Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a V-a după Paște
Anul B (A, C)

Lecturi:
Fapte 9,26-31
1Ioan 3,18-24
Ioan 15,1-8

Ioan 15,1-8

Eu sunt vița cea adevărată, iar Tatăl meu este viticultorul. Orice mlădiță care este în mine și nu aduce rod, el o înlătură și oricare aduce rod o curăță ca să aducă și mai mult rod. Voi sunteți deja curați, datorită cuvântului pe care vi l-am spus. Rămâneți în mine și eu în voi. După cum mlădița nu poate aduce rod de la sine dacă nu rămâne în viță, tot la fel nici voi, dacă nu rămâneți în mine. Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel care rămâne în mine și eu în el, acela aduce rod mult, pentru că fără mine nu puteți face nimic. Dacă cineva nu rămâne în mine, este aruncat afară, la fel ca mlădița, și se usucă. Se adună, se aruncă în foc și arde. Dacă rămâneți în mine și cuvintele mele rămân în voi, orice voiți, cereți și vi se va face. În aceasta a fost glorificat Tatăl meu, ca să aduceți rod și să fiți discipolii mei.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Jacques Sylvestre, O.P.
pr. Anton Dancă
Diverși alți autori
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Șerban Tarciziu
pr. Claudiu Budău
FSC
pr. Alessandro Pronzato
pr. Claudiu Budău

 

* * *

 

Altoirea în Cristos

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

O poveste amerindiană ne vorbește despre un tânăr ce a găsit într-o zi un ou de vultur și l-a pus în cuibul unei găini. Vulturul a ieșit din ou și a fost adoptat de găină. Toată viața, vulturul care nu știa că este vultur a stat printre găini, făcând ce fac găinile: scormonea pământul după semințe și insecte. Nu zbura, deși avea aripile de câteva ori mai mari decât ale suratelor găini. Anii treceau și vulturul îmbătrânea ca găină. Într-o zi a văzut o magnifică pasăre zburând deasupra, pe un cer fără nici un nor. Plutea în aer, aproape de soare, dusă de curenți. “Ce minunăție!”, își spuse cu regret vulturul. “Este un vultur, căpetenia păsărilor”, i-a spus o găină de lângă el. “Dar nu te mai gândi la el. Niciodată nu vei putea fi așa.” Ascultător, vulturul nu s-a mai gândit la minunăția ce o văzuse și după câțiva ani muri crezându-se tot găină.

Această poveste tristă și îngrozitoare subliniază cât de important este cu ce ne identificăm. Ființele umane sunt ca mlădițele de viță de vie; avem nevoie de o vie pe care să ne altoim. Vița în care ne altoim ne condiționează modul în care ne vedem pe noi înșine, așteptările pe care le avem de la noi, și înălțimea idealurilor pe care le urmăm. Vițele sunt diverse, cu diferite forme și culori, fiecare impunându-ne ascultare. Sunt sub forma naționalismului precum nazismul, a ideologiei precum comunismul, a religiei precum cultele. Materialismul, plăcerea și puterea sunt printre cele mai populare vițe ale timpurilor noastre, în care se altoiesc cei mai mulți dintre semeni. Dar odată ce ne identificăm cu o viță falsă, modul în care ne percepem pe noi înșine și apoi modul în care ne ducem viața devine unul fals.

Evreii cărora li s-a adresat Isus în Evanghelia de astăzi știau foarte bine via în care ar fi trebuit să se altoiască. De multe ori în Vechiul Testament identitatea religioasă și națională a Israelului este amintită ca o viță de vie (Psalmul 80,8; Isaia 5,7; Osea 10,1) pe care Dumnezeu a plantat-o (Psalmul 80,15; Eremia 2,21). Macabeii chiar au imprimat o monedă în care era folosită o viță pentru a reprezenta Israelul. Astfel că atunci când Isus a afirmat că El este acum vița de vie, evreii au înțeles spusele Lui ca pe o invitație la a-și transfera loialitatea dinspre naționalismul evreiesc spre persoana și mesajul lui Cristos. Pentru a fi siguri că înțeleg mesajul, Isus le spune că nu este o viță de vie oarecare, ci adevărata viță de vie. Cuvântul “adevărat” (în grecește “alethinos”) subliniază aici că este vorba de vița reală, autentică, validă, spre deosebire de cea găunoasă, imperfectă sau falsă. Pentru a-l accepta pe Isus ca vița cea adevărată în care să se altoiască viețile noastre trebuie să privim orice ideologie sau instituție umană care ne cere ascultarea totală ca fiind găunoasă, imperfectă sau falsă.

Vulturul din povestea noastră de mai sus a fost ca o mlădiță altoită pe o viță falsă. De aceea a rămas o pasăre falsă toată viața. Dacă o pasăre înțeleaptă i-ar fi spus adevărul despre el, ar fi putut să facă schimbarea de auto-identificare de la găină la vultur. Această schimbare radicală de auto-înțelegere i-ar fi permis să își descătușeze trăsăturile care fac din vultur căpetenia păsărilor. Astăzi am ascultat o chemare plină de înțelepciune: încetați să vă mai identificați în termeni de națiune, statut social sau economic, rasă sau chiar afiliere religioasă. Mai degrabă trebuie să ne definim în termenii unității noastre cu Cristos, așa după cum mlădița și via sunt una. Apoi și doar apoi vom putea să aducem roade bune, același fel de roade pe care Cristos însuși le aduce.

Să ne amintim povestea tristă a Cardinalului Wolsey care, sub Regele Henric al VIII-lea al Angliei, a acordat ascultare totală statului și nu lui Dumnezeu. Pe patul de moarte ne-a lăsat niște cuvinte memorabile: “Dacă l-aș fi servit pe Dumnezeu cu atâta dedicare cum l-am servit pe rege, el nu m-ar fi părăsit la bătrânețile mele”. Viața sa a fost ca aceea a ghinionistului vultur de la început. Evanghelia ne invită astăzi să ne cunoaștem mai bine, să ne altoim în adevărata viță care este Isus Cristos.

 

* * *

 

Casa unității

Autor: pr. Jacques Sylvestre, O.P.
Traducere: sr. Agnes Valentin
Copyright: ProFamilia.ro

“EU SUNT”

Eu sunt: cuvintele acestea ale lui Isus revin de mai multe ori în Evanghelia după Ioan. Ar fi o eroare să nu vedem în ele decât o parte dintr-o propoziție având subiect, predicat și nume predicativ. Când Moise a cerut de la Dumnezeu un nume, răspunsul a fost: Sunt Cel care sunt. Iată cum le vei vorbi fiilor lui Israel: Cel care sunt m-a trimis la voi (Exod 3,14). Verbul “sunt” exprimă o stare care nu este pasivă, ci activă, arătând o acțiune, în același sens în care Isus a declarat la un moment dat: Tatăl meu lucrează totdeauna și Eu lucrez de asemenea (Ioan 5,17).

Verbul “a fi” ne trimite așadar la o lucrare a lui Dumnezeu asupra lumii noastre, o lucrare necontenită. Isus nu numai că ne apa vie, dar este apa vie care ne potolește setea; pâinea pe care ne-o dă ne reconfortează și ne hrănește, iar aceasta îl arată ca pe un Păstor ducându-și turma spre pășunile veșnic verzi (Psalmul 22). Pentru credința în căutare de lumină și de adevăr, Isus este cel care apare samarinencei ca apa vie (Ioan 4,12-15), iar mulțimilor înfometate de la Capernaum ca pâine vie (Ioan 6,32-40.48-51).

În duminica aceasta, vița de vie apare ca o expresie a dragostei Tatălui, exprimată în umanitatea lui Cristos și în comuniunea dintre ucenici. O spune atât de frumos una din cele mai vechi rugăciuni euharistice ale Bisericii: “Te binecuvântăm, Tată, pentru vița sfântă a lui David pe care ai revelat-o prin Isus, slujitorul tău” (Didascalia Apostolilor, IX).

Pentru comunitățile ioanice, tema apei vii și cea a pâinii coborâte din cer erau incontestabil încărcate cu un bogat simbolism sacramental. Aici însă simbolul viței definește mai cu seamă istoria trăită de Biserică la sfârșitul primului secol. Ioan se adresează unor creștini dezbinați de erezie (Epistola I a Sf. Ioan) pe care încearcă să-i aducă iarăși împreună. Același text ar putea fi adresat ca o interpelare creștinilor din vremea noastră: cu toată dragostea divină primită din belșug, ura rămâne prezentă în lume și chiar și-n inimile apostolilor (Ioan 15,18 și 16,4).

Ura, dezbinarea, toate le putem înfrunta în speranță, pentru că Duhul lui Cristos ne este trimis ca făgăduință a venirii definitive a Mântuitorului (Ioan 16,5-33). Chiar dacă, în situația Bisericii, cea de ieri și cea de azi, Isus pare absent, cuvântarea de rămas bun din care este extras pasajul ne impune să-i recunoaștem prezența în orice situație. Cum altfel ar putea creștinul să străbată încercările vieții cu tot ce are ea ca bucurie și tristețe, iubiri și sfâșieri, împăcări și bătălii?

 

“ÎN”

Metafora viței este poate unul dintre pasajele cele mai prelucrate din evanghelia lui Ioan. Ajunge să compari secțiunile 1-4 și 5-8 ale capitolului 15: Eu sunt vița cea adevărată și Tatăl meu este lucrătorul; Eu sunt vița și voi sunteți mlădițele. Cel care rămâne în Mine și Eu în el... Prepoziția “în” revine de mai multe ori în cele câteva versete și, împreună cu verbul sunt, arată lucrarea Tatălui în Isus și în fiecare dintre noi, ca membri ai Bisericii lui Cristos. O sevă plină de viață, hrănind unitatea dintre noi și Dumnezeul treimic, curge prin fiecare. Putem căuta în aceste capitole numărul de apariții ale particulei “în”, pentru a ne convinge de prezența activă a Treimii în miezul vieții noastre ecleziale. “În” arată misterul comuniunii dintre noi și Cei Trei.

În lumina acestei explicații putem reciti, spre a le savura întreaga splendoare, anumite cântări din Biblie adresate Viei, ca cea din Isaia 5,1-7, exprimând dragostea lui Dumnezeu dar și mâhnirea provocată de infidelitățile și relele Bisericii Sale (a se vedea și Ieremia, cap. 2).

Taină a unei iubiri infinite, casă a unității, ce am putea spune în plus despre Biserică, Mireasa lui Cristos cel înviat?

 

* * *

 

Pe culme: Vinum Dei

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Ce este viața? Care este sensul ei?

Cred că nu este om care să nu-și fi pus aceste întrebări, care să nu fi încercat să le dea un răspuns. Foarte mulți au scris despre viață adevărate tratate prin care să demonstreze că au descoperit “piatra filozofală”, adică răspunsul cel mai corect. Dar, răspunsurile date, nefiind mulțumitoare, oamenii continuă să-și pună aceleași întrebări.

Când Isus a spus: Eu sunt vița și voi mlădițele și iarăși: Tatăl meu este viticultorul, a dat un răspuns de credință la întrebările puse, pe care oamenii de știință continuă să le caute rezolvarea. Ca să înțelegem viața prin credință, nu trebuie să facem filozofie sau să-i găsim rezolvări științifice, ci trebuie să o trăim, altfel ne chinuim, așa cum ne povestește istoricul Herodot despre un om care încerca să pună în poziție de drepți un cadavru: când îi îndrepta capul, i se îndoiau genunchii, când îi îndrepta genunchii, îi cădea capul; în cele din urmă s-a lăsat păgubaș zicând: Nu se poate, îi lipsește ceva din intern. Acest ceva din intern este viața, sufletul. Numai trăirea ei îi dă adevărata înțelegere, deoarece cuvintele lui Isus sunt unice, ca și cele din duminica trecută: Eu sunt păstorul cel bun, așa și cele de azi: Eu sunt vița, exprimă un adevăr unic: Isus este cel ce este, Unul-născut din veci din Tatăl, acel ceva interior dumnezeirii și viața sa este izvorul a tot ce există; iar noi, privilegiați, suntem mlădițe răsărite din vița nobilă, divină. Aceasta este originea vieții noastre. Dar, pentru a înțelege și mai bine acest principiu interior, care ne caracterizează drept ființe vii, este necesar să parcurgem tot itinerarul pe care ni-l arată lecturile de azi: o convertire totală, ca a lui Saul în Paul, fără jumătăți de măsură; o integrare totală în misterul lui Cristos, ca mlădița pe viță; și apoi: roade bogate prin credință și iubire. Vița nu produce mlădițe pentru sine; mlădițele nu produc struguri pentru sine; și bobițele, la rândul lor, nu produc mustul pentru sine. Creștinul adevărat, bobiță plină cu sucul necesar pentru vin, cu forma interioară a viței și vieții, nu păstrează vinul pentru sine, îl dă pentru alții și este cu atât mai fericit cu cât poate da mai mult.

Dumnezeu pătrunde în toată ființa omului, ca principiu intern pentru însăși viața lui, prin iubirea sa care susține, dă viață, lumină. Omul pătrunde în toată ființa lui Dumnezeu prin credința și iubirea sa. Din această interpenetrație se naște iubirea omului față de semenii săi și față de toată lucrarea lui Dumnezeu, fiindcă seva divină din om, iubirea dătătoare de viață, este aceeași în toate mlădițele. În acest sens, cuvintele: Eu sunt vița și voi mlădițele, arată un raport mai strâns decât cel precedent, dintre păstor și oi, arată forța interioară a religiei noastre creștine, forța iubirii, care îl duce pe om prin Fiul Omului la oameni și la Dumnezeu. Roadele sunt menite să ajungă la viticultor. Scopul omului, spune sfântul Toma de Aquino, este de a se uni cu Dumnezeu; în această unire își găsește toată fericirea. Așa cum Tatăl a declarat că în Fiul își găsește toată bucuria, tot așa își găsește toată bucuria în noi, când rămânem uniți cu Fiul prin ascultare (Lc 9,35).

De ce îl acceptă Dumnezeu pe om ca să fie părtaș la fericirea sa (2Pt 1,4)?

Răspunsul îl găsim tot în cuvintele lui Isus, prin care ne arată că el este vița și Tatăl este viticultorul. Vița de vie, foarte familiară la evreii de pe vremea Mântuitorului, este o plantă care cere multă îngrijire. Din această pricină a fost luată ca o plantă simbol pentru grija pe care o are Dumnezeu față de poporul său (cf. Is 5; Ier 2,21). Distrugerea viei era simbolul cel mai expresiv al calamității naționale (cf. Ps 80, 8-16; Ez 19,10-14). Folosindu-se de acest simbol, Isus scoate în evidență două lucruri: Tatăl, fiind viticultorul, acordă cea mai mare atenție viței și mlădițelor, adică lui Isus și oamenilor. În al doilea rând, grija viticultorului constituie chemarea de a rodi la cel mai înalt grad posibil, de a da vinul cel mai bun. Viei i se acordă o atenție deosebită, fiindcă rodul ei, vinul, are menirea să înveselească inima omului (cf. Ps 104,15). În acest sens Isus alege vinul pentru jertfa sângelui său euharistic, atât pentru a înveseli inima Tatălui ceresc, devenind Vinum Dei, cât și pentru a înveseli inima omului euharistic, adică a aceluia care știe să se dăruiască pentru fericirea altora.

Rolul mlădiței este de a rămâne pe viță și de a produce struguri prin seva care îi vine din viță. Ca faptele noastre să fie bune, trebuie să fie alimentate de seva lui Isus, de iubire și îndulcite de razele soarelui, de har. Pentru aceasta Tatăl are grijă să curățe via de mlădițele de prisos, de cele uscate, ca strugurii să fie cât mai mulți și vinul cât mai bun. În cer, Tatăl vrea să se îmbete de rodul viței de vie, de faptele noastre bune, ca la beție să uite faptele noastre rele.

Când a lucrat Tatăl în via sa mai mult decât în timpul pascal? Când au ajuns razele soarelui – harul – mai mult la noi – la mlădițe – decât în acest timp? Dacă ni l-a dat pe Fiul său, prin el ne-a dat toată bogăția sa, pe Duhul Sfânt – principiul său interior – ca faptele noastre să fie dulci, plăcute, desăvârșite, îmbătătoare de fericire.

În altă ordine de idei, sfântul Toma de Aquino ne spune: Bonum gratiae unius, maius est quam bonum naturae totius universi, adică Binele, pe care cineva îl are prin har, este mult mai mare decât binele natural al întregului univers (ST I-a II-ae q. 29, art. 3 ad. 2), deoarece harul ne plasează pe o treaptă infinit superioară firii noastre naturale, în Dumnezeu. Din acest motiv, fiecare faptă a noastră poate să atingă perfecțiunea maximă, prin har, deoarece Tatăl este viticultorul. În acest sens porunca: Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit (Mt 5,48), nu este o frază goală, ci devine, parafrazându-l pe sfântul Irineu, care a spus: Omul viu este gloria lui Dumnezeu, prin: Omul viu în Cristos este vinul lui Dumnezeu. Prin harul harurilor, învierea lui Cristos, se atinge culmea desăvârșirii spirituale a omenirii: mlădițele trăiesc din viața cea nouă, viața divino-umană prin Euharistie. Pentru aceasta a spus Mântuitorul: Cel ce mănâncă din această pâine are viața veșnică (In 6,51); nu că va avea cândva, ci are acum. După cum cuvântul Tatălui a dat naștere Fiului, viței, tot așa cuvântul lui Cristos care euharistizează pâinea și vinul dă naștere adevăratelor mlădițe, creștinilor autentici, sfinți, care apar în lume ca rodul suprem al istoriei și al întregului univers: vinum Dei – trupul mistic – Biserica lui Cristos, după cum afirmă sfântul Augustin: Christus facti sumus; si enim caput ille, nos membra, totus homo ille sumus, adică devenim Cristos, el fiind capul, noi suntem membrele, întregul om se identifică el însuși cu Isus Cristos.

În această nouă realitate realizată de viță, de mlădițe și de grija viticultorului, fiecare are o menire specifică în lume, după cum ne spune sfântul Paul, care a fost luminat și copt de razele Celui Înviat pe drumul Damascului. Harul face ca în ordinea supranaturală să nu existe două suflete exact la fel. Există mulți alții care fac mai mult decât mine: cred, speră, iubesc, suferă, postesc etc. însă ceea ce îmi revine mie, dacă nu fac eu, nimeni nu va face aceasta spre binele Bisericii. Ochiul nu poate spune mâinii: nu am nevoie de tine; sau capul nu poate spune picioarelor: nu am nevoie de voi (1Cor 12,21). Nu se pune problema că de cine ar avea mai mare nevoie trupul mistic, de tine sau de mine, de bolnavul care zace de ani de zile sau de cutare apostol plin de zel. Întrebările n-au sens și nici răspuns. Fiecare este dator să facă ceea ce este chemat să facă bine, altfel rămâne nefăcut și el necopt. Așa se poate înțelege de ce după două mii de ani, evanghelia n-a ajuns la toată făptura. Numai rămânând unit cu vița, cu Isus, creștinul își află locul său în istoria mântuirii, devenind prin Botez, Euharistie și Confirmațiune, preot, profet și rege pentru viața veșnică, fiindcă poate spune cu apostolul neamurilor: Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos trăiește în mine (Gal 2,20). Din acest motiv, sfântul Ignațiu din Antiohia a răspuns împăratului Traian, care îl insulta ca pe un mizerabil: Nimeni să nu spună că este mizerabil Ignațiu, purtătorul lui Cristos! Iar Leonida, tatăl marelui scriitor bisericesc Origene, a spus: Știu că sufletul meu este locuit de Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Iar sfânta Ecaterina: Fiindcă sufletul meu este un cer în care trăiesc așteptând Ierusalimul ceresc, am găsit raiul meu pe pământ, fiindcă cerul este Dumnezeu și Dumnezeu este în sufletul meu. Tot Origene: În măsura în care ești cer, vei merge în cer.

Doamne, ajută-mi să fiu în Cristos vinul în care îți găsești toată bucuria! Amin.

 

* * *

 

Duminica a V-a după Paște (B) (audio)

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Iosif Enasoae
Unde: Catedrala romano-catolică din Iași
Când: 14 mai 2006

 

Puteți descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.

 

* * *

 

Rămâneți în mine

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

În episodul evanghelic (In 15, 1-8) ascultat surprinde faptul următor: cuvântul a rămâne este folosit de șapte ori. Știm că numărul 7 reprezintă perfecțiunea și pe Isus însuși în care sunt cuprinse toate comorile înțelepciunii și ale științei (Col 2, 3), el este capul Trupului care este Biserica (Ef 1, 22). Capul unește diversitatea mădularelor prin aceeași viață și viața este lumina lumii și lumina luminează în întuneric și întunericul n-a cuprins-o (In 1, 4-5); cu toate că au trecut 2000 de ani și ne îndreptăm spre mileniul trei, Isus continuă să lumineze în întunericul lumii.

Isus însuși se prezintă azi ca izvor al vieții, izvor al creștinilor înșiși și chiar al faptelor bune pe care ei le fac. Ca noi să nu pierdem ceva din ceea ce suntem și ceea ce avem, se cere un singur lucru: să rămânem în sfera lui; să rămânem uniți cu el.

Unirea cu Cristos o dă credința în cuvântul lui (Mt 7, 24); unirea o dă adunarea celor care se roagă împreună în numele lui (Mt 18, 20); unirea o dă hrănirea cu Trupul și Sângele lui (1Cor 12, 27); dar, suprema unire o realizează Tatăl ceresc, care se îngrijește de via sa și-i dă sevă – viață – din viața sa, pe Duhul Sfânt prin Capul care este Cristos, prin care și pentru care toate s-au făcut (In 1, 2). A rămâne în Cristos înseamnă în mod automat a deveni făcătotr de fapte bune, mântuitoare: Cine rămâne în mine și eu în el, aduce roade multe, roadele iubirii. Orice faptă bună valorează cât iubirea din care izvorăște.

Porunca iubirii fraterne (Lectura a II-a: 1In 3, 18-24) stă la temelia creștinismului. Opusul acestei porunci nu-i numit păcat, ci ură. Opusul iubirii fraterne este tocmai ura fraternă. Iată ca prim exemplu cazul lui Cain, care își avea origine în cel rău, în diavol, și nu în Dumnezeu, de aceea și-a ucis fratele, pe Abel.

Iubire-ură; este antiteza radicată care stă pe linia radicalității întregii Biblii, care nu cunoaște termeni intermediari. Biblia, după cum s-a mai spus de multe ori, este scrisă în alb și negru. Nu există chiar nici o posibilitate intermediară? Pentru sfântul apostol Ioan cu toată certitudinea că nu, decât aceasta: iubire-ură.

În acel timp, în care sfântul Ioan a scris, exista o separare profundă între Biserică și lume. Creștinii erau persecutați și deja mulți au fost martirizați: creștinii se iubeau, iar păgânii, unii îi priveau cu admirație iar alții îi persecutau și chiar îi omorau. Cazul lui Cain și Abel se extindea pe scară mondială… De ce?

Învierea lui Isus a adus o schimbare de 180 de grade în lume. O diferență atât de radicală și de profundă, ca aceea care există între viață și moarte, nu putea fi înțeleasă de o lume sclerozată de patimi. Noi creștinii am trecut de la moarte la viață în mod pașnic, fiind născuți din părinți creștini de mai multe generații, dar lumea păgână de atunci, și de ce nu chiar cea de azi (mai ales fundamentaliștii islamici de un fanatism feroce), care nu avea nici o legătură cu Dumnezeu, fiind înafara sferei lui, era incapabilă de a înțelege schimbarea. Un misionar povestește cum o păgână, femeie în vârstă, voind să devină creștină, după ce a făcut pregătirea catehetică, în seara precedentă zilei botezului, trebuia să aducă toate chipurile zeităților la care se închinase până atunci și să le arunce în foc. Femeia a venit și când s-a apropiat de foc a leșinat. De acele chipuri cioplite era legată o întreagă viață, cultură, amintiri de familie etc. Când și-a revenit, misionarul i-a spus: Lasă acum! Te vei boteza altădată! Ea și-a făcut curaj și le-a aruncat, dar trebuie să-i înțelegem. Până și israeliții, care aveau credința într-un singur Dumnezeu, aveau concentrată aceasă credință într-un Mesia pur lumesc și totuși ei au fost primii persecutori ai creștinilor. Omul a avut întotdeauna frica de necunoscut. Dumnezeu-iubire constituie culmea Revelației și Mesia s-a încadrat în aceasă sferă a iubirii transcendentale prin însăși omenitatea sa, de aceea îl pot înțelege numai acei care intră în această feră a iubirii, ceilalți rămân afară, rămân în aceasă lume care toaă zace în sfera celui rău (1In 5, 19), în sfera urii și a morții. In multe orașe există o sală de cinema în formă de sferă, de glob, rotundă. Spectatorul este pus în centrul acțiunii filmului. Numai cei care intră în această sferă se pot bucura de priveliștea minunată din sală. Numai cei care intră în sfera divină pot gusta plăcerea pe care o dă iubirea, chiar și atunci când suferința își atinge culmea prin moarte. Isus și-a dat viața pentru frații săi fiindcă din veci a fost în sfera divină și s-a bucurat de plinătatea iubirii. Noi putem face același lucru – să ne jertfim pentru frați – numai dacă vom crede cu toată ființa în iubirea lui. Termometrul iubirii stă în capacitatea de a se dărui, nu în cuvinte, ci în fapte, fiindcă numai faptele pot demonstra adevărul cuvintelor. Cuvântul fără faptă este un suntet gol care se pierde în hău, ca și credința, care, fără fapte este moartă (Iac 2, 17).

Lumea merge din rău în mai rău fiindcă se vorbește foarte mult și se iubește foarte, foarte, foarte puțin creștinește.

Unii exegeți au numit capitorul trei din întâia scrisoare a sfântului Ioan drept capitolul moralei pascale, deoarece creștinului îi este arătat criteriul spre a ști dacă este în realitate de la Dumnezeu și dacă iubirea lui Dumnezeu este în el, fiindcă: iubește acela care păzește poruncile lui Dumnezeu. Dimensiunea orizontală a vieții (comportamentul față de oameni) devine criteriul dimensiunii verticale (înălțarea spre Dumnezeu).

Un exemplu grăitor de urcare de pe dimensiunea orizontală a vieții pe cea verticală este sfântul Paul (Lectura I-a: Fap 9, 26-31).

Mai întâi să lămurim un lucru, anacronic la prima vedere, și anume: sfântul Luca, autorul Faptelor Apostolilor, spune, după cum ați auzit, că sfântul Paul s-a întors la Ierusalim îndată după convertire, pe când Paul însuși afirmă că la Ierusalim a venit abia după trei ani de la evenimentul Damascului (cf. Gal 1, 18-20). Care este adevărul? Adevărul este că Luca nu urmărește atât istoricitaetea cronologică, cât mai ales învățătura catehetică: Paul este un adevărat apostol fiindcă l-a văzut pe Domnul și a intrat în adevărata comuniune cu Apostolii rânduiți de Isus. Paul însă arată comuniunea sa cu Biserica mamă pe altă cale, în primul rând prin episcopul Anania din Damasc, care a fost trimis de Isus să-și pună mâinile asupra lui Saul orb, spre a-și recăpăta vederea și spre a se umple de Duhul Sfânt (Fap 9, 10-18). Deși Anania i-a conferit plinătatea preoției prin impunerea mâinilor, Paul vrea confirmarea supremă din partea aceluia care era în fruntea Bisericii, a lui Petru și de aceea, spune Paul însuși: Am venit la Ierusalim să fac cunoștință cu Chefa și am rămas 15 zile la el” (Gal 1, 18). A venit la Petru, nu pe baza unor cuvinte, ci a faptelor: predicase trei ani cuvântul Domnului și convertise la creștinism pe mulți evrei și chiar păgâni.

Geniul creștin al lui Paul l-a descoperit Barnaba. Luca urmărește să pună în evidență tocmai această descoperire, care apoi va fascina, nu numai pe contemporanii săi, ci întreaga omenire până azi. În fresca lui de la Geneva, Maurice Denis a simbolizat în mod superb universalitatea geniului lui Paul: pânza imensă a bărcii de pe care predică Apostolul atinge cu vârful catargului ei tronul ceresc al lui Isus Cristos (cf. Mari Sfinți, Ed. Crater Buc. 1994 p. 24), fiindcă însuși Cristos a fost acela care l-a rânduit să fie vas ales (Fap 9, 15).

După ce am ascultat învățătura lecturilor, de a ne arăta iubirea prin fapte spre a rămâne veșnic uniți cu Cristos și martori ai învierii sale, să înălțăm ruga spre cel Atotputernic și să-i spunem: Dumnezeule, de la tine ne vine răscumpărarea și ni se dăruiește înfierea. Privește cu bunătate la fiii iubirii tale, pentru ca toți aceia care cred în Cristos să primească libertatea adevărată și moștenirea veșnică! (LR). Amin.

 

* * *

 

A V-a Duminică după Paști (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Am încercat să găsesc în computerul obosit al memoriei mele cui îi este atribuită această maximă atât de simplă, dar esențială: “Voința lui Dumnezeu, Paradisul meu!” Nu am reușit. De altfel, este o maximă care le-a aparținut tuturor sfinților. Într-adevăr, cel mai mare secret al sfinților, marii prieteni ai lui Dumnezeu, este abandonarea în toate și pentru totdeauna în el, conștienți că doar el umple și sfințește viața noastră. Este vorba despre înlocuirea micului nostru eu uman cu eu-l lui Dumnezeu; voința noastră cu cea a lui Dumnezeu.

2. Tema

Isus spune: “Eu sunt vița; voi mlădițele… Rămâneți în mine și eu în voi. Cel care rămâne unit cu mine aduce rod bogat”.

3. Mesajul zilei

Explicați, eventual, ca premisă cuvintele: viță, mlădițe, rod, tăiere, altoire… străine de cultura multor copii ai noștri. Apoi dezvoltați câteva dintre aceste considerații.

Isus înviat are un singur plan: să îi țină uniți în iubire pe toți oamenii pentru totdeauna:

- asemenea mlădițelor unei singure vițe;

- asemenea ramurilor unei singure plante;

- asemenea fraților unei singure familii. Mulțumesc, Isuse!

Isus nu vrea ca oamenii să fie uniți cu el prin constrângere… cu adeziv… cu cuie; vrea să formăm “un singur trup” prin iubire.

- Creștinii sunt uniți pentru că au o singură iubire: un singur Duh al iubirii. Isus înviat a “suflat” asupra fiecăruia dintre noi acest Duh. Mulțumesc, Isuse!

Isus este vița; noi, mlădițele.

- Viața divină, nemuritoare, spirituală a lui Isus înviat este în noi.

- Toți avem o demnitate divină, un destin veșnic. Mulțumesc, Isuse!

Mlădițele viței sunt curățate, făcute mai libere, mai vii, mai rodnice, mai puțin împrăștiate… pentru a aduce multe roade de bunătate, trebuie să ne antrenăm pentru jertfă, trebuie să ne lipsim de multe lucruri inutile, trebuie să ne concentrăm asupra operelor bune.

- Dumnezeu Tatăl este “Agricultorul” care ne ajută să facem aceasta. Mulțumesc, Isuse!

În viță și în mlădițe curge aceeași sevă; din ea se nasc aceleași fructe…

- În noi trebuie să existe aceleași sentimente, aceleași idealuri, aceleași gânduri… cu ale lui Isus. Mulțumesc, Isuse!

Mlădița nu poate produce roade dacă nu este unită cu vița. Păcatul (= lipsa iubirii) ne desprinde de Isus. “De unul singur poți face puțin, sau nimic, tu și Isus puteți face multe, mult mai multe”.

- Mlădița, tăiată de pe viță, se usucă și este aruncată în foc ca să ardă. Este mai bine să fim uniți pentru totdeauna cu Isus înviat… precum și cu frunzele! Mulțumesc, Isuse!

Isus înviat îi unește pe toți în jurul său, chiar și pe cei răi care vor să devină buni.

- În comunitatea lui Isus, despre care ne vorbește prima lectură, este și Paul, persecutor convertit.

- Mlădițele “sălbatice”, dacă sunt altoite pe o viță bună, produc roade bogate. Mulțumesc, Isuse!

4. Exemple

a) Pentru a face mai plastică învățătura, nu vă interzice nimic să arătați o mlădiță de vie.

b) Poate fi pus util în evidență ritul amestecării la ofertoriu a câtorva picături de apă cu vinul care va deveni sângele lui Isus.

c) Educarea copiilor la realismul creștin și chiar la constatarea că în comunitățile lui Isus nu întotdeauna se manifestă iubirea, chiar dacă sunt cufundate în iubirea milostivă a lui Isus.

Amintiți certurile dintre apostoli, în urma lui Isus.

Amintiți ciocnirile în sânul comunității creștine, abia iluminată de Duhul Sfânt, când se vorbește despre diferite tratamente față de văduvele care provin din poporul ebraic sau din cel păgân și când trebuie să se decidă dacă sunt obligați sau nu să observe legea ebraică.

d) Cărui regn îi aparțin?

Regele prusac Frederic Guglielmo al IV-lea (mort în 1861) s-a dus să viziteze o școală pentru a-și face o idee despre felul în care studiază copiii. În timpul lecției, a luat în mână o monedă de aur și a întrebat:

- Cărui regn îi aparține această monedă?

- Regnului mineralelor, adică naturii neînsuflețite! au răspuns ei.

Atunci a arătat o creangă verde dincolo de fereastră și a întrebat:

- Iar acel pom cărui regn îi aparține?

- Regnului vegetal – au răspuns copiii fără să ezite.

- Iar noi toți de aici din clasă, inclusiv eu, cărui regn îi aparținem?

La această întrebare, copii au început să se privească unii pe alții și nu știau ce să răspundă. Un elev voia să spună că aparțineau regnului animal. Dar i se părea un lucru jignitor, mai ales pentru rege. “Cum așa? se gândea el. Să clasifici un rege ca aparținând aceluiași regn cu câinele care latră pe stradă?”

După o clipă, o fetiță a spus cu o voce oarecum tremurândă:

- Regnului lui Dumnezeu.

Regelui i-a plăcut mult acel răspuns, a elogiat fetița și a adăugat:

- Facă Dumnezeu să aparțin mereu regnului său (S. Klimek).

e) Într-o zi, un paroh, pregătind copiii pentru prima Împărtășanie, a pus această întrebare:

- După ce semn distinctiv sunt cunoscuți cei care îl urmează pe Isus?

După o scurtă pauză de gândire, un copil a răspuns:

- După semnul Sfintei Cruci!

Un altul:

- După felul în care ne iubim!

Preotul a încheiat:

- Iată cele două lucruri cele mai caracteristice creștinului: semnul Crucii, care ne amintește cât de mult ne iubește Dumnezeu, și iubirea reciprocă, prin care demonstrăm că îl iubim pe Dumnezeu și pe aproapele.

 

* * *

 

Duminica a V-a a Paștelui (B)

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină

Isus a spus ucenicilor săi: “Eu sunt vița cea adevărată și Tatăl meu este viticultorul. Orice mlădiță care nu aduce rod în mine, El o taie și pe oricare aduce rod o curăță, ca mai mult rod să aducă. Voi sunteți deja curați, datorită cuvântului pe care vi l-am spus. Rămâneți în mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă rod de la sine dacă nu rămâne în viță, la fel nici voi, dacă nu rămâneți în mine… Cine rămâne în mine și Eu în el, acela aduce mult rod, căci fără mine nu puteți face nimic… Dacă rămâneți în mine și cuvintele mele rămân în voi, cereți orice vreți și vi se va face. Întru aceasta este preamărit Tatăl meu ca voi să aduceți mult rod și să fiți ucenicii mei.” (In 15,1-8)

Față de duminica a patra a Paștelui dominată de alegoria Păstorului cel bun, deosebit de atent cu fiecare oiță a Sa, evanghelia duminicii a cincia completează înțelesul relației vitale pe care Isus Cristos Înviat a instaurat-o cu fiecare ucenic odată cu Învierea sa glorioasă printr-o altă alegorie, cea a viței care face ca mlădițele ei să aducă roade (împlinindu-și astfel menirea de a fi mlădiță). Într-adevăr metafora viței roditoare (atât de frecvent utilizată în VT pentru a defini poporul ales al lui Dumnezeu – Os 10,1; Is 5,1-7; 27,2-5; Ier 5,10; 12,10-11; Ps 80; etc.) este aleasă de Mântuitorul pentru ca, prin intermediul ei, să se definească pe sine ca unica sursă a rodirii (vv. 2-5) și a vieții (v. 6). Mai mult, transformată în alegorie, metafora viței dătătoare de viață permite exprimarea întregului proces de rodire în care mlădița (metafora care-l definește pe ucenic) este prezentată ca beneficiara unei inițiative conjugate a lui Isus Cristos și a Tatălui. Cuvântul Tatălui, revelat prin Fiul este acel “germen de viață” înrădăcinat în fiecare ucenic care trebuie să rodească, mai precis să se concretizeze în atitudini care să-l caracterizeze drept ucenic al lui Isus Cristos Înviat spre preamărirea Tatălui. Prelungită, alegoria ilustrează și posibilitatea unui program de nerodire care însă este sancționat prin înlăturarea mlădiței uscate și prin aruncarea ei în foc (imaginea focului ne indicând aici neapărat iadul, ci mai curând vizualizarea unui destin lipsit de viața oferită de viță).

Or, lectura a doua a acestei duminici este mai explicită în a spune în ce fel ucenicul trebuie să-și facă lucrarea de rodire: Copiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta și cu adevărul (1In 3,18), în timp ce prima lectură ne oferă exemplul apostolului Pavel (Paul) care, din ziua în care, pe drumul Damascului, a fost înrădăcinată în el revelația Cuvântului dătător de viață, s-a transformat într-o mlădiță roditoare (ucenic): propovăduia cu îndrăzneală în numele Domnului (Fap 9,28).

 

* * *

 

Eu din ce rădăcini mă hrănesc?

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro

Ascultând asemănarea viței de vie și a mlădițelor, mi-a venit spontan în minte o realitate des întâlnită în satele noastre, acea imagine a cortinelor pe care oamenii le construiesc, pentru ca pe ele să se întindă vița de vie, să o umple de verdeață, pentru ca să se bucure la privirea frunzelor verzi și ciorchinilor de struguri, să aibă parte de umbră în zilele toride de vară iar toamna să culeagă cu inima plină rodul îmbelșugat, din care vor bea ulterior vinul care înveselește inima și tulbură mintea…

Nu o dată mi-a fost dat chiar să remarc cum o singură viță bătrână și noduroasă își întindea mlădițele în toate părțile și chiar acoperea mai multe case și curți, care se aflau una în vecinătatea celeilalte. Se părea că acea viță lega ca într-o unitate verde și vie toate acele case și toți acei oameni care locuiau și munceau la umbra ei, bucurându-se de frumusețea și rodul ei. Este o imagine care ne poate face mai atenți și ne-ar putea ajuta la înțelegerea sensului comparației din evanghelia de astăzi, la semnificația lui “a rămâne în Cristos”, a aduce roade în Cristos.

Oricine rămâne uimit cum de este posibil ca dintr-o singură viță să curgă serul vieții pentru atâtea mlădițe, cum de este posibil ca nenumărate frunze și ciorchini de struguri să poată să primească viață din ea, după cum mulți se întreabă cum de este posibil ca toți să trăiască doar rămânând în legătură cu Cristos-Viața: “Rămâneți în mine și eu în voi. Cine rămâne în mine și eu în el, acela aduce roade multe…”

A fi mlădițe, frunze, flori, bobițe de struguri înseamnă “a fi în Cristos”. “Voi în mine și eu în voi!” Aceasta este o promisiune a lui Cristos care, ca și ucenicilor săi de altădată, trebuie să ne dăruiască și nouă forță și demnitate. Gândul la vița cea veche și noduroasă care își extrage seva din pământ și prelucrează lumina soarelui, pentru a putea împărți viață la atâtea mlădițe roditoare, nu poate să nu ne provoace totuși la o întrebare care ne privește pe fiecare: Tu din ce rădăcini te hrănești? Dacă pomul se cunoaște după roade iar omul după fapte, tu de unde îți extragi seva vieții? Faptele tale la ce rădăcini trimit? Care e vița pe care te-ai altoit? De ce uneori pare că e diferită de cea a lui Cristos?

Într-o zi a venit la poarta unei mănăstiri un țăran, care-l cunoștea foarte bine pe fratele portar. Purta pe mâini o ciorchină mare cu bobițe coapte de struguri. “Frate portar, i-a spus el, am adus cu mine cei mai frumoși struguri pe care i-am putut găsi în via mea. Sfătuiește-mă, te rog, cui i-aș putea face o bucurie dăruindu-i acești struguri minunați?” Fratele portar s-a gândit puțin și a spus: “Probabil starețului sau poate unui alt călugăr, nu știu…” “Dar ție?” “Mie?!” Fratele portar s-a făcut roșu la față de bucurie. “Mie? Te-ai gândit să-mi faci mie o bucurie?” Aproape că nu mai găsea cuvinte. “Da, răspunse fericit țăranul. Vorbim atât de des unul cu altul și am avut de atâtea ori nevoie de ajutorul tău! De ce nu ți-aș face ție o asemenea bucurie?” Iar bucuria pe care o citea în ochii fratelui portar îi umplea și lui inima de bucurie.

După plecarea țăranului, fratele portar a așezat ciorchina de struguri în fața sa și nu își putea lua ochii de la bobițele mari și zemoase. Și își spunea: “Arată prea bine, ca să ciugulesc din ei!” Și așa s-a bucurat o după-amiază întreagă privind acei struguri minunați. Apoi i-a venit o idee: “Ce bucurie i-aș face starețului, dacă i-aș dărui acești struguri!” Și fără să mai stea pe gânduri, a mers imediat să-i ofere starețului acei minunați struguri.

Starețul s-a bucurat enorm văzând strugurii. Dar la lăsatul serii, pe când vizita în chilia sa pe unul din călugării ce zăcea răpus de boală, și-a spus: “Acestui frate bolnav i-aș face cu siguranță o mare bucurie cu acești struguri!” Așa s-a plimbat acea ciorchină de struguri prin toată mănăstirea, trecând de la un călugăr la altul. Nu a rămas nici la stareț, nici la călugărul bolnav, până când unul dintre călugări i-a oferit în dar acei minunați struguri în cele din urmă chiar fratelui portar, pentru a-i face o bucurie. Bineînțeles, nu știa că erau aceiași struguri pe care el însuși îi dăruise mai departe pentru a face o bucurie. Așa s-a închis acel cerc, cercul bucuriei.

Imaginea viței de vie și a mlădițelor îmi amintește cu o insistență uneori parcă stânjenitoare faptul că nu pot trăi, decât în legătură, în relație cu alți oameni, care prin ceea ce sunt ei au rolul să îmi transmită viața, după cum și eu îndeplinesc același rol, de a împărtăși și altora din viața ce mă hrănește pe mine. Îmi dau seama că pot trăi doar din legătura cu alți oameni, care au aceleași rădăcini ca mine, care primesc viața de la vița cea vie și adevărată, Isus Cristos.

Ori de câte ori încerc să realizez ceva ori să-mi împlinesc viața numai cu propriile forțe, de fiecare dată îmi dau seama că în pofida îndoitelor mele eforturi, totul rămâne în aer, se usucă. Și facem adesea această experiență a egoismului, pentru că legătura și dependența de o altă viță de vie nu ne place, căci ne face să ne simțim datori, mici, fragili, condiționați, neputincioși și ne aduce cu picioarele pe pământ, ne dezvăluie cine suntem noi de fapt: un ghem de eforturi ucise din fașă, sete nestăvilită după recunoașterea unor veleități și valori personale închipuite, comoditate, înclinația spre “a avea” și nu spre “a fi/a deveni” și multe altele.

Grijile cotidianului ne răpesc tot timpul și toată viața, ne facem griji și întâmpinăm probleme cât privește sănătatea, profesia și viitorul, suntem măcinați de prea multele și prea marile noastre așteptări, zădărnicia multor aspecte ale vieții ori a unor eforturi întreprinse ne obosește, ne aflăm mereu în pericolul de a fi dezamăgiți de ceilalți oameni sau de noi înșine, toate acestea nefiind decât sinonime pentru ceea ce înseamnă a NU trăi din puterea lui Cristos.

Viticultorul taie mlădițele care nu aduc rod, căci, deși poate par frumoase și abundente, nu fac decât să-și tragă seva inutil din celelalte. Putem aduce fructe ale păcii, bucuriei, speranței, credinței, să dăruim viața celorlalți doar atunci când “trăim în el”. Dacă ne extragem forța din el, facem față altfel grijilor și problemelor, epuizării și decepțiilor și trăim într-un climat de evidentă încredere. Spunea în acest sens o mare mistică:

“Cei mândri nu-i pot prezenta lui Dumnezeu mâinile goale, ei insistă să-i ofere virtuți, fapte bune, sacrificii, renunțări, orice pentru a nu avea nimic. Ei doresc să fie frumoși pentru el prin intermediul propriilor puteri, în timp ce noi suntem frumoși doar pentru că Dumnezeu ne privește, ne iubește și ne consideră frumoși. Dumnezeu nu ni se poate oferi dacă mâinile noastre nu-l primesc. Cel mai profund motiv pentru care atât de puțini semeni ai noștri sunt sfinți este pentru că noi nu îl lăsăm pe Dumnezeu să ne iubească. A fi iubit presupune o încredințare totala în Dumnezeu, a fi și a rămâne în el. Înseamnă o acceptare voită a nimicniciei și neputinței noastre, o privire ațintită doar asupra lui Dumnezeu care ne dăruiește, neținând cont de nimicnicia celui căruia îi oferă în dar totul. A te strădui să obții “perfecțiunea” este una din fatalele greșeli pe care le fac majoritatea oamenilor buni. Cele mai înflăcărate suflete sunt pregătite să-i ofere orice lui Dumnezeu, cu excepția unui singur lucru pe care el îl dorește: încredere totală, adica abandonare în mâinile sale iubitoare”.

Se poate întâmpla ca într-o zi viticultorul să-i taie bătrânei vițe de vie toate mlădițele, pentru ca fațada casei să fie refăcută, spre exemplu. Nu pot să nu mă gândesc la toate acele persoane cărora niște nefericite accidente sau moartea le-au tăiat legăturile relaționale cele mai importante pe care le aveau în această viață: părinți, copii, prieteni de suflet, binefăcători… Atunci când copiii nu mai pot trăi într-o relație vie cu părinții lor, atunci când legăturile vitale dintre doi soți, din cadrul familiei sau dintr-un cerc de prieteni se chircesc sau sunt tăiate, atunci se simt cei mai mulți dintre oameni fără vlagă și unii își pierd chiar și legătura vitală esențială cu Cristos.

Cristos vrea să ne ferească de acest pericol și ne îndeamnă astăzi insistent, ca de la inimă la inimă: “rămâneți în mine, în iubirea mea, rămâneți în cuvântul meu, în pacea mea”. Doar atunci poate crește și se poate maturiza viața noastră și tot ceea ce a fost sădit în ea. În aceasta constă de fapt toată măreția și demnitatea noastră, în a rămâne înrădăcinați în Cristos, fundamentul nostru, vița de vie cea bătrână și dătătoare de viață.

Este o minune să-ți dai seama cât de plină de viață este o asemenea viță de vie bătrână și noduroasă, cu mii de mlădițe, frunze, flori și struguri. Uneori poate dă impresia că fără mlădițe este moartă. Până primăvara următoare adună însă așa multă forță și viață în sine, încât înmugurește din nou. Vița cea bătrână și noduroasă dăruiește din nou viața și dă rod îmbelșugat.

Oare noi de unde luăm viața? Suntem înrădăcinați în Cristos, vița cea adevărată? Și atunci unde ne sunt roadele? Nu cumva suntem printre mlădițele pe care viticultorul a fost nevoit să le înlăture pentru a nu le molipsi și pe celelalte de nerodnicie, sterilitate? Eu din ce rădăcini mă hrănesc?

 

* * *

 

Duminica 5 a Paștelui (B) – lectio divina

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Ioan 15,1-8

Isus, Dumnezeu și noi

1 În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi:

“Eu sunt vița cea adevărată și Tatăl meu este viticultorul. 2 Orice mlădiță care este în mine și nu aduce rod, Tatăl meu o înlătură și orice mlădiță care aduce rod, el o curăță, ca să dea rod și mai mult. 3 Voi sunteți deja curați, prin cuvântul pe care vi l-am spus.

4 Rămâneți în mine și eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă rod de la sine, dacă nu rămâne pe viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în mine.

5 Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cine rămâne în mine și eu în el, acela aduce roade multe, căci fără mine nimic nu puteți face. 6 Cine nu rămâne în mine este aruncat afară, ca mlădița tăiată, și se usucă. Mlădițele uscate sunt adunate, aruncate în foc și ard.

7 Dacă rămâneți în mine și cuvintele mele rămân în voi, puteți cere orice vreți și veți primi. 8 Prin aceasta este preamărit Tatăl meu: să aduceți rod îmbelșugat și să vă dovediți ucenicii mei”.

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

În acest sfârșit de săptămână și în următorul vom medita prima parte din capitolul 15 al Evangheliei după sfântul Ioan.

Textul de astăzi prezintă primele opt versete din acest capitol și s-ar putea împărți în trei părți:

1. Vița adevărată (versetele 1-3).

2. A rămâne uniți cu vița (versetele 4-6).

3. Lărgirea temei centrale (versetele 7-8).

Vom explica pe scurt fiecare parte…

Duminica trecută Isus se prezenta ca “bunul păstor”, astăzi se prezintă ca “vița cea adevărată”. Vița de vie era o plantație obișnuită în Palestina care cerea însă multe îngrijiri din partea viticultorului, date fiind condițiile climaterice deosebite din regiunea aceea. Stăpânul se “zbătea” îngrijirea viei sale. Atunci când o mlădiță nu produce struguri, nu aduce rod, trebuie să fie tăiată. Atunci când o mlădiță produce struguri trebuie să fie curățată (literalmente “purificată”) pentru ca să aducă rod și mai mult. Acesta în mod obișnuit se numește tăiatul-curățatul viei. Este mângâietor că Isus le spune ucenicilor că ei sunt deja curați prin cuvântul pe care l-au primit.

În partea a doua a relatării se pune accentul pe două probleme intim unite: pe de o parte insistența pe faptul de a da rod, de a produce struguri… Pe de altă parte necesitatea de “a rămâne uniți” cu Isus pentru ca, pe bună dreptate, să poată aduce rod. Verbul care se traduce aici cu “a rămâne unit” se poate traduce și cu “a rămâne”. Este verbul grec menein care înseamnă “a rămâne unit” însă nu în manieră statică și fixă așa cum poate să sune în limba noastră română. Este un a rămâne unit în manieră dinamică, cu o mișcare de dus-întors, cu o relație de dialog cu Domnul de la persoană la persoană. În cinci versete, de la 4 la 7 apare de opt ori acest verb. Așa cum mlădițele nu pot să facă nimic fără tulpină, în același mod ucenicii lui Isus nu pot să facă nimic dacă nu rămân uniți cu El.

În partea a treia a textului este ca un fel consecință logică: cel care este unit cu Isus are experiența unei rugăciuni eficace: “vor primi de la Tatăl tot ceea ce vor cere”. Acest lucru este ușor de spus însă este foarte greu de trăit. Pentru aceasta să ne angajăm ca, fiind ucenici autentici, să aducem mult rod și să ne bucurăm de o rugăciune eficace din partea Tatălui pentru că suntem intim uniți cu Domnul.

Pentru a ține cont: Există desigur diferențe terminologice în Biblia ebraică și în cea greacă pentru a vorbi despre viță, viță de vie, vie; în linii generale putem să le considerăm mai mult sau mai puțin același lucru. Pe deasupra sunt imaginea simbolică a vechiului și noului popor al lui Israel conform textelor din VT și din NT.

Alte texte biblice pentru a confrunta: Is 5; In 6,56-57; Ez 15,1-8; Mt 5,16.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea în dicționar biblic cuvântul “viță” și “viță de vie” și “vie”.

Întrebări pentru lectură

- Cu ce se identifică Isus în această relatare?

- Cum “califică” el vița?

- Care este funcția Tatălui? Ce face el cu vița?

- Ce se întâmplă cu mlădițele care nu produc struguri?

- Ce se întâmplă cu mlădițele care aduc rod?

- Pentru ce sunt “curați” ucenicii lui Isus?

- În care versete apare verbul “a rămâne uniți”?

- Care și cine sunt “subiecții” acestui verb “a rămâne unit” sau “a rămâne”?

- Ce se întâmplă cu ucenicul care nu este unit cu Domnul?

- Ce se întâmplă cu ucenicul care este efectiv unit cu Domnul său?

- Cum se încheie textul pe care l-am citit?

2 – MEDITAȚIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditație

- Ce înseamnă pentru mine astăzi că Isus se definește ca “vița cea adevărată”?

- Asociez eu “vița cea adevărată” la “lumina adevărată” sau la “bunul păstor” sau la “viața din belșug” pe care le-am meditat în alte texte din Evanghelia după sfântul Ioan?

- Mă simt eu parte din Isus “vița cea adevărată”?

- Experimentez eu că Tatăl “mă îngrijește” curățând vița la care aparțin?

- Dau roade în viața mea?

- Care sunt “roadele bune” din viața mea? Faceți o listă detaliată din ultimii doi ani.

- În ce circumstanțe ale vieții mele nu dau rod sau cu greu dau rod? Tot așa, faceți o listă ținând cont de ultimii doi ani.

- Mă las curățat pentru a da roade și mai bune? Mă costă curățarea, îmi provoacă frică, mă doare…?

- Pentru ce cred că mă costă să dau rod în unele aspecte ale vieții mele?

- Rămân eu unit cu Isus? În ce situații da și în ce situații nu?

- Mă simt unit dinamic cu Persoana lui Isus care mă caută pentru a dialoga, pentru ca să fiu ucenicul lui?

- Sunt ucenic autentic? Ascult eu ceea ce m-a învățat Isus?

- Simt eu că Tatăl este mândru de viața mea, de luptele mele, de progresele mele, de maturizarea și creșterea mea?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Pentru a lumina și a trezi rugăciunea noastră vom folosi un număr din Documentul de la Aparecida care comentează câteva versete ale textului din această duminică.

Aparecida 132.

Cu parabola viței și mlădițelor (cf. In 15,1-8), Isus revelează tipul de legătură pe care El o oferă și pe care o așteaptă de la ucenicii săi. Nu cere o legătură ca “slugi” (cf. In 8,33-36), pentru că “sluga nu știe ce face stăpânul său” (In 15,15). Sluga nu are intrare în casa stăpânului său, cu atât mai puțin în viața sa.

Isus cere ca ucenicul său să fie legat de El ca “prieten” și ca “frate”.

“Prietenul” intră în Viața lui, însușindu-și-o. Prietenul îl ascultă pe Isus, îl cunoaște pe Tatăl și face să curgă Viața sa (Isus Cristos) în propria existență (cf. In 15,14), marcând relația cu toți (cf. In 15,12).

“Fratele” lui Isus (cf. In 20,17) este părtaș de viața Celui Înviat, Fiul Tatălui ceresc, motiv pentru care Isus și ucenicul său împărtășesc aceeași viață care vine de la Tatăl, chiar dacă Isus face asta prin natură (cf. In 5,26; 10,30) iar ucenicul prin participare (cf. In 10,10).

Consecința imediată a acestui tip de legătură este condiția de frați pe care o dobândesc membrii comunității sale.

Este o invitație clară de a rămâne uniți cu Cristos prieten pentru a putea primi viața de la El.

4 – CONTEMPLAȚIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru contemplație propunem folosirea expresiei “a da mult rod pentru a fi ucenic autentic al lui Isus…”

- Vreau să dau mult rod la școală pentru a fi ucenic autentic al lui Isus…

- Vreau să dau mult rod în grupul meu de prieteni pentru a fi ucenic autentic al lui Isus…

- Vreau să dau mult rod la………………………… pentru a fi ucenic autentic al lui Isus…

- Vreau să dau mult rod în………………………… pentru a fi ucenic autentic al lui Isus…

5 – ACȚIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propunere personală

- Alege trei acțiuni concrete pentru a încerca să rămâi unit cu Isus pe parcursul săptămânii.

Propunere comunitară

- Încearcă împreună cu grupul tău să puneți în scenă Evanghelia pe care am meditat-o. Scenografia să fie în manieră actualizată cu situații care să exprime rămânerea sau nerămânerea ucenicilor în Isus.

 

* * *

 

Roadele nu răsar în gură

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Între productivitate și fecunditate

Sunt cel puțin două contradicții care se întâlnesc în lecturile de astăzi. În relatarea din Faptele Apostolilor suntem asigurați că “Biserica era în pace în toată Iudeea, Galileia și Samaria; ea creștea și umbla în frica de Domnul, plină de mângâierea Duhului Sfânt”. Însă, cu puțin mai înainte, ni se spune că Saul, chiar în comunitatea de la Ierusalim, se afla în fața unui zid compact de neîncredere, de suspiciune, și chiar de frică, este pusă în discuție calitatea sa de discipol. Este bine pentru el că Barnaba, cu prestigiul său, reușește să garanteze pentru el și este acceptat.

Ceea ce nu împiedică pe unii convertiți din iudaism să atenteze la viața sa, pentru aceasta este constrâns să scape, plecând mai întâi la Cezarea și apoi la locul său de naștere, Tars. Altă contradicție care apare este cea a exigenței de “a aduce rod”, referindu-se la fapte, și de “a rămâne în El” împreună. Pare că trebuie pus de acord dinamicitatea cu staticitatea, a împăca “productivitatea” cu interiorizarea, a insista asupra vizibilității și, în același timp, asupra misterului unei vieți care se dezvoltă în profunzimile cele mai secrete. Să pornim de la acest ultim punct.

Experți în vorbării

“Fraților, să nu iubim cu vorbele și cu limba, ci cu faptele și în adevăr”. Avertismentul lui Ioan (lectura a doua) este atât de oportun astăzi. Trebuie să recunoaștem că este o predominare a cuvintelor, formule mai mult sau mai puțin scânteietoare, dezbateri, diagnostice la nivel psihologic și sociologic, față de faptele și intervențiile concrete. Cuvinte peste cuvinte – vorbite și scrise – și alte vorbe pentru a explica pe cele precedente pentru a introduce un alt potop de cuvinte. Vorbe și discuții și polemici pentru a justifica absența faptelor sau de-a dreptul pentru a le inventa (când nu sunt).

Atunci când cineva ne întreabă: “Unde erați când… De ce nu ați făcut…?”, este nelipsit un oarecare apologet supărat care se obligă să precizeze: “De atunci am spus deschis… Este propus un document care vorbește clar… Informează-te!” Să nu ignorăm că acuzatorul vrea să cunoască faptele, nu vorbele sau proclamațiile. Gura foarte adesea ia locul mâinilor. Sunt unii care etalează cu dezinvoltură definiții, propuneri operative (dar mereu trebuie să fie alții care să lucreze…), “analize corecte ale situației”. Mi se întâmplă să aud persoane care se exprimă astfel: “Trebuie să luăm în mână acea problemă”. Și cei interesați intuiesc, cu descurajare, că problema lor, nu este pusă în mâini, ci ajunge pe buze sau într-o fișă a acelor experți. Nu va fi luată în mâini niciodată…

O iubire foarte discutată

Trebuie să recunoaștem. Adesea iubirea noastră este discutată, cântată, strigată. Chiar și caritatea este practicată de atâția aproape exclusiv cu gura. Și, în schimb, nu ajunge să spunem. Nu este suficient să proclamăm. Nu putem să ne mulțumim să declarăm solemn, să facem referiri la documente. Nu ajunge să cântăm, nici în cadrul lirugic. Sunt comunități evlavioase unde rugăciunile și cuvintele melodiilor, pline de iubire și afecțiune, coexistă cu diviziuni, rivalități, invidii, ranchiună, răutate în cadrul acestei comunități. Nu cel ce zice iubire iubire…

“A fi în…” mod just

În fragmentul din Evanghelie, care face parte din “discursurile de adio”, este o expresie care se repetă cu insistență “A fi în…” În Biserică sunt persoane și comunități care, efectiv, sunt în. Dar nu este în indicat de Isus, și care se referă la raportul particular dintre mlădițe cu vița de vie. Sunt oameni în agitație continuă, în frenezie apostolică, în treburi multe, mereu în întârziere și deci alergând, în mișcare continuă, în undă pe toate rețelele radio-televizate, în prima pagină de pe jurnale, în contact cu personaje importante, în așteptarea cu nerăbdare de finanțări pentru opere, în căutare spasmodică de popularitate… “A fi în”, astăzi, înseamnă a avea succes, a frecventa oameni care contează, a se impune atenției, a se bucura de prestigiu, a sta pe creasta valului, a fi în pas cu modele.

Sunt păstori de negăsit și in-disponibili. Cunosc personal membri de comunități mereu în reuniuni, în dezbateri, în călătorie, în-tervievați. Este greu să auzi că cineva este în rugăciune, în tăcere, în meditație, și cel puțin (să dea Dumnezeu) în repaus. Isus, în schimb, poruncește: “Rămâneți în mine și eu în voi”. Ceea ce este contrar cu un anumit activism exasperat, cu un eficientism plăcut, și un anumit stil managerial. Qvietismul – cum remarca p. Ernesto Balducci – “este o erezie mică foarte aproape de un mare adevăr uitat”. Și adevărul uitat este cel care trebuie să garanteze opriri prelungite în acțiunea noastră, de a regăsi rădăcinile, de a restabili contactele vitale, “a fi primiți” de Dumnezeu, de a deschide porii și vasele pentru ca să poată circula seva divină, a lăsa să fie “infectat” sângele nostru de bacilul Cuvântului.

Există o diferență substanțială între pasivitate și inerție. Între a fi în pace și a sta în pace. Între docilitate și iresponsabilitate. Odihna mistică sau contemplativă este un da. În timp ce lenea este un nu. Atunci când mă întâlnesc cu anumite personaje care gâfâie, îmi vine să mă rog în mod spontan: “Dă-le lor, Doamne,un pic de odihnă chiar de pe acest pământ…”

Clarificări

Rămân unele puncte de subliniat. 1 – Înainte de toate, trebuie să înțelegem cuvântul “rod”. El înseamnă trei lucruri: ieșirea salvifică definitivă; Iubirea (altoirea în viță care este Cristos este în vederea producerii roadelor de iubire); Eficacitatea și fecunditatea misiunii. 2 – Trebuie pus în evidență inițiativa Tatălui, la care trebuie să se îndrepte orice misiune. El apreciază rodul și decide ceea ce este necesar pentru a se coace. Din partea viței, este vorba de a ne lăsa în mâinile Tatălui, de a ne abandona în grija Viticultorului (inclus fiind și curățatul dureros, care nu este numai o operație estetică, ci o nemiloasă reducere la esențial), de a ne pune la dispoziție. Tatăl taie ceea ce este prea mult. Și elimină ceea ce este insuficient. Dar între cele două operații este o diferență abisală. În primul caz, de fapt, vrea să asigure o mai mare fecunditate. În al doilea, este o condamnare severă la sterilitate. Noi, totuși, suntem mlădițe altoite în El. Viața creștină nu este niciodată independentă.

3 – “A nu aduce roade” aici, nu este imputată unei serii de circumstanțe nefavorabile, dificultăților externe de orice fel, ci datorită unei voințe rele. 4 – Cine nu aduce rod, îi lipsește și pe alții de rodul la care au drept și care trebuie să le fie destinat. Adică, nu mai este o chestiune strict personală. Suntem în context comunitar. Viața spirituală a fiecăruia nu determină un circuit intimist, ci o rețea de coresponsabilitate. Contemplația – observa un călugăr înțelept – nu constă în a scărpina sau mângâia pielea, fără a ajunge vreodată să facem ceva concret și util pentru alții…

5 – Nu s-a spus că noi suntem în stare să recunoaștem rodul ca atare. Unul poate avea impresia că nu aduce rod, că nu face nimic bun, că observă un sens dezolant de faliment. Trebuie să ne convingem că nu avem noi controlul situației. Bilanțul lui Dumnezeu este mereu misterios, verificat după măsuri total diferite de ale noastre. Totul este învăluit în mister.

6 – Chiar și operele Bisericii trebuie să fie înrădăcinate în terenul invizibilului, în dinamismul Duhului Domnului. Atunci când anumite inițiative și anumite rezultate sunt explicabile omenește, grație mijloacelor folosite, și apar foarte evidente și publicate, este un motiv de a ne îndoi că sunt roade așteptate de Isus. Există o “producție”, chiar îmbelșugată, chiar de practici religioase, sau de opere pioase, care pot să fie opuse “fecundității” evanghelice.

Nimicul este Totul

Și subliniem, evident, declarația decisivă: “Fără mine nu puteți face nimic”. Este vorba despre una din afirmațiile cele mai radicale din întreaga Evanghelie. Isus nu spune “fără mine, veți obține rezultate modeste sau precare”. Nu: nu veți face “nimic”, nu “puțin”. Structura omului este esențial deschisă spre Dumnezeu. Pentru aceasta existența sa este bazată pe ascultarea de Dumnezeu. Dacă omul se închide, se socotește autosuficient, se sărăcește, devine steril.

Deja Prologul afirmă categoric: “Fără de El nimic nu a fost făcut din ceea ce există” (In 1,3). Numai dacă rămânem în Unicul Necesar, avem certitudinea de a avea toate ca dar. Nu i se dă nimic celui care se rupe de Tot. Orice activitate, în afara Lui, este sterilă. Orice muncă, fără El, este un efort inutil. Ar fi potrivit să ne amintim ironia șfichiuitoare a profetului, care alungă impetuos iluziile noastre de protagoniști neconcludenți:

“Am zămislit, am simțit dureri / ca și cum ar fi trebuit să naștem: era numai vânt; / nu am adus mântuirea țării / și nu s-au născut locuitori în lume” (Is 26,18).

În afara Lui, totul este moarte, chiar dacă ia aspectul de opere grandioase și importante. Sunt numai aparență de viață, nu o viață reală. Baloane de săpun, nu flori care conțin sămânța. Atunci orice acțiune devine activism zgomotos, orice construcție distrugere, orice cuvânt vorbărie goală. Este vorba de legea fundamentală pentru Biserică. Suntem în fața unei dependențe de a trăi în credință. Sau se sprijină pe Cristos, sau Biserica se sprijină pe ea însăși, pe sprijin uman, și deci construiește în gol.

Etichete de nestârpit

Se naște spontan o întrebare mai degrabă neliniștitoare: Este posibil ca acea comunitate din Ierusalim să nu fie informată despre un fapt răsunător ca aceea a convertirii lui Saul? Exegeții recurg la diverse subterfugii pentru a ieși din încurcătură: nu toate convingătoare, unele foarte subtile pentru a fi credibile. Desigur, situația în care se găsește Paul apare paradoxală. Neprietenii săi iudei îl ostracizează, îl acoperă cu ura și disprețul lor, considerându-l un trădător. În timp ce noii frați se trudesc să-i recunoască titlul de apostol și chiar de creștin.

Fără a intra în adâncul problemei de care am amintit la început, consider că trebuie recunoscut că Paul a fost mereu un personaj incomod pentru toți, puțin acomodabil, cu un temperament dificil, cu idei și inițiative îndrăznețe și de-a dreptul riscante. Este aproape inevitabil că în privința sa să fie determinate, din partea cuiva, o criză de respingere, au fost preveniri, s-au declanșat piedici, s-au aprins antipații feroce, s-au alimentat prejudecăți despre trecutul său nu prea sigur.

Paul a cunoscut o oarecare marginalizare, a observat o atmosferă de suspiciune și de antipatie în privința sa în interiorul comunității. Trebuie să fi simțit o “supraveghere specială”. Și aceasta nu numai în primele timpuri, cum s-ar putea crede, anticipând data venirii sale la Ierusalim (el, în fragmentul autobiografic din Gal 1, 18-20, vorbește de o vizită a sa la Ierusalim care a avut loc după trei ani de la convertire!).

Pe de altă parte, chiar și noi observăm adesea că este mult mai ușor să cunoaștem persoane cu aspectele lor negative, puțin recomandabile, decât cu cele pozitive. Este greu să luăm act în mod onest despre o realitate prezentă diferită de cea pe care de acum am sistematizat-o în casetele judiciare mentale. Anumite etichete sunt de neeliminat. Anumite persoane rămân “prejudiciate” pe viață.

Prezentul, transformarea care a intervenit nu este luată nici în considerare. Contează numai trecutul. Pentru aceasta o persoană este judecată pentru ceea ce a fost (sau credem că a fost), nu pentru ceea ce este sau cel puțin ar putea fi. Suspectăm tot răul posibil. Este greu să suspectăm binele, chiar dacă este real.

 

* * *

 

Într-o lume a “creștinilor paraziți”

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro

Cine nu rămâne în mine este aruncat afară, ca mlădița tăiată, și se usucă.
Mlădițele uscate sunt adunate, aruncate în foc și ard
(In 15,6).

Aproape că nu mai știi ce să crezi. Pe de o parte Cristos spune clar și răspicat că neghina nu trebuie scoasă afară înainte de recoltă, ci trebuie lăsată să crească împreună cu spicele de grâu, pentru ca nu cumva, smulgând neghina, să fie smulse și spice de grâu. Iar astăzi Cristos ne vorbește despre curățarea viei, despre tăierea mlădițelor neroditoare care, în cele din urmă, se usucă și sunt aruncate în foc. De ce această schimbare radicală de atitudine? De ce să nu așteptăm și în acest caz… măcar până la culesul viei?

Cu siguranță nu este vorba aici de nici o contradicție. Dacă ne gândim bine, neghina și spicele de grâu pot foarte bine să crească în mod normal împreună. E clar că neghina fură oarecum o parte din spațiul vital necesar spicelor bune de grâu, dar de regulă spicele cresc întotdeauna mai mari decât neghina și de aceea suportă ușor această coexistență, care în definitiv nu-i influențează prea mult maturizarea, rodnicia. Când e vorba însă de vița de vie și mlădițele neroditoare, datele problemei se schimbă. E vorba de o singură viță… iar toate mlădițele, roditoare sau nu, își trag seva din aceeași rădăcină, cresc dintr-o singură viță. Și există astfel de mlădițe, ramuri neroditoare care își sug seva din aceeași viță și totuși nu aduc rod, ba chiar sunt capabile să îmbolnăvească și celelalte mlădițe, pot afecta rodnicia întregii vițe de vie.

Astfel, problema de fond a evangheliei de astăzi se schimbă enorm, spre deosebire de comparația neghinei din ogor, lăsată să crească până la recoltă. În Evanghelia de astăzi nu se pune în discuție soarta neghinei, care crește separat și i se permite dezvoltarea până la recoltă, ci se pune mai mult problema ucenicilor, adepților lui Isus, a celor care se numesc creștini, care au primit o misiune de la el și își extrag toți seva vieții din aceeași viță comună, Cristos, dar aduc roade atât de diferite, ba unele mlădițe chiar se usucă, amenință să îmbolnăvească și rodnicia viței în ansamblu și de aceea merită să fie tăiate și arse la timp.

Cred că acest fenomen cu toate implicațiile sale nu ne este deloc necunoscut, străin. Ba chiar uneori îngroșăm noi înșine rândurile acestor mlădițe parazite. Să o recunoaștem: există printre noi atâția oameni buni din toate punctele de vedere care nici măcar nu sunt creștini. Există astfel de persoane care nu au nici o treabă cu Biserica și credința la nivel formal, acei “creștini anonimi” ai lui Karl Rahner, care prin modul lor de a fi ne dau o palmă usturătoare nouă, celor care ne numim creștini dar nu trăim ceea ce mărturisim cu gura. Și adevărul este că nu acestea sunt persoanele care ne dau nouă de furcă, în sensul evangheliei de astăzi. Nu acești “creștini anonimi” ne pun probleme și ne dau de treabă. În realitate nu ei ne dau de lucru și nu la ei face referire parabola din evanghelia zilei.

Ne pun însă pe gânduri și ne fac probleme cu adevărat cei care au mai tot timpul pe buze numele lui Dumnezeu sau al Bisericii, cei care vorbesc tot timpul de credință, moravuri, principii creștine, cei care consideră că pentru evlavia lor afișată ori fațada frumos încărcată cu tot arsenalul virtuților creștine l-au prins pe Dumnezeu de picior, că sunt cei mai buni dintre toți credincioșii și și-au câștigat deja dreptul la mântuire. Sunt cei care se cred foarte aproape de Isus, cred că-i calcă pe urmă dar nu se sfiesc să-i calce și pe ceilalți în picioare, vorbesc rău despre alții, urzesc gânduri ascunse și complotează, pun la cale intrigi. Sunt aceia care înveninează pe alții cu bârfe și calomnii, izvorâte doar din inima lor bolnavă, măcinată de invidie și ură. Sunt acele persoane care se bucură când altora li se scufundă corăbiile… Aceștia trebuie să ne pună cu adevărat pe gânduri și să ne facă probleme. Sunt toate acele persoane care au discursuri fulminante despre iubire, respect și comuniune, dar cred că se referă mereu la alții, sunt destinate ca și imperative de viață altora, consideră că nerealizarea acestor deziderate ale lui Cristos se datorează mai ales carențelor celorlalți…

Iată care sunt mlădițele care nu aduc rod. Sunt persoanele atât de preocupate de ceilalți, încât nu mai au timp să-și reconsidere propria poziție, să-și verifice din când în când propria rodnicie. Și deși nu aduc rod, continuă să-și tragă seva din aceeași rădăcină a Bisericii, din unica viță de vie. Poartă masca celor mai buni fii ai Bisericii, dar nu constituie în realitate decât o povară și o rușine, un exemplu viu al degradării și degenerării falsei religiozități și al mediocrității într-un mod de a fi, la modă din păcate, ce nu mai face demult referire la unica viță și la roadele pretinse de viticultorul care a sădit vița.

Iată mlădițele neroditoare. Acele persoane ce-și caută doar propriul interes și nu al comunității, care se folosesc de Biserică pentru a parveni ori a-și câștiga o imagine bună în ochii celorlalți. Sunt cei care nu aduc nici un rod. Tot ceea ce produc e doar propria răutate și critică destructivă. Sunt cei care nu mai au în sine seva vieții și de aceea nu mai pot produce roade, care să-i hrănească și să-i ajute pe ceilalți.

Să fim așadar prudenți! Mulți care se cred a fi mlădițe roditoare sunt în realitate doar paraziți, care nu fac decât să sugă seva vieții din ceilalți, adică le iau aerul, le viciază perspectivele și le întunecă orizontul creștin. Și de asemenea există poate dintre aceia care în ochii majorității sunt considerați sterili, par fără roade, par să dea doar dureri de cap și să aducă doar probleme prin refuzul lor de a se adapta rutinei, obișnuințelor, mersului lumii, dar care în realitate constituie o provocare pozitivă pentru toți ceilalți, aduc de facto cele mai bune roade, care sunt atât de grele încât poate cad la pământ (precum ciorchinii cei mai mari de struguri) sau sunt bobițele coapte culese în tăcere, fără prea mare reclamă, pentru că sunt strugurii cei mai dulci și zemoși, cei mai buni.

Acolo unde există astfel de mlădițe roditoare, acolo unde există asemenea persoane, creștini autentici, acolo pot respira și trăi și alți oameni, se pot desfășura și pot crede în Dumnezeu, pentru că le oferă în dar asemenea fructe coapte ale unei vieți consecvente de creștin. Așadar, dacă prin botez am fost altoiți și ne tragem acum seva din unica viță de vie roditoare a Bisericii, trebuie să ne străduim mai mult să producem asemenea roade, pe care ceilalți să le recunoască și să se lase molipsiți de ele. Roade producem când ne pasă unii de alții, când ne respectăm reciproc, când prezența noastră aduce bucurie, pace, când încurajăm un climat sănătos și nu doar o fațadă, o tencuială frumoasă care pocnește și cade la primul îngheț.

Sunt atâtea ocazii și căi prin care putem aduce roade bogate. Oare noi de ce preferăm totuși altceva? Ce fel de mlădiță sunt eu? Nu cumva sperăm în zadar că vom prinde timpul culesului? Nu cumva confundăm neghina cu mlădițele neroditoare? Dacă chiar azi vine timpul culesului în cazul nostru, cu ce roade ne va găsi? Oare nu-i va prefera Domnul pe “creștinii anonimi” celor care nu sunt decât “creștini paraziți”?