Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a V-a din Post
Anul C (A, B)
Lecturi:
Isaia 43,16-21
Filipeni 3,8-14
Ioan 8,1-11

Ioan 8,1-11

Iar Isus s-a dus pe Muntele Măslinilor. Dar în zori a apărut din nou la templu şi tot poporul venea la el, iar el, aşezându-se, îi învăţa. Cărturarii şi fariseii au adus o femeie prinsă în adulter şi, punând-o la mijloc, i-au zis: “Învăţătorule, această femeie a fost surprinsă asupra faptului de adulter. Moise ne-a poruncit în Lege ca pe astfel de femei să le ucidem cu pietre. Dar tu, ce zici?” Însă spuneau aceasta ispitindu-l, ca să aibă de ce să-l acuze. Dar Isus, aplecându-se, scria cu degetul pe pământ. Întrucât continuau să-l întrebe, s-a ridicat şi le-a spus: “Acela dintre voi care este fără de păcat să arunce primul cu piatra în ea”. Şi, aplecându-se din nou, scria pe pământ. Când au auzit, au plecat unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni. El a rămas singur, iar femeia era în mijloc. Isus s-a ridicat şi i-a spus: “Femeie, unde sunt ei? Nu te-a condamnat nimeni?” Ea i-a zis: “Nimeni, Doamne”. Isus i-a spus: “Nici eu nu te condamn; mergi, de acum să nu mai păcătuieşti!”

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Eduard Patraşcu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Cristinel Fodor
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Claudiu Dumea
pr. Alessandro Pronzato
pr. Şerban Tarciziu

 

* * *

 

De la iertat la iertător

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Lumea este atât de înrădăcinată în trecut încât cineva a spus că morţii trăiesc în noi (Cicero), iar dictonul Historia magistra vitae – Istoria este învăţătoarea vieţii – este arhicunoscut. Că trecutul este învăţătorul prezentului, nimeni nu contrazice. Este cunoscut faptul că omul se teme de ceea ce este nou, se teme de viitor; fiecare doreşte noul, viitorul, dar aşa cum îl gândeşte şi cum îl vrea el, tras pe calapodul trecutului, ceea ce duce la un conflict între generaţii: bătrânii se arată mai conservatori, tinerii mai reformatori şi de obicei prea reformatori.

Omul nou, voit de Dumnezeu şi înnoit prin har, adică prin viaţa cea nouă adusă de Cristos, este şi trebuie să fie înfipt cu rădăcinile în viitor, într-o viaţă care să depăşească viaţa naturală şi pe cea a harului, în viaţa divină, veşnică.

Isaia profeţeşte că Domnul Dumnezeu va face o lume nouă; el dă drept garanţie minunea de la Marea Roşie unde israeliţii trec prin mijlocul apelor ca pe uscat, ceea ce constituia o noutate nemaiîntâlnită, pe când egiptenii, încercând să facă acelaşi lucru, şi-au găsit sfârşitul în valuri. În vederea realizării omului nou, Isaia a încercat să-şi determine ascultătorii să trăiască din viitor, să se ancoreze în el, citez: Nu vă mai gândiţi la ceea ce a fost înainte şi nu vă mai amintiţi de cele trecute! Le cerea acest lucru fiind sigur că Dumnezeu va face cu ei lucruri şi mai mari, mai minunate. Desigur că nici Isaia nu bănuia ce fel de viaţă avea să ne aducă Mesia, viaţa divino-umană, cea realizată de Duhul Sfânt în sânul Fecioarei din Nazaret prin unirea ipostatică şi care avea să fie împărtăşită oamenilor la banchetul euharistic, la sfânta Liturghie.

După sfântul Paul, lumea nouă este aceea care îl cunoaşte pe Cristos, care renunţă la toate şi-l alege pe Cristos, care caută şi îşi află mântuirea prin credinţa în Cristos, se ancorează în viitor prin învierea lui Cristos din trecutul istoric, ca să aibă viaţa veşnică.

Într-un cuvânt, lumea nouă este aceea care, asemenea sfântului Paul, îşi zice şi caută: Pe Isus vreau să-l cunosc şi puterea învierii lui (Fil 3,10), dând uitării cele trecute, infidelităţile izvorâte din necredinţă, tinzând spre cele viitoare, deoarece, Dumnezeu, când ne-a creat din iubire, când Tatăl veşnic ne-a dat viaţa pământească, a ştiut că îl vom supăra prin păcat, dar la fel de bine ştie că, prin viaţa cea nouă adusă de Fiul în lume, vom ajunge la viaţa cea adevărată în Duhul Sfânt, care ne va face asemenea îngerilor prin înviere şi apoi îl vom iubi veşnic. Bucuria lui Dumnezeu, legată de viitorul nostru, îl determină să dea uitării fărădelegile noastre temporale, ca să-l iubim veşnic.

Căutând cunoaşterea lui Cristos şi puterea învierii lui, pe Duhul Sfânt, experimentăm noul, cum valorile îşi schimbă locul: ceea ce mai înainte era un câştig, acum devine o pierdere. Experimentând noul, omul îşi găseşte personalitatea acolo unde mai înainte credea că şi-a pierdut-o; îşi găseşte fericirea acolo unde mai înainte credea că este numai durere; îşi găseşte viaţa acolo unde mai înainte credea că toate se termină cu moartea.

Mulţi se numesc creştini numai pentru că îl admiră pe Cristos, dar nu-l urmează, de frică să nu se piardă pe ei de ei înşişi, considerând îmbrăcarea în Cristos drept o înstrăinare, datorită exigenţei cuvintelor lui: Cine vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea zilnic şi să mă urmeze(Mt 16,24). Creştinul care nu riscă lepădarea de sine rămâne ancorat în trecut, în viaţa cea veche. Temându-se de ceea ce este nou, trecutul îi răstigneşte viaţa şi creştinul se materializează în loc să se spiritualizeze. Dar Isus, fiind omul nou, omul viitorului, fiindcă nu a avut teamă de nou riscându-şi viaţa pământească, s-a eliberat de ceea ce este vechi pe lemnul crucii, nu numai pe sine, ci şi pe noi, fiindcă ne-a dat garanţia învierii prin încredinţarea duhului în mâinile iubirii, adică ale Tatălui, care este izvorul oricărei vieţi şi, acela care este în mâna lui, nu mai moare.

Noi trebuie să ne convertim la acest nou fel de a percepe, de a acţiona, de a trăi în viitor prin împlinirea voinţei Tatălui în prezent, ca în viitor să avem liniştea şi seninătatea lui Cristos de a ne încredinţa sufletul în mâinile sale.

Cărturarii şi fariseii au adus în faţa lui Isus o femeie prinsă în adulter şi i-au zis: Învăţătorule, femeia aceasta chiar acum a fost prinsă în păcat. Moise ne-a poruncit în Lege ca pe astfel de femei să le ucidem cu pietre. Tu ce zici? Dar lucrul acesta îl spuneau ca să-l ispitească şi apoi să-l poată învinui. Se comportau după tiparul omului vechi, se ancorau în trecut crezând că viitorul nu mai poate aduce nimic nou faţă de ceea ce era dat prin Lege. Încercau să folosească drama prezentului, femeia păcătoasă, spre a condamna viitorul, vrând să spună că nu se mai poate schimba nimic. A încerca să schimbe Legea însemna să se ajungă sub ploaia de pietre. Voiau să vadă dacă Isus va risca. Isus s-a aplecat şi a început să scrie cu degetul în praful de pe pământ şi, fiindcă ei insistau să-l sâcâie, le-a spus: Acela dintre voi care este fără de păcat să arunce cel dintâi cu piatra asupra ei; şi a continuat să scrie. Ce scria? Sfântul Ieronim spune că scria păcatele lor, iar ei, văzându-se descoperiţi, s-au făcut nevăzuţi de la cei mai bătrâni până la cei mai tineri.

Prin această atitudine Isus nu condamnă nici pe femeia acuzată şi nici pe acuzatori, ci urmăreşte să-i înveţe pe toţi ca să fie oameni noi, fiindcă făţărnicia trebuie să rămână de domeniul trecutului. Fariseii, aducând păcătoasa, nu acţionau nicidecum în apărarea Legii, ci din teamă faţă de noutatea lui Isus. Noul nu trebuie întâmpinat cu făţărnicie şi teamă, ci cu disponibilitate, transparenţă, sinceritate, cu lăcomie după adevăr. Se desprinde de trecut, nu acela care pune problema adevărului numai pe jumătate, ci în totalitate. O dată cu femeia prinsă în adulter, Legea lui Moise era valabilă şi pentru bărbatul cu care a fost prinsă. De ce el nu a fost pus pe aceeaşi treaptă a acuzării? Părtinirea, acoperirea răului, nu va face niciodată viitorul mai bun, mai dătător de viaţă nouă. Trebuie să admirăm imparţialitatea lui Isus, delicateţea lui sufletească: nu condamnă nici pe acuzată, nici pe acuzatori, dar vrea ca fiecare să intre în el însuşi, să-şi vadă partea veche şi să se desprindă de trecutul păcătos: Nici eu nu te condamn. Mergi şi nu mai păcătui!

Greşeala noastră: deseori credem că ne dezvinovăţim învinuind pe alţii, scoţând în evidenţă greşelile altora, vociferând şi condamnând, cerând dreptate de la oameni şi pretinzând-o cu obrăznicie chiar de la Dumnezeu etc. Isus arată că nu cel care pune în evidenţă şi condamnă greşeala altuia este fără vină, ci în primul rând acesta este de vină fiindcă răspunde răului cu rău, adică peste răul existent în altul adaugă propria lui doză de răutate. Fiecare trebuie să aibă acest concept călăuzitor în viaţă: lumea din jurul meu este rea pentru că eu nu sunt mai bun. Cărturarilor, fariseilor şi bătrânilor ar fi trebuit să le fie ruşine s-o aducă pe acea femeie păcătoasă în faţa lui Isus, fiindcă ea n-ar fi fost atât de rea, dacă ei înşişi ar fi fost mai buni; dar aşa, păcatul ei s-a întors spre ruşinea lor.

Afară de acestea, trebuie să mai ştim un lucru: când se cere dreptate, se pune o problemă legată de trecut, fiindcă osândeşte; iubirea este legată de viitor, fiindcă iartă şi fiecare are trebuinţă de ea în fiecare zi, deoarece şi cel drept greşeşte cel puţin de şapte ori pe zi (cf. Prov 24,16). Desăvârşirea stă nu numai în a şti să te converteşti, să ceri iertare şi să fii iertat, convertirea stă mai ales în a şti să ierţi când eşti nedreptăţit. Prin urmare, avem posibilitatea să ne demonstrăm convertirea de nenumărate ori pe zi, fiindcă trebuie să fim, după cum spune Pirandello: Ori sfinţi, ori nebuni, cale de mijloc nu există.

 

* * *

 

Între compasiune şi justiţie

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

O poantă binecunoscută ne prezintă cumva diferit episodul cu femeia adulteră pe care fariseii au adus-o în faţa lui Isus. El le-a spus acestora: “Acela dintre voi care este fără de păcat să arunce primul cu piatra în ea”. În clipa următoare o piatră a zburat din mulţime spre femeia adulteră. Isus s-a uitat în direcţia loviturii şi a spus: “O, mamă… Eu încerc să subliniez ceva aici.” Pe de o parte este o glumă bună, deoarece arată tendinţa naturală a celor buni, precum fariseii, de a arunca cu pietre în cei consideraţi păcătoşi. Pe de altă parte este o glumă proastă deoarece o pune pe Maria între farisei, pe ea care ar fi fost ultima persoană care să arunce o piatră într-un păcătos. Dar să ne concentrăm pe faptul că Isus vrea să sublinieze ceva în această întâmplare. Ce anume? De ce ne indică Biserica acest pasaj ca hrană spirituală cu atât de puţin timp înainte de începerea Săptămânii Mari, când comemorăm suferinţa şi moartea lui Isus pentru noi?

Episodul cu femeia prinsă în adulter are o istorie foarte curioasă în Biserica primară. Multe Biblii străvechi nu au acest episod; în unele apare într-un capitol diferit din Evanghelia lui Ioan, iar în altele parte a Evangheliei lui Luca. Unii biblişti cred că, iniţial, această întâmplare făcea parte din Evanghelia lui Luca, deoarece acestui evanghelist îi erau dragi teme precum grija pentru păcătoşi, pentru femei, şi reflectarea compasiunii lui Isus. Faptul că episodul lipseşte în unele dintre primele Biblii şi apare în diferite locuri în altele sugerează că unele comunităţi creştine din primele secole au eliminat pasajul. Când creştinii de mai apoi au dorit să repună pasajul în Biblie nu mai erau siguri de locul lui original.

De ce ar dori cineva să elimine acest episod din Biblie? Există oameni care nu pot să înţeleagă de ce Isus s-ar comporta aşa faţă de o femeie adulteră. La urma urmelor există un “decret” în Biblie care spune că un astfel de păcat trebuie pedepsit cu moartea (Levitic 20,10). Isus pare a fi obstrucţionat justiţia vremii! Să ne amintim de Karla Faye Tucker, femeia care şi-a mărturisit crima şi şi-a exprimat părerea de rău pentru faptele ei. A fost executată în Texas, în februarie 1998, deşi multe organizaţii creştine, chiar şi Vaticanul, au cerut comutarea pedepsei. Susţinătorii pedepsei cu moartea afirmau atunci că nimeni nu trebuie să se amestece în procesul justiţiei. Ei bine, Isus a făcut aşa ceva. Există oameni care cred că blândeţea şi compasiunea sunt semne de slăbiciune. Aceştia sunt probabil de genul creştinilor care au încercat să suprime episodul cu femeia adulteră din Biblia Bisericii.

Cum pot creştinii să citească astfel de pasaje în care Isus îşi manifestă compasiunea faţă de păcătoşi, şi totuşi să îşi menţină o poziţie atât de fermă în favoarea serviciilor corecţionale? Răspunsul stă în modul de citire. Unii se identifică cu fariseii când citesc episodul. Interesul lor este problema atitudinii în faţa celor care încalcă legea. Iar la această problemă răspunsul lor este că justiţia trebuie să îşi urmeze cursul ei. Înţelegem astfel de ce Biserica medievală nu vedea nimic rău în a arde pe rug “vrăjitoare” precum Ioana d’Arc. Nu spune la urma urmelor Biblia că oricine practică vrăjitoria trebuie ucis (Levitic 20,27)? Aceasta este legea. Aceasta este justiţia. Singura lor datorie este să o pună în practică.

Dacă însă când citim acest episod ne identificăm nu cu fariseii ci cu femeia adulteră, atunci începem să vedem întâmplarea într-o altă lumină, percepând vestea cea bună din ea. Asemenea femeii, cu toţii am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu (Romani 3,23). Asemenea ei şi noi merităm moartea, pentru că “plata păcatului este moartea” (Romani 6,23). Dar Isus ne schimbă condamnarea la moarte. Ne eliberează cu cuvintele lui de dezlegare: “Nici eu nu te condamn; mergi, de acum să nu mai păcătuieşti!” Îl vedem deci pe Isus cum stă în apărarea păcătoşilor în faţa legii. Această atitudine a atras asupra lui ostilitatea “oficialităţilor” vremii, care în cele din urmă îl vor aresta şi îl vor învăţa minte ce înseamnă justiţia lor. Biserica ne oferă astăzi această pericopă pentru ca să ne regăsim în această femeie păcătoasă pe care Isus o salvează de la moartea sigură, cu riscul de a muri El.

Înţelegem deci că întâmplarea este tocmai bună pentru a ne pregăti pentru Săptămâna Mare, când îl vom vedea pe Isus făcând sacrificiul suprem pentru a ne câştiga iertarea, nouă celor deja condamnaţi la moarte de păcatele noastre. Apropiindu-ne de Săptămâna Mare să îi mulţumim lui Isus pentru îndurarea şi iubirea Lui. Şi să îi promitem că vom face exact cum ne-a spus: vom merge şi nu vom mai păcătui.

 

* * *

 

Duminica a V-a din Postul Mare

Autor: pr. Eduard Patraşcu
Copyright: Predici.cnet.ro

- comentariu exegetico spiritual la lecturi -

Lectura I (Is 43,16-21)

Capitolele 40-55 din cartea profetului Isaia sunt atribuite unui ucenic de-al său, aşa-numitul Deutero-Isaia, care trăieşte experienţa exilului babilonez. Poporului lipsit de speranţă “surd” şi “orb” (cfr. Is 43,8), autorul adresează un cuvânt de îmbărbătare din partea lui Dumnezeu. Textul nostru, care face parte dintr-un Oracol de Speranţă (în ceea ce priveşte întoarcerea din exil, deci de mântuire), se deschide cu amintirea măreaţă a evenimentelor Exodului. Ca şi atunci, Dumnezeu – pentru care nimic nu este imposibil (cfr. Gen 18,14) – a oferit “o cale prin mare” (v. 16), la fel şi acum, ba mai mult, se face prezent în istoria lui Israel. Intervenţia sa este aducătoare de o noutate atât de mare (v. 19) încât această noutate reuşeşte să ducă într-un plan secundar până şi minunile primului Exod. Întregul cosmos este implicat în această transformare – anticipare ale noutăţii absolute care se va produce odată cu restaurarea în Cristos a tuturor lucrurilor. Poporul, din nou eliberat, va deveni cel care cânta cu pasiune slava lui Dumnezeu.

Lectura a II-a (Fil 3,8-14)

Textul de faţă oferă mărturia unui om atins la inimă de noutatea lui Dumnezeu. Paul, care poate ca nimeni altul putea să se mândrească cu un trecut măreţ în sânul iudaismului, după ce-l întâlneşte pe Cristos şi este “răpit” de El, nu ezită să consideră drept “măturătură” (gunoi) tot ceea ce până atunci fusese pentru el motiv de entuziasm şi de faimă.

“Liberul prizonier” al iubirii lui Cristos (v. 12) se prezintă ca un atlet ajuns de-a dreptul pe ultima sută de metri în cursa spre viaţa veşnică (v. 14). Iar în faţa spectatorilor filo-iudei – mândrii de dreptatea care vine din observarea legii – Apostolul trasează cu măiestrie propria biografie (v. 4-14): orgoliosul fariseu de odată (v. 4-6) şi-a văzut dintr-o dată răsturnată în mod paradoxal modul propriu de a înţelege câştigul şi pierderea (vv. 7 şi urm.). Cucerit de Isus Cristos, într-o permanentă creştere a intimităţii cu Domnul său (v. 8), Paul de acum tinde în mod exclusiv să-l câştige (v. 8), să-l cunoască (v. 10), să-l cucerească (v. 12) pe Cristos prin intensitatea indefabilă a aceluia care-şi găseşte odihna şi elanul mereu reînnoit în pregustarea premiului care fără egal şi nici preţ (v. 8.14), adică de a fi cu Cristos pentru totdeauna.

Evanghelia (In 8,1-11)

Chiar dacă este de origine sinoptică – probabil lucană – textul nu este chiar impropriu capitolului 8 al Evangheliei după Ioan; din contră este chiar necesară ideii complexe a evanghelistului. E ca şi cum ar fi o exemplificare a temei întregului capitol: Cristos-lumină (cf. V. 12) în mod inevitabil judecă (v. 15) nu după aparenţă, ci după adevărul cel mai profund al inimii fiecăruia în parte.

Scheletul naraţiunii este simplu: dimineaţa devreme (v. 2), după ce Isus a petrecut noaptea în rugăciune pe Muntele Măslinilor (7,53-8,1), câţiva cărturari şi farizei supun judecăţii lui “Rabbi” o femeie şi păcatul ei constatat în mod public (8,3-9). Cu care intenţie? Simplu: pentru a întinde o cursă lui Isus (v. 6) constrângându-l “pe dedesubt” (cf. Ier 17,13) să se pronunţe împotriva legii lui Moise – care în cazul respectiv prevedea lapidarea (uciderea cu pietre) – sau împotriva dreptului roman care, începând din anul 30, retrăsese sinedriului puterea numită “jus gladii” rezervând propriei autorităţi decizia de a condamna la moarte pe cineva.

Întreaga naraţiune tinde către întrebarea: “Femeie, unde sunt cei care te condamnă?… Nici eu nu te condamn; mergi şi de acum încolo să nu mai păcătuieşti”. În pustiul creat de păcat, iată că ţâşneşte noutatea: un fluviu de milă (cf. I-a lectură: Is 43,19 şi urm.) care purifică şi însănătoşeşte totul împrejur (Ap 21,5) făcând nouă orice creatură.

 

* * *

 

Chemaţi să lăsăm să cadă stâncile

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Turcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Până şi cei “puri” pot să se mântuiască

Putem cutreiera prin deşert, chinuiţi de o sete nepotolită, parcurgând vechile drumuri care ne conduc pentru totdeauna la cele mai dureroase deziluzii. Dar Dumnezeu, aşa cum a făcut de mai multe ori pentru poporul său (vezi prima lectură), este capabil să deschidă chiar şi în viaţa fiecărui “pierdut” o cale nouă, şi să potolească setea sa adevărată.

Atunci un individ, refăcut, modelat din nou, are posibilitatea de a celebra laudele Domnului. Şi apoi este descoperirea cunoştinţei lui Cristos (vezi a doua lectură) care determină, ca în Paul, o cotitură neprevăzută şi decisivă chiar şi în existenţele cele mai uşuratice. Şi când unul este înconjurat de dispreţul altuia, condamnat după schemele cele mai obtuze ale unui moralism fără milă, străpuns de privirile de judecători cruzi dar şi ipocriţi, poate mereu să se agaţe de o privire “diferită”, de o privire care mântuieşte. Isus, deşi nu neagă gravitatea păcatului, continuă să lanseze către păcătos o funie pentru ca el să evite naufragiul total: îi dă încredere. Trecutul nu contează. Ceea ce contează este recuperarea nevinovăţiei “de acum înainte”. În sfârşit există nemiloşii “aruncători de pietre”, bolnavi de aroganţă virtuoasă. Şi lor le este indicată o cale nouă, cea a umilinţei (adică inventarul propriei mizerii), singura care duce la descoperirea milostivirii.

A fi “cuceriţi” sau “prinşi” de Cristos înseamnă “a lăsa să se piardă” ceva (cel puţin prezumţia, care se naşte, ca o floare înveninată, de siguranţa că sunt drepţi conform legii). Este posibil să ne apropiem de nou numai cu mâinile goale, ca săraci. Şi bogăţiile pot fi şi pietre… Cineva este “pur” (curăţat) nu numai când evită să privească “o femeie pentru a o dori” (Mt 5,27), dar şi când reuşeşte să privească pe cineva cu respect şi caritate. Dispreţul murdăreşte, pietrele sunt cele care spurcă. Murdăresc nu atât ţinta luată la ochi, cât pe cel “pur” angajat în exerciţiile spirituale preferate: a îngropa pe cei care greşesc (care pare să nu aparţină de catalogul faptelor de milostenie, şi este opus “practicii” în care s-a specializat Isus: a căuta şi a salva ceea ce era pierdut, Lc 19, 10). Toate aceste elemente decurg mai ales din fragmentul evanghelic.

Vinovaţii sunt doi

Să nu ne lăsăm înşelaţi de aparenţe. Nu este numai femeia care trebuie condusă pe banca acuzaţilor. În intenţiile acuzatorilor, cei vinovaţi sunt doi: adultera şi Isus. Păcatul femeii este evident (au prins-o asupra faptului). Acela al lui Cristos, însă, apare şi mai periculos: exces de milostivire. Isus “învăţa”. L-au întrerupt brusc, pentru a-l obliga să ia poziţie asupra acelui episod scandalos. Ceea ce urmează, totuşi, gestul, comportamentele Învăţătorului, vor constitui, de acum înainte, un capitol fundamental al învăţăturii sale. Ceva de înţeles şi de tradus în angajament concret.

Tăcerea este cuvânt: constituie cele două părţi ale lecţiei. Isus scrie pe pământ. Şi cineva se distrează, şi astăzi, să descifreze acele semne. Numele amantului (dispărut misterios)? Porunca “de a nu comite adulter”? Păcatele acuzatorilor nemiloşi? Porunca “să nu ucizi”? Prostii. Isus trasează linii în praf pentru a demonstra atitudinea sa străină de dezbaterea juridică, care s-ar fi schiţat. Nu a venit să judece. Discuţiile asupra vinovăţiilor din articolele codicelor nu-l interesează. Şi apoi cu acea lume crudă şi scandalizată (în care singurul lucru adevărat, în afară de cruzime, este ipocrizia…) El nu are nimic în comun. Depinde de noi să interpretăm corect acel mesaj încredinţat prafului. Isus caută pe cineva cu care să comunice. Cineva care să-l înţeleagă. Cineva dispus să facă referinţă la o lege diferită.

Bine scria France Quere, o femeie care ne-a dăruit câteva pagini de neuitat de comentariu la acest episod. Cristos, cu scrierea sa misterioasă, schiţează codexul milostivirii, care nu poate fi închis nici în articolele unui codex, nici săpate în piatră. Milostivirea nu se scrie pe materia dură, şi nici nu poate fi fixată pe hârtie. Milostivirea se trasează pe suprafaţa delicată a unei inimi de carne, pe care Isus o simbolizează cu carnea moale a pământului. Viaţa înfloreşte în argilă, pentru că argila este aptă să primească o formă. Dumnezeu nu l-a făcut pe om din piatră. Numai pământul este fertil. Piatra este sterilă (şi pietrele aruncate nu vor produce nimic bun…). Milostivirea este rodnică. Creează. Re-creează.

Pare că vedem din nou pe Creator gata să plăsmuiască, ca în prima zi, creatura sa preaiubită, după stricăciunile provocate de păcat, şi în încercarea de a pune sigiliul (chipul şi asemănarea) ca protecţie împotriva grindinii de pietre care se îngroaşă ameninţătoare.

Prima piatră este aceea care provoacă dezastre

“Cine dintre voi este fără păcat, să arunce primul piatra”. După o dispoziţie a Deuteronomiului (17,7), martorii trebuiau să înceapă executarea. Ca şi cum şi-ar asuma, înaintea tuturor, cu evidenţa pietrei aruncate, deplina responsabilitate a cuvintelor de acuzare. Isus surprinde pe toţi introducând o variantă revoluţionară: primii nu trebuie să fie cei care au văzut-o, care ştiu, dar cei care pot să afirme despre ei că sunt fără păcat. Nu este suficient să descoperi faptele rele ale altuia. Trebuie, mai întâi, să faci lista virtuţilor tale. Numai atunci, eventual, poţi să începi lapidarea.

“Drepţii” trebuie să se dezvăluie. Ne trebuie curaj. Nu de a aduna pietrele, ci pentru a fi un exemplu de perfecţiune. Ne trebuie curaj. Nu pentru a face paradă cu un articol din codice nerespectat, ci de a aşeza pe cap aureola de sfinţenie. Desigur este supărătoare acea primă piatră. (Necazul este că, atunci când este vorba de cuvinte, de defăimare, de palavre, calomnii, nu ne gândim. Şi totuşi toate necazurile depind de prima piatră. După prima ta piatră, vine grindina, pentru că toţi se întrec să alerge în ajutor, nu în favoarea sărmanei victime, ci a aruncătorului, adăugând propriile lor pietre grele. Toată vina e a acelei prime pietre, aruncate, adesea, în mod nechibzuit.)

Judecătorul constrâns să se judece pe el însuşi

“…Au plecat, unul după altul, începând cu cei mai bătrâni până la cei din urmă”. Este de înţeles, ba chiar o datorie, de a corecta: începând cu mine. Trebuie să învăţ să mă îndepărtez mai întâi de locurile unde se lapidează o persoană (cu atât mai mult când este absentă, o lapidare mai practică chiar la umbra templului…). Şi trebuie să învăţ să folosesc piatra apucată cu furie pentru a-mi lovi – evident – pieptul. Şi apoi să las să cadă pe pământ arma, cu o bufnitură la fel de perceptibilă de toţi.

Femeii, peste puţin timp, Isus îi va spune: “Du-te, şi de acum înainte nu mai păcătui”. Aceştia, dimpotrivă, au plecat în mod spontan. Şi problema lor nu este aceea de a “nu mai păcătui”, ci de a începe, acum, să se recunoască păcătoşi. O adevărată libertate, uşurată de vina sa. Aceştia, dimpotrivă, sunt constrânşi să poarte greutatea propriului păcat.

Totuşi, dacă ne gândim bine, şi ei au primit ceva de la Isus. Învăţătorul a smuls de pe chipul lor masca. I-a rupt din anonimat şi din complicitatea josnică a grupului, pentru a-i pune pe fiecare în faţa propriei conştiinţe. I-a constrâns să se privească înăuntru, şi nu în direcţia adulterei. Obişnuiţi să vadă defectele altuia, şi de a le denunţa cu indignare, au învăţat să observe propriile fapte rele şi să se preocupe de ele. Foarte abili în a culege infracţiunile altora, nu mai erau antrenaţi să “se surprindă asupra faptului” să aibă mâinile şi gura murdare. Convinşi că sunt autorizaţi să joace rolul de judecător, nu se mai întrebau dacă, din întâmplare, nu ar aparţine din categoria canaliilor. Cu forţa de a obliga pe alţii să dea socoteală de propriile acţiuni, se simţeau de acum dispensaţi de a se privi în oglindă.

Isus i-a obligat pe judecători să se judece singuri. Şi astfel procesul, care trebuia să fie răsunător este interiorizat. Se desfăşoară cu uşile închise (fiecare în propria casă, şi nu mai este nevoie nici de lumină, pentru că roşeaţa de pe chip apare şi în întuneric). Şi ei se regăsesc goi, cu adevărat. Nu au căzut numai bolovanii din mâinile lor. Au căzut şi măştile, blazoanele, aureola, codexul, degetul acuzator. Fiind conştienţi de propriile mizerii, pot să înceapă cu adevărat să trăiască şi ei, în acelaşi moment în care nu mai au un rol de apărat, o parte de recitat, un obraz de salvat, cineva împotriva căruia să se îndârjească. S-au debarcat ca “drepţi”. Pleacă cu diploma de “păcătoşi”. Introduşi în comuniunea păcătoşilor, punct de plecare obligatoriu spre comuniunea sfinţilor.

Primul pas spre sfinţenie este făcut când cineva, de fiecare dată când se face apelul păcătoşilor, se gândeşte că numele său – indiferent de ordinea alfabetică – este în capul listei.

Mizeria şi milostivirea

La sfârşit, aşa cum zice sf. Augustin, se regăsesc împreună, singure, mizeria şi milostivirea. Dumneavoastră, probabil, nici nu aveţi nevoie să auziţi acele cuvinte: “Nici eu nu te condamn”. Este suficient să înălţăm ochii. Nu avem de ce ne teme de acel om care trasează semne misterioase pe pământ. Nici nu te-ai întrebat dacă a scris sau a ascuns. A distrus sau a refăcut. Poate, toate aceste două lucruri împreună. Totuşi eşti conştient că se referă şi la tine, de acum, la a da un răspuns la provocarea acelor semne secrete schiţate în praf. Este vorba de a nu strica acea pagină de milostivire, de încredere, de iertare, pe care tu ai citit-o, nu pe pământ, ci într-o privire.

Comportamentul lui Isus ne descoperă că este necesar, pentru toţi, să dobândim o “privire nouă”. O privire capabilă de “a suspecta” că orice individ, sub crusta erorilor, a defectelor, a infamiilor, sau şi numai a slăbiciunilor, păstrează o zonă intactă, “virgină”, unde fiinţa sa cea mai autentică cultivă dorinţa de a se deschide spre cineva capabil de iubire. Această uşă care dă acces la “sanctuarul” oricărei persoane, nu se sparge cu umărul şi nici cu lovituri de piatră. Acest “teritoriu secret”, această “zonă protejată”, nu se deschide în faţa unui codice, a unui raţionament, a unei dojeni aspre, a unui deget ameninţător. Se deschide numai iubirii. Numai iubirea, îşi face drum în acea zonă neexplorată prin privire, nu de neîncredere, ci de respect şi de acceptare, care reuşeşte să transforme o creatură din interior.

 

* * *

 

Experienţa femeii prinsă în adulter

Autor: pr. Cristinel Fodor
Copyright: Predici.cnet.ro

Cu siguranţă că la citirea acestui episod din viaţa Mântuitorului nimeni nu a fost furat de somn. Prea suntem înfometaţi de ştiri senzaţionale despre viaţa intimă a oamenilor, mai ales dacă sunt persoane cunoscute din viaţa publică.

Această întâlnire a lui Isus cu adultera nu este un asentiment dat greşelii, ci un asentiment dat unei persoane cu păcatul său, făcută o creatură nouă pentru că a fost vizitată, primită şi iubită în respectul faţă de propria demnitate.

Este un mesaj arzător pentru acei creştini (inclusiv preoţi), şi nu sunt puţini, care în numele unei false sfinţenii, preferă să pedepsească în loc să ierte, să fie severi în loc să fie milostivi, să arunce în disperare în loc să dea speranţă.

După ce ai ascultat fragmentul din evanghelie, TU de care parte te afli? Dacă te-ai descoperit cumva de partea celor fără inimă şi fără milă despre care vorbeşte evanghelia, caută cât mai repede să-ţi imprimi în minte că Isus a venit nu pentru cei drepţi, ci pentru păcătoşi. Şi dacă a venit pentru ei, de ce trebuie să-i arăţi mereu cu degetul?

Isus pe care tu îl adori a relatat parabola fiului risipitor, l-a iertat pe cămătarul Zaheu, i-a promis paradisul unui tâlhar…

Au adus o femeie. Vor să aibă de ce să-l acuze pe Isus. Au intuit că nu se dedă la lapidări. Văd în el o slăbiciune pentru păcătoşi. Mai mult: pare să dea femeilor o importanţă egală cu aceea a bărbaţilor. Şi nu vorbeşte rău despre ele, nu le exploatează, din contră, laudă comportamentele lor uneori iraţionale de tipul risipă de parfum, de gingăşii, de lacrimi.

Îi venim noi de hac acum: această femeie adulteră a picat la ţanc. Îl numim Învăţător şi îl punem faţă în faţă cu Legea lui Moise. N-o va scoate la capăt prea uşor.

Şi astăzi lumea are nevoie de vinovaţi şi de lapidări şi ar vrea să târâie Biserica şi pe creştini în această acţiune. Cei fideli lui Cristos vor condamna păcatul şi nu persoana. Spiritul lumii continuă să condamne şi să lapideze persoanele care au păcătuit, dar nu păcatul, în aşa fel încât să continue să păcătuiască în ascuns prin acelaşi păcat. Vina acelei sărmane femei, după mentalitatea lumii, este aceea de a fi fost surprinsă în flagrant. Vina ei este că a sfârşit-o pe prima pagină a ziarelor. Ei, cărturarii şi fariseii, cu pietrele în mână, se simt în siguranţă pentru că nu sunt femei şi atunci când păcătuiesc se ascund bine.

Scria pe pământ. Isus se apleacă pentru a scrie pe pământ şi totodată pentru a nu-i privi în ochi. Pentru că vrea ca fiecare să privească în interiorul său. Discuţia cu el, dezbaterea, provocarea, confruntarea ar putea să-i distragă. E ceea ce caută aceştia. Dar ar ieşi la suprafaţă competiţia, dorinţa de a învinge sau arsura înfrângerii. Ar învinge în orice caz orgoliul. Nu foloseşte la nimic. Altceva îşi propune Isus.

Scrie. Scrie în tăcere, nu ascultă şi nu vorbeşte, se sustrage. Sau poate că răspunde prin ceea ce scrie. Ce n-am da să ştim ce a scris atunci Isus! Nu ne-a lăsat nimic scris şi singurul lucru scris de el despre care vorbeşte Scriptura l-a scris pe nisip şi nu ştim ce era. Trebuie să ne ajungă ceea ce este scris în Scriptură.

Dar aceia nu citesc; refractari cum sunt în a se confrunta sincer cu Sfânta Scriptură, va fi şi mai puţin probabil să dea dreptate unui înscris pe pământ, opera unui personaj în care nu se încred şi pe care vor să-l prindă. Insistă. Atunci Isus îi priveşte şi spune cu glas tare ceea ce, probabil, scria pe pământ…

Acela dintre voi care este fără de păcat să arunce primul cu piatra în ea.

Înţelepciune infinită a lui Cristos. Nu aboleşte formal legea lui Moise, ci pune premisele pentru a o depăşi definitiv. Ar fi putut spune fiecăruia public păcatul său, dar preferă ca ei să înveţe să privească în interiorul său, cu riscul libertăţii. Dacă cineva vrea să se recunoască fără păcat, e liber să o facă.

Din nou scrie pe pământ.

S-a spus: aceasta este sentinţa lui Dumnezeu, scrisă pe nisip pentru ca vântul harului, vântul iertării să o ducă, să o şteargă. Nu mai rămâne nimic.

Unul câte unul pleacă, deoarece păcatul şi conştiinţa sunt personale. Unul câte unul. Încep cei mai în vârstă, pentru că au mai multe păcate: este un fapt datorat timpului avut la dispoziţie şi posibilităţilor vieţii. Bătrâneţea nu aduce de la sine înţelepciunea. De aceea Scriptura îi spune unui tânăr: am avut mai multă înţelepciune decât bătrânii pentru că am iubit poruncile tale.

Unde sunt ei? Nu te-a condamnat nimeni? Deoarece scria pe pământ şi nu privea la ei, s-au putut îndepărta liber, fără a se simţi judecaţi, nici ei.

Rămâne numai Isus cu femeia să reprezinte în scena din templu o parabolă a spovezii de neuitat. Se ridică, o priveşte. Apoi îşi îndreaptă privirea în jur. Unde sunt? Ochii zâmbesc.

Aspiranţii lapidatori s-au întors în ascunzătoarea în care adesea au păcătuit.

Pentru a vorbi cu femeia, Isus se ridică în picioare. Nu stă aşezat ca mai înainte, atunci când învăţa; nu stă aşezat aşa cum stă aşezat judecătorul care dă sentinţa. Pentru a semnifica respectarea demnităţii femeii vrea să-i vorbească aşa, de la egal la egal.

Nu te-a condamnat nimeni? O priveşte. Nimeni, Doamne. Nici eu nu te condamn: mergi şi nu mai păcătui! Tu, care mă numeşti Domn, şi tu poţi fi doamnă, femeie: nu mai păcătui, vei fi stăpâna ta însăţi, stăpâna casei tale, stăpâna lumii: femeie.

E condamnat păcatul, nu persoana.

Este purificat păcatul, iar persoana este transformată, capabilă să nu mai păcătuiască. Isus nu o asigură că nu va mai păcătui, ci o încurajează să aibă speranţă şi să lupte: Din iubire faţă de mine, nu mai păcătui.

Îţi vei aminti de mine şi vei căuta să nu mai păcătuieşti. Vei avea ajutorul meu ca să nu mai păcătuieşti.

Iubiţi credincioşi, nu sunt avocatul păcătoşilor şi nici nu vreau să-i dezvinovăţesc. Păcătoşii sunt păcătoşi şi, atâta timp cât nu se căiesc, rămân păcătoşi. Vreau doar să vă fac să înţelegeţi că tocmai pentru că sunt păcătoşi, Dumnezeu îi urmăreşte cu o atenţie deosebită, deoarece pentru ei (noi) l-a trimis în lume pe propriul său Fiu: “păcătoşi şi răi, incapabili, pe care nimeni nu vrea să-i angajeze cu ziua; oi rele care fug din staul; oameni care se ruşinează în biserică precum câinii; cerşetori buni doar să se smiorcăie, printre răni şi purici, la uşa unui stăpân; fii vicioşi care cer partea de moştenire şi umblă prin lume afemeiaţi şi hoţi; datornici cronici, ologi, orbi, şchiopi… iată cine sunt cei pentru care a făcut mii de kilometri de drum, a făcut minuni şi a inventat parabole”.

Cu alte cuvinte NOI suntem femeia adulteră. “… Mergi şi nu mai păcătui!…”

Un vizitator care a intrat în casa unui prieten, a observat că fetiţa acestuia avea o mare colecţie de păpuşi. Peste tot prin casă erau păpuşi, de toate mărimile şi de toate formele, care mai de care mai atrăgătoare.

Toate aceste păpuşi arătau faptul că prin acest hobby, fetiţa îşi găsea plăcerea şi împlinirea lăuntrică. După ce vizitatorul a urmărit cu mare atenţie fiecare păpuşă, a întrebat-o pe fetiţă: “Văd că ai multe păpuşi; pe care dintre acestea o iubeşti mai mult ?”

În loc să-i identifice pe vreuna dintre ele, fetiţa a alergat repede în dormitorul ei şi a adus o păpuşă dezagreabilă. Acesteia îi lipsea un ochi. Păru-i era foarte rar şi arăta ca nişte ţepi. Hainele îi erau murdare şi zdrenţuite, iar un papuc nu-l mai avea.

Surprins de starea jalnică în care era păpuşa prezentată, vizitatorul a întrebat-o din nou pe copilă: “de ce iubeşti tocmai această păpuşă, mai mult decât pe toate celelalte?” După ce i-a ascultat întrebarea, fetiţa a răspuns cu sfială: “Dacă n-o iubesc eu, n-o mai iubeşte nimeni!”

Dragostea lui Dumnezeu pentru noi, poate fi asemănată cu dragostea acestei fetiţe pentru acea păpuşă dezagreabilă. Afectaţi de păcat, am ajuns într-o stare atât de dezonorantă, încât dacă nu ne iubeşte Dumnezeu, nimeni altcineva nu ne mai poate iubi!

Doamne Dumnezeule, îţi mulţumesc că mă iubeşti aşa cum sunt. Ajută-mă să pot dovedi aceeaşi iubire, pentru cei care nu o merită. Amin.

 

* * *

 

“Cel care este fără de păcat…”

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iaşi
Copyright: Predici.cnet.ro

Duminica trecută Liturghia ne-a propus emoţionanta pagină a Fiului Risipitor. A fost o parabolă prin care Domnul ne îndemna să credem în nesfârşita milă a Tatălui ceresc şi să ne împăcăm cu El prin sacramentul iertării. Astăzi de la asemănare trecem la realitate, tema rămânând aceeaşi, şi lămurindu-se ulterior în sens cristologic. De acum înainte toată iertarea de păcate şi împăcarea cu Dumnezeu trece prin Isus Cristos; realitatea este mai mângâietoare decât parabola, fiindcă în parabolă există un fiu mai mare ce rămâne acasă şi are resentimente, chiar şi faţă de iertarea acordată fiului mai mic; în realitate, fiul mai mare – Isus Cristos – nu a rămas acasă, ci a mers şi el în căutarea fratelui mai mic.

Prin urmare să reflectăm în acest spirit asupra episodului adulterei propus de Evanghelia de astăzi, care a fost înscris în Evanghelia lui Ioan, într-un moment ce a urmat primei redactări, dar care se bazează sigur pe o tradiţie istorică şi se acordă perfect cu toată seria episoadelor şi parabolelor evanghelice transmise de Luca. Această parabolă ilustrează magnific cuvântul lui Isus care spune: “Nu am venit să judec, ci să mântuiesc”. (Ioan 3,17). Ni-l putem închipui acest episod al adulterei în trei tablouri: a) Isus şi mulţimea; b) Isus şi păcătoasa, singuri; c) Din nou Isus şi poporul (în acest ultim caz mulţimea nu mai este formată numai din farisei, ci din noi toţi, aşa veterani cum suntem în meseria de acuzatori ai fraţilor noştri).

Isus şi acuzatorii

Într-una din zile, Isus învăţa poporul; la un moment dat cercul ascultătorilor se desprinde spre a face loc unei femei, care era îmbrâncită de o ceată de farisei ce vociferau. O lasă în faţa Mântuitorului iar ei fac cerc în jurul Lui: “Tu ce ai de spus la toate acestea?!” Nu veniseră pentru a cere un sfat, ci pentru a-i întinde o cursă. El însuşi spusese că nu a venit să strice Legea, ci să o împlinească, prin urmare trebuie să dea dreptate legii şi să ia parte la omorârea cu pietre a acestei femei; însă dacă va face acest gest îşi va pierde aureola Milei şi a Blândeţii, care atât de mult îi irită pe farisei, întrucât tocmai aceasta îi încântă şi îi atrage pe oameni.

Isus tace, nu spune nici un cuvânt. Se apleacă şi face câteva semne pe nisip, ceea ce îi întărâtă şi mai tare pe farisei; poate că face acest lucru spre a da un pic de răgaz femeii ca să-şi mai potolească inima paralizată de frică şi de groază. Puţine sunt imaginile lui Cristos care să respire un aer mai uman şi mai divin decât aceasta. În cele din urmă îşi ridică privirea şi spune: “Cine dintre voi este fără de păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea”. Poate că ar trebui înţeles “fără acest păcat”, de care o acuzaţi pe femeie (dat fiind că decalogul oprea chiar şi adulterul cu dorinţa).

Aceasta a fost ca şi cum le-ar fi citit ca într-o carte întreaga lor conştiinţă. Isus cunoştea ceea ce zăcea în inima fiecăruia. Tăcerea a devenit apăsătoare şi insuportabilă, astfel încât fariseii au început să dispară unul câte unul, speriaţi poate de ideea că Isus vrea să se coboare în viaţa lor particulară, spre a vedea dacă într-adevăr erau fără acel păcat, care în decalog suna aşa: “Să nu pofteşti femeia altuia”. Tăcerea adâncă i-a împrăştiat pe farisei, nu semnele pe care le făcuse Isus pe nisip.

Isus singur cu adultera

Tribunalul se golise; în sală nu mai rămăsese decât judecătorul şi acuzata. Până în clipa aceea Isus rămăsese cu ochii aplecaţi spre pământ; acum îşi înalţă privirea şi priveşte femeia: “Femeie, unde sunt acuzatorii tăi? Nimeni nu te-a osândit?”. Nemaifiindu-i teamă, ea simte acea privire binevoitoare, ca o baie înviorătoare! Nici un bărbat nu o privise cu atâta bunătate! Cine va putea să ştie cu ce ton i-a răspuns ea lui Isus, în acea tăcere care i-a pus pe acuzatori pe fugă: “Nimeni, Doamne”. Şi Isus a spus: “Nici Eu nu te osândesc. Du-te, şi să nu mai păcătuieşti!” Isus nu mai pune altă condiţie; evident El cunoaşte sentimentul căinţei de propriul păcat, fiindcă El însuşi i-l insuflase.

Cristos este singurul fără păcat; prin urmare unicul care putea arunca mai întâi cu piatra ca să răzbune onoarea lui Dumnezeu şi să împlinească Legea, însă El renunţă la dreptul de a osândi, tot aşa cum “Tatăl nu vrea moartea păcătosului, ci ca să se pocăiască şi să trăiască”. Câtă încredere a dobândit acea femeie auzind cuvintele lui Isus: “mergi”, ceea ce însemna: mergi, trăieşte, nădăjduieşte, întoarce-te acasă; reia-ţi demnitatea ta; prin prezenţa ta printre oameni, spune-le că există nu numai legea, ci că mai există şi harul! Suntem încredinţaţi că experienţa acelei iertări, a acelei infinite înţelegeri din partea lui Isus, a schimbat pentru totdeauna comportamentul acelei femei atât de des exploatate şi amăgite de oameni!

Isus şi noi

Ce ne spune nouă creştinilor de astăzi episodul adulterei? Această pagină din Evanghelie i-a pus pe gânduri pe foarte mulţi creştini; de aici şi dificultatea de a fi admisă în canonul scripturii; într-o epocă în care adulterul era considerat ca un păcat fără posibilitate de iertare în Biserică, atitudinea lui Isus, care nu impune nici cea mai mică pocăinţă salutară, nu putea decât să-i uimească pe oameni! De altfel nu demult acest uimitor fragment din Evanghelie a fost admis într-o liturghie duminicală. Desigur, în parabola Fiului Risipitor, în fond, se asistă la o mai mare iertare; însă aici nu este vorba despre o parabolă, ci de o realitate. Isus demonstrează că parabolele sale trebuiesc luate ad literam.

Ceea ce vrea El să ne înveţe în acea împrejurare (pentru că nu avem nici un motiv de a pune la îndoială istoricitatea faptului chiar dacă nu l-ar istorisi Ioan) nu este că adulterul nu ar fi păcat; acesta este osândit explicit, cu toate că delicat, prin cuvintele: “Mergi şi să nu mai păcătuieşti!” Atitudinea lui Isus o înţelegem dacă ne gândim că nimeni nu urăşte mai mult păcatul decât El, mai ales păcatul de adulter, pe care-l osândeşte nu numai faptic ci şi în cuget: “Cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi păcătuit cu ea în inima lui”. Ceea ce a dorit să evidenţieze Isus prin acest gest, şi aceasta odată pentru totdeauna, este detestarea meseriei de copoi, a îngrijirii şi a acuzării păcatelor altora; tocmai aici îşi află actualizarea practică atâtea recomandări ale Învăţătorului: “Nu judecaţi!… Fiţi milostivi!… Pentru ce vrei să scoţi paiul din ochiul fratelui tău, şi nu vezi bârna din ochiul tău?”

Evanghelia de astăzi loveşte chiar la rădăcina atâtor obiceiuri proaste de ale noastre. Desigur, noi nu aruncăm cu pietre împotriva nimănui; legile statului ne pedepsesc pentru aşa ceva! Însă a arunca cu noroi, a critica, a vorbi de rău… Cât noroi nu se aruncă asupra aproapelui prin unele conversaţii dintre amici şi prieteni! Dacă vreunul dintre cunoscuţii noştri cade, sau face să se vorbească despre sine, imediat ne scandalizăm, asemenea acelor farisei, dar nu pentru că am urî păcatul comis, ci pentru că îl urâm pe păcătos, pentru că din contrastul cu purtarea altuia, am vrea, inconştient, să apărem noi mai buni: “Îţi mulţumesc, Doamne, că eu nu sunt ca alţii”, zicea fariseul din templu.

În duminica de astăzi Isus ne prezintă un mare leac împotriva acestui obicei rău: “Care dintre voi este fără de păcat să ia piatra şi să arunce!” Să ne cercetăm conştiinţa cu toată seriozitatea, şi să ne privim unii pe alţii cu acei ochi cu care ne vede Dumnezeu, şi atunci vom simţi necesitatea de a alerga la Isus, dar nu pentru a-i acuza pe alţii şi a cere osândirea lor, ci a cere iertare pentru noi înşine. Acea iertare pentru noi înşine – şi mai ales pentru acel păcat, dacă din nefericire vreunul dintre noi este vinovat – pe care Isus a acordat-o adulterei. Acesta rămâne, de fapt, un păcat devastator, pe care nici un credincios nu ar trebui să îl aibă prea mult pe conştiinţă, pentru a nu-şi ruina credinţa, familia, pe sine însuşi.

Nu pot încheia comentariul asupra acestei pericope evanghelice fără a face referire la revoluţia tăcută şi mare ce se actualizează în ea. Acea femeie, aruncată la pământ, tremurând de groază, privită de sus cu dispreţ de către o armată de oameni cu sprâncenele zburlite, umilită şi lipsită de orice apărare: aceasta este din păcate imaginea a ceea ce era, în acele vremuri, femeia în societate. Unde se afla bărbatul care păcătuise cu ea? Prin urmare era discriminată şi în păcat! Isus se opune acelei stări de lucruri, demascându-i nedreptatea; dacă ucenicii lui Isus ar fi ştiut să profite de acea iniţiere şi de acea pildă, nu ar fi fost necesar să treacă 20 de veacuri pentru ca în societatea noastră să se înceapă a vorbi despre libertatea femeii şi mai ales această eliberare s-ar fi făcut cu metodele şi în numele principiilor evanghelice. Nu egalitate în a păcătui (acesta este sensul depenalizării adulterului femeii), ci egalitate în a face binele în demnitate umană. Natural, aceasta nu exclude faptul că toţi cei ce se luptă pentru o deplină demnitate şi egalitate în drepturi a femeii în faţa lui Dumnezeu, a bărbatului şi a Bisericii – îşi dau seama ori nu – au în Isus Cristos un precursor şi un aliat, pe care nu-l pot ignora.

Pe lângă episodul adulterei pe care l-am comentat, liturghia Cuvântului din această duminică conţine o altă temă vibrantă, care ne poate ajuta la întâlnirea personală cu Isus în Euharistie. În lectura a doua, Paul protestează, spunând că priveşte toate aceste lucruri ca o pierdere şi ca pe un gunoi, în comparaţie cu darul de a-L fi cunoscut pe Isus. Este secretul vieţii şi al personalităţii apostolului, adică un raport adevărat şi personal cu Isus, tare ca moartea, care-l face să vorbească despre El, să sufere pentru El şi să i se asemene în moarte. Chiar şi Paul, asemenea adulterei, a experimentat iertarea lui Isus; i s-au iertat multe, pentru că a iubit mult. Acest Isus Înviat este acelaşi de care ne apropiem acum spre a-L întâlni în Sfânta Împărtăşanie. Şi nouă ne dă astăzi iertarea Sa, repetându-ne acele cuvinte mângâietoare pe care le-a spus adulterei: “Mergi în pace şi să nu mai păcătuieşti”.

 

* * *

 

Isus, aplecându-se, a început să scrie cu degetul pe pământ

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Lecturile de la sfânta Liturghie de azi ne cer în unanimitate un efort, o atitudine de înfrânare spirituală, echivalentă cu postul trupesc: de a da uitării, de a nu ne mai aminti de ceva din trecut. Lectura I (Is 43,16-21) repetă de două ori: Nu vă mai amintiţi de cele trecute, nu vă mai gândiţi la cele din vechime!; în lectura a II-a (Fil 3,8-14) găsim exemplul sfântului Paul care fuge spre viitor, căutând să dea uitării cele trecute, fiindcă le socoteşte drept gunoaie; iar în sfânta evanghelie (In 8,1-11) găsim atitudinea lui Isus de a se apleca pentru a scrie cu degetul în praful drumului. Gestul său are aceeaşi semnificaţie de a face ca un lucru să dispară, să fie şters, aşa cum cea mai mică adiere de vânt face să dispară praful în care s-a scris.

Israelului i se cere, nu atât să uite trecutul, cât mai mult să-şi pregătească sufletul pentru credinţa şi speranţa pe care i le cere viitorul.

Profetul Isaia, ca să reaprindă speranţa celor exilaţi în Babilon pe timpul regelui Cirus, le aminteşte cum Iahve le-a scris prin toiagul lui Moise o pagină măreaţă în istoria lor la Marea Roşie, când ei au trecut prin mare ca pe uscat, iar egiptenii şi-au găsit moartea (cf. Ex 14,1-31) pe când Israelul a văzut minunea cea mare pe care a săvârşit-o Domnul şi a crezut. Dacă mare s-a arătat Domnul în trecut, cu mult mai mare se va arăta în viitor. El spune: Voi deschide un drum prin pustiu. Este vorba despre cel mai mare dintre profeţii născuţi din femeie, Ioan Botezătorul, glasul celui care strigă în pustiu pregătind calea Domnului (cf. Mt 3,3). Voi face să apară râuri de apă în stepă. Profeţia se referă la întruparea Fiului lui Dumnezeu în sânul Fecioarei Maria prin puterea Duhului Sfânt. Mă vor preamări fiarele sălbatice, şacalii şi struţii. Adică se vor converti cei mai mari păcătoşi – criminalii şi cei mândri (şacalii şi struţii) – care se vor retrage în pustiu şi vor fi adevărate minuni de asceză spre slava lui Dumnezeu. Vor avea apă în pustiu şi râuri în stepă. Acest lucru se referă la Duhul Sfânt care va schimba faţa pământului, fiindcă va revărsa iubirea ca un fluviu în inimile oamenilor (cf. Rom 5,5). În cele din urmă, în escatologie, “Poporul pe care eu l-am plămădit pentru mine, va sărbători laudele mele”. Adică toţi acei care şi-au pus credinţa, speranţa şi iubirea în Domnul vor fi fericiţi veşnic din fericirea lui Dumnezeu fiindcă toate vor fi noi (cf. 2Cor 5,7; Ap 21,4-5).

Cine poate face ca toate să fie veşnic noi? Iubirea infinită a lui Dumnezeu. Şi aceasta s-a arătat pe pământ în acela care s-a definit drept Degetul lui Dumnezeu (cf. Lc 11,20) şi a venit în lume ca să scrie sentinţa de condamnare la moarte a morţii, ca omul să fie viu spre slava lui Dumnezeu (cf. sfântul Irineu Contra ereziilor III,20,7).

Când fariseii şi cărturarii au adus la Isus pe femeia prinsă în păcat, au făcut-o nu de dragul Legii şi nici din dispreţ faţă de păcătoasă, ci din ură faţă de Isus, pentru a-l da morţii, pentru a-l compromite pe două planuri: în faţa mulţimii, să-i fie compromisă misiunea sa mesianică, fiindcă de atâtea ori afirmase că a venit să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut, pe păcătoşi (cf. Lc 19,10); în faţa autorităţilor romane să-i fie compromisă loialitatea, fiindcă sub administraţia Imperiului, iudeii şi-au pierdut dreptul de a aplica pedeapsa cu moartea (cf. In 18,31). O părere în favoarea aplicării legii i-ar fi adus acuza de amestec în treburile administrative romane. O părere în defavoarea legii i-ar fi afectat misiunea sa de învăţător. Isus rezolvă problema în scris. Gestul său este al aceluia care nu intenţionează să condamne, ci să pună în evidenţă dorinţa de a da un răspuns bine gândit; iar acuzatorilor le dă răgaz să-şi amintească de cele scrise în Lege în legătură cu procesul intentat unui acuzat. Şi fiindcă acuzatorii se grăbeau şi insistau, Isus se ridică, îi priveşte până în adâncul sufletului şi le spune: “Acela dintre voi care este fără de păcat să arunce primul cu piatra!”. În Lege erau prevăzute următoarele: 1) declaraţia martorilor; 2) judecătorii să nu pună mai mult cont pe declaraţii, cât mai ales pe faptul dacă martorii sunt vrednici de crezare; 3) dacă există un dubiu asupra netrebniciei martorilor, să se deschidă un proces împotriva lor şi de vor fi găsiţi vinovaţi că s-au implicat în acel caz sau în altă fărădelege, să fie aspru pedepsiţi; 4) în semn că martorul a spus adevărul trebuia să pună mâna pe capul vinovatului în semn de jurământ pe viaţă, adică pe Dumnezeu ca autor al vieţii, şi să arunce prima piatră asupra condamnatului la moarte. Isus urmează procedura legală în mod riguros.

Din aceste motive, răspunsul lui Isus nu trebuie considerat ca un simplu argument de a ieşi dintr-o situaţie dificilă, ci ca pe un atac adevărat împotriva acelora care îl atacau în primul rând pe el, printr-un procedeu ilegal.

În cele din urmă, plecând acuzatorii, Isus îşi asumă misiunea de judecător corect: “Dacă acuzatorii nu te-au condamnat, nici eu nu te condamn. Mergi! Dar să nu mai păcătuieşti!” Încă o dată Isus se dovedeşte a fi mântuitorul lumii (cf. CBL pag. 1358-1360), de a fi Degetul lui Dumnezeu care scrie pe pământ o lege nouă: a iubirii.

Cele 10 porunci date lui Moise pe Muntele Sinai au fost scrise pe lespezile de piatră cu degetul lui Dumnezeu (Ex 31,18). Isus a venit să desăvârşească Legea (cf. Mt 5,17-19). Desăvârşirea Legii stă în iubire (cf. 1In 4,17). Dat fiind faptul că iubirea din om este rodul Duhului Sfânt (Gal 5,22), şi că Isus era mereu condus de Duhul Sfânt (Mt 4,1; Mc 1,12-13; Lc 4,1), gestul său de a se pleca şi de a scrie, precum şi conţinutul scrierii nu puteau fi decât un act al iubirii faţă de noi, ca să învăţăm iubirea care iartă. Isus s-a plecat spre pământ, adică spre noi, arătând că faţa lui Dumnezeu este îndreptată spre opera mâinilor sale.

Dumnezeu, fiind iubirea infinită, iartă întotdeauna. Iertarea sa echivalează cu o ştergere totală a păcatelor, cu o uitare desăvârşită, dacă omul şi-a însuşit lecţia iubirii şi iartă din toată inima chiar şi pe cei mai mari duşmani. Aşa cum o scriere făcută în praf dispare la cea mai mică adiere de vânt, tot aşa păcatele noastre, scrise în cartea vieţii cu degetul lui Dumnezeu, dispar la cea mai mică adiere de vânt, adică atunci când ne lăsăm conduşi de Duhul lui Cristos.

Deşi am mai spus-o, o repet: omul iartă mai rar din toată inima, fiindcă are o iubire mărginită. Natura însă, fiind moartă, fără suflet nemuritor, este incapabilă de iubire şi de aceea nu iartă niciodată. Ea este condusă de legi fixe. Orice lege a naturii care este încălcată atrage în mod automat după sine o pedeapsă. Isus, iubirea infinită, a iertat pe femeia păcătoasă şi nici nu i-a dat vreo pedeapsă, ci doar îndemnul de a nu mai păcătui. Natura însă, fiindcă femeia adulteră a încălcat-o în însăşi firea ei, a trebuit în cele din urmă să plătească cu moartea naturală, chiar dacă s-a convertit total.

Ca un remediu împotriva morţii care a intrat în lume prin păcat (Rom 6,23), apostolul Paul propune cunoaşterea lui Cristos, care valorează mai mult decât Biblia în totalitatea ei. Credinţa în cele care rezultă din trăirea cunoaşterii lui Cristos îl face pe apostolul neamurilor să alerge spre viitor, spre înviere, cu o vitalitate divină, cu o viteză mai mare decât cea a luminii. Cu cât viteza este mai mare, cu atât cele care rămân în urmă nu mai au nici o valoare, fiindcă nici nu le poţi distinge bine. De aceea vor fi date uşor uitării. Cunoaşterea lui Cristos, prin urmare, ne pune în mişcare printr-o rugăciune plină de credinţă, speranţă şi iubire şi ne face campioni ai cursei spre viaţa veşnică (cf. CBL pag. 1701-1702).

Doamne, Dumnezeul nostru, te rugăm – am spus la începutul Liturghiei – ajută-ne să-l urmăm cu bucurie pe Fiul tău, care din iubire şi-a dat viaţa pentru mântuirea lumii (LR).

A-l urma cu bucurie pe Isus înseamnă a-l cunoaşte, înseamnă a scrie cu degetul pe pământ iubirea care iartă şi transmite peste veacuri vestea mântuirii. “Voi înşivă – scrie apostolul Paul credincioşilor săi din Corint – sunteţi scrisoarea noastră, scrisă în inimile noastre, cunoscută şi citită de toată lumea. Este limpede că voi sunteţi scrisoarea lui Cristos, [...] scrisă nu cu cerneală, ci cu Spiritul Dumnezeului Celui Viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele inimii” (2Cor 3,2-3).

Numai din scrisoarea lui Isus din praful de pe pământ, care suntem noi, numai din cenuşa de pocăinţă de pe capetele noastre, poate apare o lume nouă, care să nu mai păcătuiască, capabilă să dea uitării trecutul păcătos şi să privească cu încredere spre viitorul luminos al învierii. Amin.

 

* * *

 

A V-a Duminică din Post – C (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Printre atâtea daruri minunate ale lui Isus, este unul care distruge în mod deosebit păcatele noastre, făcându-ne să retrăim în harul şi în plinătatea stării de copii ai lui Dumnezeu. Care este? Sacramentul iertării, al reconcilierii… (povestiţi al doilea exemplu).

2. Tema

Isus răstignit iartă totul, tuturor – cu condiţia căinţei sincere – întotdeauna!

3. Mesajul zilei

Postul Mare ne ajută să descoperim, înainte de toate, infinita milostivire a lui Dumnezeu, care a murit pe cruce şi a înviat pentru noi, păcătoşii, pentru mântuirea noastră.

Isus a iertat întotdeauna

- Amintiţi câteva episoade din Evanghelie.

- Chiar şi pe cruce. Ce a spus?

Isus iartă şi femeia păcătoasă, care probabil că îşi abandonase familia şi copiii.

- Oamenii ar fi voit să o omoare cu pietre.

- Isus îi ia apărarea şi o salvează; dar îi spune câteva cuvinte foarte importante: “Mergi şi nu mai păcătui!”

Toţi suntem păcătoşi, avem nevoie de milostivirea lui Dumnezeu. De aceea, trebuie:

- să ne căim pentru că nu am corespuns iubirii lui Dumnezeu şi nu am împlinit planurile sale de înţelepciune şi de bunătate;

- să ne angajăm cu hotărâre pentru a ne ridica şi a repara răul făcut;

- să fim disponibili să îi iertăm pe alţii.

Să-i mulţumim Domnului, care nu vrea moartea păcătoşilor, ci să se convertească şi să trăiască.

- Aşa cum a făcut Dumnezeu cu evreii pentru a-i conduce în ţara promisă, la fel face şi cu noi toţi: a fost întotdeauna gata să ne deschidă calea pentru o viaţă nouă şi mai bogată în iubire.

4. Exemple

a) Este bine să se dea instrucţiuni practice pentru spovada de Paşti.

b) O fărâmă de milostivire.

Mă aflam la intrarea unei secţii de poliţie transformată provizoriu în închisoare. Mai erau cu mine şi alte persoane: unele venite din curiozitate, altele pentru că aveau rude. Aşteptau să se deschidă uşa. Am auzit paşi care se apropiau, apoi voci: mai ales una, tot mai stridentă, o voce de femeie. Uşa s-a deschis şi am văzut un spectacol care nu se va şterge niciodată din mintea mea.

Venea o femeie însoţită de doi agenţi şi urmată de alţi doi; un poliţist robust o ţinea de o mână, un altul de cealaltă mână. Avea părul zburlit, tâmpla dreaptă vânătă, cea stângă acoperită de sânge şi se zbătea furioasă pentru a se elibera din strânsoarea agenţilor. Atmosfera era plină de blestemele şi înjurăturile ei. Îşi agita capul cu sălbăticie, în timp ce şase bărbaţi o târau pe alee.

Ce puteam face? Într-o clipă, ocazia ar fi putut să fie pierdută pentru totdeauna. Ce să fac? Să mă rog? Nu aveam timp. Să le dau bani? Nu i-ar fi luat. Nici nu mă gândeam să întreb. Nu ştiu. Dar un impuls neaşteptat m-a făcut să înaintez repede şi să o sărut pe obraz. Agenţii surprinşi de gestul meu au mai slăbit puţin strânsoarea? Nici asta nu ştiu. Ştiu doar că femeia şi-a eliberat dintr-o mişcare mâna, şi-a împreunat mâinile şi, în timp ce vântul îi flutura părul, a ridicat spre cer un strigăt şi a exclamat: “Dumnezeul meu!”

Apoi a privit în jur şi a ridicat din nou ochii spre cer: “Dumnezeul meu! Cine m-a sărutat? Nimeni nu m-a mai sărutat de când a murit mama mea”.

Apoi şi-a ascuns faţa în palme şi s-a lăsat condusă, ca un înger, până la maşina care trebuia să o ducă, repetând: “Nimeni, niciodată, nu m-a sărutat de când a murit mama mea”.

c) Isus este cel care iartă.

Un ţigănel de şapte ani, Denis, a fost pregătit de una dintre surorile noastre la prima sa spovadă şi împărtăşanie. Când a venit, puţin tremurând, pentru a primi sacramentul, l-am primit cu toată bucuria posibilă, explicându-i că Isus aştepta să-l îmbrăţişeze şi să-i şteargă toate greşelile. Am încercat să-i explic de ce aveam reverendă şi stolă: “Pentru că nu eu te iert, ci Isus. Eu nu fac decât să-i împrumut glasul”. Imediat după terminarea sacramentului, îl văd pe micul Denis sărind şi alergând să îmbrăţişeze crucifixul mare de pe peretele criptei noastre, sărutându-l şi exclamând: “Mulţumesc, Isuse!”

Iată un ţigan mic care, fără să fie teolog, a primit harul să înţeleagă care este inima sacramentului (A. GASPARINO, Il Sacramento del Perdono, Leumann 1987, 31).

 

* * *

 

Iată, eu fac o lume nouă; ea apare deja; nu o vedeţi?

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro

Tema liturgiei cuvântului din duminica de azi poate fi exprimată printr-un singur cuvânt: este cuvântul “nou” care leagă între ele cele trei lecturi biblice pe care le-am ascultat.

În prima lectură Dumnezeu le spune evreilor vestindu-le, eliberarea din captivitatea babiloniană: “Nu vă mai gândiţi la ce a fost mai înainte, şi nu vă mai uitaţi la cele vechi. Iată, voi face ceva nou, şi-i gata să se întâmple: nu observaţi?” Care-i lucrul nou pe care îl va face Domnul? “Voi face un drum prin pustiu şi râuri în locuri secetoase”. Un drum prin nisipul pustiului e imposibil pentru om să facă, deoarece cea mai mică adiere de vânt acoperă imediat cu nisip drumul deschis. Eliberarea din robie a poporului evreu şi drumul deschis în pustiu pe care poporul eliberat va putea să se întoarcă în patrie este o minune a atotputerniciei lui Dumnezeu, aşa cum o minune a fost odinioară eliberarea poporului evreu din robia Egiptului şi drumul uscat deschis prin mijlocul mării pe care poporul l-a străbătut, îndreptându-se spre Ţara făgăduită: “Aşa vorbeşte Domnul care a croit un drum prin mare şi o cărare prin apele cele puternice, care a scos care şi cai, o oştire şi războinicii viteji, culcaţi deodată împreună ca să nu se mai scoale, nimiciţi şi stinşi ca un muc de lumânare”.

În a doua lectură, apostolul Pavel ne vorbeşte tot de un lucru nou; e vorba de marea noutate care s-a petrecut în viaţa sa personală în momentul întâlnirii sale cu Cristos. A fost tot o eliberare, o trecere de la viaţa de păcat din trecut la viaţa nouă de libertate a harului. “Eu fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea, mă avânt spre ce este înainte”. Această salvare sau îndreptăţire, această trecere de la ce era vechi la ce e nou, este şi ea o minune a harului lui Dumnezeu. Apostolul mai înainte fusese un zelos, un fanatic înfăptuitor al prescripţiilor Legii vechi şi credea că prin faptele sale bune, conforme cu Legea lui Moise se va îndreptăţi, se va mântui. Dar se înşelase. Mărturiseşte: “Lucrurile care pentru mine erau câştiguri le-am considerat drept pagubă când l-am întâlnit pe Cristos. Privesc toate aceste lucruri drept pagubă acum când l-am întâlnit pe Cristos. Acum privesc toate aceste lucruri drept pagubă, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Cristos Isus, Domnul meu. Pentru el am pierdut toate şi le socotesc drept gunoi, ca să-l câştig pe Cristos”. Ce vrea să ne spună Apostolul? Vrea să soună aşa: suntem obligaţi să împlinim Legea, să facem fapte bune. Dar noi vom fi judecaţi şi condamnaţi nu numai pentru faptele noastre rele, ci şi pentru faptele noastre bune dacă considerăm că îndreptăţirea, mântuirea e lucrarea faptelor noastre bune şi nu lucrarea şi darul lui Cristos. În acest caz, înseşi faptele noastre bune devin păcate, pagubă, gunoi şi chiar erezie: este erezia pelagiană.

Când e vorba de îndreptăţire, de mântuire, important nu este ce facem noi pentru Cristos; important este ce face Cristos pentru noi.

În a treia lectură, în Evanghelie, Cristos înfăptuieşte şi el un lucru nou în femeia prinsă în adulter: noutatea constă în faptul că Isus transformă o depravată, o prostituată într-o făptură nouă, curată, nevinovată, iertată de Dumnezeu.

În duminica trecută ni s-a citit pagina mişcătoare a fiului risipitor; era o parabolă în care Isus ne îndemna să credem în îndurarea fără margini a Tatălui ceresc şi să ne lăsăm împăcaţi cu el prin sacramentul iertării. Astăzi trecem de la parabolă la realitate. Dar tema rămâne aceeaşi. Ceea ce ni se spune în plus în evanghelia de azi este faptul că iertarea păcatelor, împăcarea cu Dumnezeu, trece prin Isus Cristos. În parabola din duminica trecută găsim un fiu mai mare care nu părăseşte casa tatălui său, nu pleacă să-l caute pe fratele său rătăcit printre străini, să-l ajute să iasă din starea de degradare în care căzuse, dimpotrivă, se arată supărat, îmbufnat, mânios pe tatăl său fiindcă l-a primit din nou acasă. Şi în evanghelia de azi găsim un frate mai mare: este Isus Cristos, care însă nu a rămas în casa Tatălui ceresc, ci a coborât în căutarea fraţilor săi mai mici aflaţi în mizerie şi păcat.

Să ne imaginăm câteva momente scena descrisă de evanghelistul Ioan. Isus învăţa într-una din curţile templului. Lumea stătea liniştită în jurul lui şi îi asculta cuvintele. Dintr-odată gălăgie, larmă mare, strigăte: “Păzea! La o parte! Faceţi loc!” Fariseii, vociferând furioşi, ca nişte bravi vânători care capturaseră un animal extraordinar, rup cercul ascultătorilor şi aruncă la picioarele lui Isus o femeie care abia apucase să pună ceva pe ea; plângea, se zbătea, ţipa disperată şi tremura din toate încheieturile. “Învăţătorule, spun fariseii pe un ton triumfător, femeia aceasta a fost prinsă asupra faptului chiar pe când săvârşea adulterul. Moise, în Lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei. Dar tu ce zici?” Nu că chiar i-ar fi interesat ce gândeşte Isus. Voiau să-i întindă o capcană ca să-l învinuiască. Oricare ar fi fost răspunsul, nu avea cum să le scape. Dacă zicea “Lăsaţi-o în pace. Nu-i faceţi nimic!”, îl acuzau că încalcă Legea lui Moise care prevedea clar uciderea cu pietre a femeii prinsă în adulter. Şi Isus afirmase: “Nu am venit să desfiinţez Legea. Nu am venit să o desfiinţez, ci să o desăvârşesc”. Dacă zicea: “Puneţi mâna pe pietre şi omorâţi-o pe loc. Şi ea şi depravarea ei să dispară sub mormanul de pietre”, în acest caz, mila, bunătatea lui, care îl făcea atât de popular şi îndrăgit de popor şi care îi deranja atât de mult pe fariseii invidioşi, s-ar fi spulberat. Isus, calm, nu le dă nici un răspuns. Se apleacă şi scrie ceva pe praful de jos. Cum fariseii insistau, Isus le spune: “Cine dintre voi este fără de păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea”. Şi iar s-a aplecat să scrie cu degetul pe pământ. Ce va fi scris Isus cu degetul? Nu ştim. Probabil păcatele şi depravările neştiute de lume ale acuzatorilor care puseseră deja mâna pe pietre. Sau poate numele bărbatului cu care femeia a comis adulterul, sau poate porunca din Legea lui Moise: “Să nu comiţi adulter” sau “Să nu ucizi”. Sau poate voia să dea de înţeles că aşa cum degetul lui Dumnezeu scrisese Legea cerută de dreptatea sa pe două lespezi de piatră dură, el, Isus, a venit să scrie cu degetul noua Lege cerută de iubirea lui Dumnezeu pe colbul, pe nisipul moale al inimii.

Oricum, văzându-se demascaţi, aprigilor justiţiari ai adulterei le cad pietrele din mâini: într-o clipă dispar, se fac nevăzuţi, începând de la cei mai bătrâni. Isus se trezeşte singur cu adultera: “Femeie, unde sunt acuzatorii tăi? Nimeni nu te-a osândit?” “Nimeni, Doamne”. “Nici eu nu te osândesc. Mergi şi nu mai păcătui”. Privirea blândă cu care a învăluit-o, glasul dulce cu care i-a vorbit, a stârnit în inima femeii remuşcare, ruşine, căinţă. A plecat iertată, transformată lăuntric şi cu siguranţă că n-a mai păcătuit.

Isus era singurul fără păcat şi, prin urmare, singurul care ar fi avut dreptul să pună mâna pe piatră şi să arunce în femeia păcătoasă. Dar nu o face, deoarece, ca şi Tatăl, el nu vrea moartea păcătosului, ci vrea ca el să se convertească şi să aibă viaţă. “Eu nu am venit ca să judec, ci ca să mântuiesc”.

Această pagină a Evangheliei i-a derutat pe unii creştini. Au interpretat-o greşit, au distorsionat-o. Unii rigorişti, cum erau ereticii montanişti, au încercat să o scoată din canonul Scripturii autentice, inspirate, considerând că adulterul nu poate fi iertat de Biserică şi, deci, Isus nu putea să aibă o atitudine atât de tolerantă. Alţii, dimpotrivă, au găsit în gestul lui Isus o justificare a desfrâului, a adulterului: Isus e tolerant, înţelege omul şi nu face caz, nu condamnă desfrâul. Ceea ce este complet greşit. Nimeni nu detestă şi nu condamnă mai mult ca Isus păcatul, inclusiv păcatul de necurăţie, de adulter. Cuvintele spuse femeii adultere: “Mergi şi nu mai păcătui” este deja o condamnare a păcatului. El condamnă păcatul de necurăţie săvârşit chiar şi numai cu gândul, cu dorinţa: “Cine priveşte o femeie, dorind-o, a şi săvârşit cu ea adulterul în inima sa”. Dar Isus simte o milă nesfârşită faţă de omul căzut în păcat, încearcă să-l salveze, să-l scoată din păcat, să se convertească, să se împace cu Tatăl.

Vedem totodată în evanghelia de azi cum Isus vrea să îndrepte o mentalitate greşită care domina lumea în vremea aceea, anume, inegalitatea între femeie şi bărbat, discriminarea. Femeia prinsă în adulter e culpabilizată, e adusă la judecată spre a fi judecată şi condamnată la moarte. Dar bărbatul cu care păcătuise unde era? De ce a fost lăsat să-şi vadă de treabă? El nu era la fel de vinovat?

A apărut în timpurile noastre o mişcare de eliberare, de emancipare a femeii care luptă pentru egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul: e mişcarea feministă. Este vorba de a acorda femeii aceleaşi drepturi de a săvârşi aceleaşi fapte rele pe care le face şi bărbatul: fumează bărbatul, de ce n-ar fuma şi femeia? Divorţează bărbatul, de ce nu ar divorţa şi femeia? Intră în banda de drogaţi, de terorişti bărbatul, de ce nu ar intra şi femeia? E permis libertinajul bărbatului, de ce nu i-ar fi permis şi femeii? E disculpat bărbatul şi depenalizat de atâtea delicte, de ce nu ar fi şi femeia? Acest feminism nu a dus la eliberarea şi emanciparea femeii, ci la subjugarea şi degradarea ei totală. Isus a fost marele luptător împotriva discriminării: toţi oamenii sunt egali, dar nu în a săvârşi răul, ci în a săvârşi binele, pentru a creşte în demnitate.

Aflându-ne în Postul Mare, şi liturgia cuvântului din această duminică ne îndeamnă la înviere sufletească, la recunoaşterea sinceră a păcatelor noastre, la convertire, la încrederea în mila şi iertarea lui Dumnezeu. Dacă suntem sinceri cu noi înşine ne recunoaştem pe noi înşine în fariseii din Evanghelia de azi care stăpâneau mai bine decât politicienii noştri arta diversiunii: pândeau şi descopereau ca nişte detectivi de profesie păcatele altora, le condamnau, le trâmbiţau, îndreptând atenţia oamenilor spre alţii, spre a-şi acoperi propriile nelegiuiri, lăsând impresia că sunt oamenii cei mai neprihăniţi de pe lume, ba chiar rugându-se în gura mare: “Îţi mulţumesc, Doamne, că nu sunt ca ceilalţi oameni!” Suntem şi noi justiţiari necruţători ai altora. Aruncăm şi noi în alţii, dacă nu cu pietre, cu noroi; cu noroiul vorbirilor de rău, al bârfelor, al clevetirilor, al calomniilor, al criticilor şi condamnărilor fără drept de apel. Cuvintele noastre lovesc adesea şi provoacă răni mai dureroase decât pietrele. Isus ne spune şi nouă astăzi: “Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra… Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi… Făţarnicule, de ce vezi paiul din ochiul fratelui tău şi nu vezi bârna din ochiul tău?” Să punem mâna pe piatră, nu ca să o aruncăm asupra altora, ci ca să ne batem cu ea pieptul pentru propriile noastre păcate, aşa cum făcea sfântul Ieronim în peştera Betleemului, implorând de la Dumnezeu milă şi iertare.

 

* * *

 

Ceva nou

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

“Iată, voi face ceva nou, şi-i gata să se-ntâmple: să nu-l cunoaşteţi voi oare? Voi face un drum prin pustiu şi un râu prin locuri secetoase ca să adăp pe poporul meu cel ales.” (Is. 43, 16-21)

“Fraţilor, eu uit ce a fost în urma mea şi ţintesc numai spre cele de dinainte.” (Fil. 3, 8-14)

“… nimeni nu te-a osândit? Mergi şi să nu mai păcătuieşti.” (In. 8, 1-11)

Cuvântul care trebuie predicat astăzi are un subiect comun: noutatea. Sau mai bine spus, Dumnezeu ca autor al noutăţii.

Textul luat din prorocia lui Isaia se referă la trecut cu drumul deschis evreilor prin mijlocul mării. Însă amintirea primului Exod, slujeşte numai pentru a vorbi despre liberarea cea nouă, o revenire din robia babilonică, care actualizează şi chiar depăşeşte pe cea precedentă. Dumnezeu este acela, care face totdeauna “lucruri noi”.

Amintirea trecutului nu poate fi numai o simplă aducere aminte nostalgică ci reprezintă o cheie interpretativă a prezentului şi o încurajare de a înfrunta cu sentiment de încredere viitorul. Acum, noutatea senzaţională (“voi face un drum nou prin pustiu”), nu este lipsită de risc. Şi aici, fie-mi învoită o referire la criza actuală care apasă asupra bisericii. Într-un climat de dezorientare, de nesiguranţă şi de neîncredere, unii oameni par a fi obsedaţi şi preocupaţi de a ieşi din criză, fără ca ei s-o fi trăit în realitate şi mai ales fără a fi fost implicaţi direct în aceasta. Fără s-o fi înţeles.

Pentru a ieşi afară dintr-o încăpere trebuie ca mai întâi să fi fost complet înăuntrul acestei încăperi. Nu a asista din afară, într-o ţinută îngâmfată tipică judecătorilor sau doctorilor, care măsluiesc reţete miraculoase pentru toate bolile. În situaţii de felul acesta nu foloseşte la nimic marile hărţi geografice ale trecutului, cel puţin sunt insuficiente. N-au nici un rost toate mâzgâliturile şi vopsiturile cele noi care ascund îngâmfarea, neputinţa şi făţărnicia. Există fenomene inedite şi obstacole care nu au fost încă verificate de experţi. Nu se dau explicaţii vechi la probleme noi. Nu vă mai amintiţi de ceea ce a fost odată. Pentru circumstanţe dintre cele mai variate, nu există nici o soluţionare standardizată. Nu există nici un răspuns sigur care să se potrivească la toate cazurile.

În această privinţă, iluzia cea mai periculoasă este de a sta în aşteptare, static (sau limitându-ne a aplauda entuziaşti) toate fantasmagoriile pe care ni le-a prezentat cineva ca venite de sus. Nu. Departe de noi asemenea gânduri, deoarece calea cea dreaptă se descoperă numai mergând pe dânsa, şi ar fi vai de noi dacă am rămâne blocaţi la vreo intersecţie. Calea cea dreaptă nu se descoperă la masa de scris, la birou, nici din cărţi ori prin discuţii interminabile. Ci o vom descoperi numai atunci când ne vom hotărî cu curaj de a ieşi la câmp şi a pleca în explorare. Evident este o cale plină de riscuri, însă într-o atare situaţie dramatică riscul cel mai mare este acela a ne feri de riscuri. Desigur, aceasta este o hotărâre îndrăzneaţă, o aventură, dar credinţa nu este oare cea mai incomodă dar şi mai îmbucurătoare dintre aventuri.

Credinţa nu este un voiaj turistic, organizat cu programe bine definite. Credinţa ne oferă o siguranţă fundamentală, pe care numai Isus ne-o poate da. Dar El nu vine ca să ne mângâie sau să ne asigure. Nu. Dar face ceva mai mult. Ne deschide o nouă cale. Calea mântuirii care trece prin pustiu. Mergând pe această cale, noi nu vom greşi, nu ne vom rătăci cu toate că este plină de riscuri.

În lectura a II-a Sfântul Pavel ne vorbeşte despre “noutatea” lui personală în urma întâlnirii cu Isus, ba chiar de două noi noutăţi interdependente. Pentru a înţelege aceasta trebuie să ţinem cont de precedenta polemică, îndârjită dintre misionarii proveniţi din legea iudaică, care cu toate că îl predicau pe Cristos şi noutatea lui radicală, rămăseseră încă ataşaţi de lucrurile cele vechi ale legii (circumciziunea), şi îşi bazau propria lor mântuire, pe practicarea acestor observanţe, depăşită deja. Aceştia au fost definiţi: “Lucrătorii cei răi”, “câini”, “mutilaţi”. Sfântul Paul, tuna şi fulgera împotriva unora ca aceştia.

Acum, Sfântul Paul, care a fost un bun păzitor al legii mozaice, spune că tot ceea ce ar putea constitui slava şi mărirea lui le socotea ca pe o măturătură din clipa când l-a descoperit pe Cristos. Toate faptele lui cele bune de până atunci, le socoteşte ca pe o pierdere, în confruntare cu posibilitatea de a-l câştiga pe Cristos. Convertirea lui este o convertire adevărată a privirii, nu cu ochii îndreptaţi spre faptele bune din trecut ci spre misterul lui Cristos, adică spre patima, moartea şi învierea Lui. Sfântul Pavel nu se încrede în nevinovăţia lui care îi vine din lege, ci numai în dreptatea care vine de la Dumnezeu, bazată pe Credinţă. Nu dă nici o crezare propriilor sale posibilităţi şi nici în meritele câştigate, ci numai în “puterea învierii Domnului”. Convertirea lui este “o misiune a Paştelui”, care-l face să iasă din el însuşi din propriul lui orgoliu datorat propriilor virtuţi. În această ordine de idei păcatul nu ar consista numai în ceea ce am săvârşit rău dar şi în ceea ce am făcut bine în cazul când acesta ni-l atribuim nouă înşine. Apostolul ne mai spune că unica siguranţă şi încredere este reprezentată de ceea ce Cristos face pentru noi (şi noi în El).

Apoi, există şi a doua noutate. Sfântul Paul nu se socoate un parvenit, pentru că el a învăţat dificila artă de a uita tot ceea ce a lăsat în urmă (impedimente, munci persecuţii, riscuri). O asemenea comportare nu o poate avea decât numai acela care nu se mai uită înapoi, ci priveşte drept înainte. Aceasta este speranţa care-i dă puteri. Sfântul Paul nu se uită o clipă înapoi, ci ochii lui sunt mereu aţintiţi spre punctul de sosire, acolo unde îl aşteaptă Isus Cristos. Deci, deocamdată, nu posedarea ci căutarea. În domeniul credinţei, aplicaţiile sunt transparente şi tulburătoare.

Zadarnic lucru ar fi dacă ne-am opri spre a discuta dacă unul sau altul este credincios sau nu. Asta ar fi ca şi cum un alergător angajat într-o competiţie sportivă, s-ar opri din alergare spre a-şi da seama dacă aleargă sau nu. Noi nu posedăm credinţa ci suntem posedaţi de credinţă, ataşaţi de Cristos. Noutatea o aflăm şi în Evanghelia de astăzi prin antiteza stridentă dintre exigenţele neînduplecate ale legii şi strategia milostivirii actualizată de Isus. Acuzatorii îi tăgăduiesc femeii adultere posibilitate unei schimbări în bine. Cu pietrele pe care le au deja în mâini ei vor să îngroape nu numai trecutul, dar chiar şi persoana.

Cristos, prin iertarea Sa, lichidează definitiv trecutul, şi-i redă păcătoasei un viitor intact. Pedeapsa cerută de judecătorii inexorabili este sterilă. Iertarea lui Cristos este creativă. Aş vrea să subliniez numai acea particularitate: “Isus s-a plecat în jos şi scria cu degetul pe pământ”. Că ce anume a scris, evanghelistul nu ne spune, însă de-a lungul veacurilor mulţi sunt cei ce s-au întrebat că ce anume a scris Isus pe pământ cu acea ocazie: a scris El oare păcatele celor ce o învinovăţeau, numele bărbatului cu care păcătuise, porunca “să nu preacurveşti”, sau “să nu ucizi”! Prea puţină importanţă are conţinutul acelor scrise, deoarece, recile şi slinoasele precepte ale legii vechi sunt săpate în piatră, însă milostivirea nu poate fi scrisă pe nici un fel de materie dură. Noua lege a dragostei poate fi scrisă numai în inima omului.

 

* * *

 

Duminica a V-a Postul Mare (C)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Isus s-a dus pe Muntele Măslinilor. Dar, dis-de-dimineaţă, a venit din nou în templu şi tot poporul a venit la el. El s-a aşezat şi a început să-i înveţe. Cărturarii şi fariseii i-au adus o femeie prinsă în adulter. Au pus-o în mijlocul mulţimii şi i-au spus lui Isus: “Învăţătorule, femeia aceasta chiar acum a fost prinsă în adulter. Moise ne-a poruncit în Lege ca pe astfel de femei să le ucidem cu pietre; dar tu ce zici?” Dar lucrul acesta îl spuneau ca să-l pună la încercare şi să-l poată învinui. Atunci Isus s-a aplecat şi a început să scrie cu degetul pe pământ. Dar cum ei nu încetau să-l întrebe, el s-a ridicat şi le-a zis: “Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea”. Apoi s-a aplecat iarăşi şi a continuat să scrie pe pământ. Când au auzit ei cuvintele acestea, s-au retras unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni, până când a rămas Isus singur şi femeia care stătea în mijloc. Atunci Isus s-a ridicat şi a întrebat: “Femeie, unde sunt cei care te învinuiau? Nu te-a condamnat nimeni?” Ea a răspuns: “Nimeni, Doamne”. I-a zis Isus: “Nici eu nu te condamn. Mergi, şi de acum să nu mai păcătuieşti”. (Ioan 8,1-11)

În faţa unui astfel de text în care Isus Cristos nu se raliază acelor oameni care îi cer să condamne o femeie vinovată de adulter, până şi astăzi se nasc în mod spontan două atitudini diametral opus. Unii consideră că Isus a greşit profund atunci când i-a acordat iertarea unei femei care comisese un păcat atât de oribil pentru care cartea Leviticului (20,10) impunea pedeapsa cu moartea. Alţii, în schimb, nu numai că savurează maniera foarte abilă prin care Isus a ieşit din dilema prin care acei oameni încercau să-l pună la încercare pentru a-l putea învinui, ci, mult mai atenţi la dialogul cu femeia vinovată, apreciază infinita milostivire de care dă dovadă atunci când îi acordă o a doua şansă de viaţă cu condiţia, totuşi, de a nu mai păcătui. De bună seamă că doar aceia care au avut parte de iertare (mai ales a unei vinovăţii grave) ştiu să aprecieze gestul Mântuitorului.

Cert este că, în urma lecturii acestui text, câteva fraze ni se imprimă adânc în minte şi în suflet. Între acestea le putem menţiona următoarele:

Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea! (v. 7) Această frază, devenită proverbială, recunoaşte în mod implicit faptul că femeia este vinovată. În acelaşi timp, însă, ea îi provoacă pe acuzatori la o cercetare a cugetului cu privire la starea lor morală. Or, postul mare este tocmai un astfel de timp privilegiat de întâlnire cu Dumnezeu, un moment al adevărului, al mărturisirii vinovăţiei noastre. În acest caz femeia adulteră reprezintă umanitatea noastră păcătoasă.

Nici eu nu te condamn. (v. 11) Pentru creştinul care se vrea a fi un ucenic al lui Isus Cristos, dezvăluirea propriului păcat trebuie să trezească într-însul un sentiment de încredere totală în Acela care nu a venit să judece (să condamne), ci să mântuiască. Prin urmare, în orice situaţie în care ne simţim vinovaţi dar mai ales în cadrul sacramentului spovezii ori la începutul sfintei liturghii trebuie să lăsăm ecoul cuvintelor lui Isus să ne sune în urechi (şi în inimi), Nici eu nu te condamn.

Mergi, şi de acum să nu mai păcătuieşti! (v. 11) Domnul care se milostiveşte de noi, ne cere, totuşi, să o convertire activă. După ce am obţinut iertarea, nu putem să nu ne ataşăm de El şi, din acel moment, să nu îndepărtăm de noi tot ceea ce a distrus comuniunea noastră cu El. În acest sens sfântul Pavel ne este oferit ca model al oricărui creştin ce se angajează cu seriozitate în drumul său de convertire. Acum le socotesc că sunt ca o pierdere faţă de înălţimea cunoaşterii lui Cristos Isus, Domnul meu… Pe el vreau să-l cunosc şi puterea învierii lui, să fiu părtaş la suferinţele pătimirii lui şi să mă asemăn cu el întru moarte, în speranţa că voi putea ajunge la învierea din morţi. (Fil 3,8.10)