Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a V-a după Rusalii
Evanghelia: Matei 8,28-34;9,1
Apostolul: Romani 10,1-10

Matei 8,28-34;9,1

Şi trecând El dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce ai Tu cu noi, Isuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci. Şi El le-a zis: Duceţi-vă. Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii. Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Isus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor. Intrând în corabie, Isus a trecut şi a venit în cetatea Sa.

 

Autori

pr. George Dimopoulos
pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Ilie Cleopa
IPS Andrei Rymarenko
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Visarion Iugulescu
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Mihai Tegzeş
pr. Vasile Rob
PF Daniel Ciobotea

 

* * *

 

Zelul şi fanatismul

Autor: pr. George Dimopoulos
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

“Le mărturisesc că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoştinţă” (Romani 10,1-10).

Dragi fraţi, astăzi este a cincea duminică după Rusalii. O duminică ne pregăteşte pentru cealaltă. Timpul trece aşa după cum apa curge de la izvor îndreptându-se spre marele ocean. Noi, cei ce trăim acum, suntem pasageri în drum spre eternitate. Lectura din apostolul de astăzi, luată din Romani, capitolul 10, versetele 1-10, este într-adevăr superbă. Pavel vorbeşte despre fanatismul religios care dăunează religiei, oricare ar fi ea.

Aşa după cum cu toţii ştim, Pavel era evreu, fanatic apărător al tradiţiilor tatălui său, un foarte dur persecutor al creştinilor. El a primit o scrisoare de recomandare din partea liderilor religioşi din Ierusalim, şi a pornit spre Damasc cu un scop clar: acela de a-i aresta pe creştini şi de a-i aduce înapoi la Ierusalim. Dar pe drum spre Damasc, nu departe de oraş, Cristos i-a apărut. Pavel a devenit una dintre cele mai cunoscute figuri ale creştinătăţii, un vestitor al lui Cristos către toate neamurile. Nimeni până la el nu a avut puterea şi tăria de a-l predica pe Cristos neamurilor idolatre. Pavel a atras atenţia păgânilor prin predicile sale. El a dorit să îi aducă în familia creştină.

Dar cu siguranţă în inimă simţea durere. El visa că toţi evreii îl vor accepta pe Cristos, adică pe Cel despre care vorbiseră profeţii Vechiului Testament. Dar evreii l-au acuzat că ar fi trădător al moştenirii iudaice. Este o acuză foarte comună, pe care o folosesc mulţi, chiar şi astăzi, atunci când cineva are curajul şi puterea de a spune adevărul, de a deschide noi drumuri, de a recunoaşte noi timpuri, noi circumstanţe. Desigur, aceştia au zelul lui Dumnezeu, dar zelul lor nu este conform cunoaşterii. Sfântul Pavel nu a fost un trădător şi nici nu şi-a negat tradiţiile strămoşilor săi. Dimpotrivă, a simţit o mare dorinţă şi rugăciunea sa de zi cu zi a fost pentru mântuirea neamului evreiesc, pentru ca ei să îl accepte pe Mesia, pentru ca devenind primii în Biserica Creştină să fie pionierii mântuirii care a avut loc prin Isus Cristos. “Fraţilor, bunăvoinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu, pentru Israel, este spre mântuire.”

Din păcate compatrioţii săi nu au dorit şi nu au putut înţelege misterul mântuirii prin Isus Cristos. Desigur, aveau zelul lui Dumnezeu şi erau interesaţi de aspectele religioase. Le pasă însă în primul rând de rigoarea literei legii. Dar zelul lor era neluminat. Era fanatism religios şi mândrie naţionalistă.

Un predicator contemporan scria privitor la fanatismul religios: “Din păcate, multe naţiuni au astfel de sentimente oarbe, în special acele naţiuni a căror istorii au fost binecuvântate cu o tradiţie bogată şi uriaşă. Când oamenii se laudă cu tradiţiile înaintaşilor lor se dovedesc de fapt nedemni de ele şi le pun în pericol. Nu este suficient să avem zelul antecesorilor în credinţă şi să fim mândri de naţiunea noastră, dacă nu putem să continuăm moştenirea cu umilinţă şi credinţă. Altfel am fi ca evreii de pe vremea lui Pavel, care aveau “râvnă pentru Dumnezeu dar fără cunoştinţă”.

Dragii mei, astfel de zel mai bine ar lipsi. Se spune că comuniştii şi ateii din Moscova, pentru a dovedi faptul că Dumnezeu nu există, au luat elemente din creştinism şi le-au expus în biserici superbe din Rusia, transformate în centre ateiste numite “muzee de artă”. Aşa că au expus intoleranţa inchizitorilor din Evul Mediu, care în numele lui Isus din Nazaret ardeau oameni pentru că aveau opinii religioase diferite. Au expus reprezentări ale Cruciadelor. În alt loc au prezentat luxul unor Papi, Episcopi, ţari şi regi creştini, în paralel cu sărăcia unor oameni simplu. Atenţie dragi prieteni, super-zeloşi. Râvnă fără cunoştinţă facă rău religiei şi pune arme în mâinile necredincioşilor şi ateilor, care atacă apoi cu ele.

Dragi prieteni, mesajul şi pietatea creştină au cucerit lumea, pe când intoleranţa şi fanatismul au creat doar duşmani. Dorim să îl predicăm pe Cristos? Dorim să ne predicăm credinţa? Să trăim şi să predicăm acestea prin faptele noastre bune. Nu cu gura şi cu cuvinte goale, ci cu faptele bune ale vieţilor noastre. Amin.

 

* * *

 

Lupta contra diavolului

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

Cea mai primejdioasă cursă în care cel viclean, diavolul, atrage nenumărate victime, este aceea de a-l face pe om să creadă că diavolul nu există; că toată învăţătura Bisericii despre spiritele necurate ar fi o pură invenţie, o sperietoare de care sufletele trebuie să se teamă. Ca urmare, mulţi creştini, mai ales dintre cei ce se cred învăţaţi, când aud de diavol şi de uneltirile lui, zâmbesc batjocoritor. Or, cărui fapt se datorează drama căderii în păcat a protopărinţilor noştri, descrisă în primele pagini ale Bibliei, dacă nu vicleniei înşelătoare a Satanei? Şi cine este el, dacă nu unul dintre îngerii răzvrătiţi, căzuţi din cer, înger despre care Mântuitorul zice: “Văzut-am pe Satana, ca un fulger căzând din cer” şi care de atunci încearcă neîncetat, prin tot felul de momeli, să-i piardă pe oameni? Şi pentru ce altceva s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, dacă nu ca să-l răscumpere pe om din robia Satanei, în care l-a dus păcatul?

Dar, cu toate că prin răscumpărare, împărăţia Satanei asupra sufletelor a fost zdrobită, noi avem de luptat, în continuare, împotriva duhurilor rele care, prin lume şi prin întreita poftă dezordonată din trupul nostru, ne aţâţă la păcat. Iată de ce Mântuitorul ne avertizează să nu ne temem “de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu îl pot ucide, ci de cel ce poate ucide şi trupul şi sufletul şi să le arunce în gheena”. Iar Sfântul Petru ne îndeamnă: “Fiţi treji, privegheaţi, pentru că potrivnicul vostru, diavolul, umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită” (I Petru V, 8). Însuşi Isus Cristos, după ajunul de patruzeci de zile în pustiu, a permis să fie ispitit de diavolul, iar în cei trei ani şi mai bine de vestire a Evangheliei, printre multele minuni pe care le-a făcut, au fost nenumăratele eliberări de suflete de sub posesia demonilor, cum este şi cazul îndrăcitului din ţinutul Gherghesenilor (sau Gadarenilor), descris de Sfântul evanghelist Matei în fragmentul citit azi.

Fără îndoială, dacă astăzi cazurile de posedaţi de duhuri necurate sunt foarte rare, apoi acţiunea Satanei astăzi este poate mai îndârjită decât oricând, atât pe frontul extern – prin aţâţarea urii care declanşează şi întreţine conflicte între indivizi şi naţiuni -, cât şi pe frontul intern, în împărăţia lăuntrică a sufletului, în viaţa particulară a singuraticului.

Iată de ce, spre a putea combate cu rezultat acţiunea distructivă a diavolului, este necesar să vedem:

1. Care sunt armele de luptă şi tactica întrebuinţată de el.

2. Care sunt armele noastre de luptă contra lui.

1. Un lucru este cert: diavolul nu poate acţiona direct asupra facultăţilor noastre spirituale, adică asupra minţii şi asupra voinţei, Dumnezeu rezervându-Şi-le Sieşi pe acestea, ca pe un sanctuar; Numai El poate pătrunde în centrul sufletului să mişte, fără silnicie, resorturile voinţei omului. Direct, diavolul poate influenţa numai trupul, cu simţurile lui externe: văzul, auzul, gustul etc. şi, mai ales, simţurile interne: imaginaţia şi memoria sensibilă, precum şi pasiunile, care constituie domeniul afectivităţii. Iar prin această acţiune directă asupra părţii organice, sensibile din om, el influenţează indirect şi voinţa, care prin mişcările produse la nivelul sensibilităţii şi afectivităţii, este solicitată să consimtă la imaginile şi plăcerile trezite în simţuri; deoarece ştim că, dată fiind strânsa legătură – unitate vitală – dintre corp şi suflet, toate fenomenele biologice se răsfrâng şi asupra etajului superior, cel al vieţii sufleteşti care e spiritul, adică mintea şi voinţa. Trebuie să subliniem însă că aceste influenţe inferioare nu suprimă libertatea de decizie a spiritului; voinţa rămâne, tot timpul, liberă să accepte sau să respingă ispitele, oricât de puternică ar fi complicitatea Satanei în trezirea şi alimentarea lor. De altfel, această influenţă este îngrădită, limitată de Dumnezeu, care nu-i permite Satanei să ne ispitească peste puterile noastre, şi care ne dă şi harul ca să-l biruim.

Pe de altă parte ar fi greşit să credem că toate ispitele care ne asaltează prin simţuri sunt lucrarea diavolului; dezechilibrul ancestral creat prin păcatul originar la nivelul întreitei pofte – a trupului, a ochilor şi trufia vieţii – despre care vorbeşte Sfântul Ioan Evanghelistul, dezechilibru accentuat şi întreţinut de obişnuinţele rele care slăbesc şi mai mult voinţa, este suficient spre a explica un mare număr de ispite şi căderi în păcat. Sfântul Iacob, în epistola sa catolică, ne spune: “Fiecare se ispiteşte de a sa poftă, fiind atras şi amăgit, iar pofta, zămislindu-se, naşte păcatul, şi păcatul, săvârşindu-se, naşte moartea” (I, 4).

Dar tot atât de greşit ar fi să credem că Satana nu ar avea nici un amestec, nici o influenţă asupra sufletului nostru, ceea ce – după cum am văzut – este împotriva Sfintei Scripturi.

În ce priveşte tactica folosită de diavol trebuie să recunoaştem că datorită înclinării noastre congenitale spre păcat sunt explicabile foarte multe dintre ispitele şi căderile în păcat. Este foarte greu să identificăm ispitele care vin direct de la diavol precum şi modul în care lucrează el. Putem totuşi afirma cu certitudine că, atunci când o ispită apare brusc, violent, şi persistă neobişnuit de îndelungat, diavolul are o contribuţie importantă. Sau, când ispita produce în suflet o tulburare adâncă şi persistentă, când sugerează sufletului gustul pentru fapte ce strălucesc în ochii lumii, de pildă mortificaţii ieşite din comun şi făcute ostentativ, iar sufletul se simte înclinat să nu destăinuiască duhovnicului nimic din toate acestea, în astfel de cazuri de obicei este amestecat şi diavolul.

2. Şi acum să vedem care sunt mijloacele noastre de luptă contra diavolului.

Cel dintâi şi totdeauna la îndemână este rugăciunea smerită şi plină de încredere, prin care invocăm sprijinul lui Dumnezeu. Căci, “Dacă Dumnezeu este cu noi, cine va fi împotriva noastră?”.

Rugăciunea – cum am spus – trebuie să fie smerită, căci Lucifer prin trufie a căzut din Cer. A ne recunoaşte nimicnicia şi neputinţa de a birui fără harul divin înseamnă a descuraja pe principele trufiei şi a-l dezarma.

Rugăciunea noastră mai trebuie să fie şi încrezătoare, deoarece slava lui Dumnezeu fiind interesată în biruinţa asupra duhului necurat, Dumnezeu nu ne va lipsi de harul Său pentru ca slava Sa să sporească prin noi.

Este apoi de un deosebit folos să invocăm ajutorul Sfântului Arhanghel Mihail, care va fi bucuros să-şi săvârşească, prin noi, biruinţa asupra duhurilor răzvrătite. De asemenea, să invocăm cu încredere ocrotirea îngerului nostru păzitor, căruia să-i încredinţăm toţi paşii noştri. Dar, în mod cu totul deosebit, ne vom consacra Fecioarei Neprihănite, care cu piciorul ei feciorelnic zdrobeşte uneltirile celui viclean.

A doua armă puternică, după rugăciune, este folosirea deasă şi cu vrednicie a Sfintelor Taine şi a Sacramentalelor. Purificarea sufletului în baia Sfintei Pocăinţe şi nutrirea cu trupul şi sângele lui Isus Cristos viu din Sfânta Euharistie, Pâinea Vieţii, pune pe fugă duhurile necurate şi ne face invulnerabili atacurilor lui.

Apoi, sacramentalele sau binecuvântările Bisericii, rugăciunile ei şi folosirea cu credinţă a lucrurilor sfinţite de ea, ne sunt de un preţios folos în clipele de ispită. Sfânta Tereza recomanda insistent apa sfinţită ca fiind foarte eficientă, poate tocmai pentru că este umilitor pentru diavol să fie combătut printr-un mijloc atât de simplu.

În sfârşit, o armă salutară este dispreţul suveran faţă de diavol. În privinţa aceasta, tot Sfânta Tereza ne spune: “Aceşti blestemaţi deseori mă chinuiesc, dar ei îmi insuflă prea puţină teamă; căci eu văd prea bine că ei nu se pot mişca fără permisiunea lui Dumnezeu (…). Trebuie să ştim că, de fiecare dată când îi dispreţuim, ei îşi pierd din putere, iar sufletul câştigă asupra lor o tot mai mare tărie. Ei nu au putere decât asupra sufletelor laşe, care depun armele”. A se vedea dispreţuiţi de nişte fiinţe mai slabe e de fapt o umilire insuportabilă pentru duhurile necurate. Pe de altă parte, ele sunt ca nişte câini legaţi, care latră mereu, dar nu ne pot face nimic câtă vreme nu ne apropiem de ei.

Să nu uităm însă că toată această luptă cu armele amintite, luptă soldată uneori cu răni şi înfrângeri regretabile, nu este o luptă de luni sau de ani, ci de o viaţă întreagă. Ea nu se termină decât odată cu ultima suflare, deoarece cei doi oameni din noi: omul spiritual “, adică omul cel nou – născut prin apa botezului din Duhul lui Dumnezeu şi nutrit şi crescut cu Sfintele Taine sub ocrotirea Preacuratei Fecioare, a sfinţilor şi a îngerilor – şi omul trupesc, adică omul cel vechi al păcatului, cu înclinările spre păcat, fiind nevoit să convieţuiască în această viaţă, diavolul va continua să-l aţâţe neîncetat pe acesta din urmă împotriva celui dintâi. Dar, cu ajutorul harului divin, omul spiritual izbuteşte să îmblânzească şi să ţină în frâu poftele omului trupesc, punându-le în slujba eliberării depline şi a desăvârşirii omului spiritual. Sfântul Pavel ne avertizează: “Căci de veţi vieţui după trup, veţi muri, iar de veţi omorî cu duhul faptele trupului vostru, veţi fi vii” (Romani VIII, 13). Deci numai moartea pune capăt bătăliei noastre. Şi după cum atleţii nu se încununează cu laurii biruinţei decât dacă luptă până la capătul competiţiei şi conform regulamentului în vigoare, tot astfel şi noi nu vom primi de la Cristos premiul împărtăşirii din fericirea Sa, decât dacă vom lupta cu statornicie, până la capătul vieţii şi conform preceptelor Sale, căci numai “cel ce rabdă până la sfârşit se va mântui”.

Aşadar, iubiţii mei, să fim convinşi că, luptând cu neclintită statornicie şi încredere, sub scutul Neprihănitei Fecioare, al sfinţilor noştri patroni, al îngerilor păzitori, avându-L în frunte pe Isus Împăratul sufletelor noastre, vom înfrânge puterile întunericului. Şi chiar dacă din cauza fragilităţii noastre înnăscute ni s-ar întâmpla să cădem răniţi, să nu deznădăjduim ci să ne ridicăm şi să continuăm lupta cea dreaptă, cu speranţa în biruinţa finală care va transfigura rănile noastre, prefăcându-le în nestemate ce ne vor încununa fruntea în veşnicie. Amin.

 

* * *

 

Despre iad şi chinurile păcătoşilor

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? (Matei 8, 29)

Iubiţi credincioşi,

Una din învăţăturile Sfintei Evanghelii de azi este aceea despre iad şi chinurile lui, de care şi diavolii se tem şi se cutremură. Cînd Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a ajuns cu predicarea cuvîntului în părţile Gadarenilor, zis şi Gherghesenilor, L-au întîmpinat doi oameni îndrăciţi care ieşeau din morminte şi erau foarte munciţi. Diavolii care chinuiau pe aceşti oameni, văzînd pe Mîntuitorul, au strigat: Ce este nouă şi Ţie Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?

Să ne punem întrebarea de ce au zis diavolii “mai înainte de vreme?” Cum să înţelegem acest cuvînt? Iată cum. Dracii ştiau prea bine că la Judecata de apoi îi aşteaptă osînda cea veşnică.

Despre aceasta ne arată dumnezeiasca Scriptură, zicînd: Căci dacă Dumnezeu, pe îngerii care au păcătuit nu i-a cruţat, ci legîndu-i cu legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziţi pînă la judecată… (II Petru 2, 4). Încă şi apostolul Iuda, în a sa sobornicească epistolă, acelaşi lucru arată, zicînd: Pe îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci au părăsit locaşul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, în lanţurile veşnice, spre judecata zilei celei mari (Iuda 1, 6).

Aşadar, fraţii mei, acest lucru ştiindu-l preabine diavolii, că mare osîndă şi grele munci îi aşteaptă în ziua cea mare a Judecăţii de apoi, şi, totodată, cunoscînd puterea cea fără de margini a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Îl rugau să nu-i muncească înainte de vreme. Adică să nu-i trimită mai înainte de judecata cea de apoi în gheena focului nestins, dacă îi scoate din cei doi oameni, ci să le dea voie să se ducă în turma cea de porci, care nu era departe de ei (Matei 8, 29-31).

Iubiţi credincioşi,

Avînd în vedere că şi diavolii se tem de muncile iadului, voi vorbi pe scurt despre iad şi muncile din el. De la început vă rog să ţineţi minte că nici un patriarh, nici un prooroc, nici un apostol, nici un sfînt sau dascăl al Bisericii, nu ne-a vorbit mai luminat despre muncile iadului, ca Însuşi Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos în Evanghelia Sa. De aceea ni se cuvine mai mult a crede şi a asculta despre acest mare adevăr, că nu unul din robii lui Dumnezeu ne-a vorbit despre muncile iadului, ci Însuşi Ziditorul şi Dumnezeul nostru. Vrednice de crezare sînt şi învăţăturile sfinţilor prooroci din Legea Veche, despre chinurile cele veşnice ale iadului. Dar cu mult mai mult ni se cuvine a crede în cuvintele Sfintei Evanghelii pentru că sînt rostite de Însuşi Fiul lui Dumnezeu şi după acestea vom fi judecaţi.

Iată mărturiile principale ale Sfintei Scripturi despre iad şi chinurile veşnice ale lui. Mai întîi trebuie să ştim că iadul este un loc de chin (Matei 18, 8; 23, 33). În iad se munceşte şi trupul şi sufletul (Daniel 12, 2; Matei 5, 29). Iadul are pedeapsă veşnică (Matei 25, 46; Marcu 3, 29: I Tesaloniceni 1, 10). Iadul are iezer de foc (Apocalipsa 19, 20; 20, 15). Iadul are rîu de foc (Matei 18, 8; 25, 41) Iadul are flacără veşnică (Isaia 33, 14). Iadul are foc mistuitor (Evrei 10, 27). Iadul are cuptor veşnic (Matei 13, 50). Iadul are gheena focului celui nestins (Matei 5, 22). Iadul are tartar, adică frig cumplit. Iadul are întuneric veşnic (Matei 22, 13). Iadul are plîngerea şi scrîşnirea dinţilor (Matei 22, 13). Iadul are deznădejde şi este veşnic cu toate muncile lui. Iadul are vierme neadormit, adică mustrarea conştiinţei, şi foc nestins (Marcu 9, 44).

Să auzim acum ce zic Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi despre iad şi chinurile păcătoşilor. Sfîntul Ioan Gură de Aur zice despre muncile iadului: “Nu crede, omule, că acel foc se aseamănă celui din această lume; focul din această lume consumă şi schimbă deplin tot ceea ce aprinde, iar focul de dincolo de mormînt va arde totdeauna ceea ce a aprins şi nu va înceta niciodată să ardă. De aceea se numeşte nestins, că şi păcătoşii care vor arde în el vor deveni nemuritori pentru chinuri” (Viaţa repausaţilor noştri, Bucureşti, 1890, p. 327).

Sfîntul Ioan Damaschin zice: “Păcătoşii vor fi daţi focului veşnic; nu unui foc material ca al nostru, ci unui foc ce nu este cunoscut decît lui Dumnezeu. Acel foc va arde fără a consuma sau a distruge. El va lucra nu numai asupra trupului păcătoşilor ci şi asupra duhurilor celor netrupeşti, ale demonilor, el va fi întunecat şi tainic. Pe lîngă acest foc, cei păcătoşi vor fi mîncaţi de viermele conştiinţei lor. Viermele şi focul ce munceşte pe păcătoşi în gheenă este conştiinţa lor” (Teologia dogmatică, de Macarie, tom 2, p. 656-657).

Sfîntul Vasile cel Mare recunoaşte viermele din iad ca o realitate, iar nu o ficţiune, o alegorie, o idee abstractă. Sfîntul Ioan Gură de Aur pune, de asemenea, viermele şi amarul muncilor iadului, ca simţual, zicînd: “De la sicriu şi de la vierme aruncă-ţi cugetarea ta la viermele ce nu moare şi la focul ce nu se stinge; la scrîşnirea dinţilor şi la întunericul cel mai dinafară, la suferinţa unei strîmtori veşnice”. Sfîntul Dimitrie al Rostovului, zice: “În gheenă va fi un foc nestins, o iarnă friguroasă, un vierme ce nu moare, o putoare nesuferită, o întristare netîlcuită, o foame grozavă, o sete nepotolită şi o strîmtoare extremă” (Omilia a doua, despre intrarea Domnului în Ierusalim).

Să auzim acum şi pe dumnezeiescul părinte Chiril al Alexandriei, care zice despre muncile veşnice ale iadului: “Mă înfricoşez de gheenă, că fără de sfîrşit este. Mă înspăimîntez de tartarul cel mai dinafară, că nu are împărtăşire cu lumina. Mă înfricoşez de viermele cel neadormit, că fără de sfîrşit chinuieşte. Mă înfricoşez de rîul cel de foc care curge înaintea scaunului înfricoşatului şi prea Veşnicului Judecător, care va face sunet mare şi cu văpaie prea iute va arde. Mă înfricoşez de negura cea fără de lumină. Mă înfricoşez de întunericul cel mai din afară şi de legăturile cele nedezlegate, de scrîşnirea dinţilor şi de plîngerea cea nemîngîiată…”. Apoi zice: “Acolo totdeauna se aude: “Vai!” Acolo toţi strigă: “Vai mie”, “Vai mie” şi nu este cine să le ajute. Suspină neîncetat şi necurmat din adîncul inimii lor şi nimeni nu este cine să-i audă. Plîng şi se jelesc, dar nimeni nu este cine să se milostivească spre ei. Unde este desfătarea, unde este nălucirea averilor, unde este acolo frumuseţea femeilor mincinoase şi nefolositoare? Unde este acolo spoirea şi sulemenirea femeilor celor rele pe care o uneltesc spre a înşela tinerii? Unde este podoaba hainelor? Unde este dulceaţa păcatului cea necurmată şi întinată? Unde este mîndria cea fără de omenie? Unde sînt boierii, unde împăraţii, unde egumenii şi cei ce se fălesc cu dregătoriile şi bogăţiile lor? Ei defaimă pe Dumnezeu care i-a făcut pe dînşii” (Uşa pocăinţei, 1812, p. 371-380).

Sfîntul Clement al Romei zice despre muncile iadului: “Toate sufletele sînt nemuritoare, chiar şi cele ale păcătoşilor. Mai bine ar fi fost acestora să nu mai fi existat, căci în prada muncilor celor fără de sfîrşit, în focul care nu se stinge, nemurind niciodată, ei nu vor vedea sfîrşitul chinurilor lor”. Sfîntul Policarp, episcopul Smirnei, zice: “Tu mă ameninţi pe mine cu un foc care se consumă pentru un timp şi se stinge curînd, căci nu cunoşti nimic de focul judecăţii viitoare şi de munca cea veşnică pregătită pentru necredincioşi”. Sfîntul Iustin Martirul, vorbind de muncile iadului, zice: “Satana cu toată armata lui şi cu toţi cei ce au urmat exemplul său, vor fi trimişi în focul cel nestins şi acolo veşnic vor suferi”.

Sfîntul Chiril al Ierusalimului zice: “Dacă cineva este păcătos, el primeşte un trup veşnic destinat a suferi chinurile păcatului şi va arde veşnic în foc, fără a se distruge sau a se mistui vreodată”. Sfîntul Vasile cel Mare, arătînd că muncile iadului sînt veşnice, zice: “Domnul afirmă că aceştia vor merge în munca cea veşnică” (Matei 25, 46). În alt loc trimite pe cei păcătoşi în focul cel veşnic care este gătit diavolului şi îngerilor lui (Matei 25, 41).

După cum ne spune Mîntuitorul în Sfînta Evanghelie (Matei 25, 41), iadul a fost creat de Dumnezeu, nu la începutul zidirii, ci în clipa căderii din cer a îngerilor săi. El a fost destinat nu oamenilor, ci “diavolului şi îngerilor lui”, pentru că s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, dorind “să fie asemenea Celui Preaînalt”. Iadul este o temniţă de chin veşnic pentru ei, întrucît îngerii căzuţi nu mai au iertare şi pocăinţă, căci au păcătuit în ştiinţă şi voinţă liberă, nu ca oamenii care cad din slăbiciune şi neştiinţă. De aceea numai oamenii au pocăinţă şi iertare, iar diavolii niciodată.

Atunci de ce se pedepsesc sufletele oamenilor păcătoşi în muncile iadului, în temniţa diavolilor şi la un loc cu ei, dacă iadul este numai pentru ei? Pentru că oamenii ascultă mai mult de îndemnurile diavolilor spre păcat, decît de poruncile lui Dumnezeu spre mîntuire. Şi dacă nu se pocăiesc din viaţă de bună voie, prin spovedanie şi lacrimi de căinţă şi dacă nu părăsesc păcatele pînă la moarte datorate necredinţei, nepăsării, mîndriei şi altor patimi care îi ţin legaţi, atunci sufletele păcătoşilor sînt aruncate în chinurile iadului, la un loc cu diavolii pe care i-au ascultat.

Dar oare şi sufletele oamenilor nepocăiţi rămîn veşnic în iad cu diavolii? Oare păcătoşii din chinurile iadului nu mai au nici o salvare? Ce ne învaţă despre aceasta Sfînta Biserică? Cei care au murit în păcate grele împotriva Sfîntului Duh, cum sînt necredincioşii, care pînă la moarte declară că nu cred în Dumnezeu, cei care refuză la sfîrşitul vieţii spovedania şi Sfînta Împărtăşanie, cei care se leapădă de dreapta credinţă şi mor în secte, vrăjitorii, cei care se sinucid şi nu au nădejde în mila lui Dumnezeu, toţi aceştia nu mai au nici o iertare după moarte şi Biserica nu se roagă pentru ei niciodată, iar sufletele lor se chinuiesc veşnic în iad cu diavolii.

La fel zac în chinuri şi sufletele celor ce au făcut păcate de moarte şi strigătoare la cer, pînă în ceasul morţii, precum: înjurături de cele sfinte, tot felul de desfrînări, ucideri de copii (avorturi), cei stăpîniţi de mîndrie, de ură care mor neiertaţi unii cu alţii, zgîrciţii, beţivii şi toţi cei robiţi de patimi care mor nespovediţi pînă în ceasul morţii. Pentru aceştia Biserica se roagă, dacă nu s-au lepădat de credinţă, însă sufletele lor numai se uşurează de chinuri, dar nu se scot cu totul la lumină, fiind nepocăiţi şi nedezlegaţi de păcate pe pămînt.

A treia categorie de suflete ce se chinuiesc în iad este a celor ce au crezut în Dumnezeu, dar s-au spovedit şi căit de păcat numai la moarte şi n-au mai avut timp a-şi face canonul pentru ele pe pămînt. Aceştia suferă chinuri mai uşoare în iad şi toţi sînt izbăviţi de osîndă prin slujbele Bisericii şi milosteniile făcute în numele lor. Trebuie să mai ştim că sînt multe locuri şi feluri de chinuri în iad, după măsura păcatelor fiecăruia şi după urmările şi sminteala pe care le-au pricinuit altora. Altfel şi în alt loc se chinuiesc apostaţii, adică lepădaţii de credinţă şi necredincioşii şi altfel se chinuiesc ucigaşii, desfrînaţii şi urîtorii de oameni. Iar altfel se chinuiesc vrăjitorii şi mincinoşii şi în alt fel şi loc se chinuiesc cei zgîrciţi şi nemilostivi, căci precum în Împărăţia lui Dumnezeu “multe locaşuri sînt”, după măsura faptelor fiecăruia, tot aşa şi în iad multe locuri şi feluri de chinuri sînt după măsura păcatelor omeneşti.

Nu este om în trup care să poată vedea chinurile iadului şi să nu moară de frică şi durere. Că dacă şi diavolii fug de iad şi stau pe pămînt sau în văzduh pînă la ziua cea mare a judecăţii de apoi, cuprinşi de groaza chinurilor din iad, cum aţi auzit în Evanghelia de azi, apoi cum să nu ne temem şi să nu fugim noi păcătoşii de muncile iadului? Cum să nu ne pocăim aici, în trup, şi să nu ne plîngem păcatele prin spovedanie şi fapte bune, acum cînd mai avem puţină vreme, ştiind că fără pocăinţă nu este mîntuire şi că dincolo nimeni nu mai poate face nimic? Cum să nu purtăm grijă de morţii noştri care au murit nepregătiţi, ştiind că în iad nu mai este pocăinţă şi că ei aşteaptă în foc rugăciunile, slujbele şi milostenia noastră?

Deci să ne pocăim cît mai curînd, că nu ştim ceasul plecării noastre din trup. Să ne mărturisim păcatele cu mare căinţă şi cu lacrimi la duhovnici iscusiţi, ca să luăm dezlegare şi să facem pe pămînt canon pentru păcatele noastre, ştiind că în curînd ne cheamă Hristos din trup şi nu ştim dacă ne va mai pomeni cineva după moarte. Căci acum cît este Sfînta Liturghie pe pămînt, cît mai sînt duhovnici iscusiţi şi mai avem puţine zile cu uşurinţă ne putem pocăi. Iar dacă vom muri în păcatele noastre, în nepăsare, în necredinţă, în răutate, în mîndrie, în desfrîu, cine ne va scoate din focul iadului, din mîinile diavolului care stă gata să ne ucidă?

Să ne temem de Dumnezeu, fraţii mei, să ne temem de judecată şi de orice păcat. Să alungăm pe diavoli dintre noi şi păcatele din inimile noastre, prin pocăinţă adevărată şi viaţă curată, prin spovedanie, rugăciune, ascultare şi iubire în Hristos. Să ne îndreptăm acum cît mai sîntem în trup, că după moarte şi mai ales după Judecata de apoi, nimeni nu mai poate schimba nimic.

Cu aceste îndrumări creştineşti, să-L rugăm pe Mîntuitorul Hristos să alunge duşmănia dintre oameni, necredinţa şi dezbinarea din lume şi tot păcatul din inimile noastre, ca să avem cu toţi parte de rai şi de Cereasca Împărăţie împreună cu îngerii şi cu toţi sfinţii. Amin.

 

* * *

 

Cristos face pagube

Autor: IPS Andrei Rymarenko
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Lectura evanghelică de duminica trecută ne-a învăţat lecţia de o profundă umilinţă a centurionul roman, care venise la Isus să îi ceară vindecarea slujitorului său. Astăzi Evanghelia nu ne mai învaţă ce trebuie să facem, ci ne arată mai degrabă ce să nu facem, ce să evităm. Ne este prezentată şocanta realitate a existenţei puterii răului. În vremurile noastre această realitate nu mai are nevoie de dovezi. Zi de zi ziarele şi jurnalele tv ne spun despre numeroase crime care pur şi simplu nu pot fi explicate fără să recunoaştem că respectiva persoană este posedată de o putere exterioară, diabolică.

Evanghelia de astăzi ne prezintă o imagine teribilă: doi demonizaţi ies din morminte, “foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea” (Matei 8,28). Cristos permite demonilor să intre într-o turmă mare de porci. Cei doi posedaţi sunt acum vindecaţi, dar întreaga turmă sare în mare. Ce forţă teribilă! Dar Evanghelia nu se încheie aici, ci ne spune că “toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Isus” (Matei 8,34). Ne-am aştepta la o imagine fericită: toată suflarea a ieşit să îl întâlnească pe Domnul. Ne-am aştepta ca ceea ce îi uneşte să fie credinţa şi dorinţa de a-i mulţumi Domnului pentru salvarea celor doi confraţi ai lor, precum şi pentru că ei înşişi sunt acum în siguranţă, fără ameninţarea celor doi demonizaţi. Dar de fapt ce s-a întâmplat? Da, au venit să îi ceară ceva Domnului, dar nu să stea cu ei… ci să se îndepărteze, “să treacă din hotarele lor”. (Matei 8,34).

Iată cel mai groaznic pasaj din această Evanghelie. Mai întâi demonii care erau în cei doi bărbaţi posedaţi. Mai apoi îi vedem într-o turmă întreagă de porci. Iar apoi… o cetate întreagă posedată. De ce? De patima pentru profit. Conform legii iudaice, creşterea de porci nu era permisă, era un păcat chiar. Dar ei o făceau pentru bani, pentru sume imense de bani. Şi uite că o turmă mare piere. Iar oamenii reacţionează: “Abia ţi-ai pus piciorul pe pământurile noastre şi deja ne-ai pricinuit o asemenea pagubă. Ce s-ar întâmpla dacă ai sta mai mult aici? Ne-ai duce la faliment! Înţelegem că eşti tare: până şi diavolii ascultă de tine! Dar ce are aceasta de-a face cu noi? Ce ne interesează pe noi vindecare a doi oameni? Noi nu avem nevoie de miracolele Tale. Ce ne trebuie sunt bani, milioane şi milioane. Tu nu eşti pentru noi. Du-te de aici odată.”

Dragi fraţi şi surori, să ne examinăm sufletul. Oare nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu noi? Unele patimi ajung să ne posede, iar Cristos devine un obstacol pentru noi. În sufletul nostru şoptim cuvintele teribile: “Pleacă de la mine.” Fie ca Domnul să ne ferească de aşa ceva. Fie ca cuvintele noastre pentru El să fie mereu: “Vino la mine şi nu pleca niciodată.”

 

* * *

 

Vindecarea celor doi stăpâniţi de diavol din ţinutul Gadarei

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Activitatea pe care a desfăşurat-o Mântuitorul nostru Isus Hristos pe pământ, a avut ca scop ridicarea omenirii pe culmile sublime ale celor mai desăvârşite principii de viaţă, de unde să se poată întrezări nesfârşita fericire a Împărăţiei lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu, Fiu al omului aduce în lume cu Sine lumina unei învăţături menite să călăuzească paşii oamenilor pe cărările aducătoare de mântuire.

Diavolul care “a fost ucigător de oameni de la început şi n-a rămas în adevăr pentru că nu este adevăr într-însul” (Mat. 10, 8), a căutat să duşmănească pe cei dintâi oameni de darurile cu care Dumnezeu i-a înzestrat şi a reuşit, prin amăgirile sale ispititoare, să deschidă prăpastie între om şi Creatorul său. Deşi la plinirea vremii, Mântuitorul nostru Isus Hristos a zdrobit puterea lui prin Învierea Sa cea de a treia zi, totuşi acest duşman al mântuirii noastre “ca un leu umblă răcnind şi căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8).

Acelaşi duh rău, care a ispitit pe Mântuitorul în pustie, a căutat în toate vremurile să întoarcă pe om din drumul său, dat de Dumnezeu de la Creaţie, spre veşnicele munci ale împărăţiei sale. Cât de îngrozitoare este soarta celor ce cad pradă ispitelor şi curselor lui înveninate, o vedem din pericopa Evangheliei de astăzi. “Şi trecând Isus de ceea parte, în latura Gherghesenilor l-au întâmpinat pe dânsul doi îndrăciţi, ieşind din morminte, foarte cumpliţi, încât nu putea nimenea să treacă pe calea aceea.

Şi iată, au strigat grăind: ce este nouă şi ţie, Isuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme să ne munceşti pe noi? Şi era departe de dânşii o turmă mare de porci păscând.

Iar dracii îl rugau pe El, zicând: de ne goneşti pe noi, dă-ne voie să ne ducem în turma cea de porci. Şi a zis lor: Mergeţi! Iar ei, ieşind, au mers în turma de porci; şi îndată a sărit toată turma de pe ţărm în mare, şi s-a înecat în apă. Iar păstorii au fugit şi, intrând în cetate, au spus de toate, şi cele despre cei îndrăciţi. Şi iată, toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Isus şi văzându-L, L-au rugat să plece din hotarele lor. Şi intrând în corabie, a plecat şi a venit în cetatea Sa” (Mat. 8, 28-34; 9, 1).

Starea celor doi îndrăciţi din Evanghelia de astăzi reprezintă starea omului desprins de la izvorul vieţii adevărate: Dumnezeu.

Când rupe legătura cu rădăcina vieţii, omul trăieşte în morminte, simbol al adevărului că desfacerea de Dumnezeu produce în om un dezechilibru sufletesc dureros şi un chin metafizic de nelinişte, cutremurare, suferinţă şi moarte. Desprinşi de Dumnezeu, cei doi îndrăciţi au pierdut conştiinţa destinului lor de om, devenind chip brutal şi gol sau antipodul chipului lui Dumnezeu din el, făcându-se din om al vieţii şi al creaţiei, om al morţii şi al distrugerii, chip deplin al puterii de desfigurare, pervertire şi distrugere al diavolului înstăpânit asupra făpturii lui Dumnezeu.

Rupt din mediul vital corespunzător rostului său primordial, demonizatul e chinuit cumplit de furia sălbatică a căutării, de neliniştea unei puteri fără patrie, fără timp, plângătoare şi rătăcitoare.

Neliniştea şi zbuciumul său necontenit sunt expresia puternică a nostalgiei chipului pierdut, a căutării a ceva ce-i lipseşte fiinţial, a căutării care obsedează şi chinuieşte fără cruţare. Neliniştea şi căutarea îl fac pe demonizat să iasă cu violenţă din mormânt, să fugă cu aşa furie, încât nici o putere nu-l poate linişti, lega sau imobiliza.

Libertatea nobilă şi creatoare a chipului lui Dumnezeu în om şi destinată a dăltui în făptura umană asemănătoare cu El, e pervertită în lăcomia nesăţioasă a primejduirii şi distrugerii, prin ispite şi păcate. Duhul demonic, mereu păgubitor omului şi mereu năvalnic asupra făpturii acestuia, cutremură până în adâncuri neamul omenesc, ce prin ispite amăgitoare înlesneşte căderea lumii în mrejele unei orientări şi trăiri specifice Gherghesenilor de odinioară: absorbiţi cu totul preocupărilor pământeşti şi nesocotitori ai lucrării lui Dumnezeu în lume.

Presimţind deja din depărtare apropierea Mântuitorului, duhul demonizatului, văzându-se în prezenţa imediată a puterii divine, mugeşte de ură împotriva Lui. În el răcneşte acum masa demonică, al cărui nume este “Legiune”. Nici că se putea o mărturie mai puternică despre întâlnirea puterii demonice cu puterea divină, decât acest strigăt sălbatic şi disperat al demonizaţilor: “Isuse, Fiul lui Dumnezeu, ce ai venit aici înainte de vreme să ne munceşti pe noi” (Mat. 8, 29). Sub puterea divină a lui Isus îndrăciţii se vindecă, poruncind duhului necurat să intre în turma de porci ce păşteau în apropiere. Porcii, cuprinşi de duhurile necurate, se îneacă în mare, iar păstorii vestind pe locuitorii din cetatea Ghergheseni, aceştia vin în număr mare să vadă minunea. Şi ce au văzut? Îndrăciţii, care până atunci erau stăpâniţi de duhul cel rău încât îngroziseră lumea, acum stăteau liniştiţi, sănătoşi sau cum spune evanghelistul: “Îmbrăcaţi şi întregi la minte” (Luca 8, 35). Păstorii, înspăimântaţi, arătau celor adunaţi pe Isus, care făcuse minunea, iar El privea cu milă pe cei vindecaţi, ca şi pe cei ce veneau să vadă şi să se convingă de minunea săvârşită. Dar ce se întâmplă însă? Gherghesenii îl roagă “să iasă din hotarele lor, să plece”. Ce dureroasă probă a răutăţii omeneşti! Aceşti oameni, în loc să se fi bucurat şi să-L fi primit pe Isus cu braţele deschise, pentru minunea făcută, ei îl roagă “să iasă din hotarele lor”, să plece. Şi aceasta pentru că nu le convenea întoarcerea la o viaţă plină de năzuinţe înalte, o viaţă cu Hristos, ci viaţa porcilor care se înecaseră în mare.

După cum este adevărat că există Dumnezeu, tot atât de adevărat este că există şi diavol. Şi tot aşa de adevărat este că dintru început Dumnezeu “le-a creat bune foarte” (Fac. 1, 31).

Din înger bun ce fusese, Lucifer (Isaia 14, 12) şi încă alţii mulţi cu el, au devenit răi prin mândrie (Daniel 8, 10). De atunci Satana (nume care înseamnă împotrivitor) a căutat necontenit să pună stăpânire pe lume. Orice a lăsat bunul Dumnezeu, vrea diavolul să schimbe: iubirea să o preschimbe în ură, să semene pretutindeni intrigile sale, să producă dezbinare, să corupă simţăminte, să îndemne la acţiuni criminale, să tragă în noroi tot ce-i sfânt, să dărâme tot ce-i măreţ şi să sluţească tot ce-i frumos şi armonios. Acesta îi este rolul. Înger căzut, aşa, ca dintr-o răzbunare împotriva lui Dumnezeu, caută să-i facă pe toţi să cadă.

Are el o putere reală? Nu are putere reală. Şi tocmai acesta este adevărul pe care trebuie să-l ştie toţi creştinii. El are numai atâta putere cât îi dăm noi. Dumnezeu îi îngăduie existenţa pentru a ne pune la încercare libertatea. Diavolul ne ispiteşte, ne îndeamnă, dar nu ne poate obliga. Nu are putere decât de a înşela, de a duce în eroare, de a-i păcăli pe cei slabi. El pare a avea putere împotriva noastră uneori, dar atunci înseamnă că Dumnezeu i-a dat slobozenia, ca în cazul lui Iov. Dar el n-a putut face mai mult decât i-a fost îngăduit. Nici împotriva lui Iov n-a putut face nimic, atât timp cât Iov nu i-a acceptat propunerile.

Trebuie să înţelegem că Dumnezeu îi îngăduie existenţa, că are rost în vieţile noastre. Chiar dacă nu-i înţelegem în întregime rostul. Poate că are rostul de a ne încerca credinţa.

Poate că are rostul de a ne pune voinţa la încercare. Poate că are rostul de a face din noi oameni responsabili, stăpâni pe voinţa noastră, pe puterea noastră. Noi suntem fiinţe vii, cu voinţă şi simţire, responsabili de tot ce gândim şi facem. Dumnezeu a lăsat să existe acest control, prin care ne verificăm, aşa cum aurul se verifică prin anumiţi acizi. Dacă sufletul e de aur curat, diavolul nu-l atinge. Repet: el are atâta putere, cât îi dăm noi.

Cum e diavolul? Învăţătura creştină ne spune că este o fiinţă spirituală. Poate însă, aşa cum îngerii pot apărea uneori în chip trupesc, să apară şi el în chip trupesc. Tradiţia creştină ne spune că dispune de multe posibilităţi de ispitire, de înşelare. Dar fiind o fiinţă spirituală, lucrează împotriva noastră prin spirit. Adică şopteşte spiritului nostru, şopteşte gândului nostru, şopteşte inimii noastre ce să facem şi cum să facem. E un sfătuitor rău, care prin ispite viclene ne asigură că ne vrea binele. Ne favorizează plăcerile, bucuriile şi ne prezintă răul sub chipul binelui. Orice face, face cu scop rău. Diavolul este duşmanul binelui, este duşmanul voii lui Dumnezeu, este răul, este păcatul sub toate formele lui.

Dar şi pentru noi cei de astăzi, Evanghelia cu vindecarea celor doi demonizaţi ne pune în faţă cazuri, situaţii, întâmplări asemănătoare pe care le întâlnim permanent. Din observaţiile noastre zilnice, din datele pe care ziarele, diverse reviste, radioul şi televiziunea ni le pun la dispoziţie putem să ne dăm seama că un lucru este absolut sigur: acela că şi astăzi puterea răului este destul de mare, că mulţi demoni ascunşi sub diverse forme, mascaţi în fel şi chip, bântuie, lucrează şi în lumea de azi.

Ne este dat să auzim sau să vedem adesea oameni schilodiţi trupeşte şi sufleteşte de demonul beţiei sau alcoolismului. La câte crime n-a împins acest demon, câte soţii n-au fost aruncate în stradă, câţi copii n-au fost izgoniţi sau torturaţi din cauza patimei beţiei care întunecă mintea celor posedaţi de ea, ca în trecut a celor îndrăciţi din ţinutul Gadarenilor, băgând spaimă în cei din jur. Câţi nu pleacă urechea la şoaptele ispititoare ale demonului desfrâului sau curviei. Câte căsnicii frumoase n-a destrămat şi continuă să destrame acest demon, câte inimi n-a zdrobit această fiară care, după spusa Sf. Scripturi, aleargă ca un leu flămând să prindă pe cineva să-l înghită. Câţi copii abandonaţi, rămaşi ai nimănui, îşi aşteaptă mama sau tatăl ca să-i mângâie. Câţi tineri nu pleacă de acasă de dragul unor trecătoare şi uşoare plăceri ale cărnii, păcate grele, cu atât de grave urmări sociale. Câte dezbinări între fraţi, câte valuri de ură, la câte procese inutile şi înjositoare, la câte vânzări de conştiinţă şi de neam n-a împins demonul lăcomiei de bani. Pe lângă acestea, astfel de demoni îşi arată colţii şi sub forma unor doctrine păgâne, pierzătoare de suflet, încât propovăduitorii lor sunt numiţi de popor “avocaţi ai diavolului”. Împotriva lor toţi creştinii trebuie să ia o atitudine categorică.

Pericopa evanghelică de astăzi ne aduce aminte că Mântuitorul Isus Hristos a venit să scoată pe aceşti demoni din sufletele în care s-au cuibărit şi, împreună cu porcii păcatelor, cum interpretează vechile cazanii, să-i arunce în marea nefiinţei sau, să le limiteze puterea. Această lucrare Domnul Isus Hristos o continuă prin Biserica Sa, în care este prezent cu fiinţa şi darurile Sale.

De aceea, Sfinţii Părinţi aseamănă Biserica cu o farmacie. Şi după cum într-o farmacie se găsesc medicamente pentru vindecarea unor boli, la fel şi Biserica pune la dispoziţia fiilor ei, dornici să se vindece sufleteşte, cele necesare în acest scop.

Să ne încredinţăm că, prin Biserica Sa cea una, Sfântă, sobornicească şi apostolească, Isus Domnul nostru îşi continuă lucrarea Sa de vindecare sufletească, de înlăturare a tuturor demonilor care ne ispitesc în fel şi chip şi adesea pun stăpânire pe fiinţa noastră.

Lumea de astăzi stă în faţa atâtor primejdii, din care nu va putea fi scăpată fără ajutorul lui Isus. Să nu fugim de El, ci să-i facem locaş plăcut în sufletele noastre şi pentru aceasta nici o jertfă nu este prea mare. Fiecare dorim zile mai bune, mai fericite, dar ele nu vor veni decât atunci când ne vom întoarce, prin pocăinţă sinceră şi adâncă, la viaţă autentic creştină, care este singura salvare din ghearele morţii spirituale prin demonizare, căci numai în felul acesta putem face cunoscută în lume puterea lui Dumnezeu. Să luăm cu toţii aminte la îndemnul Sf. Apostol Iacob care zice: “Staţi împotriva diavolului – a răului adică – şi el va fugi de voi. Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi El se va apropia de voi” (Iacob 4, 7-8), precum şi la îndemnul Sf. Apostol Pavel, care de asemenea ne învaţă: “Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele” (Rom. 12, 21). Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Vindecarea celor doi îndrăciţi din Gadara

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Fraţi creştini,

Grozave trebuie să fie muncile iadului, dacă şi demonii se tem şi se înfioară. Cumplite trebuie să fie chinurile acelora în care se încuibează demonii. Iată aceşti doi nenorociţi, doi îndrăciţi în care locuiau o mulţime de demoni, nu-şi mai găseau locul nicăieri, erau fugăriţi de spurcaţii aceia şi locuiau în morminte şi prin munţi; erau aşa de fioroşi că nimeni nu mai îndrăznea să treacă prin locurile acelea.

Sfânta Evanghelie de astăzi ne-a arătat o parte din cutremurătoarea viaţă a acestor doi îndrăciţi. Aceste suflete nenorocite nu mai locuiau în case, ci în morminte. Din morminte au ieşit şi L-au întâmpinat pe Isus. Nimeni nu putea să-i ţină legaţi, nici chiar în lanţuri; când au simţit că se apropie Fiul lui Dumnezeu au început să strige: “Ce legătură este între noi şi Tine, Isuse Fiul lui Dumnezeu, ai venit aici să ne chinuieşti înainte de vreme?” ce descoperim din aceste cuvinte ale demonilor care vorbeau prin gura îndrăciţilor?

În primul rând observăm că şi ei L-au cunoscut că este Fiul lui Dumnezeu Cel Preaînalt. Ei L-au cunoscut, dar lumea nu L-a cunoscut şi nici chiar ucenicii Lui. Cu puţin timp înainte se petrecuse o minune: ucenicii erau în corabie şi s-a pornit un vânt puternic ameninţând scufundarea corabiei; Isus s-a ridicat, a certat vântul şi marea s-a liniştit. Văzând aceasta, ucenicii au zis între ei: “Cine este acesta de care ascultă şi vântul şi marea?” Deci ei nu L-au cunoscut de la început că este Fiul lui Dumnezeu; de farisei şi cărturari nici nu mai vorbim, aceştia L-au dispreţuit de la început şi până la urmă ştim ce I-au făcut, L-au batjocorit şi răstignit pe Cruce. A trebuit să-L propovăduiască demonii iadului ca să-L descopere tuturor.

În al doilea rând, observăm că demonii aceştia au făcut şi ei rugăciune către Fiul lui Dumnezeu, rugându-L să nu-i chinuiască. În al treilea rând, descoperim că şi dracii, care sunt duhuri necurate, se tem de chinuri de suferinţe; ceea ce ne dă să înţelegem clar că şi sufletele noastre vor simţi din plin toate suferinţele din iad, dacă nu ne îndreptăm. Nu credeţi ce spun unii că dacă ai murit, eşti mort; că nu există suflet, nu există diavol, că după moarte nu mai simţi nimic, toate acestea există, nu vă înşelaţi.

Iată deci că duhurile necurate în lumea aceasta asupresc pe oameni, îi învaţă la rele, chinuind-i în diferite feluri. Demonilor le face plăcere să-i vadă pe oameni căzuţi în cele mai mari necazuri de pe pământ. Să-i vadă umblând goi şi fără sprijinul dumnezeiesc, să se târască precum şarpele pe pământ, sunt fără de milă faţă de oameni; lor însă le este frică de suferinţă şi de chinurile iadului pe care le vor moşteni după ziua judecăţii. Demonii mai au frică şi de copiii lui Dumnezeu, de sfinţi, care au primit putere de la Dumnezeu să îi alunge din oameni.

La rugăciunea pe care o adresează Mântuitorului vedem cu ce obrăznicie spun: “Ce legătură este între noi şi Tine, ai venit aici să ne chinuieşti mai înainte de vreme?” Aşa se mai roagă şi unii oameni care se pretind creştini, cu mândrie şi obrăznicie, cerând de la Dumnezeu lucruri nefolositoare. Unii au ajuns chiar să insulte pe Dumnezeu zicând: “Dacă ar fi Dumnezeu m-ar auzi şi pe mine şi mi-ar împlini rugăciunile mele”. Alţii zic: “Dacă există Dumnezeu de ce mă lasă să sufăr, de ce nu mă aude când îl rog să-mi dea şi mie ceea ce vreau?” Şi multe alte hule şi insulte pline de mândrie la adresa lui Dumnezeu.

Cu puţin timp în urmă au venit două tinere care mi-au spus că au colindat pe la toate bisericile cu pomelnice să se căsătorească, dar Dumnezeu nu le aude să le dea şi lor o soartă. Erau revoltate că au cheltuit bani şi nu le-a venit soarta. Am stat de vorbă cu ele explicându-le că păcatul este motivul pentru care nu le ascultă Dumnezeu, foarte greu au ascultat. Aveau păcate grele, fiecare avea câte doi prieteni – de n-o fi unul, o fi altul – şi avorturi destule, iar la preot ca să se spovedească, nici gând. Le-am arătat drumul cel drept pe care trebuie să-l urmeze ca Dumnezeu să le primească rugăciunea, dar nu l-au urmat. Dacă le-am invitat la Biserică, se scuzau că nu au timp şi că de fapt ele nici nu vor să ajungă să creadă aşa în Dumnezeu cum cred fetele care vin îmbrobodite. M-am mirat de atâta lipsă de cunoştinţă şi mi-am amintit de nişte ologi care cerşeau într-un oraş.

Erau într-un oraş mai mulţi ologi care cerşeau şi se dusese vestea că va veni un sfânt părinte şi-i va vindeca pe ei. Când au auzit, s-au târât cât au putut mai repede ca să nu-i vindece şi pe ei; se învăţaseră cu cerşitul. Aşa şi aceste tinere se învăţaseră cu păcatul, cu desfrânarea şi nu puteau nici o clipă să se lase de el.

Sunt mulţi creştini care s-au învăţat să cerşească mereu la Dumnezeu, să le dea, să le dea toate câte vor ei, de aceea la unii ca aceştia le mai dă Dumnezeu şi pe spinare ca să aibă de ce să se plângă, asta se întâmplă celor nemulţumiţi.

În Sfânta Evanghelie de astăzi mai observăm că demonii ştiu sigur că se vor chinui după ziua judecăţii în iad şi ei se tem, se înfricoşează de hotărârea aceea pe care o va da Domnul nostru Isus Hristos atunci. Creştinii noştri însă, stau nepăsători, fac chiar glume despre rai, despre iad şi râd cu toţi necredincioşii batjocorind cele sfinte. Despre chinurile iadului să ştiţi că toate religiile pământului vorbesc, nu mai vorbim de Vechiul şi Noul Testament; Domnul Hristos la ziua judecăţii va spune: “Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel de veci care este gătit diavolului şi îngerilor săi”. Apoi în toate pildele Mântuitorului găsim existenţa chinurilor din iad; bogatul nemilostiv care cere o picătură de apă să-şi răcorească limba în flăcările iadului, sluga care nu a vrut să ierte pe datornicul său, sluga leneşă şi mulţi alţi făcători de rău, aruncaţi în întunericul cel mai dinafară.

Tot aşa ne învaţă şi Sfinţii Apostoli, Sfinţii Bisericii noastre Ortodoxe, Sinoadele, că păcătoşii vor primi pentru faptele lor, pedepse cumplite în iad, pe veci de veci.

Mai departe, Sfânta Evanghelie ne spune că era acolo o turmă mare de porci şi dracii se rugau de Isus să le dea voie să intre în porci şi El le-a îngăduit. Atunci toată turma de porci s-a repezit de pe deal în mare şi s-au înecat, păstorii văzând aceasta s-au dus prin oraşe şi prin sate şi au spus cele întâmplate.

Vai, ce nesuferită este răutatea şi spurcăciunea drăcească, încât nici porcii n-au putut să-i sufere, când au intrat în ei au fost nevoiţi să se arunce în apă, au preferat să moară decât să sufere acea spurcăciune a duhurilor necurate în ei. Dracii au avut şi scopul acesta de a face pagubă cetăţenilor, iar aceştia să se revolte împotriva lui Isus pentru paguba suferită şi să-l alunge din hotarele lor, sau chiar să-L omoare.

Despre răutatea drăcească este cu neputinţă a vorbi, pentru că nu sunt cuvinte îndestulătoare pentru a descrie toată răutatea lor.

Pe cât este de departe cerul de pământ, pe cât de mare este bunătatea lui Dumnezeu şi mila Lui, bunătatea şi dragostea dumnezeiască, îndelunga Lui răbdare, blândeţea şi toate bunătăţile cereşti, pe atât sunt de mari răutăţile demonilor. În primul rând la diavoli nu există milă, ci numai răutate, pururea un izvor de rele cu care vrea să înece toate sufletele oamenilor.

Icoana chinurilor veşnice întotdeauna a mişcat inimile credincioşilor. Dacă priveşti cu ochii cei duhovniceşti şi cu mai multă atenţie la această icoană a chinurilor veşnice, ale demonilor cei cumpliţi ce chinuiesc sufletele în iad, poţi vorbi cu mai multă convingere pentru îndreptare şi pentru un rod mai bogat de pocăinţă fără această cugetare nici bunătatea lui Dumnezeu, nici mila Lui, nici dragostea Lui nu ne pleacă inima spre îndreptarea vieţii. Pentru aceasta au fost o mulţime de suflete în vechime care s-au hotărât să se lepede de păcate.

Din descoperirile pe care le-am avut de la Dumnezeu, despre iad şi muncile de acolo, despre greutatea păcatelor, cât sunt de supărătoare înaintea lui Dumnezeu, s-au convins pe deplin toţi creştinii de la început, de aceea s-au hotărât foarte mulţi şi au umplut pustiurile, mănăstirile, au luat o viaţă aspră, şi-au jertfit averile, au renunţat la libertate, la viaţa aceasta, numai să-şi asigure sufletul, să nu încapă în mâinile satanei.

Aşa să ne gândim şi noi, fraţi creştini, cu mai mult interes sufletesc, cu mai multă atenţie la chinurile veşnice şi să facem tot ce ne va sta în putere numai să nu ajungem în acel loc înfricoşat. Pentru păstrarea vieţii trupeşti, vieţii acesteia care este aşa de scurtă, nici o grijă nu ne pare de prisos; ne ferim de orice primejdie, folosim orice leac, renunţăm la orice plăcere, ţinem un regim serios, cheltuim pe medicamente, numai să ne facem sănătoşi, să ne fie bine, să ne păstrăm viaţa aceasta trecătoare. Dar moartea tot nu o vom putea ocoli şi de ea să fim siguri că nu va putea scăpa nimeni, niciodată, şi ce rău ar fi dacă moartea nu şi-ar face datoria atunci când omul ajunge în chinurile groaznice ale cancerului sau altor boli grele, iadul ar începe chiar din lumea aceasta.

Judecaţi acum singuri dacă nu este mai importantă asigurarea vieţii veşnice şi grija pentru ce ne aşteaptă după moarte! Dacă aici pe pământ nu suferim o clipă să atingem palma de jăratec, sau să stăm însetaţi şi nemâncaţi câteva zile, să suportăm durerea unei măsele o noapte, cum vom putea răbda în iad, în flăcările cele veşnice, să ne chinuim mereu fără mângâiere, fără uşurare şi fără nădejde?

Pentru a scăpa de aceste chinuri, o singură cale avem, să-L ascultăm pe Dumnezeu şi să ne ferim de păcate. Să ne înălţăm o clipă cu gândul la cei nefericiţi care se află acum în osânda cea cumplită ce n-ar face ei dacă s-ar putea răscumpăra, cât nu ar îndura aici, în lumea aceasta dacă s-ar putea întoarce! Cât nu ar da pentru ispăşirea păcatelor şi ce n-ar face ca să scape! Ar renunţa la orice ale lumii acesteia, n-ar mai spune că este greu să se lase de drăcuit, de înjurat, de blesteme, de desfrânări, de vrăjitorie. Nu le-ar mai fi greu să trăiască fără distracţii şi fără atâtea plăceri lumeşti păcătoase. Dar pentru dânşii e prea târziu, soarta lor e pecetluită în iad, zadarnic se roagă. Rugăciunile lor nu mai sunt ascultate pentru că o prăpastie mare este în cer şi iad.

Noi cei care suntem încă în viaţă mai putem face ceva pentru acei nefericiţi şi pentru noi. Ne putem repara trecutul nostru păcătos, mai putem stinge flăcările ce ne aşteaptă acolo; prin pocăinţă, prin lacrimi, printr-o spovedanie curată, printr-o întoarcere sinceră la Dumnezeu. Dar vai, nu vrem, nu vrem acum să ne pocăim, stăm nepăsători, pasivi la cuvintele dumnezeieşti şi ni se pare glumă. Această împietrire a inimii vine de la cel rău, de la demonul care nu ne lasă să auzim cu sufletul, să înţelegem şi să facem voia lui Dumnezeu.

Zadarnic strigă la noi semnele cereşti, urgiile dumnezeieşti; nu auzim, nu vedem, nu ne mişcă nimic. Ne îngrijim de nimicuri, făurim mii de planuri, ne temem de mii de primejdii ce ni le poate aduce viitorul; dar iadul nu ne înspăimântă, soarta noastră în veşnicie nu ne preocupă. Viaţa se scurge, moartea se apropie pe nesimţite şi noi stăm nepăsători şi mergem spre prăpastie cu ochii legaţi.

Fraţi creştini, unde vă duceţi? Sunteţi creştini, unde vă este credinţa cea dreaptă, dacă sunteţi oameni după credinţă, unde vă este mintea? Când veţi cugeta la veşnicie, dacă nu azi? Când mai aveţi vreme…? În viaţa cealaltă? Atunci va fi fără de folos, va fi prea târziu. Ascultaţi cuvintele Sfântului Înţelept Sirah: “Aveţi milă de sufletele voastre, nu le pregătiţi pieirea printr-o nepăsare de neiertat, nu vă înşelaţi cu speranţe mincinoase, împăcaţi-vă cu Dumnezeu cât mai este vreme”.

Căiţi-vă pentru păcatele pe care le-aţi făcut, spălaţi-le în Harul apelor bisericeşti şi fugiţi de păcate. Trăiţi în sfinţenie, păziţi-vă curaţi, făcând fapte bune. De câte ori vin ispitele asupra voastră, opriţi-vă şi ziceţi: “Înapoia mea satano, există iad şi chinuri veşnice, mă tem şi vreau să nu mai păcătuiesc, vreau să slujesc lui Dumnezeu, ca să fiu al Lui în viaţa cea de veci…”

Iată ce mai observăm în Evanghelia de astăzi, duhurile necurate îi făceau fioroşi pe îndrăciţii aceia, căci nimeni nu se încumeta să treacă prin locurile acelea. Aşa se întâmplă şi cu oamenii îndrăciţi din cauza beţiei, a desfrânărilor şi a altor patimi rele. Vai de casa unde locuieşte un beţiv de meserie; de multe ori mi s-a întâmplat să aud cât sunt de violenţi; aruncă, sparg, rup tot ce întâlnesc în cale, soţia şi copiii sunt nevoiţi să fugă disperaţi, să sară porţile şi să se ascundă ca de o fiară cumplită. Cred că toţi aţi auzit de astfel de cazuri. Oare nu sunt aceştia îndrăciţi, n-au aceştia pe duhul cel rău, pe demonul în ei? Demonul acela îi face aşa de fioroşi, aşa de violenţi.

Duhurile necurate îi ţin încătuşaţi în ghearele lor şi îi fac foarte îngrozitori, alungându-i prin locuri pustii, adică în locuri cu păcate şi unde se simt necuraţii mai bine, de aceea a reuşit satana să facă multe rele; pe femei le-a dezbrăcat de îmbrăcăminte şi ele umblă goale, pe bărbaţi îi ţin legaţi în cârciumi şi bodegi, iar pe alţii îi pironeşte diavolul pe stadioane. Pe alţii îi îndrăceşte diavolul făcându-i să-şi rupă soţia şi copiii şi aşa o cumplită urgie pe capul multora, căci trăiesc pe pământ ca în iad. Câte familii nu s-au despărţit din cauza acestui păcat al beţiei!

Zadarnic au case mari, condiţii bune, dacă nu au pace şi linişte, nu au mulţumire sufletească, pentru că nu-L au pe Dumnezeu în casele lor, în mintea şi în gura lor; sunt căzuţi în ghearele satanei, sunt îndrăciţi şi împătimiţi, frământaţi de tot felul de pofte; de aceea nu pot veni la Sfânta Biserică şi nu pot jertfi nici cel mai puţin timp pentru suflet. Când auziţi pe cineva că nu poate suferi Biserica, pe preoţi, rugăciunea şi sfinţenia din Biserică, să ştiţi că acela este necurat, este legat în lanţuri şi obezi.

Iată ce spune sfânta Evanghelie despre răutatea demonilor: “De când satana a căzut din cer, de atunci satana a devenit stăpânitorul acestei lumi. El e pricina căderii oamenilor, diavolul împiedică planurile bune ale omului.” Duhul cel rău îl ispiteşte pe om. El a îndrăznit şi a ispitit chiar pe Domnul şi Mântuitorul nostru. Demonii împiedică răspândirea Evangheliei, demonii se prefac în îngeri de lumină, duhurile necurate fură Cuvântul lui Dumnezeu din inima omului.

Demonii fac pe unii oameni să se lepede de credinţă, demonii îndrăznesc şi chinuiesc pe oameni, demonii sunt potrivnicii lui Dumnezeu şi a tot binele. Ei nu se bazează decât pe răutate. Duhurile necurate sunt mincinoase, răutăcioase, mândre, înşelătoare şi ucigaşe. Duhurile necurate sunt ca păsările răpitoare, duhurile necurate seamănă neghină în lume, în grâul unde a semănat Isus; duhurile necurate sunt ca leul care răcneşte şi caută pe cine să înghită.

Oamenii care găsesc plăcerea în aceste păcate şi patimi sunt prietenii necuratului, sunt slugile duhurilor rele. Sfânta Scriptură spune că aceştia sunt fiii diavolului care fac voia lui şi sunt înşelaţi şi stăpâniţi de el. Diavolii ispitesc şi prigonesc pe creştini, îi mai înşeală şi pe aceştia, dar este o mare deosebire între cei credincioşi care nu iubesc păcatul şi nu se împacă cu el deloc şi între necredincioşii care fac păcatele cu plăcere. Toţi care iubesc păcatele cele de moarte, patimile: beţia, curvia, invidia, duşmănia, răutatea, uciderea, sunt prietenii necuratului. Ia să se lase omul de ele şi să vadă, cum a stricat prietenia cu el, câte rele încep să i se întâmple. Dumnezeu îngăduie să vină acestea pe capul omului ca el să mai ispăşească din păcate, că a avut prietenie cu diavolul.

Aşa se întâmplă între oameni ca şi între animale. O oaie dacă o bagi în noroi, caută în toate părţile să fugă, să scape de acolo; porumbelul când se murdăreşte, aleargă repede la apă şi se spală, nu poate suferi necurăţia. Dar porcul când ajunge în noroi, se tăvăleşte şi se lăfăieşte în el cu plăcere, aceasta e lumea lui. Şi omul credincios are clipe de cădere şi se murdăreşte câteodată, dar el aleargă repede ca porumbelul să se spele prin pocăinţă cu lacrimi, cu spovedanie şi să se sfinţească prin Sfânta Împărtăşanie.

Dar când cade necredinciosul, el se simte bine în mocirlă, în păcate şi nu-i vine să mai plece din ele; de aceea se duc la iad într-un număr foarte mare. Spun sfintele cărţi că unui episcop i s-a arătat un suflet din iad şi l-a întrebat: “Prea sfinţite mai sunt oameni pe pământ?” El crezuse că toată lumea de pe pământ s-a dus acolo în temniţele iadului, din cauza mulţimii pe care a văzut-o venind.

Să căutăm să ne luptăm împotriva duhurilor necurate, ca să nu ajungem în iad. Să luăm armele Duhului Sfânt pe care ni le recomandă Sfânta Biserică. Dacă vrem să biruim, să nu mai bătătorim calea ce duce la iad, să nu mai mergem în locurile unde sunt adunate toate duhurile necurate. Să înlăturăm toate cauzele care ne duc la prăpastie, la păcat.

Sfânta Evanghelie de astăzi ne mai spune că oamenii din Gadara au venit repede să audă cele povestite de păzitorii porcilor. Păzitorii porcilor închipuie pe acei ticăloşi care pârăsc pe credincioşi; aceştia, cum ai părăsit porcii lor, cum te-ai lepădat de unele păcate şi te-ai întors la Dumnezeu, încep să bată toba că te-ai pocăit, că te-ai rătăcit, că ai înnebunit, că ţi-ai pus ţolul pe cap; că dacă o ţii aşa cu Biserica şi cu credinţa nu te mai măriţi niciodată. Ei urlă ca nişte îndrăciţi, dar cei credincioşi nici nu-i aud, ei se bucură că şi-au înecat porcii păcatelor prin pocăinţă şi s-au îndreptat, s-au alipit de Stăpânul Hristos, s-au împrietenit cu cerul şi cu îngerii, au devenit adevăraţi fii ai lui Dumnezeu şi ai Bisericii.

Lumea din Gadara închipuie lumea necredincioasă, materialistă, lacomă şi avară unită cu păzitorii porcilor. Lumea cu păzitorii porcilor alungă pe Domnul Hristos din ţinutul lor. Lumea în care locuiesc duhurile necurate nu poate să sufere învăţătura Domnului Hristos. Cei ce caută mai serios să urmeze calea cea adevărată sunt alungaţi dintre ei, duşmăniţi şi prigoniţi, aşa cum a fost şi Domnul nostru Isus.

Spune Sfânta Evanghelie că toată lumea care venise acolo să vadă cele întâmplate l-a rugat pe Domnul Isus Hristos să plece de la ei, căci îi cuprinsese frică mare. Dar ce fel de frică aveau oamenii aceştia? Cred că o frică precum a unor necredincioşi care atunci când aud tunete, trăsnete şi văd fulgere, fac şi ei semnul Sfintei Cruci şi zic: “Doamne, apără-ne, scapă-ne, păzeşte-ne, Doamne!”, pe moment, dar nu recunosc puterea lui Dumnezeu cât este de mare şi nu pot să se întoarcă la El, să se smerească şi să vină la credinţă, la Biserică, la mântuire.

Mai sunt unii creştini care, dacă le merg treburile bine, mai vin şi ei pe la Biserică, mai aprind o lumânare, două, măcar la Paşti şi la Crăciun; mai fac o rugăciune acasă înaintea icoanelor; dar dacă dau de o pagubă, sunt în stare să hulească pe Dumnezeu în chipul cel mai barbar şi josnic revoltându-se împotriva lui Dumnezeu.

Aşa s-a întâmplat cu nişte grădinari din apropierea Bucureştiului acum câţiva ani. Era timpul când trebuiau să culeagă roşiile şi celelalte legume din grădină. Fiecare îşi făcuse socoteala că vor câştiga sume mari de bani, că-şi vor construi case, îşi vor cumpăra maşini şi fel de fel de planuri pământeşti. Dar tocmai când trebuia să le culeagă şi să le ducă la vânzare, le-a bătut Dumnezeu cu grindină, o piatră aşa de mare, că n-a rămas mai nimic din grădinile lor. Le-a risipit toate planurile lor; dar ei, în loc să se smerească, să ceară iertare şi să judece drept, să-şi aducă aminte de toate duminicile şi sărbătorile lui Dumnezeu în care au muncit, atât de răi au fost, că şi-au scos icoanele din casă în mijlocul curţii şi le-au dat foc.

Iată îndrăciţi, iată răutate, îndrăcire din lăcomie. Dumnezeu le-a arătat că fără El nu pot face nimic. În orice stare pământească va fi omul, când Dumnezeu vrea să-l dărâme îl coboară până în adâncul iadului. Într-o mare rătăcire şi necredinţă au ajuns şi ţăranii noştri creştini, au părăsit bisericile, se duşmănesc, se pârăsc, se omoară, s-au luat la întrecere în modă cu orăşenii. Nu le mai trebuie credinţa şi biserica, mor îmbătrâniţi de zile, nespovediţi şi neîmpărtăşiţi. Ei, care erau primii la Biserică duminica, au ajuns să se mai ducă o dată, de două ori pe an.

Să nu ne înşelăm, creştinilor, şi să ne aducem aminte de cuvintele Mântuitorului: “Că nu oricine îmi va zice Doamne, va intra în Împărăţia cerurilor, ci acela care va face voia Tatălui Meu”. Creştinii de astăzi nu se mai cunosc dintre cei ce s-au lepădat pentru că fac aceleaşi păcate, păcate păgâneşti, vrednice de condamnat. Când cei credincioşi erau pe patul morţii, spovediţi şi împărtăşiţi, veneau la ei Domnul Hristos, sfinţii îngeri, sfinţii patronii lor şi ei îşi dădeau sufletul în mâinile lui Dumnezeu, pentru că şi în viaţă au fost cu Dumnezeu, mureau zâmbind. Necredincioşii însă pe patul morţii răcnesc, spun fel de fel de cuvinte de se îngrozesc cei din jurul lor.

Am cunoscut o doamnă care toată viaţa a râs de cei credincioşi; când să iasă sufletul s-a umplut casa de duhuri necurate, a început să ţipe îngrozitor şi să spună că au venit dracii să o ia. Cei de faţă au fugit speriindu-se foarte tare, rămânând numai cu soţul ei striga disperată: “Ţine, Nicule, patul, ţine patul că au venit să mă ia!” Grozave sunt clipele morţii pentru cei necredincioşi, dar mai grozave sunt chinurile iadului care îi aşteaptă pe cei care pleacă nepregătiţi.

Să ne trezim, fraţi creştini, să ne trezim până nu este prea târziu, să mai facem ceva pentru suflet. Să ne trezim căci fiecare vom da răspuns pentru faptele noastre. Să facem numai bine pe lumea aceasta, aproapelui nostru, să fim blânzi, fără răutate, fără vicleşug. Să fim plini de milă ca să semănăm şi noi cu sfinţii care s-au mântuit şi toţi creştinii adevăraţi, căci aceştia nu ştiau cum să-şi facă mai bine unii altora.

Rugăciune

Doamne Isuse Hristoase, Dumnezeul nostru cel prea bun şi milostiv, îţi mulţumim cu adâncă recunoştinţă pentru toate binefacerile Tale, îţi mulţumim că ne-ai tămăduit sufletul de vrăjmaşii noştri demoni, îţi mulţumim pentru Harul Tău care L-ai vărsat peste noi din belşug. Tămăduieşte, Doamne, pe toţi cei ce n-au ajuns să Te cunoască până în clipele acestea, alungă toate duhurile necurate, îneacă toţi porcii păcatelor şi fă ca toţi să Te slăvim cu o inimă şi un gând, pe Tine Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Amin.

 

* * *

 

Vindecarea a doi îndrăciţi din Gadara

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Numai Dumnezeu are putere asupra Creaţiei, lumii văzute şi nevăzute. De aceea Isus ne arată că este Dumnezeu – are putere asupra lumii intangibile, asupra îngerilor şi demonilor. În Evanghelia de astăzi Isus se descoperă pe Sine alungând demonii, duhurile rele din doi oameni nefericiţi. Sfântul Evanghelist Marcu relatează că aceşti demoni erau foarte mulţi, pentru că ei se numesc pe sine «Legiune» (Marcu 5, 13). Demonii alungaţi au intrat într-o turmă de porci, care păştea în apropiere, iar aceştia erau «ca la două mii» (Marcu 5, 13), dar porcii s-au aruncat în mare şi s-au înecat. Păstorii au fugit în oraş, după care locuitorii oraşului I-au ieşit în întâmpinare lui Hristos şi L-au rugat, «să treacă din hotarele lor» (Matei 8, 34). Dacă cei ce sunt cu Hristos, simţind un freamăt lăuntric suspină: Doamne rămâi cu noi!, cei ce sunt departe de căutarea lui Dumnezeu şi a vieţii spirituale, când descoperă puterea şi măreţia Lui, se cutremură de spaimă şi plini de laşitate Îl alungă…

Acest lucru s-a petrecut în urmă cu două mii de ani. În timpurile noastre, pe întreg cuprinsul pământului, există bărbaţi şi femei, tineri şi chiar copii, dominaţi de demoni. Ei pot fi văzuţi la televizor ca subiecte de interes pentru cei ce caută senzaţii tari; despre unii ca şi aceştia informează presa, cu aceşti sclavi ai demonilor sunt pline închisorile, pentru astfel de persoane, statele lumii cheltuiesc miliarde de dolari anual.

Pretutindeni vedem sclavi ai alcoolului care-şi beau ultimul ban, afectând în acest mod familia din care fac parte alunecând de cele mai multe ori pe panta infracţionalităţii. Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în rândul narcomanilor, celor care sunt dependenţi de droguri, care-şi afectează nu numai sănătatea proprie, dar recurg şi la tâlhării sau crime, numai ca să poată obţine banii necesari pentru “doza de iluzii şi otravă” de care în rătăcirea lor simt că au nevoie şi nu pot trăi fără ea.

Dar oare în timpurile noastre câte persoane există dominate de pofte şi de senzualitate. Ţările şi oraşele lumii s-au preschimbat în adevărate şi vechi oraşe amintite în Vechiul Testament precum Sodoma şi Gomora, asupra cărora Dumnezeu, pe bună dreptate, a trimis din cer foc şi pucioasă, din cauza păcatelor împotriva poruncii a şasea şi a noua ale Decalogului Său, pe care aceştia le-au încălcat în mod strigător la cer.

Există persoane care recurg la practici oculte, vrăjitorie, farmece, spiritism, magie, adevărate instrumente în mâna diavolului.

Câţi de mulţi sclavi ai răzbunării nu sunt! Câţi locuitori de pe planeta noastră nu sunt cuceriţi de ura faţă de Dumnezeu Creatorul, faţă de Isus şi religie? Aceşti sclavi îl urăsc pe Dumnezeu şi orice lucru care face referire la Domnul nostru Isus Hristos. Din categoria aceasta fac parte cei care aduc cult în mod direct satanei. Există şi sclavi posedaţi de duhul leneviei, al orgoliului, al minciunii, urii, perversităţilor, etc. Fiecare dintre noi este ameninţat într-o măsură mai mică sau mai mare cu pericolul posedării de duşmanul mântuirii noastre. Cu toţii avem nevoie de puterea lui Dumnezeu, pentru a ne menţine la distanţă de cursele şi încătuşările satanei.

Filozofii greci spuneau, că “numai omul înţelept poate să fie liber”; “omul neînţelept este un sclav”. Filosoful Socrate avea deprinderea să spună: “Cum poţi să spui, că un om dominat de poftele senzualităţii corporale poate să fie liber?”. Uneori banditul spune: “Sunt liber, pot să fac tot ceea ce-mi place”. Fals! Este o minciună! Răufăcătorul nu este liber, ci este sclavul păcatului. Nici alcoolicul, nici narcomanul, nici hoţul, nici desfrânatul, nici ucigaşul, nici ateul nu înfăptuieşte ceea ce-i place lui: el face ceea, ce-l îndeamnă pofta demonică. Luptăm cu pornirile noastre – “demonii din noi”, dar şi cu influenţa lui satan care ne atacă.

Un preot pios a vizitat pe un deţinut dintr-o închisoare dorind să apropie sufletul acestuia de Domnul.

- De ce te afli în închisoare? – l-a întrebat preotul.

- Mă aflu aici, pentru că nu pot fugi din închisoare, – a răspuns fără să se gândească deţinutul.

Binenţeles, că nu a putut să fugă din închisoare deoarece s-a făcut vinovat de încălcarea legii, urmându-şi pedeapsa dată de instanţa judecătorească în urma acestui act. Dar pentru fiecare creştin sau creştină există posibilitatea ca aceştia să se păstreze departe de încătuşările poftelor şi tentaţiilor diavoleşti, rămânând în acest fel oameni cu adevărat liberi. O astfel de garanţie şi salvare o oferă omenirii numai Isus Cristos.

Mântuitorul, în ţinutul Palestinei, a alungat de foarte multe ori demonii din cei posedaţi. Isus Hristos, chiar şi astăzi îi eliberează pe oameni de încătuşările demonice, dacă recurg la ajutorul Său. Mântuitorul ne spune: «Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat discipolii Mei» (cf. Ioan 8, 31-32). Adică, dacă veţi accepta cuvintele Mele, dacă le veţi păzi şi îndeplini aşa cum vă învăţ, veţi fi discipolii Mei, veţi cunoaşte Adevărul, căci «Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa» (Ioan 14, 6), iar Adevărul vă va face liberi. Şi din nou ne învaţă Dumnezeu prin revelaţia Sa, spunând: «Dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr» (Ioan 8, 36).

Nu puţini sunt cei care afirmă: “Eu vreau să fiu onest, dar nu pot; vreau să mă eliberez de încătuşările poftelor senzuale, dar nu am puterea necesară; vreau să fiu bun, dar este cu neputinţă”. Nu este adevărat, nu sunt sinceri cu sine! Toţi putem fi buni, liberi, creştini pioşi, dar numai dacă vom cere în mod sincer ajutorul lui Hristos, Mântuitorul şi Atotputernicul făcător de minuni. Apostolul Pavel spune: «Eu pot totul în Cel, care mă întăreşte» (Filimon 4, 13). Iar în alt loc acelaşi Apostol scrie: «Căci voi, fraţilor, sunteţi chemaţi să fiţi liberi» (Galateni 5, 13).

Scriitorul Oscar Wilde a scris o scurtă nuvelă, pe care el însuşi a numit-o cea mai frumoasă nuvelă din lume. În conţinutul acesteia se arăta, că: “Odată, Isus Hristos, venind dintr-o vale frumoasă, a intrat într-un oraş splendid şi mergând pe prima străduţă din el, a văzut un tânăr băut, care stătea întins lângă o fereastră.

- De ce îţi pierzi sufletul prin băutură? – l-a întrebat Hristos.

- Doamne, am fost lepros, Tu m-ai vindecat, dar eu nu ştiu să fac nimic, – a răspuns omul.

Mergând mai departe prin oraş, Isus a văzut un bărbat tânăr, care se îndrepta spre o casă de desfrânare, şi i-a spus:

- De ce îţi distrugi sufletul prin desfrânare?

- Doamne, am fost orb. Tu m-ai vindecat, mi-ai dăruit vederea, dar eu nu ştiu să fac nimic altceva, i-a răspuns tânărul bărbat.

În cele din urmă, Hristos, a observat în mijlocul oraşului un om vârstnic care hoinărea pe străzi şi plângea. La întrebarea: “De ce plângi?”, bătrânul I-a răspuns:

- Doamne, am fost mort. M-ai înviat, iar eu plâng, căci nu ştiu să lucrez, ci ştiu numai să plâng.

Caritabilul şi Iubitorul de oameni Histos l-a vindecat pe primul om de înfiorătoarea lepră, la al doilea i-a dăruit vederea, celui de-al treilea i-a redat viaţa după ce murise, ca să poată lucra, să-L preamărească pe Dumnezeu şi să-şi poată aduna merite pentru viaţa veşnică, dar ei au devenit sclavi: primul a devenit sclavul alcoolului, cel de-al doilea sclavul desfrânării, iar al treilea sclavul leneviei. Nici o minune dumnezeiască nu ne poate face să luptăm cu pornirile noastre spre rău dacă angajamentul nostru în acest sens nu este prezent… Este nevoie de voinţa şi libertatea noastră de a iubi şi căuta Adevărul.

Toţi putem fi buni. Este adevărat, că uneori e greu să fi bun, dar Dumnezeiescul Mântuitor ne învaţă că totul este posibil, deoarece Hristos ne oferă harul, puterea şi ajutorul necesar.

De aceea suntem datori să recurgem la El, prin rugăciune, constanţă şi cu sinceritate. În cadrul Vecerniei pe care o celebrăm zilnic, ne adresăm Domnului prin cuvintele psalmistului: «Scoate din prinsoare sufletul meu» (Psalmul 142, 8). Hristos doreşte să elibereze sufletele noastre din încătuşările duhurilor necurate. El ne cheamă la Sine spunându-ne: «Veniţi la Mine! Veţi cunoaşte adevărul, harul Meu, lumina Mea şi puterea Mea! Adevărul Meu vă va face liberi».

Rugăciune

Vino, Doamne, cu puterea Ta peste această lume, în care Tu ne-ai chemat la existenţă. Ea este cuprinsă atât de mult de răul diavolului, mascat sub dorinţa de dominare a omului asupra semenului său. Duhul rău, care se abate asupra noastră ne-a făcut de multe ori, să uităm de iubirea Ta, înlocuindu-o cu egoismul, invidia, plăcerea, suferinţa, răutatea, dorinţa de îmbogăţire pe cale nedreaptă, spre rănirea aproapelui nostru. Doamne, Isuse Hristoase, ochii ni s-au închis de greutatea atâtor nedreptăţi, la care ne-am înjugat. Am devenit orbi şi nesimţitori la viaţa în harul Tău sfinţitor. Datorită intereselor noastre, nu mai suntem în stare să împărtăşim suferinţele celor sărmani şi împovăraţi, credem că totul ni se cuvine, nici o mustrare dreaptă ori vreun avertisment nu acceptăm să ne fie adresat, fie el chiar venit din partea Ta. Şi aceasta Doamne, pentru că ne-am legat de bună voie povara orgoliului, venită din partea satanei. O, Doamne, cum ne vom putea descătuşa de aceasta, dacă nu prin harul Tău şi prin voinţa noastră.

Trimite-ne lumina şi înţelepciunea Spirtului Tău cel Sfânt, care să întărească voinţa şi fiinţa noastră, spre a putea ieşi din prăpastia celui rău, eliberându-ne de greutatea mândriei şi a egoismului cel diavolesc care doreşte să pună stăpânire pe noi.

Fie ca Spiritul Tău să lucreze în noi, ducându-ne la perfecţiunea pe care Tu ne-ai chemat să o dobândim, spre a Te putea lăuda pe Tine, pe Tatăl şi pe Spiritul Sfânt. Amin.

 

* * *

 

Puterea Satanei si puterea lui Isus

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

În timp ce Isus era pe cale, doi îndrăciţi, “oameni periculoşi” – cum îi numeşte Matei – pe care diavolul i-a legat în lanţuri ca să facă voia sa (cfr. 2Tm 2, 26), se apropie de El.

Această minune ne avertizează de pericolul constant – diavolul – care ameninţă pe tot creştinul, dar ne dă şi speranţă, pentru că Isus este mai puternic decât spiritul răului iar cei care cred în Domnul, sunt eliberaţi de tot răul. De fapt, prin porunca Sa autoritară: “mergeţi!”, Isus arată puterea Sa asupra răului, subliniind şi faptul că El a anihilat forţa diavolului.

Diavolul – sau puterea răului – este asociat în pericopa de astăzi cu trei lucruri: a) cimitirul, locul morţilor – cu moartea care ucide viaţa; b) porcul, considerat de evrei un animal impur, spurcat – impuritatea care desparte omul de Dumnezeu; c) marea, considerată simbol al haosului de dinainte de creaţie – haosul care distruge lumea, ameninţând viaţa. Marcu asociază puterile diavolului cu un al patrulea element: Legiunea (cfr. Mc 5, 9), nume dat oştirilor Imperiului Roman, care asuprea poporul evreu. Luând in considerare aceste lucruri, înţelegem că victoria lui Isus asupra diavolului avea o mare importanţă pentru evreii anilor şaptezeci, pentru care Matei scrie Evanghelia, oameni marginalizaţi de Imperiul Roman.

Din cuprinsul Evangheliei putem observa că forţa dăunătoare a răului asupreşte, maltratează şi înrobeşte persoanele, lipsindu-le de libertate şi autonomie. Versetul 28 descrie situaţia oamenilor înainte de venirea lui Isus sau înainte de întâlnirea acestora cu El. Descriind comportamentul celor doi îndrăciţi, Matei asociază puterea răului cu cimitirul şi cu moartea. Sunt valenţe mortale, ucigătoare, fără vreun scop sau ţel benefic, sunt distrugătoare şi îi înspăimântă pe toţi. Această putere îi neagă omului autocontrolul şi autonomia.

În la versetul 29 observăm că atunci când Isus apare, spiritul răului – care se părea că este atotputernic – se destramă şi dispare, este anihilat. Strigătul îndrăciţilor către Isus denotă că diavolii sunt conştienţi că îşi pierd puterea. La versetele 30-32, Matei ne informează că forţa diabolică este lipsită de autonomie. Neavând nici o putere, diavolul, cu permisiunea lui Isus, poate doar să intre în porci.

Pentru mentalitatea epocii, porcul era simbolul impurităţii şi-l împiedica pe om să se poată relaţiona cu Dumnezeu. Imaginea porcilor care se aruncă în mare ne aminteşte despre înecarea faraonului împreună cu oştirea sa în valurile mării, adică de victoria binelui (a poporului ales) asupra răului (a egiptenilor) (cfr. Ieş. 14, 28) şi a căderii diavolului din cer (Apoc. 12, 4). Mesajul porcilor care se aruncă în mare este clar: înaintea lui Isus, spiritul răului se dizolvă. Cel care crede în Domnul, biruie răul şi nu trebuie să-i fie frică de nimic.

Din cuprinsul versetelor 33-34 observăm faptul că locuitorii acelui ţinut, odată informaţi de paznicii porcilor despre cele întâmplate, se prezintă la Isus, cerându-i să plece de la ei. Din păcate, în faţa darului gratuit al eliberării de cel rău, lumea răspunde refuzând acest dar. Pentru acei locuitori, porcii – afacerile murdare şi viciile de tot felul – erau mai importanţi decât faptul că acel om a căpătat sănătatea. Prin urmare, atunci când omul pune pe primul loc “lumea”, uitând de semeni şi de Dumnezeu, se află sub stăpânirea forţelor diabolice.

Pe timpul lui Isus, cuvintele “diavol” sau “satana” indicau puterea răului, care împiedica oamenii să umble pe cale binelui, îndepărtându-i de Dumnezeu. De exemplu, când Petru a încercat să-L oprească pe Isus din misiunea Sa, fu numit “satana” de către Domnul (Mc 8, 33). În alte pasaje din Biblie aceste cuvinte indicau puterea politică a Imperiului Roman care asuprea evreii (cfr. Apoc 12, 9). Uneori, lumea folosea aceste cuvinte pentru a desemna bolile şi necazurile care au lovit-o. Vedea diavolul ca fiind un spirit mut, surd, impur… de care-i era tare frică. Unul dintre obiectivele lui Isus era acela de a ajuta lumea să se elibereze de această teamă de diavol. Venirea lui Isus în lume şi vestirea Împărăţiei înseamnă sosirea unei puteri mai mari, mai tari. Isus este omul “mai tare” care a biruit diavolul, i-a scos şi salvat pe oameni din mâinile celui rău şi din lanţurile fricii (cfr. Mc 3, 27). Din acest motiv Evangheliile insistă şi subliniază victoria lui Isus asupra puterii celui rău, adică asupra păcatului şi asupra morţii.

Este interesant să observăm că dacă apostolii încă se întreabă cu privire la identitatea lui Isus, diavolii Îl recunosc: este Fiul lui Dumnezeu. De fapt, dracii recunosc superioritatea lui Isus şi se predau, dar tot în stilul lor distrugător, aruncând în mare turma porcilor. Isus le permite să dispară. Chiar dacă se pare că Domnul se târguieşte cu ei, Dânsul îi biruie definitiv. Căderea “dracilor” în mare ne arată că nu există nici un fel de compromis între Isus şi satana, prevestind victoria definitivă asupra morţii, adică Învierea. Însă Isus, care alungă dracii cu puterea cuvântului Său, este neputincios faţă de refuzul oamenilor din acele ţinuturi, care nu înţeleg darul eliberării pe care Domnul a dorit să-l ofere. Cum Domnul a alungat dracii, tot astfel acei oameni îl resping pe El. Prin urmare, strigătul diavolilor: “Ce ai cu noi, Fiule al lui Dumnezeu? Ai venit să ne chinuieşti înainte de vreme“, arată, de fapt, gândirea tuturor gadarenilor.

Ar trebui ca noi să înţelegem din Evanghelia de astăzi faptul că Isus este adevăratul nostru eliberator, că El este mai presus de puterile răului, iar misiunea Sa constă în mântuirea noastră veşnică. Amin.

 

* * *

 

Ce ai, tu, cu noi, Fiul lui Dumnezeu?!

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

In Evanghelia de astazi, ni se propune a medita despre modul in care omul lipit de bunurile lumesti rasplateste binefacerile primite de la Dumnezeu, dar si modalitatea in care diavolul lucreaza in omul pe care-l posedeaza. Isus iesind din Gherghesa, in drum spre Gadara, este intampinat de doi oameni posedati de diavoli, care semanau panica si frica in trecatori care se incumetau a se apropia de cimitir in drumul ce leaga cele doua cetati. La vederea Lui Isus, diavolilor ce-i stapaneau pe cei doi oameni, au inceput sa le fie frica si l-au intrebat: ” Ce ai, tu, cu noi, Fiul lui Dumnezeu ?!” Mt. 8,29.

Sfanta Scriptura ne spune ca diavoli sunt ingeri cazuti din cer pentru neascultare si nesupunere, plini de mandrie, care au ajuns in slujba lui Lucifer, un alt inger razvratit, care aduc multa amaraciune si necaz oamenilor pe care ajung sa-i posedeze. Iata ce ne spune Iuda in cap. 1 versetul 6 al Epistolei sale despre acestea: “Pe ingerii care nu si-au pazit vrednicia si si-au parasit lacasul lor, (Dumnezeu) i-a pus la pastrare sub intuneric, in lanturile vesnice, spre Judecata zilei celei mari.” Astfel ca omul care nu-si pazeste curatia ajunge sa fie “lacas” pentru acesti ingeri transformati in diavoli, facandu-l sa aiba aceeasi comportare cu ei.

Mai departe sfanta Scriptura ne spune ca: “Daca, Dumnezeu, pe ingeri care au pacatuit, nu i-a crutat, ci legandu-i cu legaturile iadului i-a dat sa fie paziti pana la Judecata.” 2Petru 2,4, nici pe omul care, in loc sa-l urmeze pe Dumnezeu, alege sa-l urmeze pe diavol, nu-l va cruta si acel om va sfarsi in “cuptorul cel vesnic al iadului” Mt. 13,50 in care este “plangerea si scrasnirea dintilor.” Mt. 22,3. Si, tocmai pentru ca diavoli care-i posedau pe cei doi oameni, cunosteau toate acestea si recunoscandu-l pe Isus in Fiul lui Dumnezeu, ii cer clementa, favoarea de a nu fi trimisi in iad ci in porci care se gaseau pe pasunea din apropiere. Dar, dupa cum auzim din sfanta Evanghelie, acestea tot pieirii sunt dati, pentru ca, turma de porci, se arunca in mare si se ineaca, cu diavoli cu tot.

Introducerea porcilor in intamplarea evanghelica de astazi se datoreaza faptului ca porci, in traditia si cultura iudaica, sunt considerate animale spurcate, necurate si carnea acestor animale nu este consumata de evrei de frica sa nu se spurce si ei la randul lor. Intrarea demonilor in aceste animale semnifica necuratia omului posedat, care ajunge pana la urma la moarte, la inecarea in propriile pacate. Starea celor doi indraciti este starea omului posedat de diavol si supus acestuia. Cel care, in loc sa-l aiba in centrul existentei sale pe Dumnezeu, are lucarile diavolului; banul, averea, placerile trupesti, etc. care l-au facut sa-si piarda adevaratul sau rost in lume, l-au debusolat, determinandu-l sa nu stie de nimic altceva inafara griji pentru inmultirea propriilor averi si pacate, ce-i macina gandul si-i distruge sufletul.

Diavolul are putere asupra omului doar atat cat omul ii permite sa aiba pentru ca nici diavolul nu-l poate obliga, nu-l poate forta pe om, ci doar il ispiteste si-l amageste, ii induce placere in pacat si omul il urmeaza afundandu-se mai tare in pacate. De aceea si sfantul apostol Pavel le spune romanilor: “Nu te lasa biruit de rau, ci biruieste raul cu binele.” Ro. 12,21. Arma prin care diavolul reuseste sa atraga la el atat de multe suflete, slabe, este insuflarea sentimentului, in aceste suflete, ca el nu exista. Ca, existenta sa este doar o nalucire a omului si nu o realitate. Iar armele prin care omul care nu doreste sa fie diavolului vasal, poate sa lupte cu succes impotriva lui, sunt: rugaciunea, postul, ajunul si sfintele Taine. Dar pentru a uza de ele trebuie sa incepem prin a ne linisti, in primul rand trupul, cu post si ajun ca apoi sa continuam sa ne linistim si sufletul, dupa cum ne indeaman si sfantul apostol Pavel in scrisoarea catre romani: “Caci, daca veti vietui dupa trup, veti muri, dar daca veti omori cu spiritul faptele trupului vostru, veti fi vii.” Ro. 8,13.

Sfantul evanghelist Matei in Evanghelia citita astazi, asa dupa cum am spus la inceput, ne ofera spre meditare si modul in care omul rasplateste binefacerile primite de la Dumnezeu. Astfel ca, oameni din cetate, in loc sa vina si sa-i multumeasca lui Isus ca a salvat doua suflete de la pieire si a adus siguranta pe drumul ce leaga cele doua cetati, acestea se aduna in numar foarte mare sa-i ceara socoteala pentru pierderea materiala, inecarea porcilor. Iata deci, ca numai averile lumesti, chiar si cele considerate spurcate (pacate) primeaza in om si nu sufletul care este investitia cea mai de pret a lui Dumnezeu in el.

Sfantul Ambrozie, meditand asupra presiunii averii asupra omului, spune ca omul nu poate sa afirme ca lucrurile pe care le detine ii apartin si aceasta din simplu motiv ca nu le poate lua cu el, dincolo, in vesnicie. Este cu adevarat al nostru doar ceea ce putem lua cu noi – virtutile castigate aici pe pamant, pentru ca altfel: “Ce-i va folosi omului daca va castiga lumea intreaga, dar isi va pierde sufletul ?!” Mt. 16,26. Cu toate acestea cei mai multi dintre noi suntem atrasi de spiritul acestei lumi, chiar daca ea se aseamana din ce in ce mai mult cu Sodoma si Gomora, incat nu mai avem timp nici sa ne mai gandim la viata noastra de acum si la cea de dupa moarte, din vesnicie. Si cand vedem atatea “boli” ale societati: alcoolismul, prostitutia, drogurile, avorturile, s.a. ne intrebam “oare de ce ?” cand “remediul” este la mana noastra si in noi, in societatea in care traim si pe care o formam dupa propriile noastre constiinte. Bolile vin, intotdeauna, acolo de unde Dumnezeu este alungat si in locul sau si-au facut salas lucrarile diavolului si chiar diavolul insusi. Iar vindecarea, acolo unde Dumnezeu este chemat sa fie stindardul vieti omului, unde placerile acestei lumi sunt inecate si arse de focul rugaciuni si al sfintelor Taine.

Recunostinta este o virtute ce se cuvine a fi cultivata in sufletul tuturor oamenilor pentru ca fiecare om primeste, sub o forma sau alta, binefaceri, fie de la om, fie de la Dumnezeu, in masura in care se lupta sa le primeasca. Cum rasplateste omul binefacerile primite ?! Este o alta sfanta invatatura evanghelica ce o completeaza pe cea auzita astazi. Din cererea diavolilor adresata lui Isus, reese faptul ca acestea isi cunosc rasplata munci lor, ca vor fi chinuiti in iadul in care vor ajunge si, iata, cer clementa de la Isus. Si omul stie ca daca nu urmeaza calea trasata de Isus va ajunge in iad si, totusi, el ce face ?! Amin.

 

* * *

 

Iubirea vindecătoare a Mântuitorului Hristos

Autor: PF Daniel Ciobotea
Copyright: Ziarul Lumina

Fragmentul evanghelic rânduit pentru Sfânta Liturghie din Duminica a V-a după Pogorârea Duhului Sfânt ne înfăţişează atât puterea vindecătoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cât şi dorinţa Sa de a-i elibera pe oameni de puterea duhurilor necurate.

Iubirea de oameni a Mântuitorului Hristos îi chinuie pe demoni

Mântuitorul Iisus Hristos a fost întâmpinat în ţinutul Gadara de doi îndrăciţi care, după cum ne spune Sfânta Evanghelie, erau foarte răi, furioşi şi, din acest motiv, nu mai trăiau printre oameni, ci locuiau în morminte. Comportamentul acestora sugerează că se găseau într-o stare de moarte spirituală, de vreme ce, vii fiind, se purtau violent cu semenii lor şi preferau să se adăpostească în morminte. De fapt, nu ei înşişi erau cauza comportamentului violent, ci duhurile necurate care puseseră stăpânire pe aceşti oameni chinuiţi.

Tot din Evanghelie aflăm că duhurile care-i stăpâneau pe cei doi oameni se foloseau de vocea lor şi-I ziceau Mântuitorului Iisus Hristos: “Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?”. Observăm că demonii mărturisesc dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, se tem de El, de puterea Lui, ca Judecător drept al lumii, Care, la sfârşitul veacurilor, va judeca şi va pedepsi pe satana şi pe toţi slujitorii lui, care au preferat să facă voia acestuia şi nu s-au pocăit. Din acest motiv, duhurile necurate din cei doi oameni ziceau: “Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?”. “Mai înainte de vreme” înseamnă Judecata de obşte sau Judecata universală a lumii.

Vedem, aşadar, că duhurile necurate care-i stăpâneau pe cei doi posedaţi cunoşteau mai mult decât oamenii obişnuiţi ce se va întâmpla în ziua Judecăţii cu cei care fac răul.

Întâlnirea lui Iisus Hristos cu cei doi posedaţi produce suferinţă demonilor care-i stăpâneau, doar datorită contrastului care exista între sfinţenia Mântuitorului şi răutatea duhurilor necurate. Deci, Dumnezeu Fiul, Cel Sfânt, îi chinuia cu Însăşi prezenţa Sa pe cei ce cândva fuseseră îngeri de lumină, dar care, prin mândrie şi neascultare, au devenit duhuri căzute, duhuri ale răutăţii.

Iubirea de oameni a Mântuitorului Hristos, cea milostivă şi smerită, îi chinuie pe demonii care niciodată nu-i vor putea iubi pe oameni şi care întotdeauna urmăresc să desfigureze chipul lui Dumnezeu din oameni, să-i distrugă, să-i înjosească ori să-i înstrăineze de Dumnezeu şi de semeni, ca ei să nu trăiască în comuniune cu ceilalţi oameni, ci în dezbinare şi ură. Aşadar, Mântuitorul Iisus Hristos, fără să-i certe ori să-i pedepsească în mod activ pe demoni, îi chinuia prin însăşi prezenţa sfinţeniei şi iubirii Lui milostive faţă de oameni.

Suferinţa singurătăţii amplifică suferinţa bolii

Nimeni nu L-a rugat pe Iisus, aflat în trecere prin Gadara, să vindece pe cei doi îndrăciţi, pentru că locuitorii cetăţii nu mai erau preocupaţi de vindecarea celor doi suferinzi. Aceştia erau priviţi ca nişte înstrăinaţi de comunitatea umană şi duşmani ai oamenilor, din cauza duhurilor care-i stăpâneau şi care-i făceau să se comporte violent. Tocmai spre aceşti oameni, de care nimeni nu se mai îngrijea şi de care toţi se temeau, Se îndreaptă Dumnezeu-Omul, adică Mântuitorul Iisus Hristos, ca să-i elibereze, să vindece natura umană chinuită, desfigurată, scoasă din firescul ei. Înţelegem astfel că Mântuitorul Iisus Hristos nu este indiferent faţă de suferinţa omului, ci, dimpotrivă, El este milostiv faţă de oamenii pentru care nu mai mijloceşte nimeni.

Atât Sfânta Scriptură, cât şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii îi numesc pe demoni “ucigaşi de oameni”, “vrăjmaşi ai omului” sau “chinuitori de oameni”. Demonii pot să-i facă pe oameni să lucreze împotriva firii lor, create după chipul lui Dumnezeu. Demonii reuşesc adesea să-i desfigureze şi să-i dezumanizeze pe oameni. Mântuitorul Iisus Hristos, dimpotrivă, caută să-i re-umanizeze, să-i elibereze pe oameni de răutate, să-i transforme în bine, astfel încât aceştia să se poată reintegra în comunitate, să-şi regăsească demnitatea lor de fiinţe create după chipul lui Dumnezeu. Mântuitorul Iisus Hristos vrea să ridice ceea ce este căzut în noi prin păcat şi să elibereze ceea ce este înrobit de demoni şi patimi, adică să vindece facultăţile sufleteşti ale omului creat după chipul lui Dumnezeu Cel sfânt şi milostiv.

Oamenii stăpâniţi de demoni, deşi îşi păstrează înfăţişarea umană, nu mai sunt persoane libere, având adesea desfigurate sau chiar anulate facultăţile lor mentale şi simţirile sufleteşti, demonii folosindu-se de vocea, de gândirea şi chiar de mişcările trupului lor.

Aşadar, minunea care s-a făcut cu demonizaţii din ţinutul Gadarenilor ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos nu este indiferent faţă de suferinţa oamenilor şi că are o milă deosebită mai ales faţă de acei oameni pe care nimeni nu îi mai iubeşte şi nu îi mai ajută.

De regulă, oamenii bolnavi, dar care sunt, totuşi, încurajaţi de iubirea, de preţuirea, de grija semenilor, nu suferă atât de mult ca cei care, pe lângă faptul că sunt bolnavi trupeşte ori sufleteşte, sunt şi părăsiţi şi neajutoraţi. Acestora, suferinţa singurătăţii le amplifică suferinţa bolii, la fel ca în cazul celor doi demonizaţi.

Oameni indiferenţi şi insensibili, incapabili să mai sesizeze valoarea persoanei umane

În mod surprinzător, demonii din cei doi posedaţi cer ca Iisus Hristos Domnul să le permită să intre într-o turmă de porci care păştea pe malul mării. Mântuitorul le acceptă cererea, “iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi, iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă”. Păzitorii porcilor i-au anunţat pe locuitorii cetăţii despre cele întâmplate, iar aceştia au venit imediat şi I-au cerut Mântuitorul Iisus să plece din ţinuturile lor, dovedind astfel că ei erau preocupaţi mai mult de comerţul cu porci decât de vindecarea oamenilor bolnavi. În loc să se bucure că doi oameni chinuiţi au fost eliberaţi de puterile demonice, chinuitoare de oameni, şi în loc să arate recunoştinţă faţă de Mântuitorul, pentru că i-a eliberat pe cei posedaţi de răutate, iar pe ei de teama de a mai fi atacaţi de cei îndrăciţi, locuitorii cetăţii Gadara I-au cerut lui Iisus să plece din ţinuturile lor. Paguba pricinuită de înecarea porcilor li s-a părut mai mare decât binefacerea vindecării oamenilor chinuiţi de demoni.

Printr-o iconomie dumnezeiască sau printr-o pedagogie divină, Mântuitorul Hristos a îngăduit ca demonii din oamenii chinuiţi de ei să intre în turma de porci pentru a adresa o mustrare locuitorilor din cetatea Gadarei, pentru că se îngrijeau mai mult de porci decât de oameni. Ca şi în alte situaţii, Mântuitorul Iisus Hristos învaţă nu numai prin ceea ce spune, ci şi prin ceea ce face. În fiecare cuvânt, în fiecare faptă a lui Iisus Hristos, există o mulţime de semnificaţii ascunse, o mulţime de înţelesuri duhovniceşti, o mulţime de lumini spirituale spre folosul sufletului nostru.

Vedem, aşadar, că evanghelistul Matei ne înfăţişează atât demoni care chinuiesc pe oameni, cât şi oameni indiferenţi faţă de suferinţa altora, fiind prea mult preocupaţi de câştigul material şi trecător, insensibili sau incapabili să mai sesizeze nici valoarea persoanei umane dincolo de boala ei, şi nici valoarea restabilirii sănătăţii şi a demnităţii umane.

Când dragostea noastră este intensă, duhurile rele nu mai au putere asupra sufletului

Mântuitorul Iisus Hristos dăruieşte ucenicilor Săi, iar prin ucenici Bisericii, puterea de a vindeca pe cei bolnavi şi mai ales pe cei demonizaţi. Biserica a înţeles că Mântuitorul Iisus Hristos doreşte vindecarea, eliberarea şi ridicarea oamenilor din stăpânirea demonilor şi a bolilor. De aceea, avem foarte multe rugăciuni prin care noi cerem ajutorul lui Dumnezeu, ocrotirea Sa de duhurile cele rele. Iar noi cerem nu doar eliberarea sau vindecarea celor posedaţi, ci şi ocrotirea de toată răutatea, viclenia şi lucrarea chinuitoare a duhurilor necurate.

Experienţa duhovnicească de veacuri a Bisericii ne arată că acolo unde harul lui Dumnezeu nu este cerut, invocat cu insistenţă, acolo se manifestă de obicei puterea şi lucrarea duhurilor necurate.

În lepădările ce preced Taina Sfântului Botez, care conţin şi un program duhovnicesc sau o făgăduinţă pentru toată viaţa, se spune: “Te lepezi de Satana, de toate lucrările lui şi de toţi slujitorii lui?”, şi răspunsul este: “Mă lepăd de Satana!”. “Te uneşti cu Hristos şi slujeşti Lui ca unui Domn şi Împărat?” “Mă unesc cu Hristos şi slujesc Lui ca unui Domn şi Împărat!” În măsura în care ne unim cu Hristos prin rugăciune, prin ascultarea Evangheliei, prin împlinirea poruncilor Lui şi mai ales prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, noi ne întărim duhovniceşte şi nu mai avem teamă de duhurile cele necurate, pentru că suntem apăraţi de Hristos, izbăvitorul de duhuri necurate şi rele. Când ne îndepărtăm de Hristos, când rugăciunea noastră slăbeşte, când credinţa noastră slăbeşte, când dragostea noastră faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele se răceşte, atunci suntem în primejdie. Dar când dragostea noastră curată şi smerită devine puternică, duhurile rele nu mai au putere asupra sufletului care se roagă stăruitor lui Dumnezeu şi arată iubire milostivă şi jertfelnică faţă de oameni. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că aşa cum pe un cazan care fierbe nu se aşază muştele, tot aşa de un suflet rugător, fierbinte în credinţă nu se apropie lucrarea duhurilor necurate.

Ca mijloace de luptă cu duhurile rele, în slujbele ortodoxe, pe lângă lepădările (de Satana) de la Botez, avem şi “Molitfele Sfântului Vasile cel Mare”, care se citesc pentru vindecarea celor împătimiţi în multe feluri şi chinuiţi de duhurile necurate. Uneori, aceste molitfe se pot citi şi ca rugăciuni preventive, de apărare faţă de atacurile nevăzute, dar reale, ale duhurilor necurate asupra oamenilor. Din experienţa sfinţilor Bisericii învăţăm, în mod deosebit, că, atunci când ne însemnăm cu Sfânta Cruce – de care demonii se tem foarte mult – şi chemăm numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos prin rugăciunea “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, primim o putere deosebită. Dacă ne rugăm des, adică cel puţin dimineaţa, la prânz şi seara, dacă mergem duminica şi în sărbători la biserică, ne întărim cu puterea Duhului Sfânt, singura Care poate alunga duhurile rele.

De asemenea, când se fac rugăciuni pentru alungarea duhurilor rele trebuie ca atât preoţii care le citesc, cât şi cei care se roagă împreună cu aceştia, să fie în stare de post, întrucât, în timpul postului şi rugăciunii, noi nu mai contăm pe propriile noastre puteri, ci pe puterea Duhului Sfânt, Care sălăşluieşte în omul credincios, smerit şi rugător. Starea de post este o stare de smerenie şi, în acelaşi timp, o stare în care noi manifestăm dorinţa de a ne hrăni mai mult cu lumina lui Dumnezeu din Evanghelie, din rugăciune şi din faptele bune.

Când suntem cu adevărat liberi?

Lucrarea Mântuitorului Hristos, de izbăvire a oamenilor de duhurile rele continuă şi astăzi în Biserica Sa, în Trupul Său tainic, ca lucrare de vindecare, de eliberare de chinuri şi de trecere de la înstrăinarea de Dumnezeu, de oameni şi de noi înşine la apropierea de Dumnezeu şi de semeni, la regăsirea noastră ca fiinţe înţelepte şi iubitoare, create după Chipul Persoanelor Sfintei Treimi.

Cu aceste înţelesuri ale Evangheliei de astăzi ne umplem de speranţă, de încredere în ajutorul lui Dumnezeu şi nu ne temem de demoni, înmulţind iubirea noastră faţă de Hristos şi de semeni.

Să rugăm pe Hristos Domnul să ne dăruiască puterea de a birui toate ispitele, toate uneltirile demonice, să ne dăruiască însă şi puterea de a fi milostivi şi a ne ruga pentru semenii noştri şi de a-i ajuta. De fapt, suntem cu adevărat liberi numai când ne rugăm nu doar pentru noi înşine, ci şi pentru semenii noştri, când lucrăm în comuniune şi în armonie. Abia atunci ne facem pe deplin părtaşi iubirii şi lucrării Mântuitorului Iisus Hristos, Cel milostiv, spre slava Sfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin.