Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a V-a după Paşte
Anul C (A, B)
Lecturi:
Fapte 14,21-27
Apocalips 21,1-5
Ioan 13,31-35

Ioan 13,31-35

Isus a spus: “Acum a fost glorificat Fiul Omului şi Dumnezeu a fost glorificat în el, iar dacă Dumnezeu a fost glorificat în el, şi Dumnezeu îl va glorifica în el însuşi, şi-l va glorifica îndată. Copii, încă puţin mai sunt cu voi. Mă veţi căuta şi, aşa cum le-am spus iudeilor, vă spun acum şi vouă: «Unde merg eu, voi nu puteţi veni». Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii. Aşa cum eu v-am iubit, aşa să vă iubiţi unul pe altul. Prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii.”

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Şerban Tarciziu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Eduard Patraşcu
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Şerban Tarciziu
pr. Claudiu Dumea
pr. Alessandro Pronzato

 

* * *

 

Înviere şi iubire

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Toate artele – pictura, muzica, sculptura, arhitectura etc. îşi au unele realizări care ating culmea perfecţiunii, devenind capodopere. Fiecare capodoperă are o ultimă trăsătură care pune în evidenţă geniul omenesc, despre care se spune că este 99% transpiraţie şi 1% inspiraţie.

Isus – Fiul Omului prin excelenţă – în care Tatăl a pus tot darul desăvârşit (Col 2,3), venind pe pământ şi acţionând conform desăvârşirii sale, a trebuit să realizeze ceva excepţional, o capodoperă. Care? Desigur: legea nouă a iubirii (In 13,34). Ea este rodul misterului pascal, rodul transpiraţiei cu sânge, al morţii pe cruce şi al învierii în proporţie de 100%. De ce este şi rămâne veşnic nouă? Pentru că izvorăşte din veşnicia iubirii lui Dumnezeu şi se revarsă în lume prin Duhul Sfânt (cf. Rom 5,5), care este desăvârşirea misterului pascal. Acest Mister pascal se actualizează mereu în suflet prin Botez, Mir şi Euharistie. Prin aceste taine faptele noastre bune devin mereu tot mai noi şi capătă o valoare atât de mare încât împlinesc cerinţa lui Isus: precum v-am iubit eu pe voi, tot aşa să vă iubiţi şi voi unul pe altul (In 13,34).

Antichitatea păgână l-a cinstit pe Prometeu şi l-a pus în rândul zeilor pentru faptul că a adus focul din cer şi l-a dat oamenilor. Dar focul iubirii divine, adus în inimile oamenilor de Duhul Sfânt, este opera lui Isus; operă incalculabil mai valoroasă decât cea atribuită miticului Prometeu, fiindcă ea constituie metrul cel nou, noua unitate de măsură a iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele şi constă în a iubi fără măsură, infinit, cu iubire veşnic nouă: aşa cum v-am iubit eu.

Isus, pentru a ne face capabili de a ne iubi fără măsură, ne-a dat un nou mijloc de realizare a iubirii, deosebit de eficient: Botezul. Prin Botez toarnă în suflet sămânţa iubirii divine, care ne iartă de păcatul strămoşesc, fără a-i cere personal acest lucru şi ne dă harul sfinţitor, ne face părtaşi ai naturii divine, fără a-i fi cerut acest lucru în mod personal. Acest fapt ne obligă să conştientizăm iubirea divină din noi şi să acţionăm în consecinţă, adică să iertăm şi să dăm aproapelui ajutorul de care are trebuinţă, chiar dacă nu ne cere personal, dar ne cere Isus, aşa cum noi i-am cerut iertare şi har la Botez prin părinţii şi naşii noştri. Isus, pentru a ne face capabili de a ne iubi fără măsură, ni l-a trimis pe Duhul Sfânt care să reverse în inimile noastre caritatea lui Dumnezeu însuşi (cf. Rom 5,5).

Să-l ascultăm pe sfântul Augustin relativ la acest fapt: Domnul spune că dă o poruncă nouă ucenicilor săi, aceea de a se iubi unii pe alţii (In 13,34). Dar oare nu exista această poruncă deja în Vechiul Testament? Ba da: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (Lev 19,18). Pentru ce zice Domnul că porunca este nouă? Este oare o poruncă nouă pentru faptul că ne despoaie de omul cel vechi, pentru a ne îmbrăca în omul cel nou? Categoric. Porunca îl face nou pe acela care ascultă, sau, mai bine zis, pe acela care se arată ascultător. Dar iubirea care regenerează nu este cea pur omenească, ci aceea pe care Cristos o contradistinge şi o califică prin cuvintele: “După cum v-am iubit eu”. Ceea ce am arătat mai înainte; dar trebuie să mai ştim că Legea Vechiului Testament era pornită din motive pur pământeşti, cu răsplată vremelnică, era o Lege a conştientizării iubirii naturale, pornită din morala cea mai simplă: Să nu faci altuia ceea ce n-ai dori să-ţi facă ţie altul.

Iubirea nouă adusă de Cristos ne reînnoieşte fiindcă ne comunică viaţa cea nouă, rod al unirii naturii divine cu cea umană din sânul Fecioarei, realizarea Duhului Sfânt şi care ne este împărtăşită prin Euharistie, prin sfântul Mir şi ne face vestitori ai noii alianţe, martori ai învierii. Mai mult: această lege are putere retroactivă, reînnoieşte pe drepţii din vechime, pe patriarhi şi pe profeţi.

Iubirea nouă este universală, reînnoieşte acum chiar toate popoarele şi întreg neamul omenesc, formând o unitate nouă, trupul mistic, Biserica, mireasa unicului Fiu al lui Dumnezeu, despre care spune Cântarea Cântărilor: Cine este aceea care se înalţă strălucitoare ca aurora? (8,5). Este Biserica lui Isus, care are menirea, nu numai de a reînnoi lumea, ci chiar întreg universul, fiindcă toată făptura suspină şi aşteaptă arătarea în slavă a fiilor lui Dumnezeu (Rom 8,22). Din acest motiv, membrii Bisericii trebuie să fie plini de grijă nu numai unii faţă de alţii, ci faţă de toţi oamenii, faţă de întreaga natură, fiindcă şi ea este capodopera iubirii divine. Numai aşa ne dovedim a fi fiii Celui Preaînalt şi fraţii unicului Fiu al lui Dumnezeu.

Iubindu-se reciproc, cu acea iubire cu care Isus însuşi i-a iubit pe oameni, fraţii săi, el îi călăuzeşte acolo unde se va realiza total dorinţa după fericire (cf. Ps 102,5), când Dumnezeu va fi totul în toţi prin iubirea veşnic nouă (cf. 1Cor 15,28).

Raţiunea lui Isus de a fi pe pământ, de a fi om, de a fi mereu în mijlocul nostru prin cuvântul său şi prin sfintele taine, este acela de a ne iubi unii pe alţii.

A mai fost oare cineva în istorie care să fi trăit, să fi voit şi să fi găsit mijlocul necesar pentru a rămâne cu oamenii numai pentru a-i iubi, pentru a-i învăţa să se iubească dumnezeieşte unii pe alţii? Nu. Atunci ceea ce a făcut Isus este şi va rămâne pururi nou.

Iubirea, făcând parte din categoria valorilor universale, ca şi adevărul, frumosul şi binele, trebuie împărtăşită la toată făptura. Dumnezeu este iubire (1In 4,8) şi noi devenim iubire când ne străduim ca Dumnezeu să fie totul în toţi. Misiunea noastră de iubire este de a-l face vizibil pe cel invizibil: De pe aceasta vă vor cunoaşte oamenii că sunteţi ai mei.

Iubirea este cheia secretului zelului neobosit al apostolilor Paul şi Barnaba (lectura I-a). Deşi necazurile s-au abătut asupra lor, precum valurile mării asupra ţărmurilor, ei au rămas statornici în predicarea cuvântului, care conţine secretul iubirii, fiind convinşi că Isus lucrează prin ei.

Iubirea este cheia convertirii lumii păgâne la credinţă. Priviţi-i cum se iubesc!

La iubire nouă, răsplată nouă.

Pentru a-i încuraja pe toţi pe drumul mântuirii, sfântul Ioan evanghelistul ne face să întrezărim slava care ne aşteaptă: vom deveni Ierusalimul ceresc, îmbrăcat în strălucire, ca o mireasă împodobită pentru mirele ei, ca o iubire pentru altă iubire, ca o locuinţă veşnică pentru Fiul lui Dumnezeu, în care va fi numai fericire, fiindcă numai iubirea este aceea care rămâne veşnic nouă, tânără şi plină de farmec, ea este cheia tinereţii fără bătrâneţe. Iubirea singură ne face pietre vii ale cetăţii Ierusalimului ceresc.

Ca iubirea să rămână veşnic nouă în sufletele noastre, avem trebuinţă de un conservant al iubirii. Conservantul iubirii veşnice este smerenia. Cel care se va smeri, va fi înălţat (Lc 14,11).

N-au existat şi nu vor exista până la sfârşitul lumii pilde mai frumoase, mai grăitoare, mai edificatoare şi mai înălţătoare decât acelea care îşi au rădăcinile în iubirea cea nouă, cea mai curată, care este iubirea lui Isus: Aşa cum v-am iubit eu.

Ce a făcut Isus înainte de a ne da această poruncă nouă? S-a smerit. Încingându-se cu un ştergar, a turnat apă într-un lighean şi, precum cel din urmă servitor, s-a aplecat şi a spălat picioarele apostolilor, inclusiv pe ale aceluia care avea să-l trădeze, ale lui Iuda care l-a vândut pentru treizeci de arginţi (cf. In 13,5 ş.u.). Numai iubirea care merge mână în mână cu smerenia poate mântui, poate ferici, poate clădi o lume nouă, poate învia o lume veche la o viaţă nouă, poate chiar să scoată morţii din morminte, poate înălţa până la desăvârşirea Tatălui ceresc, poate realiza veşnic noi capodopere.

Numai iubind devenim capodopere divine.

Revarsă, Doamne, în noi, Duhul iubirii tale! Amin.

 

* * *

 

Identitatea creştină

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Cunoscutul artist Paul Gustave Dore (1821-1883) şi-a pierdut paşaportul pe când călătorea prin Europa. Când a ajuns la o graniţă i-a explicat unui grănicer situaţia specială în care se afla. Spunându-şi numele, Dore spera că va fi recunoscut şi i se va permite să meargă mai departe. Grănicerul i-a spus însă că sunt mulţi cei care pretind că ar fi unul sau altul, apelând la nume sonore, fără să fie de fapt cine spun. Dore a insistat însă că el este cine pretinde că este. “Bine”, spuse atunci grănicerul. “Îţi vom da un test, iar dacă îl treci îţi vom permite să mergi mai departe.” I-a dat un creion şi o bucată de hârtie, cerându-i să îi deseneze pe ţăranii care se aflau alături. Dore a executat cererea rapid şi cu îndemânare, grănicerul fiind convins atunci că el este cu adevărat artistul care pretindea că este. Acţiunea lui i-a confirmat identitatea.

Pentru creştini a fost mereu o problemă să spună lumii cine sunt. În unele perioade ale istoriei, şi chiar şi astăzi în anumite locuri din lume, îmbrăcămintea a jucat şi joacă un rol important în declararea identităţii cuiva. Să ne gândim la diversele “uniforme” ale diferitelor ordine şi congregaţii, care îi disting pe membrii acestora nu doar de creştinii de rând, ci şi între ei. În unele Biserici africane există chiar obiceiul ca credincioşii să aibă o îmbrăcăminte diferită de cea a necredincioşilor, constând într-o robă albă, lungă, iar liderii au în plus o eşarfă de diferite culori. În Bisericile din alte continente un astfel de obicei nu există, ele urmând expresia lui Shakespeare: “Cucullus non facit monachum” (nu hainele te fac călugăr).

Folosirea unor haine speciale este o soluţie pentru a exprima cine suntem noi cu adevărat. Suntem fiinţe care ne folosim de simboluri, şi însăşi credinţa noastră îşi are simbolurile ei. Chiar şi Isus a fost interesat de această problemă, de a-şi evidenţia discipolii de necredincioşii din jurul lor. Dar abordarea Lui merge dincolo de haine. Pentru Isus, diferenţa esenţială dintre creştini şi necreştini nu stă în modul în care se îmbracă, ci în modul în care trăiesc. “Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii. Aşa cum eu v-am iubit, aşa să vă iubiţi unul pe altul. Prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13,34-35). Iubirea este identitatea creştină. Iubirea este obiceiul creştinului. Dacă noi ne îmbrăcăm în iubire arătăm cu adevărat că aparţinem grupului creştinilor. Dacă nu, ne excludem singuri.

Isus doreşte ca lumea să ne poată recunoaşte ca şi creştini. Trebuie să evanghelizăm şi să dăm mărturie despre credinţa noastră celor din jur. Dar evanghelizarea şi mărturia eficientă au prea puţin de-a face cu fluenţa discursului nostru şi mai mult cu modul în care trăim, cu conformarea lui după standardul creştin. În Africa, primii misionari care au venit s-au concentrat pe predicare şi au adus la credinţă câţiva oameni. Următorii care au venit s-au concentrat şi pe slujirea oamenilor, oferindu-le şi asistenţă medicală şi instruire, pe lângă hrana spirituală. Aceştia au reuşit să strângă mase acolo unde primii strângeau doar câţiva oameni. Cuvintele sunt doar o parte a mărturiei noastre despre Cristos. Aşa după cum le spunea Sf. Francisc de Assisi confraţilor săi: “Predicaţi Evanghelia clipă de clipă şi folosiţi-vă şi de cuvinte dacă este necesar.”

Marele Mahatma Gandhi a fost întrebat odată ce crede despre creştinism. Răspunsul lui ne dă o idee despre motivul probabil care ţine două treimi din populaţia lumii departe de Vestea cea Bună a creştinismului: “Am un mare respect pentru creştinism. Citesc adesea Predica de pe Munte şi m-a îmbogăţit mult lectura ei. Nu ştiu să fie cineva care să fi făcut mai mult pentru omenire decât Isus. De fapt nu este nimic greşit cu creştinismul, dar problema mea sunteţi voi, creştinii. Nu trăiţi la înălţimea propriilor voastre învăţături.” Cea mai mare cinste pe care o putem aduce credinţei creştine este să o trăim astfel încât prin noi oamenii să poată să intuiască iubirea nelimitată şi necondiţionată pe care Dumnezeu ne-a arătat-o în Cristos.

 

* * *

 

Porunca cea nouă

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iaşi
Copyright: Predici.cnet.ro

Există un cuvânt care se repetă de mai multe ori în lecturile biblice de astăzi şi care formează nota dominantă: este vorba despre adjectivul “nou”. Ioan scrie: “Am văzut un cer nou şi un pământ nou… Am văzut Noul Ierusalim”; în prima lectură auzim glasul lui Dumnezeu care spune: “Iată, Eu toate le fac noi”; în cele din urmă, în Evanghelie Isus ne spune: “Poruncă nouă vă dau vouă”. Acest mesaj ni s-a dat într-un context pascal, pentru a ne spune că de la Paşte, de la Învierea lui Cristos ne vine toată noutatea. Învierea Domnului este acel eveniment nou care permite tuturor lucrurilor să se reînnoiască. “Cristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă”. Sărbătoarea Paştelui, spun Sfinţii Părinţi ai Bisericii, este “reînnoirea lumii”, o trecere de la bătrâneţe la tinereţe, la acea tinereţe ca simplitate nu ca vârstă. “Căzuserăm din cauza bătrâneţii păcatului, însă prin Învierea lui Cristos am fost reînnoiţi în nevinovăţia copiilor” (Sf. Maxim din Torino).

În ce constă însă şi cum se manifestă această noutate? Trebuie să plecăm de la Evanghelie; Isus spune: “Copii, încă puţin mai sunt cu voi… Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii… cum v-am iubit Eu”. Prin urmare, noutatea stă în dragoste! Dar pentru ce oare numeşte “nouă” această poruncă cunoscută chiar şi în Vechiul Testament, şi pentru ce în altă parte o numeşte “porunca Sa”? Răspunsul este: pentru că numai acum, cu El, această poruncă devenea posibilă. Într-adevăr, exista şi mai înainte, însă nu era decât o simplă teorie, un ideal abstract; era cu totul altceva. Desigur, au existat oameni care s-au iubit unii pe alţii chiar şi înainte de Cristos; dar pentru ce? Pentru că erau rude, aliaţi, tovarăşi, prieteni, aparţineau aceluiaşi trib sau aceluiaşi popor. Prin urmare, ceva-ceva îi lega între ei, deosebindu-se de ceilalţi. Acum trebuie depăşite aceste calapoade: să-l iubim pe cel ce ne persecută, să-i iubim pe duşmani, pe cei ce nu ne salută sau nu ne iubesc. A-mi iubi fratele pentru el însuşi, nu pentru că mi-ar fi mie de folos. Cuvântul “aproape” ţi-a schimbat conţinutul, s-a dezvoltat în aşa fel încât să cuprindă nu numai pe cei apropiaţi, ci chiar pe fiecare om, pe care ţi-l poţi apropia (cf. Parabola samariteanului milostiv).

Porunca lui Cristos este nouă pentru că conţinutul ei este nou; şi chiar mai mult, pentru că posibilitatea ei este nouă. Numai acum se pot iubi fraţii unii pe alţii, adică toţi oamenii, pentru că El ne-a iubit mai întâi. Totul se află aici. Fiul lui Dumnezeu ne-a procurat această sămânţă nouă care dispăruse de pe faţa pământului odată cu păcatul, adică dragostea. Aşa a iubit Dumnezeu lumea… de aceea şi noi trebuie să ne iubim unii pe alţii. Isus a trăit această dragoste până la sfârşit, iubindu-ne aşa cum suntem, şi identificându-se cu noi în faţa Tatălui, iertându-ne şi murind pentru noi. Până la “sfârşit” ne-a iubit, şi acest cuvânt nu indică numai sfârşitul vieţii, ci limita extremă a posibilului, împlinirea totală, ceea ce este proclamat pe cruce când spune: “Totul s-a sfârşit!” Iubindu-ne în felul acesta, Isus ne-a răscumpărat. De acum încolo va trebui să existe în noi ceva prin care putem şi trebuie să fim iubiţi; trebuie să existe ceva în fratele nostru, în fiecare om, prin care să iubim.

Isus Cristos, iubindu-ne, ne-a făcut amabili, demni de dragoste unii în ochii altora. Există un motiv pentru care tot omul, chiar şi cel mai compromis în faţa vieţii, poate şi trebuie să fie iubit, din cauză că el este iubit de Dumnezeu şi că Dumnezeu îl vrea mântuit. Acest motiv nu se bazează pe frumuseţe, pe simpatie, pe tinereţe, ci pe noua realitate creată de Cristos. Iată pentru ce o astfel de dragoste nouă îşi va avea manifestarea sa autentică nu în a-l saluta pe cel ce ne salută, nu în a-l invita pe cel ce ne invită, ci în a-i iubi pe acei oameni cu care soarta a fost mai zgârcită şi avem mai puţine motive naturale de a-i iubi: pe cel bicisnic şi sărac, pe omul bolnav, tânăr sau bătrân; pe cei care ne fac bine şi pe cei care ne fac răul, tocmai pentru că în acest caz este clar că-l iubim pe fratele nostru nu pentru ceea ce are şi poate da, ci numai pentru ceea ce el este în ochii credinţei.

Porunca lui Cristos este nouă şi pentru un alt motiv: pentru că reînnoieşte. Această poruncă este de aşa natură încât poate schimba faţa pământului, poate transforma raporturile omeneşti, asemenea acelui aluat despre care vorbeşte Isus, care, amestecat în frământătură, o face să fermenteze, să se dezvolte. “Cristos ne-a dat poruncă nouă de a ne iubi unii pe alţii, aşa cum el ne-a iubit. Aceasta este dragostea care înnoieşte, făcându-ne oameni noi, moştenitori ai Noului Testament, cântăreţii acelei cântări noi…” Aceasta este dragostea care acum reînnoieşte popoarele şi uneşte întreg neamul omenesc, răspândit în toate colţurile lumii, pentru a forma un popor nou, Trupul Miresei celei noi a unicului fiu al lui Dumnezeu” (Sf. Augustin Tract).

În fragmentul Apocalipsului Ioan ne-a descris imaginea ideală a acestei comunităţi născute din evenimentul pascal: este Noul Ierusalim, umanitatea reînnoită de Cuvântul şi de jertfa lui Cristos, formată din pietre vii, unite între ele cu lanţul dragostei. Totul este atât de curat şi de luminos în ea încât îi sugerează privitorului imaginile cele mai mişcătoare şi mai frumoase, ca acelea ale unei mirese în ziua nunţii ei; Dumnezeu locuieşte în centru, şterge orice lacrimă; nu mai există nici întristare şi nici tânguire ori plâns şi cu toţii cântă o cântare nouă. Dumnezeu însăşi proclamă împlinită această noutate a tuturor lucrurilor prin cuvintele amintite: “Iată, Eu fac toate lucrurile noi!”

În faţa acestei privelişti noi, rămânem oarecum îngroziţi şi ispitiţi în credinţă, pentru că nu putem face nimic spre a o confrunta cu imaginea reală a vieţii noastre, nici după două mii de ani de când Cristos a proclamat această poruncă nouă. În cetatea noastră de aici de pe pământ încă nu poate fi auzită acea cântare nouă a dragostei, ci mai degrabă se poate auzi cântecul vechi al armelor ucigătoare, al sirenelor care urlă după ce au cules de pe străzi victimele urii şi ale violenţei. Mai există încă pe această lume atâta plâns, atâta necaz, chin, tristeţe şi moarte! Mai sunt încă atâtea lacrimi în ochii oamenilor, dar absolut toate sunt cauzate de lipsa de dragoste sau de trădarea dragostei.

Noi însă nu trebuie să şovăim în credinţă şi în nădejde, ca şi cum totul nu a fost decât o iluzie, un vis efemer al umanităţii, ca şi cum Cristos s-ar fi înşelat atunci când a dat această poruncă nouă, care este dragostea. Nu trebuie să cădem în acea ispită în care au căzut unii numai la câteva decenii de la moartea lui Cristos, din cauză că Domnul întârzia să vină, aşa cum promisese, spunând: “Unde este făgăduinţa venirii lui? Căci de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii”. Diferenţa este enormă: acum noi ştim cum ar putea fi viaţa în comunitatea oamenilor dacă ne-am iubi reciproc, de aceea nu ne resemnăm, ci luptăm, nădăjduim pentru o viaţă mai bună şi mai cinstită.

Ioan, vorbind despre acea imagine a societăţii şi a Bisericii, îşi dădea perfect de bine seama că aşa ceva nu se va putea realiza pe deplin decât în cerurile cele noi şi pe noul pământ, după ce Dumnezeu, la sfârşitul acestei istorii chinuite a omenirii, va schimba faţa pământului, care va fi ultima şi adevărata faţă a pământului. Între timp, Noul Testament ştie şi ne atrage atenţia că cetatea în care trebuie să vieţuim este o cetate pământească, un teren în care cresc de-a valma grâul şi neghina, un voloc care adună din învolburarea apelor peşti buni şi răi. Mai mult, peşti pe jumătate buni, pe jumătate răi, cu alte cuvinte putrezi pe jumătate. Aceasta este situaţia în care trebuie să se dezvolte comunitatea creştină, să-şi mărească volumul dragostei, pentru a pregăti coborârea Ierusalimului ceresc, chiar în această viaţă.

Prima lectură ne spune că această realitate concretă este a noastră; descrie apoi comunitatea creştină care, “prin multe încercări”, se pregăteşte să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Ceea ce este mai impresionant în această descriere a primilor paşi pe care Biserica îi face în lume este curajul şi încrederea cu care ucenicii lui Isus se străduiesc prin predici, prin organizarea interioară, rugăciune, comuniune şi informare reciprocă, să ducă lumea feroce şi păgână de pe atunci la minunata noutate a dragostei lui Cristos. Prin urmare, comunitatea creştină este aici răspunsul la întrebările pe care ni le-am pus mai sus. După ce a dat această poruncă nouă, Isus adaugă: “După aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei, dacă vă veţi iubi unii pe alţii”. Pentru a fi un semn pentru lumea aceasta, porunca cea nouă are nevoie de comunitate, după cum Euharistia are nevoie de pâine şi lumina de un paravan pe care să se proiecteze.

Numai comunitatea este “credibilă”; dragostea nu poate fi credibilă dacă rămâne intimă şi individuală. Porunca cea nouă a lui Isus echivalează cu porunca de a forma Biserica Lui ca pe o comunitate a dragostei şi a unei reciproce slujiri. Comunitatea creştină este iniţierea lumii noi, este noul Ierusalim, care începe deja să se coboare din cer, chiar dacă numai imperfect şi parţial. Însă nu o comunitate oarecare, pur convenţională şi juridică, aşa ca atâtea parohii, şi chiar comunităţi religioase, ci o adevărată comunitate, în care membrii ei să poată măcar din când în când să se adune toţi la un loc; să se poată ruga împreună, să se cunoască, să se ierte, să poarte sarcina unul altuia, să actualizeze o oarecare comuniune de resurse, de tot felul de trebuinţe şi mai ales “acea comuniune a Duhului”.

În zilele noastre, oriunde au fost iniţiate comunităţi de acest fel – chiar şi în forme mai modeste – atât în cadrul cât şi în afara parohiilor, se observă reînflorirea miracolelor Bisericii primitive. Cel care vine în contact pentru prima dată cu astfel de comunităţi este cuprins de acea uimire a păgânilor de pe atunci, care văzându-i pe creştini ieşind de la adunări exclamau: “Ia te uită la ei, cât de mult se iubesc!” (Tertulian). Văzând asemenea lucruri oamenii au impresia că văd ceva cu totul nou, care nu este din această lume: o părticică a unei lumi noi, chiar dacă încă este marcată de sărăcie şi de lipsuri; ei le spun unor asemenea creştini cu toată sinceritatea: “Dumnezeu se află în mijlocul vostru!”

La sfârşitul acestor reflecţii cu privire la porunca cea nouă, Liturghia de astăzi primeşte o forţă cu totul deosebită, care nu este alta decât întâlnirea cu izvorul acelei dragoste noi: “Noi îl iubim pentru că El ne-a iubit mai întâi” şi “s-a dat pentru noi”. Este manifestarea acelei comunităţi noi care se construieşte în jurul bobului de grâu căzut sub brazdă; este făgăduinţa că într-o zi Dumnezeu va reînnoi faţa pământului.

 

* * *

 

Duminica a V-a a Paştelui

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

După ce a ieşit Iuda din cenacol, Isus a zis: “Acum a fost preamărit Fiul Omului şi Dumnezeu a fost preamărit în El… Copilaşii mei, încă puţin timp mai sunt cu voi. Poruncă nouă vă dau: să vă iubiţi unii pe alţii; precum şi Eu v-am iubit, aşa şi voi să vă iubiţi unii pe alţii. După aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea iubire unii faţă de alţii.” (In 13,31.33-35)

Fragmentul evanghelic care se citeşte în duminica a V-a a Paştelui relatează un eveniment petrecut nu după Învierea glorioasă a lui Isus Cristos, ci în timpul ultimei Cine pe care El a luat-o împreună cu ucenicii săi. Textul ne readuce în atmosfera tensionată a ajunului Pătimirii Mântuitorului şi totuşi în centrul lui porunca pe care Isus o dă ucenicilor – precum şi Eu v-am iubit, aşa şi voi să vă iubiţi unii pe alţii – ni se înfăţişează ca o rază de lumină şi de speranţă. Cuvintele lui Isus sunt cuvinte testamentare de care ucenicii îşi vor aduce aminte cu drag mai târziu, după Învierea Preaslăvită. Şi aceste cuvinte revin ca un ecou suav în urechile ucenicilor (şi ale noastre) atunci când Cristos îşi va anunţa glorioasa înălţare la cer (eveniment pe care şi noi ne pregătim să-l celebrăm). Mai mult, împlinirea acestei porunci conferă o dimensiune identitară şi misionară ucenicilor de vreme ce după aceasta vor cunoaşte toţi că sunt ucenicii Lui. În sfârşit, şi nu în ultimul rând, trăirea acestei porunci deschide perspectivele unei înnoiri nu doar la nivel social ci chiar cosmic de vreme ce iubirea care l-a purtat în Pătimire, era iubirea cu care însuşi Tatăl ne-a iubit.

Eu, Ioan, am văzut un cer nou şi un pământ nou, pentru că cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut, şi marea nu mai este.

Şi eu, Ioan, am văzut cetatea sfântă, Ierusalimul cel nou, coborând din cer, de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei. Şi am auzit un glas puternic răsunând de pe tron: “Iată locuinţa lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui în mijlocul lor şi ei vor fi poporul său, iar El va fi Dumnezeul lor. Şi va şterge toată lacrima din ochii lor şi moarte nu va mai fi… (Ap 21,1-4)

Transfigurarea pământului dintâi şi a cerului dintâi despre care vorbeşte sfântul Ioan este lucrarea restauratoare înfăptuită de Cristos, Mielul jertfit, care a biruit moartea. În această nouă creaţie în care Ierusalimul transfigurat capătă chip de mireasă frumos gătită, adună în sânul ei pe cei care şi-au spălat veştmintele în sângele Mielului şi care îl urmează cu fidelitate. Or fidelitatea şi-au dovedit-o atunci când i-au împlinit poruncile şi mai ales atunci când au dovedit, în ciuda tuturor persecuţiilor şi suferinţelor, că iubesc şi se iubesc unii pe alţii.

 

* * *

 

Norocul de a ţine în mână cartea care pierde

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Turcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Dar există cu adevărat acea cetate?

În faţa descrierii acelei cetăţi, apare dorinţa de a cere îndată cetăţenia. Ce noroc: să poţi trăi într-un loc unde toate lucrurile miros a proaspăt pentru că au fost făcute “noi”, moartea a fost izgonită, lacrimile au fost şterse definitiv din ochi, nimeni nu mai trebuie să se plângă, au dispărut lucrurile urâte, neplăcerile şi nenorocirile, forţele răului aruncate afară, puterile ostile neutralizate, şi toţi se pot bucura de prezenţa constantă şi benefică a lui Dumnezeu.

Dar nu este cazul să ne facem prea multe iluzii. Cetatea descrisă în a doua lectură este Ierusalimul ceresc. “Cerul nou” şi “pământul nou” sunt obiectul speranţei noastre, punctul final de sosire al unui drum aspru. Acum cerul care este deasupra noastră este încă străbătut de nori întunecoşi, ameninţători, şi pământul pe care păşesc picioarele noastre este populat de prezenţe nu totdeauna încurajatoare. Spectacolul la care suntem constrânşi să asistăm este făcut din “lucrurile de mai înainte”. Adică este o replică descurajatoare de gesturi triste, mizerii asortate, prefăcătorii dezgustătoare, stupidităţi cumplite. Şi sângele şi lacrimi curg în torente. Şi tragedia se amestecă cu farsa. Şi chiar atunci când se anunţă noutăţi senzaţionale, se observă foarte repede că sunt scoase din vechime, auzite din nou, repertoriu insuportabil.

Important este de a nu ceda

Este semnificativ că fragmentul luminos din Apocalips, de la liturgia de astăzi, este aşezat în mijloc, între două pagini care stabilesc un motiv de contrast strident. Ca o flacără cuprinsă între două pietre. Pe de o parte (textul din Fapte), de fapt, ne amintim de “multele încercări” la care suntem supuşi. De cealaltă parte găsim un trădător care se roteşte noaptea. Cerurile noi şi pământul nou par deci de neatins, aşezate într-o altă dimensiune. Aici trebuie să ne mulţumim să înghiţim amărăciunile şi să umblăm învăluiţi de ceaţă.

Chiar aşa? Acele două pietre supărătoare reprezintă numai un element de contrast sau ne lasă să întrevedem o mică trecere care ne permite să intuim, fie chiar într-un fel nesigur şi provizoriu, cu contradicţiile inevitabile, realitatea definitivă? Să examinăm lucrurile de aproape. Paul şi Barnaba parcurg cetăţile din podişul Anatoliei pentru a însufleţi şi îndemna pe credincioşi. Semn evident că credinţa era pusă la încercare. Credinţa, atunci ca şi astăzi, este supusă în mod necesar la zguduituri tari. Până când nu este încercare, opoziţie, se poate… crede că crezi.

Apostolii îndeamnă să “rămână tari în credinţă”. Nu este vorba de a lua atitudinea de eroi şi a sfida totul şi pe toţi. Pur şi simplu, este problema de a nu ceda, de a nu slăbi credinţa. Dacă credinţa este legătura cu Cineva, atunci ” rămâne tare” când nu lasă credinţa în momentul în care se înfurie furtuna. Desigur, Paul şi Barnaba întăresc, şterg lacrimi. Dar nu pot garanta că nu se vor revărsa altele. Nu asigură că, de aici înainte, calea va fi eliberată de dificultăţi, de pe cer vor fi măturaţi norii cei mai neliniştitori, şi la orizontul credincioşilor va apare “frumosul stabil”. Dimpotrivă, accentuează că “este necesar să suporte multe încercări”.

Trecerea obligatorie spre “un cer nou şi un pământ nou” este aceasta, nu alta: strâmtorată, nesigură, sfâşietoare, expusă la rafalele geroase ale vânturilor furioase. Chiar şi păgânii cărora, de puţin timp, Dumnezeu “le-a deschis poarta credinţei” (şi este marea şi mângâietoarea ştire comunicată de Paul primelor comunităţi), trebuie şi ei să traverseze acea “trecere” foarte dificilă. Adică, sosirea presupune un drum incomod parcurs sub semnul perseverenţei şi fidelităţii. Isus a promis clar: “Voi sunteţi cei care aţi rămas statornici cu mine în încercări; şi eu pregătesc pentru voi o împărăţie, aşa cum Tatăl a pregătit pentru mine, ca să puteţi mânca şi bea la masa mea în împărăţia mea…” (Lc 22, 28-30).

Chiar şi lui Petru Cristos îi vestise: “Simone, Simone, iată satana a căutat să te cearnă ca pe grâu; dar…” După acel “dar” ne-am fi aşteptat să spună: “eu am împiedicat ca voi să treceţi prin acea sită riscantă, să evitaţi acea operaţie cu un sfârşit nesigur.” Dimpotrivă: “M-am rugat pentru tine pentru ca să nu scadă credinţa ta” (Lc 22,31). Credinţa care “nu scade” nu este deci o credinţă scutită de luptă din cauza constituţiei firave a persoanei, ci credinţa întărită de încercare. În sfârşit: “cerul nou” nu plouă peste noi pe neaşteptate, nici “pământul nou” nu încolţeşte pe neaşteptate sub picioarele noastre. Se apropie de noi pas cu pas, croindu-ne calea, cu greutate, între zidurile de întuneric care par că ne sufocă, şi eliberând terenul de pietrele ascuţite.

A ales partea greşită

Evanghelia prezintă un alt paradox. Isus spune că a început “preamărirea” sa. Şi afirmă aceasta în momentul în care un prieten a “ieşit afară” pentru a-l trăda. Gloria, deci, nu trece prin succes, triumf, stăpânirea şi nimicirea duşmanilor. Cel care este “preamărit” apare, în ochii lumii, ca o înfrângere, un faliment, unul părăsit de toţi. Isus nu spune: victoria este asigurată pentru că suntem o putere, pentru că putem să învingem pe oricine, din cauza numărului şi a mijloacelor şi a ajutoarelor de care dispunem. Isus prezintă o glorie învăluită de slăbiciune, expusă batjocurii oamenilor. Fiul omului “glorificat” a ales partea greşită. A mizat pe cartea care pierde: cea a iubirii. În timp ce duşmanii ţin puternic în mână cărţile sigure ale forţei, vicleniei, banului care roade fidelitatea, complicitatea secretă, alianţele care asigură succesul în acţiune.

Şi, mai paradoxal, chiar în momentul în care acea carte se descoperă că pierde, o pune în mâinile ucenicilor. “Vă dau o poruncă nouă: ca să vă iubiţi unii pe alţii…”. Şi nu este o carte care se poate juca în modul pe care îl preferăm noi, ci numai în modul în care a jucat-o El: “Aşa cum eu v-am iubit pe voi, astfel să vă iubiţi şi voi unii pe alţii”. Al doilea termen de echivalenţă nu mai este iubirea faţă de noi înşine (“iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi”), ci iubirea manifestată de Cristos (“iubiţi-vă aşa cum eu v-am iubit pe voi”). Această carte devine şi semnul de recunoaştere al ucenicului. “Din aceasta vor şti toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă vă veţi iubi unii pe alţii”.

Apartenenţa la Cristos nu este secretă. Trebuie să fie manifestată. Toţi au dreptul s-o cunoască. Dar “semnul” este unul singur: iubirea. Deci numai iubirea descoperă credinţa noastră. O comunitate de credinţă devine în mod necesar o comunitate de iubire. Şi credinţa nu se răspândeşte în alt mod decât prin iubire. Eu lupt pentru adevăr când reuşesc să înving duşmanii cu armele carităţii. Eu apăr credinţa mea când nu cedez pe tărâmul carităţii. O credinţă “încercată” este o credinţă care aduce dovezi foarte clare pe tărâmul iubirii.

Cel credincios, deci, nu s-a apropiat încă de “cerurile noi” şi de “pământul nou”. Dar trăieşte deja, prin iubire, statutul acelei realităţi definitive, al acelei cetăţi promise. Nebunie, naivitate, prostie, utopie? Definiţiile şi etichetele nu contează. Necazul (sau frumuseţea) este că Învăţătorul jocului, pentru a ne asigura victoria, ne-a lăsat în mână singura carte care pierde.

În acel timp Biserica…

O scurtă notă particulară despre împrejurările, despre alegerea bătrânilor, sau prezbiterilor, în comunităţi (prima lectură). Alegerea este precedată de post şi rugăciune (“… după ce s-au rugat şi postit”). Important este şi gestul de la încheiere: “I-au încredinţat Domnului, în care au crezut”. Se poate intui că examenul fundamental la care erau supuşi candidaţii este cel al credinţei (este vorba, de fapt, de Domnul “în care crezuseră”). Şi pregătirea în această materie, atunci, nu se făcea cu ajutorul textelor (care încă nu existau).

Pe lângă aceasta încredinţarea în mâinile Domnului indică clar că ghidul comunităţii rămâne Cristos. Presbiterii asigură o legătură cu unicul Păstor, de care ei mai întâi trebuie să asculte şi căruia trebuie să-i dea cont, nu de “gestiunea”, ci de iubirea investită în grija comunităţii. Cei bătrâni, deci, sunt “de încredere” în măsura în care sunt încredinţaţi Domnului. Erau timpuri în care se aşezau la masă nu pentru a discuta, sau pentru a se pune de acord, ci pentru a posti. Şi se rugau nu pentru a fi acceptată o hotărâre deja luată, ci înainte de a alege (în mod colegial). Erau şi ar trebui să fie mereu timpurile Bisericii lui Cristos.

 

* * *

 

Duminica a V-a din Timpul Pascal

Autor: pr. Eduard Patraşcu
Copyright: Predici.cnet.ro

- comentariu exegetico spiritual la lecturi -

Lectura I (Fap 14,21b-27)

Prima călătorie misionară a lui Paul şi Barnaba se apropie de final. Parcurgând în sens invers oraşele evanghelizate, ei îi “întăresc” pe ucenici (c. 22): este, acesta, un final tipic limbajului misionar folosit in primul secol al erei creştine. Indică bine consolidarea în credinţă şi în modul creştin de a fi a acelora care au primit de puţin kerygma (anunţul) şi pot fi cu uşurinţă dezorientaţi de către experienţa persecuţiilor care însoţeşte aproape pretutindeni evanghelia şi predicarea ei, deci pe vestitorii ei. Noii ucenici sunt deci îndrumaţi să persevereze în credinţă, îmbrăţişând suferinţa ca participare la pasiunea lui Cristos. Întrucât comunităţile recent evanghelizate trebuie să înveţe să-şi trăiască singure credinţa, apostolii instituie în fiecare comunitate o primă formă de organizare eclezială prin alegerea şi instituirea prezbiterilor.

Este un moment de fundamentală importanţă în viaţa comunităţii: de aceea acest moment trebuie însoţit de rugăciune, post, de încredinţarea în mâinile Domnului (v. 23) – exact cum însuşi călătoria lui Paul şi Barnaba fusese pregătită de către Biserica din Antiohia Siriei (v. 26) unde acum se întorc. Misiunea apostolică împreună cu responsabilitatea eclezială, sunt misiuni pe care însuşi Domnul le încredinţează unora (13,2 şi urm.), dar de care fiecare comunitate trebuie să se simtă responsabilă susţinându-i pe “cei aleşi” prin rugăciune şi jertfă. De aceea, apostolii, imediat ce ajung la destinaţie, îi adună pe fraţi spre a-i face părtaşi de ceea ce Domnul ha făcut prin ei, deschizând şi păgânilor poarta credinţei. A Lui este misiunea, a Lui este harul, a Lui este rodul. Lui apostolii îi datorează toată lauda şi mărirea (v. 27).

Lectura a II-a (Ap 21,1-5a)

După ce a contemplat înfrângerea definitivă a forţelor răului şi judecata lui Dumnezeu (19,11-20,15), Ioan este făcut vrednic să cunoască consecinţa luminoasă a acestei lupţi: realitatea care apare în faţa ochilor săi este caracterizată de o noutate radicală, substanţială şi universală: întregul cosmos este implicat într-o astfel de transformare. Universul marcat de răutate – des simbolizat în Biblie de mare – este înlocuit de o realitate în mod calitativ diferită (v. 1). Dacă deja profeţii au anunţat venirea “cerurilor noi şi a pământului nou” (cf. Is 65,17) şi au prezentat Ierusalimul ca şi “mireasa lui Dumnezeu” (Is 62), orizontul lor rămâne totuşi în limitele timpului iar referinţa imediată era restaurarea materială a oraşului prin intervenţia recreatoare a lui Dumnezeu. Acum Ioan vede coborând din cerul cel nou pe pământul cel nou acest oraş-mireasă, simbolul locuinţei lui Dumnezeu cu oamenii.

Această temă “Dumnezeu care locuieşte cu oamenii” este o temă care parcurge “în mod ascuns” întreaga istorie sfântă şi, într-un anumit sens, indică semnificaţia ultimă a acestei istorii. De la intimitatea între Dumnezeu şi om în Eden, la Cortul Întâlnirii-Prezenţei (shekinah) care a însoţit poporul lui Israel în pelerinajul către Ţara Făgăduită, la Templul din Ierusalim, până la Întrupare, Dumnezeu s-a revelat mereu mai profund ca fiind Emanuel, “Dumnezeu cu noi”. După moartea-învierea lui Cristos, un nou-ultim pas se săvârşeşte în revelaţie: omul-este-cu-Dumnezeu. După ce a fost distrus în totalitate răul (cap. 20), un nou popor aparţine pe deplin Domnului care de acum este veşnic “cu ei” (v. 3). Citatele profetice vin una dupa alta pentru a descrie această splendidă realitate (Ez 37,27; Is 25,8; 35,10; 65,19) de comuniune, de consolare, de viaţă, de sărbătoare: ceva ce omul încă nu a cunoscut – pentru că Dumnezeu este Cel care face mereu noi toate lucrurile – şi care totuşi, încă de pe acum poate să preguste, deoarece “dacă cineva este în Cristos, este o creatură nouă: cele vechi au trecut, iată, au luat naştere altele noi” (2Cor 5,17; Is 43,19).

Evanghelia (In 13,31-33a.34-35)

Cu acest text începe “discursul de adio” a lui Isus făcut ucenicilor. Poarta Cenacolului se deschide şi Iuda iese pentru a duce la îndeplinire trădarea Învăţătorului. Evanghelia notează scurt: “Era noapte”. Noaptea păcatului, noaptea principelui acestei lumi. Şi Isus ştie că în câteva ore El va fi acolo, singur, în grădina din Ghetsemani, învăluit de aceleaşi umbre care vor încerca să-l înghită şi împotriva cărora va trebui să lupte până la sânge. Ştie toate aceste lucruri, şi totuşi ucenicilor le vorbeşte despre “glorificare Fiului Omului”. “Slava lui Dumnezeu” nu este facilul succes mondan, cât mai ales victoria binelui care pentru a lua naştere trebuie să treacă prin marea suferinţă. Crucea este astfel simbolul sânului matern care aduce adevărata viaţă.

Isus nu poate acum să “explice” ucenicilor săi semnificaţia morţii sale: singur o abordează şi o oferă. În cuvintele sale se simte cum vibrează grija pentru ucenici care, şi ei, peste puţin timp vor rămâne singuri aproape striviţi de forţa dubiului şi a scandalului. Ei nu-l pot urma, deocamdată. Pentru a face acest lucru au nevoie – acum mai mult decât oricând – de a fi păstraţi în numele său. Iată deci că le lasă testamentul “poruncii celei noi” a iubirii reciproce. Pentru a o trăi, ei vor fi mereu în comuniune cu el şi nimic nu va putea să-i smulgă din mâna sa. Ba mai mult, vor putea să o pună în practică pentru că El a fost cel dintâi care a pus-o în practică. “Nici un ucenic nu este ai mare faţă ed maestrul său”, dar orice ucenic este chemat să se conformeze maestrului său şi să-l preamărească cu viaţa sa. “Porunca cea nouă” nu este un jug apăsător, ci comuniunea personală cu Dumnezeu însuşi, care vrea să rămână prezent în mijlocul al lor săi ca iubire, caritate.

 

* * *

 

Dumnezeu îl va preamări (pe Fiul omului) în sine însuşi

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Preamărirea Fiului omului în divinitate cred că este minunea pe care numai Dumnezeu o poate contempla şi de care numai el singur se poate bucura în mod infinit. De fapt Dumnezeu Tatăl a proclamat-o clar: “Acesta este Fiul meu iubit în care îmi aflu toată bucuria” (Mt 3,17; 17,5).
Datorită faptului că Tatăl în iubirea sa faţă de opera mâinilor sale, faţă de om, a voit să-l facă părtaş pe acesta de bucuria sa, l-a
preamărit pe Fiul său în faţa întregii omeniri. Mireasa lui Cristos, sfânta Biserică ne îndeamnă şi pe noi la începutul acestei liturghii: Cântaţi Domnului cântare nouă, căci a făcut lucruri minunate; în ochii neamurilor şi-a descoperit dreptatea (Antif. int. Ps 97,1-2).
Cum l-a preamărit descoperindu-şi dreptatea şi cum îl va mai preamări?
În primul rând l-a preamărit prin Duhul Sfânt, arătând că viaţa nu-i sortită morţii pentru cei desăvârşiţi. Mărturie ne stă Scriptura inspirată de Duhul Sfânt încă de pe primele pagini. Dacă Adam a păcătuit şi a murit, al şaptelea urmaş al său, Enoch, care a umblat pe căile Domnului, a trăit 365 de ani, n-a murit, ci “Dumnezeu l-a luat la sine” (Gen 5,22-24). Şapte exprimă perfecţiunea şi 365 arată căile Domnului (în 365 de zile pământul face un ocol total în jurul soarelui şi dă perioada unui an; în 365 de ani Enoch a umblat pe căile Domnului şi a ajuns la Dumnezeul luminilor).
Deseori găsim în Scriptură timpul, locul, legea şi neamul ca noţiuni programate prin cifre care să exprime perfecţiunea necesară întâlnirii cu Dumnezeu.
Isus nu mai propune timpul ca perioadă pentru atingerea perfecţiunii, nici Ierusalimul – Cetatea Sfântă – cu templul (cf. In 4,21-23), deşi cetatea Ierusalimului este intim unită cu istoria legăturilor dintre Dumnezeu şi oameni, ca un loc al dreptăţii, fiindcă aşa cum Babel (Poarta zeilor) a rupt legăturile cu Dumnezeu, era necesar ca o altă cetate să le refacă; nici legea denaturată de fariseism, ci iubirea, porunca nouă care salvează viaţa (In 13,31-33a. 34-35).
Prima lectură (Fap 14,20b-26) pune în evidenţă dinamica acestei iubiri care deschide păgânilor poarta credinţei. Duhul Sfânt îl determină pe Petru să admită în sânul Bisericii pe primul păgân (Corneliu, cf. Fap 10-11). Acelaşi Duh îi împinge pe apostolii Paul şi Barnaba să înfiinţeze noi comunităţi creştine şi să le întărească pe cele existente. Duhul îi împinge cu aşa putere că autorul cărţii – Faptele apostolilor – sfântul Luca, prinde ca din zbor doar numele localităţilor: Listra, Iconiu, Antiohia, Pisidia, Pamfilia, Perge, Atalia etc., dar nu mai relatează nici predicile, nici minunile şi nici numărul celor care intrau prin poarta credinţei.
Dacă timpul, locul şi legea au fost depăşite, încetul cu încetul este înlăturată din faţa credinţei şi cea mai mare piedică şi mai grea decât credinţa în zei: naţionalismul iudaic, grec, roman etc., care erau total înrădăcinate într-un raţionalism religios egoist, meschin şi absurd şi dus până la fanatism.
Cristos este preamărit de Tatăl prin Duhul iubirii sale şi dovedeşte lumii întregi că nu naţiunile întăresc credinţa, ci credinţa prin universalitatea ei întăreşte părţile omenirii compusă din naţiuni. Dacă în Eden heruvimii cu sabie de foc apărau poarta spre pomul vieţii (Gen 4,24), acum, prin preamărirea lui Isus, Paul şi Barnaba rânduiesc pe bătrânii Bisericii ca paznici ai porţii credinţei, prin care au acces liber la pomul vieţii, la Cristos, toţi acei care vor mărturisi că el este Domnul (Rom 10,9).
Calea care duce la Pomul vieţii este porunca cea nouă, aşa cum o defineşte Isus însuşi. Şi este cu adevărat nouă fiindcă duce, nu la un timp nou, ci la veşnicie; nu la paradisul vechi, ci la Ierusalimul ceresc; nu la pomul cunoaşterii binelui şi răului, ci numai a Binelui desăvârşit pe care îl vom putea iubi aşa cum el ne-a iubit; este nouă fiindcă are o forţă nouă, nu a naturii, ci a supranaturii, pe Duhul Sfânt; este nouă fiindcă ne dă viaţa cea nouă de comuniune şi intimitate cu cele trei persoane divine; este nouă fiindcă are menirea să-i facă fraţi pe toţi oamenii din toate timpurile, din toate locurile, din toate naţiunile, de toate categoriile sociale; este nouă fiindcă porneşte de la a da chiar viaţa pentru a-i salva valoarea nemărginită; este nouă fiindcă descoperă viaţa intimă din Dumnezeu, dintre cele trei persoane – iubirea - care constituie tot fundamentul fericirii noastre veşnice (cf. 1Cor 13); este nouă fiindcă izvorăşte din iubirea care ne-a iubit pe noi pe când eram încă păcătoşi (cf. Rom 5,6), pe când eram încă duşmanii lui Dumnezeu şi de aceea are tot dreptul să ne ceară ca în virtutea acestei iubiri să-i cuprindem şi noi în iubirea noastră pe duşmanii noştri (cf. Mt 5,44).
“Afară de iubire, de această forţă de origine creştină şi pe care creştinul de azi trebuie s-o apere, ca să nu se lase amăgit de alte sugestii, nu rămâne decât spirala urii şi a violenţei, cu toată încărcătura lor de ruine şi distrugeri” (MAC pag. 438).
Isus este preamărit de Dumnezeu Tatăl fiindcă, păşind primul pe această cale nouă, a reuşit să pună iubirea în sufletele oamenilor care prin păcat deveniseră duşmanii lui Dumnezeu, reuşind să-i facă printr-o jertfă nouă (cf. Evr 10,9) o nouă împărăţie de preoţi (cf. 1Pt 2,9), prin care toate să le facă noi.
În cea de-a doua lectură (Ap 21,1-5a), sfântul apostol Ioan jubilează de bucurie fiindcă nu mai este marea. Marea era, pentru cei din vechime, locul tuturor relelor, primejdiilor, monştrilor, locuinţa duhurilor infernale. Sfântul Ambrozie spune că în apă este chipul morţii, iar în Duhul Sfânt, arvuna vieţii. Vorbind despre Botez, sfântul arată cum Cristos a folosit tocmai apa, marea, ca să nimicească tot răul: tot păcatul moare prin apă, care închide trupul ca într-un mormânt, iar prin puterea Duhului suntem reînnoiţi după moartea păcatului, renăscuţi în numele lui Dumnezeu (Sfântul Ambrozie despre Duhul Sfânt, Ed. Anastasia, 1997, pag. 60).
Acelaşi sfânt Ambrozie arată că Dumnezeu este cel care a strălucit, tocmai ca să strălucească slava lui Dumnezeu pe faţa lui Cristos. Despre cine se spune că străluceşte ca lumina, dacă nu despre Duhul Sfânt?. Prin urmare Duhul Sfânt este slava lui Cristos, iar cel care a spus să strălucească lumina în întuneric şi ea a strălucit în inimile noastre este Duhul Sfânt (id. o.c., pag. 188). Prin urmare, aşa cum spune şi apostolul Paul: “Dacă Duhul Sfânt care l-a înviat pe Cristos din morţi locuieşte în voi, cel care l-a înviat pe Cristos din morţi va face vii şi trupurile noastre muritoare prin Duhul său care locuieşte în voi” (Rom 8,11).
Glorificarea trupului constituie biruinţa spiritului asupra materiei. Această victorie este esenţial nouă, total diferită de felul în care Enoch a fost luat de Dumnezeu sau de felul în care prorocul Ilie a părăsit pământul în carul cu foc (cf. 2Rg 2,1).
Tatăl l-a glorificat pe Fiul omului cu dumnezeirea sa fiindcă acesta, Isus, a inventat cea mai eficientă metodă de spiritualizare a trupurilor credincioşilor care mărturisesc faptul că el este Domnul, prin sfânta Euharistie, la care, adunându-ne şi noi acum spre a o celebra cu credinţă şi iubire, ne asigurăm învierea şi îndumnezeirea prin Cristos, ca să putem participa la ultima preamărire a Fiului omului, când mielul îşi va vădi fidelitatea faţă de Mireasa sa, Biserica, în faţa Tatălui, pe care a smuls-o prin puterea Duhului Sfânt din braţele unui curtezan lumesc, Babilonul pământesc.
Atunci îngerii cerului ne vor invita şi pe noi cu aceleaşi cuvinte ale Bisericii: Cântaţi Domnului cântare nouă fiindcă a făcut lucruri minunate; în ochii neamurilor şi-a descoperit dreptatea! Până atunci însă datoria noastră este de a ne ruga cu credinţă, speranţă şi iubire: Dumnezeule, de la tine vine răscumpărarea şi ni se dăruieşte înfierea. Priveşte cu bunătate la fiii iubirii tale, pentru ca toţi acei care cred în Cristos să primească libertatea adevărată şi moştenirea veşnică (LR). Amin.

 

* * *

 

A V-a duminică după Paşti (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Un rabin bătrân i-a întrebat pe ucenicii săi:
- Care dintre voi ar vrea să-mi spună cum se poate distinge momentul în care se termină noaptea şi începe ziua?
- Vă spun eu, a răspuns imediat un elev: atunci când, văzând un animal la distanţă, cineva poate să îşi dea seama dacă este o oaie sau un câine.
- Nu, a răspuns rabinul.
- Ar putea fi începutul zilei, a spus un altul, atunci când, văzând de departe un arbore, se poate spune dacă este un smochin sau un piersic.
- Nici aşa, a insistat rabinul.
- Atunci, au întrebat ucenicii, cum putem înţelege că noaptea se sfârşeşte şi începe ziua?
- Când, a răspuns solemn rabinul, privind în faţa unui om, vezi dacă este fratele tău: pentru că, dacă nu reuşim să facem aceasta, orice oră din zi ar fi, întotdeauna este noapte… (Din Vita missionaria, iulie/septembrie 1977).

2. Tema

“Aleluia. Vă dau o poruncă nouă, spune Domnul: să vă iubiţi unul pe altul aşa cum v-am iubit eu pe voi”.

3. Mesajul zilei

Se poate face o scurtă omilie dialogată între un copil sau un catehet şi preotul celebrant.
- Copilul: Părinte, din lecturile proclamate, nu am înţeles mare lucru. Vreţi să ne explicaţi cea mai importantă învăţătură pe care vrea Isus să o primim astăzi?
- Preotul: Cu plăcere… Chiar dacă întotdeauna sunt multe lucrurile pe care Isus înviat vrea să ni le spună, aleg unul, cel arătat la începutul sfintei Liturghii: “Cântaţi-i Domnului un cântec nou, pentru că a făcut lucruri minunate (din iubire): a descoperit mântuirea tuturor popoarelor, aleluia!”
- Copilul: Părinte, ce înseamnă această mântuire pe care Isus înviat a adus-o tuturor popoarelor?
- Preotul: E greu de explicat pe scurt, pentru că darurile lui Dumnezeu sunt întotdeauna foarte bogate. Desigur, nu înseamnă numai sănătate fizică, ci mântuire totală. Într-adevăr: Isus înviat învinge păcatul şi moartea pentru totdeauna. (Explicaţi cum. La fel şi cu afirmaţiile care urmează).
- – Isus înviat ne dă o viaţă deplină, care nu se va sfârşi niciodată!
- – Isus înviat ne dă “glorificarea” sa (cf. Evanghelia).
- – Dumnezeu le dăruieşte “fiilor adoptivi moştenirea veşnică” (cf. rugăciunea zilei).
- – După expresia celei de a doua lecturi: “Dumnezeu va rămâne pentru totdeauna cu oamenii… şi va şterge lacrimile din ochii lor: nu va mai fi nici moarte, nici jale, nici plâns, nici durere… Iată, fac noi toate lucrurile!”
- Copilul: Părinte, primim şi noi această minunată mântuire?
- Preotul: Da, cu siguranţă, toţi cei prezenţi:
- – Toţi cei care se străduiesc să fie buni;
- – Toţi! Chiar şi cei păcătoşi! Cei care, cu toate că au fost răi, corespund harului lui Dumnezeu, se angajează pentru convertirea lor.
- Copilul: Atunci Isus înviat nu mai face distincţie între buni şi răi?
- Preotul: Dragii mei, este o distincţie profundă! Este exprimată în Evanghelia de astăzi. (Dacă aveţi foaia, încercaţi să vă uitaţi). Este un semn distinctiv între ucenicii adevăraţi şi cei falşi: care este? (Aşteptaţi răspunsul).
- – Primirea cuvântului şi convertirea.
- – Posedarea semnului său distinctiv: “Din aceasta vor şti toţi că sunteţi ucenicii mei: dacă vă iubiţi unii pe alţii”.

4. Exemple

a) Deschideţi ferestrele.

Un bogat neurastenic s-a dus într-o zi la Paul Tournier să-l întrebe cum să se elibereze de tristeţe şi de numeroasele sale nelinişti. Rabinul l-a ascultat. Apoi l-a condus în faţa unei oglinzi. L-a întrebat:
- Ce vezi?
- Pe mine însumi! a răspuns.
L-a condus în faţa unei ferestre care dădea spre stradă şi l-a întrebat încă o dată:
- Acum ce vezi prin sticlă?
- Văd mulţi oamenii şi lumea!
Rabinul a încheiat:
- De acum nu te mai aşeza în faţa sticlei argintate a oglinzii, ci în faţa celei transparente a ferestrei. Făcând aşa, nu te vei mai vedea pe tine însuţi, ci pe ceilalţi. Numai aşa vei redeveni fericit.

b) O legendă indiană pentru a ne ajuta să înţelegem cât de mare trebuie să fie iubirea creştinului faţă de aproapele.

Un bătrân înţelept era aşezat lângă foc, împreună cu ucenicii săi. În camera caldă şi primitoare, toţi erau senini – aşa cum suntem noi astăzi în biserică. La un moment dat, bătrânul a început să tremure. Îngrijoraţi, ucenicii l-au întrebat:
- Învăţătorule, ce ai? Nu este suficientă căldura acestui foc?
Înţeleptul a răspuns:
- Da, focul şi căldura de aici sunt suficiente; dar este un sărac afară, căruia îi este frig şi mă face să tremur!
Ucenicii au ieşit, au găsit un om îngheţat de frig şi l-au luat cu ei.

Întrebaţi şi comentaţi. De ce tremură de frig bătrânul, deşi este cald? Ce fac ucenicii? Ce trebuie să facem noi?…
Închei folosind cuvintele lui Isus înviat, pe care ar trebui să ni le scriem în inimă: “Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu pe voi”… până la moarte, până la dăruirea totală de sine, până în Euharistie!

 

* * *

 

Duminica a V-a a Paştelui (C)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

După ce a ieşit Iuda, Isus a spus: “Acum a fost preamărit Fiul Omului şi Dumnezeu a fost preamărit în el. Iar dacă Dumnezeu a fost preamărit în el, Dumnezeu la rândul său îi va da propria mărire şi i-o va da curând. Copilaşii mei, încă puţin timp mai sunt cu voi. Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii. Precum v-am iubit eu pe voi, tot aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Din aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii”. Ioan 13,31-33a.34-35

Capitolul al treisprezecelea al evangheliei sfântului Ioan figurează ca un soi de uvertură dramatică la Cartea Pătimirii (13,1-19,42). Cadrul acestui capitol este cel al Ultimei Cine luate de Isus împreună cu ucenicii săi, capitol de-a lungul căruia, după ce are loc spălarea picioarelor ucenicilor, iar Iuda iese din cenacol pentru a înfăptui trădarea, Mântuitorul se adresează celor prezenţi printr-un discurs testamentar care debutează cu cuvintele “copilaşii mei”. Acest discurs se termină imediat după pasajul nostru, fiind urmat de anunţul lepădării lui Petru.

De fapt, ar trebui să recitim întreg capitolul întrucât cuvintele precum cum v-am iubit eu pe voi… ridică o problemă: în ce fel ne-a iubit El pe noi? Or, răspunsul tocmai fusese dat la începutul cinei: El i-a iubit până la sfârşit (13,1). Această limită extremă a dragostei, semnificată de spălarea picioarelor (un gest de sclav), constă, pentru Învăţător, în a se face servitorul tuturor.

Aceasta este marea “revoluţie” a iubirii divine: în loc să se preocupe să păstreze totul, ea oferă totul. O astfel de atitudine este cât se poate de neaşteptată şi de neînţeleasă din perspectiva umană. De aceea, utilizarea cuvântului preamărire (ce apare de patru ori în primele fraze) este cât se poate de surprinzătoare vizavi de ceea ce tocmai s-a întâmplat: Iuda a pleca să-l trădeze pe Isus, iar El spune că ora slavei, a preamăririi, tocmai a început. Ar fi de neînţeles mesajul dacă nu am accepta că dovada iubirii merge până acolo încât îşi dă chiar viaţa.

Prin urmare, atunci când Isus pronunţă, în evanghelia de astăzi cuvântul “precum”, El îl invită pe ucenicul său (de astăzi) să-şi însuşească un mod la fel de radical de a iubi. Mai mult, Isus nu spune precum v-am iubit eu, la fel să mă iubiţi şi voi aşteptând un fel de reciprocitate. El aşteaptă, mai curând, ca noi să dăm aceeaşi dovadă de iubire între noi. Această dovadă de iubire va fi foarte concretă, de vreme ce pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată (In 1,18; 1In 4,12), în timp ce pe aproapele îl vedem necontenit. Drept care este imposibil să trişezi.

Această dovadă, în viziunea lui Isus, se adresează tuturor oamenilor, fiind infinit mai eficace decât orice discurs posibil. Există o dragoste frăţească, trăită în comunitatea umană, care trebuie să devină semnul prezenţei iubirii lui Dumnezeu în mijlocul nostru.

 

* * *

 

Iată, eu fac toate lucrurile noi!

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro

Liturgia cuvântului din această duminică are în centru un cuvânt care se repetă mereu. Cuvântul care domină şi leagă între ele cele trei lecturi biblice este adjectivul “nou”. “Cel care şedea pe scaunul de domnie a zis: Iată, eu fac toate lucrurile noi”. Ioan, vizionarul din Patmos, zice: “Am văzut un cer nou şi un pământ nou… Am văzut coborându-se din cer… noul Ierusalim”. Iar Isus în Evanghelie zice: “Vă dau o poruncă nouă”.

Această temă a noutăţii liturgia o plasează într-o duminică a timpului pascal, deoarece din Paştelelui Cristos, din învierea lui a îmbobocit toată noutatea în lume. Acest eveniment nou şi unic, care n-a mai existat şi nu se va repeta în istorie, permite tuturor lucrurilor să se reînnoiască. “Cristos a înviat din morţi… Pentru ca noi să umblăm într-o viaţă nouă” (Rom6,4), scrie apostolul Pavel. Paştele, spun sfinţii Părinţi ai Bisericii, e “renovatio mundi” – reînnoirea lumii, e trecerea de la bătrâneţe la tinereţe, nu la tinereţea biologică a vârstei, ci la tinereţea sufletească, spirituală. Scria sfântul Maxim din Torino: “Eram căzuţi din cauza bătrâneţii păcatului, dar prin învierea lui Cristos am fost reînviaţi întru nevinovăţia copiilor” (Sermo 54,1).

Ce noutate găsim în prima lectură a Liturghiei? Cei doi misionari, Pavel şi Barnaba, după ce au predicat vestea cea bună, evanghelia, în diferite cetăţi din Asia Mică, se reîntorc la Antiohia de unde plecaseră în misiune şi fac o dare de seamă în faţa comunităţii întrunite. Iată, în esenţă noutatea: odată cu vestirea evangheliei, nimic nu mai e ca înainte; în lume a intrat în acţiune o forţă radicală, un ferment care transformă din interior lumea. Dar lumea ţine la ce e vechi. Noutatea evangheliei întâmpină rezistenţe, cei care o vestesc sunt prigoniţi, bătuţi cu pietre. Cei doi misionari au plătit scump, dar nu s-au dat înapoi de la misiunea încredinţată lor de Duhul Sfânt. Făcând darea de seamă la întoarcerea din expediţia misionară, Pavel şi Barnaba, nu se laudă cu propriile lor succese, ca nişte eroi întorşi victorioşi dintr-un război, care îşi declamă cuceririle lor. Nu, noutatea care a venit în lume, credinţa, primirea evangheliei, transformarea lumii care e în curs, sporirea împărăţiei lui Dumnezeu în lume, e lucrarea harului care o face să crească, aşa cum creşte aluatul după ce s-a pus bucăţica de drojdie în trei măsuri de făină: ei, misionarii, nu sunt decât nişte simpli servitori ai evangheliei. De aceea sfântul Luca notează în textul din Faptele Apostolilor: “După venirea lor, au adunat comunitatea şi au povestit tot ce făcuse Dumnezeu pentru ei”. Darea de seamă pe care au făcut-o cei doi apostoli nu a fost o contabilizare a succeselor personale pe care le-au realizat ei, ci o preamărire a lui Dumnezeu pentru tot ce Dumnezeu făcuse prin ei. De altfel, la trimiterea în misiune, la Antiohia întreaga comunitate postise şi se rugase pentru ca harul şi puterea lui Dumnezeu să lucreze prin ei.

Dar noutatea radicală este descrisă mai ales în lectura a doua a Liturghiei de azi, luată dinCartea Apocalipsului. Sfântul Ioan vede realizându-se profeţia lui Isaia: “Iată eu fac ceruri noi şi un pământ nou: astfel încât nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Is 65,17). Această lume nouă, transformată de Dumnezeu, îi apare lui Ioan în vedenie sub înfăţişarea unei cetăţi: e noul Ierusalim, sau Ierusalimul ceresc coborât pe pământ. În locul Babilonului, cetatea rebelă şi orgolioasă, transformată într-un morman de ruine, se va ridica noul Ierusalim, care este darul lui Dumnezeu. Atunci, la sfârşitul veacurilor, din Ierusalimul cel nou tot răul va dispărea: nu vor mai fi suferinţe, nelinişti, doliu, spaimă, nedreptăţi; moartea nu va mai face nicio victimă. Cu alte cuvinte, vor dispărea toate acele elemente negative care agresează omenirea în această fază a Ierusalimului pământesc. Dar acest cer nou şi pământ nou cu care se va încorona la sfârşit istoria lumii presupune iarăşi intervenţia lui Dumnezeu, va fi lucrarea, darul gratuit al lui Dumnezeu. Am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim coborându-se din cer, de la Dumnezeu. Aşadar e darul lui Dumnezeu care coboară din cer pe pământ, nu e lucrare pământească, nu e lucrare omenească. Atunci Dumnezeu va duce la îndeplinire eforturile şi aspiraţiile cele mai profunde ale oamenilor. În noul Ierusalim Dumnezeu îşi va desăvârşi alianţa nupţială de iubire cu oamenii. Scrie sfântul Ioan în textul din Apocalips: “Am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei”. Primul lucru pe care îl va face mirele-Dumnezeu va fi să şteargă lacrimile de pe faţa miresei sale, de pe faţa omenirii. Odată dispărută moartea, lacrimile nu mai au nicio justificare. Odată îndepărtat vălul lacrimilor de pe faţa miresei, aceasta va putea să contemple chipul Mirelui său, chipul lui Dumnezeu, care “nu el a creat moartea” (Înţ 1,13), ci a creat totul ca să aibă viaţă. Aceasta este marea noutate care se desprinde din a doua lectură a Liturghiei de azi: nu moartea, ci viaţa va avea ultimul cuvânt.

Dar până să coboare din cer de la Dumnezeu pe pământ Ierusalimul cel nou, nouă, locuitorilor Ierusalimului pământesc, ce ne rămâne de făcut? Să stăm cu mâinile pe piept, într-o visare sterilă, privind spre cer şi să aşteptăm să vedem Ierusalimul ceresc coborând pe pământ? Să fie adevărat ce spunea Marx, că speranţa creştinilor care aşteaptă ca Dumnezeu la sfârşitul timpurilor să restaureze paradisul pe pământ e o iluzie, un drog, o utopie care îl face pe om să nu se intereseze de realităţile acestui pământ, să nu-şi adune îndatoririle sale în societate, să nu colaboreze, să nu depună niciun efort ca lumea aceasta să fie mai bună, mai frumoasă, şi pământul mai vrednic de a fi locuit? Nicidecum. E adevărat că omul, oricât s-ar strădui el, nu va putea niciodată să instaureze paradisul pe pământ: nu poate transforma Ierusalimul pământesc, în Ierusalim ceresc. Aceasta este cea mai absurdă utopie pe care o propagă ideologiile politice, fie de stânga, fie de dreapta. Moartea, şi deci lacrimile, suferinţele, vor exista până la a doua venire a lui Cristos; omul poate provoca moartea, dar nu o va putea elimina niciodată. Dumnezeu va fi acela care va transforma Ierusalimul pământesc în Ierusalimul ceresc.

Şi iată că ajungem la marea noutate din a treia lectură a Liturghiei de azi: la porunca cea nouă dată de Cristos: porunca iubirii care dă o nouă identitate comunităţii creştinilor: “De pe aceasta va cunoaşte lumea că sunteţi ucenicii mei, dacă vă veţi iubi unii pe alţii”. O comunitate creştină în care nu este iubire nu are identitate, e descalificată. Toate poruncile şi legile pe care trebuie să le împlinească ucenicii lui Isus sunt incluse în una singură: în porunca iubirii. Iubirea îl obligă pe creştin să trăiască cu ambele picioare pe pământ, în Ierusalimul pământesc, şi cu inima, cu mintea, cu speranţele în Ierusalimul ceresc. Iubirea îl obligă pe creştin să-şi asume toate îndatoririle vieţii pământeşti, să se străduiască să facă Ierusalimul pământesc cât mai asemănător cu Ierusalimul ceresc, să facă din Ierusalimul pământesc o anticipare şi o reflectare a Ierusalimului ceresc. Iubirea este puntea de legătură dintre Ierusalimul pământesc şi Ierusalimul ceresc. La sfârşitul veacurilor totul va dispărea, totul se va preface în cenuşă: cum zice apostolul Pavel, ştiinţa, profeţiile, limbile, credinţa, speranţa, toate vor dispărea: singură iubirea va rămâne: ea e veşnică, nepieritoare. Iubirea şi toate faptele săvârşite din iubire faţă de Dumnezeu şi de oameni le vom regăsi dincolo, în Ierusalimul ceresc, transfigurate, purificate de orice urmă de egoism, de răutate, de păcat.

Locul nostru în Ierusalimul ceresc va fi condiţionat de iubirea noastră activă, de angajarea noastră, de efortul de a face viaţa oamenilor cât mai frumoasă, cât mai suportabilă, cât mai umană. Cine a stat numai cu un picior pe acest pământ, nu poate intra cu amândouă picioarele în paradis.

“Copilaşii mei, le spune Isus ucenicilor în ajunul morţii sale, la Cina cea de taină, vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii”. De ce mai dă Isus această poruncă? Nu fusese dată şi de Dumnezeu în Vechiul Testament? “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Nu au fost şi în Vechiul Testament persoane care i-au iubit pe semenii lor? Bineînţeles. Şi totuşi porunca iubirii pe care o dă Isus e nouă. Noutatea stă în faptul că ucenicul lui Isus nu-l iubeşte pe aproapele său ca pe sine însuşi, ci aşa cum a iubit Isus. Dacă înainte se iubeau între ei rudele, prietenii, cei care încheiau un pact de prietenie, care aparţineau la acelaşi clan sau popor, adică se iubeau pentru ceva ce aveau în comun şi care îi distingea de ceilalţi, Isus înlătură toate barierele: ucenicii săi trebuie să-i iubească pe toţi oamenii, inclusiv pe duşmani, pe cei care îi urăsc şi îi persecută, aşa cum el i-a iubit şi pe cei care l-au condamnat la moarte pe nedrept şi s-a rugat pentru ei.

Şi porunca sa mai este nouă fiindcă numai iubirea nouă pe care el o cere poate crea o comunitate nouă, poate face Ierusalimul pământesc mai fericit, cu un pas mai aproape de Ierusalimul ceresc. Scrie sfântul Augustin: “Cristos ne-a dat o poruncă nouă: aceea de a ne iubi unii pe alţii, aşa cum el ne-a iubit pe noi. Această iubire ne reînnoieşte, făcându-ne oameni noi, moştenitori ai noii alianţe, cântăreţi ai unei cântări noi… Această iubire reînnoieşte acum popoarele şi adună laolaltă tot neamul omenesc, răspândit pretutindeni pe pământ, pentru a face din el un popor nou, trupul noii Mirese a Unului-Născut Fiu al lui Dumnezeu” (Tract. in Io. 65,1).

 

* * *

 

Cum trebuie cunoscută noutatea

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

“După venirea lor, au adunat Biserica, şi au istorisit tot ce făcuseră Dumnezeu prin ei, şi cum deschisese neamurilor uşa credinţei.” (Fapte 14, 21-27)

“Şi Cel ce şedea pe Scaunul de domnie a zis: Iată, Eu fac toate lucrurile noi”. (Apoc. 21, 1-5)

“Poruncă nouă vă dau vouă. Ca să vă iubiţi unii pe alţii.” (In. 13, 31-35)

De fapt, ce au de gând să propovăduiască Paul şi Barnaba prin diferitele cetăţi de pe platoul Anatoliei, dacă nu Vestea cea Bună, care prin venirea lui Cristos, nimic nu mai este cum era mai înainte şi că în lume a apărut o forţă radicală de transformare? Desigur, nici nu este vorba despre o noutate oarecare, uşoară, ci de o luptă continuă pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Nu este vorba nici despre o noutate momentană, euforică, care să poată fi susţinută de un entuziasm epidermic şi trecător. Dar care cere statornicie în credinţă. Recomandările celor doi misionari ai ucenicilor, manifestă o atare credinţă, care vor fi plătite scump.

Prin numirea prezbiterilor (bătrâni, şefi, responsabili, îndrumători), mai intervine o noutate în comunitatea creştinilor, care va trebui să consolideze munca începută de misionari şi să garanteze într-o formă stabilă, acea slujire pe care Paul şi Barnaba au efectuat-o în vizitele lor şi care se concretizează prin verbele: reînsufleţire, îndemn, încurajare şi suportarea cu seninătate a încercărilor vieţii. Acesta pare a fi un moment organizatoric şi instituţional. Şi, de fapt, aşa şi este. Fiecare comunitate are trebuinţă de o anumită structură, cu toate că preocuparea dominantă este pentru viaţă, de a trăi. Structura este în vederea viabilităţii, şi nu poate fi înlocuit şi nici sufocată. Alegerea se face după o perioadă de rugăciune şi de post, pentru a fi recunoscută cu precizie voinţa lui Dumnezeu. În sensul acesta se poate spune că numirea vine de sus, nu de jos.

“Îi încredinţară Domnului în care crezuseră.” După expresia textului, responsabili sunt numai cei încredinţaţi Domnului. Însă lărgind noi această interpretare, noi toţi responsabili şi simpli membri ai comunităţii, suntem încredinţaţi Domnului. Asta numai pentru a indica că Unica Autoritate este El, Domnul. Numai Lui trebuie să ne încredinţăm, căci numai cu harul Păstorului Suprem putem înfrunta cu încredere viitorul. “După venirea lor, au adunat Biserica şi au istorisit tot ce făcuse Dumnezeu prin ei, şi cum deschisese neamurilor uşa credinţei. Şi au rămas destul de multă vreme acolo cu ucenicii.” (Fapte. 14, 27-28) Paul şi Barnaba nu sunt nişte lăudăroşi, care să se laude cu cele săvârşite de ei, ci pur şi simplu fac numai o dare de seamă, pentru că aici este vorba numai de a istorisi eficacitatea acelui Cuvânt propovăduit de ei, în calitate de simpli slujitori ai Cuvântului.

Noutate excepţională este şi cea descrisă în Cartea Apocalipsului (lectura a II-a), în cea dintâi vedenie, dintre cele trei (cer şi pământ nou; descrierea noului Ierusalim şi cultul cel nou adus lui Dumnezeu în noua liturghie). Reînnoirea tuturor lucrurilor reprezintă împlinirea prorociei lui Isaia (Is. 65, 17). Este înlăturat răul, dispar suferinţele, durerile, frica şi moartea, adică toate acele elemente care au apăsat asupra lumii. În locul Babilonului, cetatea răzvrătită şi îngâmfată, redusă la un morman de ruine, apare Ierusalimul, care este darul lui Dumnezeu.

De fapt, evanghelistul Ioan îl vede coborându-se din cer, deoarece rezidirea Ierusalimului este iniţiativa divină, care încoronează istoria. Însuşi Teilhard de Chardin, care a dedicat pagini de neuitat drumului înainte al omenirii spre “punctul Omega”, spune că la sfârşit va înceta continuitatea, va fi o ruptură. Numai intervenţia gratuită a lui Dumnezeu, poate duce la îndeplinire forţările şi aspiraţiile cele mai mari ale oamenilor. Mai cu seamă că Ierusalimul încă mai există, însă acesta este un Ierusalim nou, pentru că este lucrarea lui Dumnezeu. Iar cetatea sfântă devine semnul Noului Legământ al dragostei “împodobită asemenea unei mirese, care se împodobeşte pentru mirele ei”. “Iată locuinţa lui Dumnezeu printre oameni.” Dumnezeu vine să sălăşluiască în mijlocul poporului său.

Cel dintâi lucru pe care Dumnezeu – Mirele îl săvârşeşte, este de a usca lacrimile de pe faţa miresei Sale. Odată cu dispariţia morţii din lume, lacrimile nu mai au nici o justificare. Faţa, liberată de vălul lacrimilor, în felul acesta îl poate contempla pe Dumnezeu, care nu a creat moartea, pe acel Dumnezeu care a creat totul pentru a trăi, “ca să aibă viaţă”. Aşadar, nemaiauzita noutate din această lume nouă, este că moartea nu mai are ultimul cuvânt. Vedenia pe care a avut-o Ioan evanghelistul nu este un vis, de natura acelor vise cu care se mai amăgesc oamenii. Cuvintele sale, bazate pe stânca fidelităţii faţă de Dumnezeu, nu pot fi folosite, aşa ca un opiu sau ca un somnifer.

Spre a ne debarasa de orice iluzie în această privinţă, să ne fie suficiente cuvintele lui Isus de la Cina cea de Taină, după demascarea trădătorului înghiţit de negurile nopţii: “Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiţi unii pe alţii”. Noul Legământ, pe care l-a pecetluit Domnul Cristos, cu propria Lui moarte şi înviere, cuprinde o singură clauză, o singură angajare decisivă. În statutul ei de întemeiere, noua comunitate are un regulament: dragostea, care înlocuieşte legea cea veche. Noua Lege este Cristos însuşi, ca semn prea înălţat, care manifestă şi exprimă dragostea lui Dumnezeu… În noua poruncă Isus nu cere nimic pentru El însuşi, nici pentru Dumnezeu ci numai pentru om. Aici apare din nou faptul că Dumnezeu nu şi-l acaparează pe om; din contra, acesta este un dinamism expansiv al dragostei universale a cărei valuri merg tot mai departe. (Mateos e Berreto)

Şi asta nu-i o dragoste oarecare “… cum v-am iubit eu”. Norma nu mai este norma Vechiului Testament, adică “omul” (“să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”), ci dragostea lui Isus, o dragoste tradusă în comportare, în fapte şi în gesturi concrete. Prin urmare, o dragoste creativă care nu se uită la meritele persoanei. O dragoste care să ajungă până la jertfirea vieţii. O dragoste care se traduce în slujirea omului (puţin timp mai înainte Isus spălase picioarele ucenicilor). O dragoste care iubeşte sărăcia, starea simplă, micimea, nonviolenţa. O dragoste care să respecte libertatea, promovarea demnităţii, neadmiterea nici unui fel de discriminare. O dragoste dezarmată mult mai puternică decât ura.

Porunca cea nouă nu constituie numai sinteza Legii celei Noi, ci devine şi distinctivul noii comunităţi: “Din aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii mei, dacă vă veţi iubi unii pe alţii”. Dragostea, care există printre ai săi, trebuie să fie vizibilă, şi recunoscută de fiecare om. De aceea trebuie manifestată prin fapte asemănătoare cu faptele lui Isus, pentru că acesta va fi semnul distinctiv al comunităţii sale. Ceea ce învaţă ucenicii de la Maestrul lor, nu este o doctrină, ci o comportare. Ucenicii nu se vor putea deosebi printr-o cunoaştere deosebită, sau cel puţin ezoterică adică acea dragoste care poate fi înţeleasă numai de cei iniţiaţi, şi nici nu vor predica lumii numai o speculaţie asupra lui Dumnezeu.

Ei vor predica lumii posibilitatea dragostei şi a unei noi societăţi. Numai aşa îl vor manifesta şi-l vor face prezent pe Tatăl în lume. Isus vrea să creeze spaţiul în care există dragoste, alternativa întunericului. De aceea porunca sa se referă la ucenici. El vrea ca să-şi înfiinţeze comunitate prin realizarea utopiei. Cu toate acestea El nu creează un grup restrâns, ci baza trebuincioasă misiunii în lume. Prima demonstrare a dragostei pentru lume, consistă prin a convinge că utopia este posibilă, că Dumnezeu este Tatăl, şi că oamenii pot fi fraţii. (Mateos e Berreto)

Prin urmare dacă într-o comunitate lipseşte acest semn distinctiv, care nu poate fi înlocuit cu observarea regulilor sau a constituţiunilor, se poate spune că acea comunitate şi-a pierdut propria ei identitate şi nu mai are nimic comun cu noutatea lui Cristos. Este o comunitate îmbătrânită, anemică. De aceea înainte de despărţire, Isus dă comunităţii Sale care trebuie să rămână, un statul precis şi o identitate nouă. Am spus că cele scrise în Cartea Apocalipsului nu poate fi utilizat ca un somnifer, ca un fel de tranchilizant. Iată, că practicarea poruncii noi, anticipă într-un sens oarecare pe acest pământ, Ierusalimul ceresc. Realitatea viitoare nu va fi întru totul eterogenă, faţă de realitatea prezentă.

Va fi ceva complet nou sau va rămâne un element al continuităţii: dragostea. Ceea ce aici, pe pământ este calificat în dragoste, nu se va pierde ci numai se va transfigura… Atunci când ne vom afla în lumea cea nouă, fiecare dintre noi, va trebui să fie în stare de a recunoaşte ceva din ceea ce am contribuit şi noi la realizarea acestei împărăţii în persoana noastră. Porunca cea nouă se află la dispoziţia fiecăruia dintre noi, care vrea să se familiarizeze şi să se aclimatizeze chiar de pe acum, cu cerul cel nou şi pământul cel nou.