Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a VI-a de peste an
Anul A (B, C)
Lecturi:
Sirah 15,15-20
1Corinteni 2,6-10
Matei 5,17-37

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC 2
volum colectiv ITRC
pr. Anton Iştoc
pr. Alessandro Pronzato

 

* * *

 

Legea şi libertatea

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Datoria de căpetenie, a omenirii în general şi a fiecăruia în special, este de a tinde spre desăvârşire, spre perfecţiune, spre realizarea omului de caracter în primul rând, adică să aibă acea totalitate a dispoziţiilor permanente care să-i determine comportamentul individual corect în toate împrejurările vieţii şi apoi, acest om de caracter, să primească plinătatea harului încadrându-se în viaţa cea nouă, pe care o cere Isus prin cuvintele: Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit (Mt 5,48). Pentru a ajunge la desăvârşirea Tatălui ceresc înseamnă a străbate calea lungă a smereniei, păşind pe urmele lui Isus.

Prin creaţie, Dumnezeu ne-a înzestrat cu multe calităţi şi posibilităţi de desăvârşire. Este o taină cum unii sunt atât de buni din naştere, iar alţii nu pot ajunge la această stare nici după ani lungi de luptă intensă. Dintre darurile mari, pe care Creatorul ni le dă din fire, unul pe care îl avem cu toţii, care ne plasează în fruntea tuturor celor create de pe pământ care sunt conduse de instincte, este darul de a alege în cunoştinţă de cauză, darul libertăţii. Acest dar îl ajută pe om să aducă o contribuţie substanţială la desăvârşirea fiinţei sale, fiindcă reuşita libertăţii consistă în a primi şi a-şi însuşi dispoziţiile pe care Dumnezeu le-a stabilit omului ca să ajungă la plinătatea vieţii (Degeest). În acest sens ne stau în faţă cuvintele lui Ben Sirah: Dacă vrei, poţi să păzeşti poruncile. De tine depinde să rămâi credincios. Domnul a pus în faţa ta apa şi focul: întinde mâna spre care doreşti! Viaţa şi moartea sunt puse în faţa oamenilor; fiecăruia i se va da una sau alta, după cum a ales. Ben Sirah se referă la primii oameni şi la primul lor păcat. Alegerea ascultării echivala cu plinătatea vieţii. Neascultarea însă a echivalat cu pierderea vieţii, cu alegerea morţii. Pentru noi, ascultarea echivalează cu alegerea vieţii celei noi, datorită ascultării lui Isus (cf. Fil 2,8); neascultarea echivalează cu alegerea morţii veşnice, cu iadul.

Pe vremuri trăia la Atena (Grecia) un om înţelept şi mult apreciat. Un invidios a voit să-l compromită şi i-a zis într-o zi: Învăţătorule, lumea te laudă zicând că le ştii pe toate, dar mie ai putea să-mi spui: pasărea, pe care o am în mână, este vie sau moartă? Fiindcă îşi zicea în sine: dacă va zice că este vie, o voi sugruma şi i-o voi arăta moartă; dacă va zice că este moartă, îi voi da drumul să-şi ia zborul şi toţi vor vedea că este vie şi vor râde de nepriceperea lui. Numai că înţeleptul era înţelept cu adevărat şi i-a zis: Domnule, pasărea pe care o ai în mână este cum o doreşti: dacă o vrei vie, este vie; dacă o vrei moartă, este moartă. Invidiosul a rămas de ruşine.

Dumnezeu a pus în mâna noastră sufletul; dacă îl vrem viu, îl avem viu prin darul libertăţii; dacă îl vrem mort, îl avem mort prin neascultarea faţă de porunci. Nimeni nu poate spune: Nu pot fi altfel, aşa m-a lăsat Dumnezeu: rău sau bun. Dumnezeu n-a poruncit nimănui să fie nelegiuit, n-a permis nimănui să păcătuiască, o spune clar Ben Sirah. N-am fi ceea ce suntem dacă n-am fi liberi. Şi am fi cu totul altceva, am fi ca îngerii, dacă am fi folosit întotdeauna darul libertăţii în folosul ascultării de şoaptele Duhului Sfânt.

Dumnezeu, în nemărginita sa bunătate şi înţelepciune, pentru a-l determina pe om să nu greşească, i-a descoperit bogăţia şi plinătatea vieţii din Cristos, în care el însuşi a pus toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei (Col 2,3). Sfântul Paul descrie Corintenilor aceste comori prin cuvintele: Ceea ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit, ceea ce la inima omului nu s-a suit, aceea a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc pe el. Or, Isus l-a iubit şi a păzit poruncile Tatălui în chip desăvârşit (In 14,31). Prima şi cea mai importantă dintre toate comorile de har din Cristos, la care se referă sfântul Paul, este învierea. El însuşi l-a văzut pe Isus înviat şi a înţeles că poate avea parte de această comoară divină, dacă alege viaţa. El spune în numele tuturor acelora care aleg viaţa: Nouă ne-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Sfânt această înţelepciune (în alegere). Unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea.

Toţi simţim dorinţa de a trăi, de a fi fericiţi, de a ajunge la viaţa veşnică prin învierea din morţi. De ce totuşi Dumnezeu este atât de mult insultat? De ce poruncile lui sunt nesocotite? Oamenii nu înţeleg valoarea libertăţii cu care au fost dăruiţi. Este atât de mare acest dar, atât de misterios, atât de sublim! Se spune despre Carol al XI-lea, regele Franţei, că avea o piatră scumpă de o frumuseţe rară, pe care a scris aceste cuvinte: Cine mă are, nu va fi sărac niciodată. Noi avem această piatră preţioasă, darul libertăţii, prin care putem fi bogaţi şi fericiţi pentru toată veşnicia, numai să ştim cum să folosim libertatea.

Din punct de vedere filozofic, libertatea se defineşte prin capacitatea omului de a opta, de a decide şi de a acţiona în cunoştinţă de cauză. Din punct de vedere teologic, libertatea ne este dată pentru a fi oameni, mai presus de animale. Suntem înzestraţi cu darul libertăţii aşa cum un copil este bogat fiindcă tatăl său este bogat, dar suntem condiţionaţi de starea noastră de copii, adică trebuie să fim conştienţi că bogăţia care ne defineşte ca bogaţi aparţine tatălui. Copilul va deveni bogat la majorat. Tot aşa şi noi, vom fi liberi cu adevărat când vom ajunge la majoratul spiritual, adică la plinătatea omului desăvârşit (cf. Ef 4,24), când Cristos va fi totul în noi (Ef 1,10). Până atunci, libertatea este un dar divin dat pentru a fi administrat. Administratorul nu-i stăpân, el trebuie să dea cont de administraţia bună sau rea, va fi răsplătit sau pedepsit conform dispoziţiilor administrative. Răsplata, pe care o primeşte administratorul bun al darului libertăţii, este însăşi libertatea fiilor lui Dumnezeu (Rom 8,21), adică plinătatea vieţii veşnice, starea îngerilor lui Dumnezeu., când Dumnezeu devine posesiune şi omul posesorul lui Dumnezeu.

Când Dumnezeu i-a dat lui Moise legea pe muntele Sinai, i-a dat-o ca pe un pact de alianţă. Alianţa este temelia prieteniei. El nu i-a dat legea pentru a-i limita darul libertăţii poporului său, ci spre a-l călăuzi spre fericirea pe care libertatea o are în sine, aşa cum busola nu limitează libertatea pilotului, ci îl îndrumă corect spre port.

Isus afirmă că a venit, nu ca să desfiinţeze Legea, ci să o desăvârşească, ceea ce înseamnă o deschidere spre mai bine, spre binele infinit; adică nu ajunge să nu faci răul în această viaţă, ci trebuie să te angajezi în mod liber pentru a face cât mai mult bine, fiindcă binele nu are limite, de aceea niciodată nu poţi spune: Am făcut destul. Când am făcut ceea ce trebuia să facem, Isus ne arată că suntem slugi netrebnice (Lc 17,10), dar ca să fim prietenii săi, trebuie să ne angajăm colaboratori ai săi la opera infinită a mântuirii cu acea disponibilitate pe care a avut-o, de exemplu, sfânta Bernadeta Soubirous, care a spus: Când sunt înălţată pe cruce, mă simt mai fericită decât o regină înălţată pe tron.

În pasajul evangheliei de azi îl auzim pe Isus care ne atrage atenţia să nu folosim darul libertăţii în defavoarea înţelepciunii inimii, a iubirii, zicând: Aţi auzit că s-a zis celor de demult: “Să nu ucizi; să nu săvârşeşti adulter; să nu juri strâmb”, iar eu vă spun. Aducând explicaţiile de rigoare la aceste trei imperative ale legii, creştinul vine pus în stare de tensiune, iar necredinciosul în stare de revoltă. Creştinul îşi spune: Trebuie să mă folosesc de darul libertăţii spre a face binele, spre a apăra viaţa, cinstea aproapelui, demnitatea persoanei. Aceasta o cere iubirea. Necredinciosul îşi zice în sine cu îngâmfare: Fac ce-mi place. Sunt un om liber şi fac ce vreau cu viaţa mea. Sunt stăpân. Atitudinea necredinciosului este greşită, fiindcă nu-i stăpânul vieţii, nu şi-a câştigat dreptul la viaţă prin meritele proprii şi dacă o are ca moştenire, aceasta îl obligă să o transmită mai bună decât cum a primit-o, altfel devine robul propriilor patimi. De această robie a viciilor intenţionează Isus să ne elibereze prin desăvârşirea Legii.

Cred că ştiţi povestea butoiului cu cele zece cercuri având cel mai bun vin, pe care stăpânul îl lăuda şi înveselea inima musafirilor săi. Auzind vinul despre valoarea lui, şi-a zis: Dacă eu sunt cel mai bun, de ce mă ţin la întuneric şi legat cu zece cercuri în acest butoi de lemn mizerabil? Nu trebuie să fiu şi eu liber, să văd lumina, să fac ce vreau? Trebuie să-mi dobândesc libertatea. Şi, opintindu-se din toate puterile, a rupt unul după altul toate cele zece cercuri şi doagele s-au risipit. Vinul cel bun s-a scurs pe pământ; a devenit mai întâi o băltoacă plină de gunoaiele din pivniţă şi apoi l-a înghiţit pământul… Libertate periit. A pierit din cauză că a voit o libertate care nu-i aparţinea. Libertatea lui era între doagele strânse de cele zece cercuri.

Înţelept este creştinul care ştie că cele zece porunci îi apără libertatea de a fi vinul cel mai bun, care este în stare să îmbete chiar pe îngerii lui Dumnezeu.

 

* * *

 

Desăvârşirea Legii

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Legea Vechiului Testament, cu toate că a fost dată de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai (cf. Ex 20,1-17), nu-i nimic altceva decât o explicitare a legii naturale înscrise de Creator în firea omului. Ea nu este o revelaţie în sens strict, ci o aprobare teofanică într-un moment dat al Istoriei; ea, deşi a fost “scrisă cu degetul lui Dumnezeu” (Ex 31,18), nu arată decât că ea a fost scrisă în firea omului din iniţiativa lui Dumnezeu. Această lege naturală poate fi explicitată prin alte legi şi porunci pe baza raţiunii umane. Dar, ca Legea lui Moise să devină capabilă de a întrece raţiunea umană, pentru a stabili o legătură cu Dumnezeu în spirit, nu numai în carne, ea trebuia desăvârşită tot printr-o acţiune pornită din iniţiativa divină, care să întreacă raţiunea, şi aceasta trebuia să fie, nu doar o teofanie care să dea numai credibilitate, ci o veritabilă Revelaţie. Ea s-a realizat şi îşi are punctul culminant în Cristos “Începătorul şi desăvârşitorul credinţei” (Evr 12,2). Isus însuşi a trăit teofania Legii ca un simplu muritor, ca omul să fie conştient că poate primi viaţa dumnezeiască, aşa cum o are el în simplitatea lui, ca un “sărac cu duhul” (Mt 5,3) în a cărui inimă îşi poate găsi odihna orice fiinţă umană, fiindcă iubirea singură crează spaţiul subiectiv şi de aceea poate invita cu mărinimie infinită: “Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă!” (Mt 11,28).

Antitezele proclamate de Isus: “Aţi auzit că s-a spus celor de demult… iar eu vă spun…” nu sunt altceva decât o invitaţie de a pătrunde în inima lui, de a-i înţelege iubirea, de a-i trăi cuvântul, de a experimenta supranaturalul în noi, de a aprecia valorile spirituale printr-o trăire morală din punct de vedere supranatural.

Observarea Legii lui Moise era menită se creeze relaţii de bună vecinătate cu Dumnezeu şi cu oamenii doar pe acest pământ, fiindcă nu făgăduia nimic mai mult şi nici nu putea, deoarece, fiind raţională, s-a oprit la limita supranaturalului; pe când desăvârşirea, pe care o dă Cristos, crează o nouă relaţie organică, de intimitate, de depăşire a temporalului şi spaţialului cosmic, îi dă omului capacitatea de a crea spaţiul subiectiv (orice creştin poate crea în inima lui, după ce a primit “odihna” din inima lui Isus, un loc de primire pentru orice om, pentru toţi oamenii), de recepţiona tot ceea ce Dumnezeu a creat, crează şi va mai crea.

Dacă încălcarea legii mozaice se putea repara printr-o faptă logică, bazată pe dreptatea naturală sau “legea talionului”, legea desăvârşită de Cristos aduce rezolvări surprinzătoare, toate pornite dintr-un criteriu care depăşeşte logica umană. Astfel: “Să nu ucizi!” se poate desăvârşi oare prin mărirea pedepsei faţă de cei care numai “se gândesc” să ucidă sau se mânie şi se insultă cu cuvinte? Aşa a gândit Cristos? Când Isus i-a văzut pe Iacob şi Ioan mâniaţi pe samaritenii care n-au voit să-l primească, încât erau gata să-i ucidă cu foc venit din cer (cf. Lc 9,54), i-a trimis în judecată? I-a condamnat? Când cei zece ucenici s-au mâniat pe Iacob şi Ioan fiindcă ceruseră să stea unul la dreapta şi altul la stânga lui în împărăţia mesianică, i-a trimis în judecata sinedriului sau i-a condamnat? Nu, ci cu iubire le dă lecţia slujirii (cf. Mc 10,35-45). “Darul la altar” este bine venit numai când este total ambalat în iubire, altfel, Acela care “este Iubire” (1In 4,16), nu-l poate accepta. Adulterul, un rău deosebit de grav, era pedepsit cu moartea. Când Isus spune că cel ce se uită la femeia aproapelui cu gândul de a o pofti, înseamnă că vrea să fie pedepsit cu moartea sau cel puţin cu mutilarea ochiului, urechii, mânii, limbii, piciorului etc? Aşa a procedat când i-a fost adusă femeia prinsă în adulter? Nu. După ce a pus o problemă de conştiinţă pentru toţi acuzatorii şi a scris sentinţa în praful drumului şi toţi aceştia şi-au luat tălpăşiţa, el spune păcătoasei: “Femeie, nimeni nu te-a condamnat? Nici eu nu te condamn. Mergi şi nu mai păcătui!” (In 8,1-11). Cât priveşte “cartea de despărţire”, Isus o admite şi chiar o recomandă doar într-un singur caz, cel al adulterului, fiindcă tocmai legea iubirii cere interzicerea convieţuirii. Relativ la “jurământ”, Isus elimină cazuistica legală printr-o simplitate surprinzătoare. Când lumea era dominată mai mult de o credinţă naturală şi căderea era atât de uşoară în minciună, jurământul era necesar; era necesar a-l lua pe Dumnezeu ca martor al adevărului pentru cele spuse; dar creştinul ştie perfect de bine că Dumnezeu este întotdeauna prezent în inima sa şi nu-i nevoie de a-l chema ca pe un martor care vine de departe. Ajunge un da sau un nu, fiindcă acestea echivalează cu un jurământ bazat pe ceva mai mult decât credinţa, pe iubire, în care stă legătura desăvârşirii (Col 3,14).

Sfântul Paul, în cea de-a doua lectură insistă asupra “teologiei gratuităţii”, fiindcă ceea ce Dumnezeu ne-a dat gratuit este atât de mare că mintea noastră nu-i în stare să priceapă: “ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit”.

Vrem să înţelegem “darul lui Dumnezeu” în toată măreţia lui? Trebuie să recurgem la Duhul Sfânt, care singur pătrunde adâncul înţelepciunii divine şi ne descoperă minunile lui Dumnezeu: minunile iubirii realizate în Cristos. Pentru aceasta spunea apostolul neamurilor cu atâta hotărâre: “Pe Cristos vreau să-l cunosc… ” (Fil 3,10) “El este înţelepciunea lui Dumnezeu” (Cor 1,24), “În el sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” (Col 2,3).

A-l cunoaşte pe Cristos înseamnă a împlini, a trăi desăvârşirea Legii, desăvârşire care nu se bazează pe logica raţiunii umane, ci pe logica iubirii, care, deşi transcende capacitatea noastră de a o înţelege, nu transcende capacitatea noastră de a o trăi şi trăind-o s-o înţelegem, fiindcă numai aceia care trăiesc după trup – homo animalis (1Cor 2,14) – nu înţeleg cele ce sunt ale lui Dumnezeu şi de aceea a ajuns să-l răstignească pe “Domnul slavei”. A-l cunoaşte pe Cristos înseamnă “a fi în lume, dar a nu fi din această lume” (cf. In 17,16). Cel desăvârşit în Cristos este în lume, dar nu mai trăieşte în această lume, de aceea poate spune cu sfântul Paul: “Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte în mine” (Gal 2,20).

Ben Sirah, în prima lectură, după ce pune în evidenţă libertatea omului, dar divin, prin care omul îşi poate dovedi “măreţia” sau “josnicia” sa prin alegere, insistă asupra înţelepciunii lui Dumnezeu care este mare şi-l face “mare” pe acela care o îmbrăţişează, fiindcă prin ea se pot cunoaşte atât oamenii, cât şi cel care i-a creat din iubire şi le-a dat capacitatea de a alege binele şi de a evita răul. Înţelepciunea lui Dumnezeu era Cristos care trebuia să vină în lume; “Înţelepciunea lui Dumnezeu” este Iubirea – Isus Cristos – care desăvârşeşte toate.

În concluzie?

Vreau să trăiesc conform Evangheliei, ca să-mi pot demonstra mie însumi pe viu că Dumnezeu este Tatăl meu şi calea spre el are un sens unic: Isus Cristos, iar prin el “dreptatea” mea va întrece pe cea a fariseilor şi cărturarilor şi astfel am siguranţa împărăţiei cerurilor.

Vă invit pe fiecare să faceţi acelaşi lucru!

Domnul să ne ajute cu harul Său! Amin.

 

* * *

 

Duminica a VI-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Creştinul nu numai că a primit botezul într-o anumită zi şi a fost înscris în registrele parohiei, dar face binele din inimă şi evită răul în mod liber, nu numai în manifestările sale exterioare, dar şi în interiorul gândurilor şi sentimentelor sale. Tocmai pentru a învăţa aceasta ne-am adunat astăzi în jurul altarului.

Libertatea omului este un dar al lui Dumnezeu care deosebeşte omul de celelalte creaturi. Întrucât îşi are originea în Dumnezeu, libertatea îl înalţă pe om deasupra creaţiei, omul devenind încoronarea creaţiei sale. Această libertate presupune capacitatea de a alege între bine şi rău. Dumnezeu nu este cauza păcatului, fapt pe care vrea să îl scoată în evidenţă cartea Ecleziasticului în prima lectură: “Şi nimănui n-a dat libertate să păcătuiască”. Datorită păcatului originar răul este amestecat împreună cu binele. Omul nu poate alege răul deoarece acesta nu există decât sub forma binelui. Ba mai mult chiar, sfântul Ioan Crisostomul ne spune “că răul este lipsa binelui care ar trebui să fie!” (Despre preoţie). Deci răul nu este fiinţă şi cu atât mai mult, nu este un principiu coexistent cu Dumnezeu. Cu toate acestea, omul este pus în faţa unei alegeri. Soarta sa nu este hotărâtă dinainte spre rău de Dumnezeu ci omul alege între bine şi rău hotărându-şi singur viitorul după cum am citit în prima lectură: “Pus-a înaintea ta foc şi apă şi ori la care vei vrea vei întinde mâna”. Omul va alege, va întinde mâna către familiaritatea cu Dumnezeu sau intimitatea cu diavolul.

În timpul dictaturii comuniste, munca agricolă era obligatorie şi duminica. Acest lucru contravenea poruncii de a sfinţi ziua Domnului. Cu aproximativ 25 de ani în urmă, într-un sat din Moldova, un ţăran a refuzat să meargă la câmp, deoarece era duminică. Un membru de partid înfocat a venit la el şi i-a zis: “Ori munceşti, ori partea de pământ ce ţi-a mai rămas şi la care ţii foarte mult va fi confiscată!”. După o scurtă reflecţie, ţăranul i-a răspuns: “Mai bine ultimul în paradis, decât primul în iad!” şi a refuzat să meargă la muncă.

Alegerea noastră trebuie să fie Dumnezeu. Ne gândim că această posibilitate de alegere implică o responsabilitate foarte mare, însă sfântul Augustin ne spune că “judecata noastră nu ar putea decide dacă un lucru este mai bun decât un altul dacă nu ar fi fost pusă în noi o conştiinţă fundamentală a binelui!” (De civitate Dei).

Omul, fiind creat de Dumnezeu cu libertate, a fost dotat şi cu înţelepciune, iar diavolul l-a ispitit în centrul fiinţei sale, în cunoaştere. A atacat firea lui înţeleaptă motivând că fructul oprit dă cunoaştere. Însă despre ce cunoaştere este vorba: a devenit el însuşi normă obiectivă a binelui şi a răului. Libertatea sa a luat o orientare greşită. Din libertatea de a alege binele a devenit o libertate de a lege între bine şi rău.

În Vechiul Testament, după ce ne este prezentată căderea primilor oameni şi alianţa cu Noe şi mai apoi cu Abraham, ne este prezentată reînnoirea alianţei cu poporul prin intermediul lui Moise. Dumnezeu îi cere poporului respectarea celor 10 porunci, respectare care avea să conducă poporul la intimitatea cu el. În planul său mântuitor a promis omului că îi va trimite un Răscumpărător. Cristos, Mântuitorul care a recapitulat toată creaţia redându-i omului adevărata libertate, vine şi împlineşte acest plan, împlinind legea pe care omul a crezut-o în contradicţie cu libertatea. Cel ce tinde spre libertate în zilele noastre visează implicit o lume fără legi. Paradoxal, dar legea, în loc să fie anulată, este desăvârşită de Cristos deoarece îi dă omului posibilitatea de a alege binele în libertate. În evanghelia de astăzi Cristos însuşi ne spune: “Să nu credeţi că am venit să desfiinţez legea, nu am venit să o desfiinţez ci să o desăvârşesc” (Mt 5,17). Planul progresiv de revelare a Tatălui ajunge la final prin venirea lui Cristos.

Legea Vechiului Testament nu era decât un început. Ea a deschis calea, a indicat direcţia. Însă legea lăsată în mâinile oamenilor nu aduce roade şi sfârşeşte prin a se întoarce împotriva lui Dumnezeu şi a omului însuşi. Lăsată în mâna fariseilor legea nu îl conduce, ci îl îndepărtează pe om de Dumnezeu, de aceea Isus adaugă: “Dacă dreptatea voastră nu o va întrece pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor!” (Mt 5,20). Cărturarii erau responsabili cu interpretarea legii, iar cuvintele spuse de Cristos cu privire la lege nu priveau interpretarea sa ci noua lege, lege care o cuprinde pe cea anterioară şi o depăşeşte. Această nouă lege nu se opreşte la faptele exterioare, ci este sintetizată în iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele. “Întreg Vechiul Testament este considerat ca pregătire pozitivă la învăţătura şi misterul lui Cristos. Legea şi Profeţii, înţelese perfect, sunt primele elemente care conduc la înţelegerea perfectă a evangheliilor, la prima conştiinţă spirituală a cuvintelor lui Cristos” (Origene, Periarhon).

Desăvârşirea legii este exemplificată prin trei antiteze. Aceste antiteze sunt de fapt o punere faţă în faţă a ceea ce a fost imperfect şi împlinirea lor actuală. Prima parte a antitezei nu este negată de a doua, ci împlinită de aceasta, dusă la desăvârşire, iar a doua parte pune în evidenţă înţelepciunea divină. Isus arată adevăratul sediu al binelui şi al răului: inima. Ura, înainte de a înarma mâinile, înarmează inima: “Aţi auzit că s-a spus să nu ucizi. Eu însă vă spun că oricine se mânie pe fratele său va fi dat pe mâna judecăţii!” (Mt 5,21). Adulterul, mai înainte de a fi evadare a trupului este evadare a inimii: “Aţi auzit că s-a spus să nu faci adulter. Eu însă vă spun că oricine se va uita la o femeie spre a o pofti a şi făptuit adulterul cu ea în inima sa!” (Mt 5,28). Adevărul se află în inimă, nu pe buze: “Cuvântul vostru să fie: da, da; nu, nu!” (Mt 5,37). Noutatea adusă de Cristos constă într-o interiorizare şi radicalizare a poruncilor lui Dumnezeu. Vina şi virtutea se nasc dinăuntru. Să nu credem că legea împlinită de Cristos presupune scrupulozitatea sau conduce la ea. Nu slujeşte la nimic să determinăm până la ce punct ne putem hazarda pentru a nu cădea sub judecata condamnării. În loc de a ne întreba care este limita până la care ne este permis un lucru, să ne întrebăm ce ne face să creştem mai mult conform voinţei lui Dumnezeu.

Toate aceste exemple arată noutatea şi profunditatea mesajului lui Cristos, care pune întreg omul în faţa unei inteligenţe depline şi adevărate a voinţei lui Dumnezeu. Înţelepciunea lui Dumnezeu, desăvârşind legea, ne-a redat adevărata libertate. Nu este o inteligenţă umană, căci aceasta este nebunie şi a dus la răstignirea Domnului măririi, după cum citim în cea de-a doua lectură. Este înţelepciunea care a desăvârşit legea şi “pe care Dumnezeu a hotărât-o spre mărirea noastră” (1Cor 6,7). Opoziţia dintre înţelepciunea divină şi înţelepciunea umană îşi are punctul culminant în răstignirea lui Isus Cristos, în nebunia crucii. Numai cel ce este luminat de Duhul este capabil să învingă toate opoziţiile.

Să ne lăsăm pătrunşi de Duhul Domnului pentru a putea alege în libertate exigenţele evanghelice. Numai atunci efortul de a crede lasă locul bucuriei de a fi în slujba unui plan înţelept de iubire.

Robert Balan

 

* * *

 

Duminica a VI-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

“Să nu credeţi că am venit să desfiinţez legea şi profeţii: nu am venit să o desfiinţez ci să o desăvârşesc” (Mt 5,17).

Ascultând cuvintele lui Isus din evanghelia lui Matei, cred că fiecare dintre noi şi-a dat seama de accentul care este pus pe lege. Legile şi poruncile creează în oameni de cele mai multe ori o tensiune, care în fond se mărgineşte la acceptarea şi neacceptarea lor, la îndeplinirea şi la neîndeplinirea lor. Este o tensiune pe care o găsim pe tot parcursul istoriei omenirii şi poate că şi noi am experimentat-o. O asemenea tensiune a existat şi în Biserica primară-apostolică, formată din creştini proveniţi din păgânism, neobişnuiţi cu Legea lui Moise, şi din creştini fideli în continuare Legii lui Moise. Această tensiune o putem rezuma în următoarele întrebări: mai are vreun rost Legea din moment ce a venit Cristos? Nu cumva Cristos a desfiinţat Legea veche şi a întemeiat o Lege nouă prin Evanghelia sa?

Evanghelistul Matei care în Evanghelia sa nu a încercat să arate altceva decât că în Isus-Mesia toate profeţiile s-au împlinit, vrea să dea o rezolvare la această tensiune ivită în comunitatea creştină pentru care a scris Evanghelia sa. El nu a fost singurul apostol care a încercat să dea un răspuns la aceste întrebări ce au generat această tensiune ivită în Biserica primară-apostolică. O soluţie a încercat să dea şi apostolul Paul prin scrisoarea către Galateni. Pentru el, apostol al păgânilor, Legea nu este altceva decât un pedagog care a condus la Cristos. Însă Matei propune un alt răspuns: Cristos care încheie Noua Alianţă prin sângele său, afirmă în predica ţinută pe munte că odată cu venirea Sa Legea nu dispare dar primeşte o nouă dimensiune. “El nu a venit să o distrugă ci să o desăvârşească“(Mt 5,17).

Cristos în această predică ţinută pe munte se referă la Legea Divină promulgată pe muntele Sinai, lege care era pentru poporul evreu partea ce îi revenea de îndeplinit în Alianţa pe care Iahwe a încheiat-o cu el. Aici, pe acest munte din pustiu, Dumnezeu precizează prin porunci Legea pe care El a înscris-o în firea omului încă de la creaţie. Acestui codice de viaţă morală în decursul istoriei poporului israelit i s-au adăugat alte numeroase tradiţii omeneşti, numite ale bătrânilor, şi alte numeroase prescripţii legate de cultul de la sinagogă şi de la templu. Desigur, acumulând practici suplimentare, combinând Legea primită pe muntele Sinai cu tradiţii omeneşti, evreii au pierdut din vedere esenţialul, adică voinţa originară a lui Dumnezeu, fiind astfel mai preocupaţi de a îndeplini Legea în dimensiunea ei externă decât în cea internă. Tocmai această Lege înţesată de practici şi tradiţii, precum şi modul în care este ea observată de popor şi farisei, face obiectul condamnării lui Cristos. Remediul pe care îl propune este revenirea la voinţa originară a lui Dumnezeu.

Sinteza acestei reveniri o găsim formulată în evanghelia de astăzi prin antiteza dintre formulele: “Aţi auzit că s-a spus…Eu însă vă spun…” Formula “aţi auzit că s-a spus” era utilizată de învăţătorii poporului pentru precizarea poziţiei înaintaşilor lor în privinţa legii. Dar în înţelesul ei literar era folosită pentru a evita rostirea numelui lui Dumnezeu. Acestei formule Isus contrapune propria sa formulă “Eu însă vă spun“. În gândirea evanghelistului Matei formula proclamă într-un oarecare mod Divinitatea Mesiei care, în virtutea puterii pe care o are, judecă oamenii în privinţa comportamentului faţă de lege, şi care în numele aceleiaşi legi îi cheamă la viaţă sau îi condamnă la moarte. Nici un profet în Israel nu vorbea în propriul lui nume; el era destinat să transmită mesajul primit de la Dumnezeu şi să apere poruncile lui. A modifica voinţa lui Dumnezeu era considerat un sacrilegiu. Cristos Mesia, Profetul Celui Preaînalt arată prin cuvintele sale că El are această putere de a preciza voinţa originară a lui Dumnezeu şi mai mult decât aceasta, proclamă prin misiunea sa profetică desăvârşirea Legii, spre mai marele scandal al iudeilor.

Iată, acesta este răspunsul pe care îl dă evanghelia lui Matei tensiunii ivite în comunitatea căreia el se adresează: Legea ca şi codice de viaţă morală îşi păstrează actualitatea şi în noua orânduire adusă de Cristos, dar cu toate acestea suferă o reînnoire, o interiorizare şi o radicalizare din partea puterii sale legislative şi profetice. Acest lucru nu este greu de descoperit în poruncile reactualizate de Isus: “Aţi auzit că s-a zis…să nu ucizi…Eu însă vă spun: oricine se mânie pe fratele său va fi tras la judecată;…Şi chiar dacă îţi aminteşti că cineva are ceva împotriva ta, trebuie să te împaci cu el; aţi auzit că s-a zis…să nu săvârşeşti adulter…Eu însă vă spun: cine se uită la o femeie dorind-o a şi săvârşit adulterul în inima lui“. Toate acestea arată că desăvârşirea Legii voită de Cristos priveşte mai întâi persoana celui ce trebuie să împlinească Legea, interiorul său, inima sa. Aici în inima omului, centrul activităţii sale morale, se dă lupta pentru fidelitate faţă de Dumnezeu şi deschidere în caritate faţă de aproapele. În al doilea rând radicalizarea înfăptuită de Cristos priveşte Legea însăşi, care trebuie să ilustreze clar voinţa lui Dumnezeu. Cristos nu vrea să pună indicatoare mai multe ci vrea să ne pună în mişcare; El vrea ceva mai mult şi diferit decât legi mai multe şi precise şi o respectare ad literam. Imboldul care vrea să ne conducă la îndeplinirea Legii nu trebuie să fie altul decât imitarea tatălui în caritate şi împlinirea voinţei sale. Aceasta este adevărata revenire la voinţa lui Dumnezeu pe care o vrea Cristos.

Desigur poziţia lui Cristos faţă de lege, pe care am auzit-o în evanghelia lui Matei, şochează foarte mult pe omul modern care caută o debarasare tot mai mare de orice lege; şochează pentru că acesta îşi caută tot mai mult fericire în libertate, dar într-o libertate înţeleasă de cele mai multe ori greşit. Cristos pare astăzi depăşit şi legile sale de asemenea. Este o gravă eroare a lumii de astăzi. Cristos nu este depăşit şi poruncile sale sunt actuale. El însuşi ne-a spus că “nici o iotă nu va dispare din poruncile sale, chiar dacă pământul şi cerul vor trece” (Mt 5,18) pentru că această iotă este Cuvântul său, Cuvânt ce este veşnic viu. A împlini voinţa lui Dumnezeu şi legile sale rămâne deci datoria oricărui om, dar în special rămâne datoria oricărui creştin care cunoaşte poruncile lui şi face parte din Biserica sa. Rămâne datoria creştinului de azi căci Cristos nu a proclamat predica sa numai primului venit şi nici numai simpatizanţilor, dar el a vorbit în primul rând pentru discipolii săi, pentru acei ucenici care îl urmau cu adevărat şi constituiau biserica sa. Acest mesaj l-a preluat apostolul Matei, martor al predicii de pe munte, şi l-a transmis Bisericii primare şi este un mesaj valabil şi pentru noi, căci şi noi facem parte din aceeaşi Biserică constituită de Cristos pe temelia apostolilor.

În această cursă a libertăţii, omul zilelor noastre parcă nu se mulţumeşte numai să considere poruncile lui Dumnezeu ca depăşite, dar striveşte legea sădită de Dumnezeu în firea sa, căutând în acelaşi timp să distrugă şi ultima fidelitate posibilă a omului conştient de datoriile sale faţă de Dumnezeu, şi acest lucru se întâmplă din nefericire la cel mai înalt nivel de organizare statală şi mondială. Martori ai acestei atitudini sunt sutele de mii de avorturi, fiinţele condamnate de practica eutanasiei, distrugerea valorilor umane ale familiei, nedreptăţile şi exploatarea libertăţii omului prin metodele cele mai rafinate. Însă nu trebuie să ne speriem de acest atac al răului. Dumnezeu, aşa cum am auzit în lectura I de astăzi luată din cartea lui Ben Sirah, “este atotputernic şi vede toate; ochii săi sunt îndreptaţi spre cei ce se tem de el, şi el cunoaşte toate faptele oamenilor” (15,19). Aceşti ochi nu sunt ca ochii unui simplu paznic, dar sunt ai unui Tată grijuliu, care cunoaşte şi supraveghează orice pas al omului ca să nu cadă. Însă întotdeauna respectă libertatea fiilor săi; are curajul să-i lase să greşească, căci le spune aşa cum am auzit în aceeaşi lectură I de astăzi: “Întinde mâna spre care doreşti: fie spre foc (ceea ce înseamnă nimicire), fie spre apă (ceea ce simbolizează viaţa)” (Sir 15,17).

Şi noi suntem chemaţi la această alegere. Dumnezeu ne cheamă mereu şi noi avem puterea de a fi fideli poruncilor lui, pentru că El care cunoaşte toate acţiunile noastre, El care scrutează rărunchii şi inima omului (Cf. Ier 2,26), adică are acea intimă cunoaştere proprie numai lui, nu a dat legi pe care noi nu le putem îndeplini (1 Cor 10,15). Faptele noastre provin din alegerile noastre, dar este tot atât de adevărat că multe din faptele noastre ne schimbă viaţa. Fatalitatea unei alegeri greşite poate coborî asupra conştiinţei noastre. Dar dacă privim la Înţelepciunea lui Dumnezeu, la glasul Înţelepciunii sale – Biserica – vom fi siguri că nu greşim. Şi chiar dacă am greşit încălcând legea sa, vom fi siguri că Dumnezeu ne va ajuta să învingem greşeala noastră; ne propune întotdeauna iertarea pentru că “Dumnezeu nu vrea moartea păcătoşilor ci să se întoarcă şi să aibă viaţă veşnică” (Mt 6,7).

Fiecare dintre noi trebuie să aleagă, dar trebuie să facă o alegere adevărată. Poate că fiecare dintre noi suntem convinşi de greşeala evreilor şi în special a fariseilor cu privire la îndeplinirea meschină a legii, dar şi creştinii pot cădea în aceeaşi greşeală; în fiecare creştin poate fi stofă suficientă pentru un excelent farizeu, dovadă sunt numeroşii credincioşi care îşi trăiesc credinţa numai de ochii lumii sau din obişnuinţă.

Legea nu trebuie să o privim ca pe ceva ce ne aduce nefericirea, ca pe un instrument de chin, pentru că Dumnezeu a orânduit-o pentru fericirea noastră; “Fericiţi sunt cei care păzesc poruncile lui şi-l caută din toată inima“, ne spune psalmul de azi. Da, aceştia sunt fericiţi pentru că Dumnezeu le dă acea fericire, aşa cum am auzit astăzi în lectura a doua luată din scrisoarea I a Sfântului Apostol Paul către Corinteni: “Ceea ce ochiul nu a văzut şi urechea omului nu a auzit, nici nu s-a urcat la inima omului, aceea a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc” (1 Cor 2,9).

De aceea, să cerem şi noi astăzi Domnului fidelitate faţă de voinţa sa, faţă de poruncile sale, rugându-ne cu psalmistul: “Dă-mi înţelepciune să păzesc legea ta şi s-o împlinesc din toată inima” (Ps 118,34).

Cristinel Antoci

 

* * *

 

Duminica a VI-a de peste an

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Îmi amintesc că odată, în primii ani de preoţie pe când activam într-un sat din dieceza noastră a venit să se mărturisească la mine un om care mi-a spus: “Nu am omorât pe nimeni, nu am stricat casa nimănui niciodată, şi nu mai am nimic de spus”.

Mi-a revenit în minte acest episod, reflectând despre evanghelia pe care am ascultat-o. “Aţi auzit că s-a spus: Să nu ucizi… Să nu săvârşeşti adulter… Dar eu vă spun…”. Şi mi se pare că simt o anumită confuzie în capul meu, dacă pun aceste cuvinte din Evanghelie şi le confrunt cu mine însumi şi cu lumea care este în jurul meu.

Prin urmare: Isus spune că un creştin nu se poate mulţumi cu “a nu omorî pe nimeni”; dar nu trebuie nici măcar să laşi loc mâniei împotriva “fratelui tău”. Cu alte cuvinte: nu numai că nu trebuie să ucizi, dar nici nu trebuie să urăşti pe cineva, nu trebuie să insulţi pe nimeni, nu trebuie “să te mânii” pe nimeni…

O, dar cum se poate aceasta? Este imposibil! Ar trebui să fim făcuţi din piatră! Şi la urma urmei, să fim raţionali: cineva poate să-şi iasă din fire şi să lase să-i scape un cuvânt mai puţin amabil, dar să ucizi este altceva!

Da, este adevărat. Şi de fapt gândindu-ne la numărul de morţi ucişi în fiecare lună sau chiar săptămână în frumoasa şi democratica noastră Românie (ca să nu mai privim în ograda altuia) ne vine imediat gândul: hai să nu fim prea subtili, prea exageraţi: lucrurile ar merge deja mult mai bine în lume dacă s-ar respecta porunca din vechime: “Să nu ucizi”!

De asemenea: Isus spune că un creştin nu numai că nu trebuie să comită adulter, dar nu trebuie nici “să privească şi să dorească” o femeie care nu este soţia sa, pentru că deja acest lucru înseamnă infidelitate.

Dar în această privinţă am impresia că în societatea noastră nici chiar porunca din vechime nu este luată în serios: căsătoriile se fac şi se desfac cu multă şi discretă facilitate; cât priveşte apoi fidelitatea… să avem “pardon”, nu trebuie să dramatizăm: o escapadă nu înseamnă nimic; iar în ceea ce priveşte “să te uiţi cu dorinţă”, ce rău este în asta?… Etcetera.

Apoi nu mai vorbim despre cea de-a treia “regulă” pe care-o indică Isus în Evanghelia pe care am ascultat-o: “Dacă este da, spuneţi da, dacă este nu, spuneţi nu”. Un creştin nu numai că nu trebuie să jure fals, dar nici nu trebuie să se jure niciodată: pur şi simplu trebuie să spună lucrurile aşa cum sunt, totdeauna şi cu toţi.

Dar lucrurile nu sunt chiar aşa de simple! În această lume, cine vrea să fie onest şi sincer cu orice preţ, este tras pe sfoară de toţi! Trebuie totuşi să te aperi un pic…

Pe scurt: pe de o parte, în România suntem cam toţi “creştini” (ortodocşi sau catolici ori protestanţi, dar creştini); pe de altă parte, după câte se pare, nu toţi creştinii procedăm în toate şi peste tot aşa cum ne învaţă Isus. Dimpotrivă: ni se pare practic imposibil să luăm “ad litteram” cuvintele sale. Şi de asemenea şi eu, care vă spune toate acestea, simt în mine însumi aceleaşi contradicţii…

Şi atunci? Oare faptul de a ne numi “creştini” este numai un mod de a spune, o moştenire istorică? Sau putem foarte bine să fim creştini, chiar dacă nu ne comportăm aşa cum ne învaţă Cristos?

Mă tem că am devenit prea insensibili la contrastul existent între noi şi Evanghelie: ca şi cum ar fi lucrul cel mai normal de pe lume… Şi suntem prea superficiali în găsirea scuzelor pentru “a adapta” Evanghelia la realităţile vieţii, cum se spune. În timp ce ne preocupăm prea puţin de a face contrariul adică de “a adapta” efectiv viaţa noastră la Evanghelie.

De aceea – dacă are un sens în zilele noastre faptul de a ne numi creştini – trebuie să recunoaştem în învăţătura lui Cristos “înţelepciunea” adevărată de urmat în viaţă, fără teama de a merge împotriva curentului. Şi de asemenea un pic “împotriva” noastră înşine, dacă recunoaştem în Isus Cristos cuvântul deplin şi ultim pe care Dumnezeu ni l-a adresat pentru a orienta într-o direcţie corectă viaţa noastră.

O viaţă umană “corectă”, conform învăţăturii lui Cristos, începe dinlăuntrul nostru: nu se judecă numai după acţiunile exterioare. Şi nu este “corectă” (adică: este eronată, greşită) viaţa aceluia care lasă loc mâniei şi urii din inima sa, chiar dacă nu ucide pe nimeni; sau a aceluia care nu cultivă în el însuşi un spirit de castitate, de onestitate şi de adevăr, chiar dacă nu comite adulterul şi nu jură fals la tribunal…

 

* * *

 

Dumnezeu exigent

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Bucuria nu se găseşte pe versantul uşurinţei

Fericirile, care deschid Predica de pe Munte, îl prezintă pe Dumnezeul fericirii. Astăzi fragmentul evangheliei care ne este propus eliberează terenul de echivocuri. Bucuria, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, nu se găseşte pe versantul uşurinţei. Dumnezeul fericirii este un Dumnezeu exigent. Care propune o interpretare a Legii, a eticii, în cheie de radicalitate, aş îndrăzni să spun de “exces”. Prezintă un program de viaţă în care obligaţia cerută merge dincolo de criteriile comune, formele acceptate, comportamentele date de prudenţă. Cuvintele “dar eu vă spun” nu privesc cantitatea. Cristos nu adaugă alte porunci, alte norme pentru a caracteriza noutatea sa. Ci eliberează, simplifică desişul, vegetaţia abundentă din tărâmul moral, astfel încât să deschidă deasupra capului celui care crede o fâşie de cer.

În încurcătura prescripţiilor infinite, El apucă decis capătul firului şi îl duce până la consecinţele extreme. Mai ales, nu se limitează la comportamente exterioare ireproşabile. Pătrunde cu privirea în inima omului, care trebuie să fie în armonie cu nucleul esenţial al Legii, şi deci este curăţată de orice depunere de ură, mânie, dispreţ, este eliberată de miasmele gândurilor şi dorinţelor rele, este eliberată de urmele ascunse ale falsităţii, ale calculelor viclene.

Interzisă mulţumirea de sine

Noutatea poziţiei luate de Cristos în privinţa Legii vechi (nu “abolirea”, ci “desăvârşirea”) poate fi reluată în acest dinamism: continuitate; ruptură; depăşire. Isus nu anulează ceea ce “s-a spus celor din vechime” (numai dacă nepotrivirea sa priveşte anumite interpretări rătăcite). Totuşi impune un element de ruptură (“dar eu vă spun”). Pentru că vizează centrul, recuperează inspiraţia şi tensiunea originală, le purifică de crustele abuzive cu care au fost sufocate şi paralizate. Pe Legea lui Dumnezeu oamenii au suprapus schemele lor, comentariile lor, obiceiurile lor, care au sfârşit prin a întuneca proiectul original şi mai ales prin a-i bloca dinamismul. Legea a rămas mumificată, fixă, imobilă. Isus îi redă mişcarea, uşurinţa, îi descoperă posibilităţile. Legea închistată în forme, care a atins dimensiuni greşite, este o Lege de-formată, care nu mai manifestă intenţiile lui Dumnezeu, planul său de iubire.

Isus o eliberează de aceste spoieli scleerozante, de aceste armături exterioare, îi anulează contradicţiile, ne face să observăm sensul, sufletul, logica de fond, ne descoperă consecinţele, bogăţia şi potenţialitatea pe care le prezintă. În sfârşit, îi restituie dinamismul rămas congelat. Isus pretinde ca discipolii săi să practice o dreptate “superioară” celei a cărturarilor şi a fariseilor. Aceasta nu înseamnă că trebuie să se simtă superiori, nici că trebuie să condamne în bloc acea practicare. Pur şi simplu discipolii nu pot “să se mulţumească” să repete acel model. Sunt chemaţi să facă ceva diferit. Pentru ei valorează regula de depăşire, de a trece peste.

Fără a cădea în simplificări facile şi nedrepte (care adesea depind de imagini caricaturale care au fost elaborate în privinţa acelor personaje), putem să notăm că: 1. Dreptatea cărturarilor trădează prea adesea o preocupare de exactitate şi ortodoxie formală, de fidelitate faţă de literă, neglijând spiritul. 2. Dreptatea practicată de farisei (fariseii din toate timpurile şi din toate ariile religioase) poate păcătui de rigiditate, rigorism rece, preocupare cantitativă, lipsa de interioritate, atenţia exasperată faţă de amănunte până la pierderea din vedere a esenţialului. Antitezele formulate de Isus subliniază o deschidere şi o intensitate în iubire care trebuie să caracterizeze raporturile faţă de aproapele, puritatea intenţiilor, o fidelitate fără deficienţe şi şovăiri, lipsa de orice artificiu (inclusiv cea legalistă) în comportamente şi în limbaj.

În sfârşit, caritatea împinsă până la consecinţele extreme, interioritate, transparenţă.

A câştiga credibilitate fără acoperirea abuzivă a lui Dumnezeu

Apropo de artificiile care fac să apară linearitatea şi simplitatea limbajului (“da, da, nu, nu”) pentru a o lua pe calea acelui “ceea ce este în plus vine de la cel rău”, va fi oportun să ne oprim asupra temei jurământului. Să observăm cum Isus demască ipocriziile şi contradicţiile comportamentelor noastre. Jurământul, într-adevăr, cheamă în cauză pe Dumnezeu, îl pune în discuţie în acţiunile noastre. Isus demontează bază întregul mecanism, chiar dacă este solemn, al jurămintelor, prin care Dumnezeu este invocat ca martor al adevărului unei afirmaţii.

Ca şi cum s-ar spune: Dacă, atunci când rosteşti un jurământ, ai nevoie să te pui în prezenţa lui Dumnezeu, aceasta înseamnă că uiţi că eşti totdeauna în prezenţa lui Dumnezeu. Dacă ceea ce ai pe buze corespunde cu ceea ce ţii în inimă, atunci un simplu da sau nu pot să ajungă. Garanţia da-ului sau nu-ului tău este fiinţa ta “adevărată”, nu Dumnezeu. Isus refuză să vadă în jurământ un obstacol în faţa minciunii (atunci jurământul poate deveni un refugiu al minciunii). El vrea să distrugă minciuna. Nu se mulţumeşte s-o dea afară din tribunale sau din actele publice. Vrea să o elimine definitiv din viaţă.

Cel credincios este pus în faţa responsabilităţii proprii. Nu-i este permis să apeleze la Dumnezeu pentru a obţine credibilitate. Trebuie să meargă deschis, să câştige credibilitate cu propria transparenţă, nu sub acoperirea lui Dumnezeu.

Aşa cum observa Bonhoeffer, “jurământul aruncă umbra dubiului asupra oricărui alt cuvânt omenesc. De aceea el vine “de la cel rău”. Dar discipolul în toate cuvintele sale trebuie să fie lumină”.

Cine nu are nimic de ascuns în faţa Domnului, nu trebuie să aibă nimic de ascuns sau falsificat în faţa altora. Discipolul (şi Biserica) nu are nevoie să ascundă nici chiar propriile păcate, din moment ce Crucea lui Cristos, în afară că le iartă, le descoperă, le dezvăluie. Tot Bonhoeffer: “Nu este nici un adevăr în faţa lui Isus fără adevăr în faţa oamenilor. Nu putem să-l urmăm pe Isus fără a trăi în adevărul descoperit în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor”.

Provocarea lui “dar eu vă spun”

Orice “dar eu vă spun” al lui Cristos introduce un element de ruptură faţă de atâţia învăţători, de atâtea voci care ne asediază şi ne condiţionează. Să ne înţelegem: discipolul care înregistrează acel neliniştitor “dar eu vă spun”, nu este solicitat să asculte de “cei vechi” în opoziţie cu sfătuitorii “moderni”. Se armonizează, mai degrabă, cu un cuvânt “diferit”, care vine de departe dar se manifestă mereu nou şi se traduce în comportamente neobişnuite, surprinzătoare, originale, care nu se programează. Calea creştinului nu este o cale “obligată”, după cum pretind propagandele şi modele şi tradiţionalismele cele mai învechite, ci “surprinzătoare”.

Discipolul, care trăieşte în starea harului, este chemat să aleagă (este situaţia descrisă de prima lectură), să ia hotărâri, într-o atitudine de libertate şi cu un sens limpede de responsabilitate personală, care nu poate fi delegată altora. Dar alegerea nu are ca referinţă o grămadă de prescripţii formulate o dată pentru totdeauna, o mulţime de norme deja fixate de la plecare, o listă prestabilită, cu toate că atenţia la glasul Spiritului care, deşi ne oferă o orientare de fond, devine “inspiratoarea” comportamentelor neaşteptate, îndrăzneţe, generoase, nescontate. Şi terenul nu este cel arid, al unui codice, ci cel fraged, fertil, al vieţii.

În sfârşit, ar fi bine să nu uităm că privirea celui credincios oscilează între doi poli care sunt mereu legaţi împreună: exigenţele “imposibile” dar necesare ale lui Dumnezeu, şi indulgenţa sa infinită. Cristos, pentru că ne iubeşte, pentru că vrea fericirea noastră, ne cere mult, ne cere totul. Dar, împreună, nu ignoră slăbiciunile noastre şi mizeriile noastre. Pretinde un răspuns serios, o angajare absolută. Şi aşteaptă, împreună, căinţa şi recunoaşterea umilă a insuficienţelor noastre.

Dumnezeu, “pentru cei care îl iubesc” – cum ne aminteşte Paul în lectura a doua – ne-a descoperit lucruri ne mai văzute sau simţite. Aceste lucruri ne mai auzite şi ne gândite le-a depus ca un secret, dar şi ca un germen, în inima celor credincioşi. Şi acest germen produce o înţelepciune “divină, misterioasă, ascunsă”, care nu este din această lume nici de la stăpânitorii acestei lumi, dar ne este comunicată numai de Duh prin şcoala şi forţa Celui Răstignit. Totuşi este vorba pentru fiecare din noi, de a ne lăsa provocaţi, de a ne cutremura mereu, de acel palpitant “dar eu vă spun” care ne împinge pe terenul noutăţii celei mai tulburătoare.