai este cazul oare să comentăm ce trebuie să facă cel atins de lepra păcatului?

 

* * *

 

Individ şi societate

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Când Dumnezeu a constatat că omul nici în paradisul pământesc nu poate fi fericit de unul singur, i-a făcut un tovarăş de viaţă, pe Eva (Gen 2, 18).

Diavolul se pare că a auzit ceea ce a spus Creatorul, că: Nu este bine ca omul să fie singur şi a văzut ceea ce a făcut şi cum societatea celor doi i-a înlăturat omului ceea ce era rău, «singurătatea». Invidios pe fericirea omului social, a căutat să-i redea singurătatea. A reuşit. Revista Urzica definea, nu de mult, familia drept Singurătate în doi sau Masă la care nu mănâncă nici unul, dar înghit amândoi în sec.

Cu timpul, când oamenii s-au înmulţit, formele de izolare reciprocă s-au înmulţit şi ele. O formă de izolare între oameni o produce Statul totalitar în care potentaţii, spre a-şi controla mai bine supuşii, le strecoară bănuiala în suflet că tot răul vine de la o anumită clasă socială, introducând lupta de clasă. O altă formă de izolare o produc: boala, bătrâneţea, handicapul, sărăcia, rasismul, naţionalismul etc. Dar cea mai grea formă de izolare şi singurătate o dă păcatul.

Isus, făcut om, a luat asupra sa, nu numai condiţia naturii umane, ci şi povara singurătăţii, fiindcă Între ai săi a venit şi ai săi nu l-au primit (In 1, 11). Gustând din acest pahar amar, a voit să redea oamenilor bucuria divină a comuniunii: Bucuria mea este să fiu cu fiii oamenilor (Prov 8, 31) şi Bucuria mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină (In 15, 11).

Lepra era, şi mai este încă, o boală înspăimântătoare; mai ales la evrei, fiindcă excludea de la comuniunea cu poporul şi astfel de la promisiunile mesianice. Obligaţia impusă de Lege ca să strige el însuşi, să se declare pe sine, Necurat! Necurat! (Lev 13, 45), era cea mai grea, mai grea de cât lepra. Faptul că după o eventuală vindecare nu putea fi admis în comunitate fără o jertfă de ispăşire, demonstra faptul că lepra era considerată ca un semn al păcatului (cf. Num 12, 10-15; Dt 28, 27. 35). Şi dacă cel lepros nu se simţea păcătos, ca şi Iob, trebuia să-şi distorsioneze conştiinţa? Purtarea semnelor de contaminat: hainele sfâşiate, acoperirea capului şi a bărbiei, erau semne, nu numai de jale şi doliu pentru sine însuşi, ci aveau şi un caracter superstiţios: travestindu-se, devenea de nerecunoscut pentru forţele malefice care bântuiau prin pustiu. Rabinii îi considerau pe leproşi ca şi morţi şi gândeau că vindecare lor este improbabilă, ca şi învierea.

Ce a simţit leprosul că, în loc să strige Necurat! Necurat!, s-a apropiat de Isus? L-a simţit, oare, lepros ca şi dânsul?.. Un vechi document creştin, numit Papirusul lui Egerton, înscrie în acest context o rugă insistentă a leprosului adresată lui Isus: Isuse învăţătorule, tu care umbli cu leproşii şi mănânci cu ei în casele lor, şi eu am ajuns lepros; dacă vreai, voi redeveni curat (cf. CBL p. 1028).

Numai evanghelistul Marcu spune că în faţa leprosului Isus a fost cuprins de milă, pe când alte codice de valoare spun că, în loc de «compătimire», Isus s-a mâniat. Desigur că pe faţa lui Isus se puteau citi ambele sentimente: milă şi compasiune faţă de lepros, pe de o parte, iar pe de altă parte, mânie şi indignare faţă de atitudinea segregaţionistă adoptată faţă de cei leproşi. Lui Isus nu i se face milă atât pentru faptul că este lepros, bolnav, nenorocit fizic, ci mai ales pentru faptul că alungat, el rămâne singur. Lepra este boala trupului; singurătatea este boala psihicului; păcatul este boala sufletului. Lepra ucide mulţi; singurătatea este mai apăsătoare şi ucide mai mulţi; dar păcatul ucide pe cei mai mulţi. Aceste sentimente îl determină pe Mântuitorul să-şi întindă mâna spre a-l atinge, în semn de solidaritate.

Vindecarea făcută de Isus spune ceva mai mult decât o simplă eliberare de o boală şi de o readucere în sânul comunităţii. El se face părtaş al situaţiei leprosului, îl atinge cu mâna, adică într-un fel ia asupra sa starea lui de necurat: S-a împovărat cu suferinţele noastre, realizează profeţia despre slujitorul lui Iahve care se prezintă sub aspectul unui lepros, fiindcă a luat asupra sa păcatele nostre şi, ca urmare, pedeapsa lor (cf. Is 53, 3-12), datorită cărora va fi tratat ca lepros ad literam: scos în fara taberei, în afara zidurilor Ierusalimului, acoperit pe cap cu o coroană de spini şi trupul sfârtecat de cruce, hrănit de la distanţă cu fiere şi oţet… Singurătatea îl omoară mai mult de cât lepra şi de aceea strigă: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentu ce m-ai părăsit? (Mt 27, 46).

Isus i-a poruncit celui vindecat să nu-i facă publicitate, fiindcă voinţa Tatălui este ca el să treacă în ochii lumii drept singur; n-a venit să facă senzaţie prin minuni, aşa cum îi ceruse şi diavolul când l-a ispitit să se arunce de pe creasta templului, spre a fi aplaudat de îngeri şi de oameni (cf. Mt 4, 5-6), ci vrea doar să readucă în societate pe cei marginalizaţi, să fie oferiţi ca obiect divin de iubire chiar de preoţii înşişi, dându-le certificatul oficial de comuniune prin iubirea lor.

Isus a venit să desăvârşească legea şi profeţii (cf. Mt 5, 17). Legea lui Moise impunea prteoţilor cercetarea celui bolnav de lepră, alungarea lui din tabără, îndepărtarea de popor, de promisiunile mesianice, de cultul divin, îl condamna la o singurătate ucigătoare. Isus a venit să caute pe cel lepros, să-l vindece, să-l readucă în comunitatea eclezială, să-l înzestreze cu preoţia comună spre a aduce jertfe spirituale plăcute Tatălui.

În cea de-a doua lectură (1Cor 10, 31; 11, 1), sf. Paul se oferă credincioşilor drept model de comuniune: Aşa cum eu mă străduiesc să plac tuturor în toate, fără a căuta profitul meu, ci pe cel al celor mulţi, ca să ajung la mântuire, vrea să spună că toţi trebuie să facă la fel. El era nemulţumit de două lucruri rele din sânul comunităţii care duceau la sciziuni, izolare şi singurătate pe unii. Anume, în loc să caute profitul celor mulţi spre a ajunge la mântuire, erau ahtiaţi după bunăstarea materială şi se trăgeau în judecată în faţa tribunaleor păgâne, iar alţii cumpărau carnea jertfită idolilor şi o consumau, spre scandalul altora, sau chiar participau la ospeţele sacre ale păgânilor.

Sfântul apostol Paul pune în evidenţă faptul că Biserica, clădită pe temelia care este Cristos, nu trebuie să se apere de persoană, ci să apere persoana. Credinciosul are o anumită viziune asupra omului, situându-l în centrul tuturor lucrurilor. Chiar papa Ioan Paul al II-lea a spus acest lucru în capitala unuia dintre cele mai mici state ale Europei, Liecktenstein, că în ordinea creaţiei, omul este rege. În acest sens, atât Biserica, cât şi Statul nu sunt decât instrumente pentru apărarea omului. Carlo Casini, preşedintele mişcării Pro vita, senator şi membru al Parlamentului European a spus: Noutatea importantă care constituie răspântia celui de-al treilea mileniu către care ne îndreptăm (stă în ): reaşezarea la temelia societăţii a primatului persoanei, al femeii şi al bărbatului, aşezaţi în centru şi construirea restului ca un instrument în slujba marii demnităţi a omului. Omul este calea Bisericii, dar misterul omului este prima piatră pentru a construi o societate care să fie justă din punct de vedere uman. Problema fundamentală a politicii astăzi este de a recunoaşte misterul omului, un om politic nu este om politic dacă nu recunoaşte demnitatea umană. Cum spunea La Pira (fost primar al Florenţei în proces de canonizare): “Politica este slujirea omului”, de aceea puterea statului (trebuie) să intervină mai ales în ceea ce priveşte protecţia celor slabi (Verbum nr.7, 1995-1996, p. 19-21).

Bisericile creştine ar da dovadă de adevărată unire dacă, în loc să discute despre dogme sau rit, şi-ar uni forţele în a-i căuta pe cei leproşi, pe cei bolnavi, handicapaţi, săraci, pe cei marginalizaţi etc, spre a le înlătura boala, singurătatea şi păcatul.

Statele lumii ar da dovadă de înţelepciune dacă, în loc să caute noi armanente, ar căuta hrană şi medicamente, dacă ar înlătura legile care izolează indivizii şi-i condamnă la singurătate, la excomunicare. Leproşii zilelor noastre sunt pruncii din sânul mamelor fără credinţă, fără suflet, fără Dumnezeu, dar şi fără ajutorul necesar unei vieţi umane decente.

Glasul celor fără dreptul de a fi om strigă azi din milioane de guriţe mute: Isuse, ne mai poţi vindeca? Le mai poţi vindeca şi pe mămicile noastre care s-au autoexcomunicat? Dacă nu de noi, ai milă măcar de ele! Poate ne vor găsi odată ascunşi în nemărginita ta milostivire! Îţi mulţumim!

 

* * *

 

Duminica a VI-a (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Să ne ascuţim sensibilitatea sufletului nostru.

Un preot i-a spus într-o zi unui tânăr din parohia sa:

- Ei, cum de nu te mai văd periodic la spovadă?

Acela, încurcat, a răspuns:

- Nu ştiu ce să spun când merg să mă spovedesc: nu am păcate…!

Atunci, preotul i-a răspuns:

- Fiule, mă îngrijorezi, pentru că până astăzi am cunoscut doar două categorii de persoane care nu păcătuiesc: cele care încă nu au uzul raţiunii şi… cele care l-au pierdut…! Cel înţelept îşi dă seama imediat de slăbiciunea în bunătate şi iubire de care dă dovadă de mai multe ori pe zi!

2. Tema

“Vindecă-mă, Doamne, în trup şi în suflet!”

3. Mesajul zilei

Dumnezeu se îngrijeşte de sănătatea noastră fizică şi spirituală.

- Să ne gândim la aceasta astăzi, adunaţi într-o singură familie în casa lui Dumnezeu.

- În legea veche, se prevedea ca leproşii să fie consideraţi “impuri” şi să fie separaţi de ceilalţi, pentru că lepra este o boală contagioasă, şi aveau grijă ca boala să nu se răspândească în popor (prima lectură).

Isus are grijă de sănătatea noastră.

- Trimis de Tatăl, Isus a venit în această lume pentru a-i vindeca pe cei bolnavi în suflet şi în trup.

- Evanghelia de astăzi ne povesteşte una dintre multele vindecări miraculoase înfăptuite de Mântuitorul.

- Iată câteva observaţii pentru a înţelege mai bine minunea lui Isus:

$Leprosul are o credinţă mare în Isus. Fără această credinţă, Isus nu l-ar fi vindecat.

$Isus nu-l alungă pe lepros, dimpotrivă, cu mâna sa binefăcătoare îl atinge şi îl binecuvântează.

$Dar legea nu îi interzicea? Ba da, dar iubirea lui Isus realiza o minune neaşteptată. Acest lucru este şi mai mişcător dacă ne gândim că, pentru contemporanii lui, Isus leprosul era un blestemat de Dumnezeu, pentru că credeau pe nedrept că boala era o pedeapsă pentru păcatele comise.

$Isus îl trimite pe lepros la preoţi: era de datoria lor să elibereze “certificatul” de vindecare completă şi, prin urmare, să permită întoarcerea în societate. Şi acum preoţii îi readmit pe cei bolnavi sufleteşte la comuniunea vie cu familia lui Dumnezeu.

$Isus îi interzice celui vindecat să vorbească despre cele întâmplate. Vindecarea leproşilor ar fi părut imediat ca un “semn” de recunoaştere a lui Mesia. Încă nu sosise ceasul, şi apoi toţi l-ar fi aclamat ca Mesia glorios, în timp ce planurile de răscumpărare a omenirii erau cu totul diferite.

Şi noi trebuie să avem grijă de sănătatea celorlalţi.

- Leprosul vindecat devine un mesager al mântuirii lui Isus.

- Preotul continuă în Spovadă să întindă mâna pentru a-i binecuvânta pe cei păcătoşi, pentru a-i readmite în familia lui Dumnezeu sau pentru a se purifica şi a creşte în iubire (sănătatea spirituală).

- Sfântul Paul, în a doua lectură, ne recomandă să facem totul spre slava lui Dumnezeu şi să nu fim piedică şi scandal pentru nimeni.

- Adevăratul creştin caută nu doar să îi iubească pe ceilalţi, ci şi să-i ajute să crească în iubire, în viaţa creştină.

4. Exemple

a) De ce să te spovedeşti la un preot?

- Confesorul, întrucât îl reprezintă pe Dumnezeu, poate să ne dea oficial siguranţa iertării lui. Întrucât reprezintă comunitatea eclezială, poate să ne readmită în mod legitim în ea.

- Să ascultăm ce ne sugerează sfântul paroh de Ars.

Imediat ce apare o pată mică pe suflet, căiţi-vă şi faceţi una dintre acele fapte bune care au valoare pentru obţinerea iertării păcatelor uşoare: a face din devoţiune semnul crucii cu apă sfinţită, a da de pomană, îngenuncherea în faţa preasfântului Sacrament, participarea la o sfântă Liturghie etc.

Copilaşii mei, cel care are o boală mică nu trebuie să meargă la medic; poate să se vindece singur, prin harul Domnului.

Te doare capul? Odihneşte-te puţin… Ţi-e foame? Mănâncă…

Dar dacă este vorba despre o boală gravă, este nevoie de medic! Şi după medic, de medicamente!

Dacă am comis un păcat grav, smeriţi şi căiţi, trebuie să alergăm la medic, care este preotul; la medicament, care este spovada!

Se spune că sunt mulţi cei care se spovedesc şi puţini cei care se convertesc. Sunt foarte de acord! Şi se întâmplă aşa pentru că puţini sunt cei care se spovedesc cu sinceritate, cu o căinţă adevărată pentru păcatele comise.

b) Căinţa indispensabilă şi hotărârea sinceră

Ştii povestioara lupului care s-a dus să se spovedească? Ascult-o, pentru că îţi oferă o învăţătură foarte bună.

Într-o zi, un lup, obosit din cauza fărădelegilor lui, şi-a propus:

- Merg şi eu să mă spovedesc.

Şi se duce.

Confesorul, după ce i-a ascultat cu răbdare numeroasele păcate, l-a întrebat:

- Prietene lup, te căieşti cu adevărat?

Lupul a răspuns imediat:

- Da, părinte, mă căiesc din toată inima.

Dar între timp, auzind afară oi şi miei behăind, acel lup ahtiat îi spune confesorului:

- Părinte, vă rog, daţi-mi mai repede dezlegarea. Ceva… “de iubit” mă aşteaptă afară!

c) Mulţi sfinţi l-au imitat pe Isus, îngrijindu-se de sănătatea celorlalţi. Amintesc unul. Părintele Damian de Veuster (1840-1889) era misionar în insulele Sandwich. Acolo a cunoscut “insula blestemată”: Molokai, unde erau izolaţi leproşii. El, la vârsta de 33 de ani, cu toate că era sănătos, s-a închis pe acea insulă şi a împărtăşit în toate viaţa a 800 de leproşi. Iubirea acestui misionar a schimbat acel infern într-un paradis de pace şi de resemnare. Dacă imitarea lui Isus l-a costat viaţa – a murit şi el de lepră – i-a permis totuşi să-l urmeze pe calea sfinţeniei.

 

* * *

 

Duminica a VI-a (B)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

A venit la Isus un lepros, l-a rugat şi, îngenunchind, i-a spus: “Dacă vrei, poţi să mă curăţeşti”. Lui Isus i s-a făcut milă şi, întinzând mâna, l-a atins şi i-a spus: “Vreau, curăţeşte-te!” Şi îndată lepra s-a îndepărtat şi a fost curăţit. Atunci l-a trimis afară zicându-i cu asprime: “Vezi să nu spui nimănui nimic, ci mergi, arată-te preotului…” Însă acela, plecând, a început să vestească tuturor… Şi veneau la El de pretutindeni. (Mc 1,40-45)

Vindecarea leprosului relatată în fragmentul evanghelic al duminicii a şase de peste an are, în seria vindecărilor înfăptuite de Isus, ceva aparte. Leprosul l-a provocat, oarecum, pe Isus exhibându-i răul care îl face să sufere. Or, Cel care proclamă pretutindeni că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape nu poate pactiza cu impuritatea profundă pe care lepra o înfăţişează privirii. Isus, totuşi, acceptă provocarea acestui om astfel încât în loc să fie contaminat de el, îi redă sănătatea. Şi dacă îl vindecă este pentru a-i reda libertate. În felul acesta el reveni în comunitate după ce se va fi supus instituţiilor ei (constatarea preotului, jertfa pentru vindecare). Şi totuşi Isus îi interzice să vorbească despre vindecarea sa bine-ştiind că doar o viaţă corectă va reprezenta mărturia cea mai autentică a dobândirii libertăţii. În plus, oferind jertfa pe care Moise a prescris-o, el se va situa în adevăr în faţa lui Dumnezeu, care singur purifică de lepră şi de oricare impuritate… În cele din urmă, am putea observa că cel vindecat nu povesteşte atât ce i s-a întâmplat cât mai ales că el vesteşte Cuvântul. Or, această proclamare marchează fidelitatea omului faţă de Cuvântului care l-a marcat şi l-a transformat. Astfel, leprosul apare ca cel care prefigurează predicatorii evangheliei, cei care trebuie să fim noi: oameni pe care întâlnirea cu Cristos i-a transformat şi i-a purificat, oameni care vor vesti Cuvântul celor pe care îi vor întâlni… după ce vor fi evitat orice ambiguitate.

Fraţilor, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu. Nu fiţi piatră de poticnire nici iudeilor, nici păgânilor, nici Bisericii lui Dumnezeu, după cum şi eu întru toate mă străduiesc să plac tuturor, necăutând folosul meu, ci pe al celor mulţi, ca să se mântuiască. Fiţi imitatorii mei, precum şi eu sunt al lui Cristos. (1Cor 10,31-11,1)

Cât de actual este un astfel de text. Oprindu-ne şi numai pentru câteva momente asupra părţii sale finale am putea medita asupra vocaţiei creştine ca imitare a lui Isus Cristos, asupra umilinţei care nu este nicidecum un dispreţ de sine ci întâi de toate recunoaşterea celuilalt. În mod deosebit textul paulin ne invită la o reflecţie asupra libertăţii creştine. Aceasta este în mod fundamental capacitate şi posibilitate de slujire, “instrument” al slavei lui Dumnezeu şi a reuşitei omului. Ea se dobândeşte prin victoria continuă asupra noastră înşine şi ritmată de neobosita caritate creştină. Ea este respectoasă faţă de ceea ce există şi creatoare faţă de viitor.

 

* * *

 

Ucigaşi a ceea ce ar trebui să apărăm

Autor: pr. Petru Tamaş
Copyright: Predici.cnet.ro

Cred că puţini dintre dumneavoastră aţi avut ocazia să întâlniţi un lepros în carne şi oase. Cei mai mulţi îi cunoaştem pe leproşi din auzite şi din imaginile pe care poate le-am văzut la televizor. Lepra este o boală infecţioasă, recunoscută în mod obişnuit după petele albe ale pielii care a devenit insensibilă la orice stimul extern. Cei drept, mai puţin răspândită în regiunea noastră, această boală face încă multe victime în ţările sărace şi în curs de dezvoltare. Pe vremea lui Isus, această boală nu avea leac.

După cum menţionează şi prima lectură de astăzi, luată din Cartea Leviticului, în lumea ebraică lepra era considerată o boală gravă. Leprosul, deşi viu, prin lege era mort din punct de vedere civil şi religios şi scos în afara societăţii şi a cultului. Expulzat în pustiu, fără relaţii cu nimeni, el este omul aruncat de viu în infernul singurătăţii. Singura lege pe care este obligat să o respecte este aceea de a se autoexclude strigând “Necurat, necurat!” celor care, în mod inevitabil, îl întâlneau.

Deşi leproşilor le era interzis să se apropie de oameni, unul dintre ei trece dincolo de prescripţia legii şi se apropie Isus. Curajul leprosului, care sparge şablonul unei societăţi legaliste, ne transmite că dreptul de a ne apropia de Domnul nu vine din faptul că suntem drepţi sau nedrepţi, frumoşi şi buni. Dumnezeu ne iubeşte aşa cum suntem, iar mizeria noastră nu este un obstacol, ci poate deveni măsură a milostivirii divine. Nu este legea aceia care ne judecă, nici conştiinţa aceea care ne condamnă, ci este Tatăl acela care ne dă viaţă, care ne iubeşte fără măsură, fără condiţii.

Isus îl vindecă pe leprosul din evanghelie de două boli: a) lepra şi b) singurătatea. Mai întâi, pentru a vindeca de singurătate, Isus îl atinge pe lepros. E ca şi cum ar spune: “Pentru mine tu nu eşti un exclus. Te primesc ca pe fratele meu”. În al doilea rând, vindecă boala leprei zicând: “Vreau, vindecă-te!” După două mii de ani de creştinism, sindromul excluderii din societate rămâne încă o lege nescrisă. Este suficient să ne gândim la atâţia părinţi bolnavi, pe care proprii fii i-au lăsat singuri la bătrâneţe şi boală. Ei care ar fi trebuit să fie sprijin şi mângâiere pentru părinţi, devin instrumente ale însingurării. De asemenea, este cazul tinerilor excluşi din cercurile de prieteni, de la locurile de muncă, pe motiv că nu împărtăşesc aceleaşi idei şi nu au aceleaşi gusturi. Zilele trecute circula în mass-media ştirea că o infirmieră creştină a fost suspendată după ce s-a oferit să se roage pentru un pacient. Gestul infirmierei a fost considerat ciudat şi o potenţială jignire pentru alţi pacienţi. Din fericire, după câteva zile, reprezentanţii spitalului au revenit asupra deciziei exprimându-şi sprijinul pentru infirmieră şi pentru cei care au credinţă, pentru ca să continue “să ofere îngrijire de calitate pacienţilor, rămânând fideli propriilor credinţe”.

Astăzi întâlnim în evanghelie un exclus din Biserică. Nu este vorba despre unul care s-a autoexclus, ci unul pe care oamenii l-au exclus şi condamnat la singurătate. Este interesant faptul că Isus îl întâlneşte pe cel exclus, nu pe cel care a parafat excluderea din comunitate. S-a verificat adesea în istoria Bisericii că atunci când creştinii au fost excluşi, când le-a fost înlănţuită libertatea, credinţa lor era parcă mai vie în comparaţie cu perioada în care au trăit în libertate. De asemenea, suferinţa a avut de multe ori capacitatea de a mobiliza, de a-i apropia pe oameni unii de aţii.

Suferinţa celor excluşi va înceta în momentul în care vor întâlni un om asemenea lui Isus, dispus să-i lase să se apropie, un om cu care să poartă împărtăşi experienţa lor, un om care să-i iubească în ciuda slăbiciunii lor. Sunt nenumărate cazurile în care tineri sau chiar adulţi au putut fi reintegraţi în societate abia atunci când şi-au găsit un prieten care să le fie alături.

Nimeni nu i-a respectat pe ceilalţi aşa cum a făcut Isus. El nu spune: Femeia asta e o păcătoasă, uşuratică, ci îi cere apă şi vorbeşte cu ea. El nu spune: Iată o păcătoasă publică, o prostituată cufundată în viciul ei. Ci spune: Ea are mai multe şanse să între în Împărăţia lui Dumnezeu decât cei care ţin la bogăţia lor şi care se fălesc cu virtutea şi ştiinţa lor. El nu spune: Femeia asta e o adulteră. Ci îi spune: Eu nu te condamn. Du-te şi nu mai păcătui. Şi nu spune: Femeia care vrea să-mi atingă haina e o isterică. Ci o ascultă, îi vorbeşte şi o vindecă. El nu spune: Această bătrână care a pus bani în cutia din templu e o superstiţioasă. Ci spune despre ea că a făcut un lucru extraordinar şi că am face bine să-i imităm gestul dezinteresat. El nu spune: Aceştia nu sunt decât nişte bieţi copii. Ci spune: lăsaţi-i să vină la mine şi încercaţi să fiţi ca ei. El nu spune: Acest om nu e decât un funcţionar corupt care se îmbogăţeşte linguşindu-i pe cei de la putere şi jecmănindu-i pe cei săraci, ci intră în casa lui şi cinează cu el. El nu spune ca cei din jurul său: Orbul acesta ispăşeşte cu siguranţă păcatele sale sau ale părinţilor lui. Ci spune că ne înşelăm gândind astfel şi îi lasă pe toţi înmărmuriţi arătând cât de mult se bucură acel om de favoarea lui Dumnezeu. El nu spune: Acest centurion roman e doar unul dintre cei care ne-au ocupat ţara. Ci spune: Niciodată nu am văzut o asemenea credinţă în Israel. El nu spune: Acest om este un lepros, un necurat, nu mă pătez apropindu-mă de el. Lui însă i se face milă, îi întinde mâna, îl atinge şi îi spune: Vreau, curăţă-te, eşti fratele meu! El nu spune: Acest individ e om fără de lege. Ci îi spune: Astăzi vei fi cu mine în Paradis. El nu spune: Petru e un renegat, pentru că s-a lepădat de mine. Ci îi spune: “Mă iubeşti Petru?” El nu spune: Aceşti mari preoţi nu sunt decât nişte judecători nedrepţi, aceste rege nu e decâto marionetă, acest procuror roman nu e decât o cârpă, mulţimea care mă scuipă nu e decât o adunătură de nerozi, soldaţii care mă maltratează sunt nişte torţionari. Ci spune: “Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac”. Isus nu a spus niciodată: Nu e nimic bun în acesta, în acela. Iar în zilele noastre n-ar fi spus niciodată: Acesta este un modernist, un om de stânga sau de dreapta, un comunist, un fanatic, un criminal sau un ateu… Pentru el, ceilalţi, oricare ar fi, oricare le-ar fi faptele, statutul, reputaţia, sunt mereu fiinţe iubite de Dumnezeu. Nimeni nu i-a respectat pe ceilalţi aşa cum a făcut Isus. E unic.

Dacă el a procedat aşa, cu atât mai puţin avem noi dreptul de a-i exclude pe alţii; nu avem dreptul să-i ucidem, fie şi moral, pe cei pe care ar trebui să-i apărăm. Datoria noastră a creştinilor este aceea de a fi factori de unitate, de coeziune şi bună înţelegere între oameni. Misiunea noastră nu este aceea de a constata greşelile, răutatea şi lipsurile celorlalţi, ci aceea de a ne apropia de ei, a-i încuraja, a le fi sprijin. Altfel riscăm să devenim ucigaşii acelora pe care ar trebui să-i salvăm. Capii religioşi ai evreilor respectă legea, care doar constata boala, şi devin ucigaşi ai comuniunii, exponenţi ai luptei pentru discriminare şi izolare. De celălaltă parte, Cristos, cu riscul excluderii şi al contaminării, alege apropierea de cei excluşi, vindecarea lor. Această atitudine a sa nu are decât un sigur izvor: iubirea. Iubirea este singura lege capabilă să rupă barierele şi să recreeze comuniunea; iubirea nu doar constată boala, ci şi vindecă rănile trecutului şi regenereze fiinţa bolnavă. Şi astăzi, nedreptatea este ridicată adesea la rang de lege. Furtul este practicat uneori cu acte în regulă. Este suficient să ne gândim la situaţia Bisericii Greco-Catolice, căreia aproape că îi este răpit prin lege dreptul la proprietate şi moştenire; ne gândim la mamele pe care legea le încurajează să-i ucidă pe cei pe care ar trebui să-i apere – proprii copii; ne gândim la minciuna promovată la rang de lege.

Isus se apropie şi-l vindecă pe lepros, deşi ştia că va fi exclus. Îşi asumă excluderea pentru ca un altul să fie inclus. Mai târziu, el va lua asupra sa toate păcatele noastre, pentru ca noi să fim renăscuţi de la moarte la viaţă. Se verifică în societatea de astăzi că cel care săvârşeşte binele, cel care-l proclamă pe Dumnezeu este scos la periferia societăţii şi arătat cu degetul. Juristul, medicul care nu primeşte şpagă este exclus adesea de colegii de breaslă pe motiv că nu corespunde unui pseudocod deontologic. Cel care nu plăteşte, în ciuda profesionalismului de care dă dovadă, reuşeşte cu greu să-şi găsească un loc de muncă. Toate acestea sunt simptomele unei societăţi bolnave, în care binele, dreptatea, frumosul şi adevărul sunt descurajate şi chiar ignorate. Dacă citim cu atenţie evanghelia vedem că excluderea lui Isus vine din partea capilor comunităţii, a celor învăţaţi, care conduceau destinele societăţii, pentru că oamenii simpli aleargă la el din toate părţile. E un semn că oricât am încerca să punem sub obroc şi să stingem fitilul binelui, adevărului, frumosului şi al dreptăţii, acest fitil este la mare căutare şi nu va rămâne ascuns. Omul secolului XXI, sătul de nedreptate, de mizerie morală, de falsitate şi răutate, în ciuda aparenţelor şi a liniilor directoare pe care cei mari ai lumii le impun, caută cu toată fiinţa darul dreptăţii, bucuria frumuseţii, farmecul adevărului şi fascinaţia bunătăţii. Cursul istoriei demonstrează că în ciuda aparenţelor, bunătatea, adevărul, frumuseţea şi dreptatea ies la suprafaţă ca uleiul deasupra apei. Oameni ca Maica Tereza, Martin Luther King etc. demonstrează aceasta. Să nu ne fie teamă să apărăm dreptatea, să mărturisim adevărul, să iubim frumuseţea şi să realizăm binele, pentru că în felul acesta vom face vizibil în lume chipul milostivirii lui Dumnezeu.

Iată ce spunea Maica Tereza de Calcutta:

“Dacă faci binele, vor spune că ai scopuri ascunse, egoiste. Nu contează, tu fă acel bine.

Binele pe care-l faci, mâine va fi uitat. Nu contează, tu să-l faci.

Onestitatea şi sinceritatea te fac vulnerabil. Nu contează, tu fii deschis şi cinstit.

Ceea ce ai construit ani de-a rândul poate fi distrus într-o clipă. Nu contează, tu construieşte.

Dacă-i ajuţi pe oameni, ei se vor ridica împotriva ta. Nu contează, tu ajută-i.

Dacă dai ce ai mai bun în tine, lumea te va lua în râs, sau chiar la bătaie. Nu contează, tu dă ce ai mai bun în tine”.

 

* * *

 

A ieşi afară din tabără

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Tabăra se apără

Liturgia de astăzi se desfăşoară în jurul a două teme neliniştitoare: excluderea; prejudiciul. Cele două realităţi se împletesc între ele şi se condiţionează la rândul lor. Este greu de a lămuri care este cauza şi care este efectul. De a stabili dacă este prejudiciul din care decurge excluderea, sau nu mai degrabă excluderea este cea care alimentează prejudiciul.

În centru domină imaginea taberei. Cu regulamentele sale severe, cu riturile sale, cu ordinele inexorabile de excludere, preocuparea sa obsesivă pentru puritate şi siguranţă, lista de virtuţi de observat pentru a avea dreptul la cetăţenie. Cu conducătorii însărcinaţi de a veghea ordinea şi să alunge afară “mărul putred” (este incredibil cum o formulă, un loc comun stupid, un proverb, să se propage în secole, să reziste netulburat la toate pedagogiile, şi să fie invocată ca adevăr infailibil pentru a legitima tot felul de suspiciuni şi despărţirile cele mai crude şi ipocrite).

Rămânem impresionaţi citind dispoziţiile minuţioase conţinute în Levitic (care în prima lectură ne oferă un exemplu semnificativ), şi emanată ca expresie a voinţei lui Dumnezeu, cu privire la necesitatea de a evita orice contact cu cel lepros, sau cu cel impur prin excelenţă. Şi mai halucinante sunt prescripţiile elaborate de tradiţia rabinică. Aici confuzia între boală şi vină, contagierea fizică şi impuritatea morală, atinge puncte paroxistice. Raportul cu un lepros “pângărea” în acelaşi mod ca şi contactul cu un cadavru. Leprosul era considerat ca un mort. Iată de ce vindecarea sa eventuală lua conotaţiile unei învieri adevărate şi propriu zise.

Respingerea primirii

Desigur, este trist să constatăm cum într-o comunitate se apucă aproape totdeauna pe calea cea mai uşoară “a respingerii” elementului străin care deranjează, creează probleme, reprezintă o ameninţare pentru linişte, în loc să producă anticorpii iubirii şi ale încrederii, şi să aleagă calea dialogului şi a răbdării. Fuga, neîncrederea, refuzul, marginalizarea, închiderea reprezintă soluţia cea mai uşoară, şi predomină, normal, primirea, căutarea, întâlnirea, colocviul.

Aparatul disciplinar prea adesea este mult mai dezvoltat şi sofisticat în toate mecanismele sale, încât nu codul milostivirii este mereu destul de aproximativ şi neglijat. Practica ce conduce la “punerea pe bandă” este urmată cu mult mai multă coerenţă şi rigoare mai mare decât cea a iertării evanghelice. Legalitatea contează mai mult decât fraternitatea, şi chiar decât omenia. Ne gândim că totul este la loc în tabără după ce au fost alungaţi rebelii, cei ce nu sunt în regulă, cei care ne tulbură. Şi nu-şi dau seama că pentru a fi cu adevărat în pacea şi în ordinea voite de Dumnezeu, tabăra trebuie “să facă loc” celor înlăturaţi.

Călăuzele autorizate ar vrea să ne facă să credem că în tabără totul funcţionează perfect, dar te împiedică cu toate mijlocele de a asculta glasul celor ce stau afară. Se întâmplă chiar ca vreun curajos care nu se mulţumeşte să strige numele lui Dumnezeu în interior ci vrea să o scoată afară, între cei rătăcitori şi loviţi, descoperind în ei conştiinţa demnităţii proprii şi a valorii proprii, la reintrare să găsească poarta taberei barată. Primirea “nocturnă” imaginată de Francisc de Assisi – necioplită, “pălmuită”, şi ciomăgită – este cea trăită real pe propria piele de sfânta Giovanna Antida Thouret, pot fi emblematice în această privinţă. Chiar admiţând că anumite comportamente ale celor discriminaţi sunt reprobabile, rămâne să ne întrebăm dacă atitudinile luate de cei care stau baricadaţi în tabără, şi ale autorităţilor care se obligă să-i “tuteleze”, sunt conforme cu Evanghelia.

Voinţa lui Dumnezeu nu este voinţa lui Dumnezeu…

Printre toate impunerile, cea mai crudă era desigur cea care impunea pe lepros să “proclame” propria impuritate: “…Va purta veşminte sfâşiate, şi capul acoperit, îşi va acoperi barba şi va merge strigând: “Necurat! Necurat!”. Ca şi cum şi-ar impune datoria de a avertiza pe ceilalţi de propria periculozitate socială, să-i pună în gardă faţă de propria persoană “infectată”, şi să-i invite să stea la distanţă. Este vorba de un mecanism pervers, prin care un sărman dizgraţiat trebuie să se convingă – aşa cum sunt deja convinşi ceilalţi – că la rădăcina tuturor necazurilor sale este o vină personală. Că este toată vina sa. Şi că oricum acea situaţie mizerabilă este voinţa lui Dumnezeu.

Trebuie să ajungă să admită că este drept aşa. Este just ca cel bătrân, neproductiv, să nu mai găsească loc în familie. Este drept ca să trăiască în singurătate. Este drept ca alţii să te uite, să nu aibă timp pentru tine. Este drept ca în azil cel bătrân să fie considerat ca un lucru inert… Este drept ca cel care tulbură odihna să fie ţinut cât mai departe posibil. Este drept ca cel care invocă dreptatea să nu poată auzi propriul glas. Este drept ca viaţa şi producţia în tabără să nu aibă de suferit piedici sau complicaţii din vina ta.

Acestei logici crude a egoismului şi ipocriziei, chiar susţinută de actele justificative oferite de religia liber-cugetătorilor, se opune celei a lui Isus. Care nu spune leprosului: “Este drept ca tu să accepţi condiţia ta dezonorantă din motive de sănătate publică şi pentru salvarea sufletului tău”, ci îi aruncă în faţă: “Vreau, vindecă-te”. Nu îl sfătuieşte “ai răbdare, suportă”. Că îl face să înţeleagă: “Eu nu accept, nu pot suporta ca tu să continui să fii tratat în felul acesta, suportă această discriminare ruşinoasă”.

Şi este de înţeles că sărmanul, constrâns mai înainte să “proclame” condamnarea proprie, să observe puternic nevoia de a merge în jur să “proclame” (unul dintre primii predicatori creştini neoficiali) vestea cea bună a vindecării, călcând porunca tăcerii care i-a fost impusă de Isus. De altă parte, însă, şi Isus încălcase regulile taberei. Leprosul “divulgă faptul” că voinţa lui Dumnezeu este ceva total diferit de cea la care se gândesc şi ar vrea să creadă ei. Voinţa lui Dumnezeu este, în mod paradoxal, ca lepra, nedreptatea, excluderea, prejudecata, să nu fie considerate ca voinţă a lui Dumnezeu… Cea pe care oamenii o declară, din interesul lor şi din comoditatea lor, voinţa lui Dumnezeu este, precis, nu-voinţa lui Dumnezeu.

Birocraţia şi viaţa

“…Du-te, prezintă-te preotului, şi să oferi pentru purificarea ta ceea ce a poruncit Moise spre mărturie”. Mi-ar place să văd feţele acelor birocraţi, când se găsesc faţă în faţă cu leprosul trimis lor, vindecat complet de Isus. Ei trăiesc între hârtii, timbre, formulare. Acum sunt constrânşi să ia act, graţie acelei mărturii descumpănitoare, că timpurile mesianice au sosit. Ei sunt informaţi de tot, dar sunt în afara realităţii, trăiesc într-o altă lume. Se înşală că oficiul lor este centrul universului, şi nu-şi dau seama că sunt despărţiţi de viaţă.

Se gândesc că totul se rezolvă cu ajutorul documentelor, decretelor, regulamentelor, chestionarelor, certificatelor, declaraţiilor, permisiunilor, notificărilor, reclamelor, rapoartelor. Şi nu observă că a vindeca, a salva, a reda speranţa, a reface o existenţă, este altceva. Că o persoană nu poate fi fixată într-o practică. Că nu rezolvi nici o problemă dacă o reduci la un “caz”. Că minunea intervine fără timbre şi autorizaţii. Aceştia se simt perfect în largul lor când este vorba de a observa răul, a decreta excluderea, a pronunţa excomunicarea, a dicta reguli precise pentru readmitere, a fixa criteriul pentru recunoaşterea dreptului de a fi din nou ca toţi.

Să nu le cereţi să “recupereze” ceea ce este pierdut, şi nici să încerce să salveze. Nu este treaba lor. Nu intră în competenţa lor. Ei trebuie să aibă mereu mâinile curate, pentru a nu murdări hârtiile. Hârtiile, da, sunt sacre, persoanele un pic mai puţin… Pot să alunge, să umilească, să ignore, să degradeze persoane. Dar vai dacă ar lipsi respectul faţă de hârtii. Cine ştie cum au rezolvat acea situaţie, care nu era conformă cu norma.

Ei, când nu ştiu să se descurce (şi se întâmplă aproape totdeauna, când viaţa reală refuză să intre în schemele birocratice-administrative), dau sentinţe cu gravitate. “Cazul tău este neobişnuit, neprevăzut în procedurile în vigoare… Trebuie să ne gândim…” Şi nu au înţeles că fiecare individ, fiecare problemă este neobişnuită. Ba mai mult, este unică. Ceva ne mai văzut, nici simţit. Imposibil de catalogat, clasificat, fişat, încadrat în schemele prefabricate.

Cine ştie dacă au reuşit să-l facă să reintre în ordine acea vindecare “ne regulamentară”. – Cum ai făcut? La cine ai recurs? – Am întâlnit pe cineva care mi-a spus “vreau ca tu să te vindeci”. – Chiar aşa?… – Nu, m-a şi trimis la voi ca să ştiţi. – Să-l lăsăm să se piardă… – În loc să-l lăsaţi să se piardă, ar fi cazul de a deschide ferestrele şi de a observa că afară este un curent de speranţă…

Şi eu apăr de lepros tabăra mea privată

Trebuie să ne convingem că “logica taberei” continuă să se afirme spectaculos şi astăzi. Dacă ne gândim bine, cei pe care în Europa îi definim extra-comunitari nu sunt oare din “afara taberei”? Fiecare dintre noi apără tabăra privată şi continuă să ţină afară pe cineva din cortul bunăstării proprii, din negoţul propriu, şi chiar de practicile religioase proprii. Să avem curajul de a privi în faţă realitatea, să ne dăm seama că sunt mulţi “leproşi” pe care îi ţinem la distanţă, pentru care simţim dezgust sau indiferenţă, şi în privinţa cărora declanşăm normele de siguranţă sugerate de prejudecăţi.

Cât mă înfurie acei indivizi care se arată scandalizaţi din cauza gratiile mănăstirilor de clauzură şi nu-şi dau seama că, în timp ce de la acele “anacroniste infierate” trec prin drame şi mizerii, probleme şi nelinişti, chinuri şi speranţe, întâlniri şi mesaje de duioşie, ei, oamenii timpului nostru, îşi ţin viaţa lor arestată într-o “clauzură” mai puţin nobilă, datorită căreia se apără cu îndârjire de orice prezenţă incomodă, de orice amestec cu aproapele ne dorit, de orice atentat la bunăstarea lor exclusivă, de orice irupţie a unei realităţi care pune în discuţie obiceiurile lor comode şi mentalitatea de privilegiu. Însăşi persoana lor, în afara cortului lor, tabăra lor (grup, clan, sectă), este o clauzură inviolabilă, fără nici cea mai mică urmă de înţelegere faţă de cei care stau “dincolo”.

Curajul de a spune “vreau acest lucru!”

…Să ne gândim că ar fi suficient curajul de a sălta barajul de protecţie a taberei, sau al cortului domestic (uneori, însă, excluderea poate să fie ameninţată şi din interiorul cortului; se poate alunga cineva condamnându-l la indiferenţă, făcându-l să se simtă străin, respingător, ştergându-l din privirea noastră; “leprosul” chiar dacă stă în apropiere de un cot, dar între noi şi el s-a înălţat zidul de netrecut al refuzului). Trebuie să ne convingem că vindecarea – de singurătate, de anonimat, de lipsa de iubire şi de respect, de disperare – depinde chiar de această afirmaţie: “Vreau acest lucru…”

Îmi vine în minte, în această privinţă, experienţa trăită de Francisc de Assisi, la începutul aventurii sale extraordinare. O relatează el însuşi: “Domnul a permis mie fratele Francisc să încep să fac pocăinţă, pentru că fiind eu în păcatele mele, mi se părea un lucru amar să văd pe leproşi, şi Domnul însuşi m-a condus între ei şi am dobândit cu ei milostivire (feci misericordiam cum illis); şi îndepărtându-mă de ei, ceea ce mi se părea amar mi-a fost schimbat în dulceaţă pentru suflet şi trup” (Testamento 12).

Francisc devine creştin, chiar înainte de a fi uman, când se descoperă capabil de a fi mişcat, de a fi atins în suflet, simte o contopire a sângelui, pentru tot ceea ce priveşte omenirea. Francisc a descoperit în afara taberei din Assisi “locul omului”. Şi s-a lăsat condus acolo. Francisc, înainte, vagabonda pe străzile goale ale vieţii. Şi iată-l acolo, în mijlocul leproşilor, al celor excluşi. Şi începe să trăiască pe scara umană şi creştină. Francisc descoperă calea sa în afara taberei, când întâlneşte pe un altul. Francisc îl află pe Dumnezeu când, călcând regulile societăţii, “se milostiveşte” de cei leproşi.

Nu numai o chestiune de carne

Paul, în Prima sa scrisoare către creştinii din Corint (lectura a doua) dedică trei capitole la o chestiune privitoare la legitimitatea de a mânca cărnurile jertfite idolilor sau nu. În tratarea a ceea ce – după sensibilitatea noastră actuală – ar putea părea o problemă marginală, decurg totuşi unele observaţii şi norme de comportament valabile şi pentru noi. Indicăm câteva motive.

- “Fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, faceţi totul pentru gloria lui Dumnezeu”. Adică: îndreptaţi orice lucru către Dumnezeu. Este vorba de principiul fundamental al libertăţii interioare. “Ascultarea Spiritului face să se nască în noi un fel de simţ care ne luminează despre ceea ce îndepărtează sau ne apropie de Dumnezeu” (Andre Seve).

- Totuşi trebuie să ţinem cont de cei slabi, să arătăm înţelegere în privinţa lor. Aşa cum trebuie respectaţi şi persoanele chinuite de scrupule, care, pe lângă faptul că simt o teamă de a cădea în mânia divină din cauza celor mai mici infracţiuni, riscă să transforme viaţa lor de aici de pe pământ într-un infern.

- “…Fără a căuta folosul meu ci al multora”. Este necesar să depăşim interesele proprii, ideile proprii, obiceiurile proprii. Numai având prezenţi “pe cei mulţi”, se relativizează micile probleme de ordin practic şi nu ne lăsăm măcinaţi în dispute meschine. Ca şi cum ar spune: să nu ne pierdem într-o chestiune de cărnuri…

- Să împăcăm libertatea şi caritatea, pentru a nu rupe firele fragile ale unui dialog universal, este posibil numai cu privire la un model.

“Fiţi imitatorii mei, aşa cum şi eu sunt al lui Cristos”. Paul se propune, fără falsă modestie, ca exemplu. Dar o face cu conştiinţa că, prin comportamentul său, creştinii îl pot urma pe Cristos însuşi. Apostolul este deplin conştient că acea recomandare îl implică personal, îl constrânge la coerenţă, îl obligă să dea ilustraţii practice deosebit de convingătoare.

Încheiem cu îndemnul: “Nu fiţi un scandal…” Am putea traduce: nu fiţi o piedică pentru nimeni. Astăzi sunt formule un pic prea abuzive pentru a nu da de bănuit, ca “a merge în întâmpinarea”, sau “a face un drum împreună”. Poate ar fi important, înainte de toate de a nu da scandal…

 

* * *

 

Duminica a VI-a de peste an (B) (audio)

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Mihai Budau
Unde: Catedrala romano-catolică din Iaşi
Când: 15 februarie 2009

 

Puteţi descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.