Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a V-a din Post
Anul B (A, C)
Lecturi:
Ieremia 31,31-34
Evrei 5,7-9
Ioan 12,20-33

Ioan 12,20-33

Printre cei care au urcat să se închine de sărbători erau unii greci. Aceştia au venit la Filip, care era din Betsaida Galileii, şi l-au rugat: “Domnule, vrem să-l vedem pe Isus”. Filip s-a dus şi i-a spus lui Andrei, iar Andrei şi Filip au venit şi i-au spus lui Isus. Isus le-a răspuns: “A venit ceasul ca Fiul Omului să fie glorificat. Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult. Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde; cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta o păstrează pentru viaţa veşnică. Dacă îmi slujeşte cineva, să mă urmeze, iar acolo unde sunt eu va fi şi cel care mă slujeşte. Dacă îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti. Acum sufletul meu este tulburat şi ce voi spune: Tată, salvează-mă de ceasul acesta? Însă tocmai pentru aceasta am ajuns la ceasul acesta. Tată, preamăreşte numele tău!” Atunci a venit o voce din cer: “L-am preamărit şi iarăşi îl voi preamări”. Mulţimea, care stătea acolo şi care auzise, spunea că a fost un tunet; alţii ziceau: “Un înger i-a vorbit”. Isus a răspuns: “Nu pentru mine a răsunat vocea aceasta, ci pentru voi. Acum are loc judecata acestei lumi; acum conducătorul acestei lumi va fi aruncat afară, iar eu, când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine”. Spunea aceasta ca să arate de ce moarte avea să moară.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Jacques Sylvestre, O.P.
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Lucian Păuleţ
FSC
pr. Alessandro Pronzato

 

* * *

 

Dacă bobul de grâu nu moare

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Filosoful grec Socrate este considerat ca unul dintre cei mai înţelepţi oameni din toate timpurile. Acest om care a trăit între anii 470 şi 399 îC şi-a dedicat viaţa demascării ignoranţei, ipocriziei şi a orgoliului la confraţii lui atenieni şi chemării lor la o radicală re-examinare a vieţii. “Viaţa ne-examinată”, a spus el, “nu merită să fie trăită”. El a atacat opiniile populare cu privire la religie şi politică şi a căutat să îi aducă pe oameni la o mai bună înţelegere a virtuţii, dreptăţii, pietăţii şi a conduitei corecte. A atras mulţi discipoli, în special din rândul tinerilor. Însă cei de la putere l-au arestat, l-au judecat şi l-au condamnat la moarte. A fost acuzat de false învăţături cu privire la stat, că a propagat idei revoluţionare şi a corupt tinerii din Atena. Familia şi prietenii lui au dorit să intervină pentru a răsturna sentinţa dar el nu i-a lăsat. Avea opţiunea să plece în exil din Atena, dar nu a dorit. A acceptat în schimb să bea otrava şi să moară. Generaţiile următoare de greci au ajuns să îl considere pe Socrate un martir pentru adevăr. Ei au hotărât să nu mai persecute pe nimeni în baza convingerilor lui.

În timpul lui Isus grecii au ajuns unul dintre popoarele cele mai liberale în gândire din lume. Diferite tradiţii religioase şi filozofice au înflorit în mijlocul lor şi au concurat pentru popularitate. Vedem în Evanghelia de astăzi că în mijlocul mulţimilor care au venit în Ierusalim pentru sărbătoarea Paştilor se aflau şi câţiva greci. Nu le-a luat mult acestor greci să vadă că nu toate mergeau bine la Ierusalim. Astfel că au mers să îl vadă pe Isus. De ce au dorit oare să îl vadă? Deşi Ioan a spiritualizat oarecum relatarea, dând astfel impresia că ei au venit pentru a căuta să fie primiţi în “trupul” lui Cristos (Ioan 12,32), este mai probabil ca ei să fi venit pentru a-l avertiza pe Isus cu privire la gravitatea pericolului care îl înconjoară şi a-i sugera să plece cu ei în Grecia, pământul libertăţii. Răspunsul pe care l-a dat Isus la cererea lor arată că era vorba într-adevăr despre moartea lui iminentă şi că El a ales să rămână şi să o înfrunte în loc să caute un mod de a scăpa.

Mulţi oameni văd moartea ca pe o întrerupere a vieţii şi misiunii lor. Însă Isus a văzut moartea ca împlinirea vieţii şi misiunii Sale. De multe ori în trecut oamenii plănuiseră să îl prindă, dar Isus a scăpat întotdeauna din mâinile lor deoarece “nu venise încă ceasul Lui” (Ioan 7,30; 8,20). Acum însă a venit ceasul Său. “A sosit ceasul ca să fie preamărit Fiul Omului… Dar ce să zic, «Tată, scapă-mă de ceasul acesta?» Nicidecum! Căci tocmai de aceea am ajuns la ceasul acesta” (Ioan 12,23.27). Isus foloseşte parabola bobului de grâu pentru a explica faptul că fugind de moarte atunci când vine ceasul, nu facem decât să ne limităm viaţa şi misiunea (“rămâne singur”), în timp ce dăruindu-ne pe noi înşine până la moarte atunci când vine ceasul, o sporim (“aduce mult rod”). Astfel, Isus refuză în mod categoric să caute orice ajutor, uman sau divin, pentru a-şi prelungi viaţa pe pământ dincolo de voinţa Tatălui Său. Glasul din cer confirmă că această decizie este într-adevăr voinţa lui Dumnezeu şi că pentru Isus, slujitorul fidel al lui Dumnezeu, moartea şi slava sunt într-adevăr două feţe ale aceleiaşi medalii.

Această relatare trebuie să fi constituit o încurajare puternică în credinţă pentru creştinii persecutaţi cărora le-a scris Ioan. Le arăta că doar prin supunerea lui Isus la o moarte nemeritată ei beneficiază de credinţă şi mântuire. Dar apoi continua reamintindu-le cuvintele lui Isus că ucenicii Lui trebuie să meargă pe urmele Lui până la moarte. “Cine-şi iubeşte viaţa o va pierde, iar cine-şi urăşte viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică. Dacă-mi slujeşte cineva, să mă urmeze pe mine, şi unde sunt eu, acolo va fi şi slujitorul meu” (Ioan 12,25-26). Unde este Isus? Este în slavă. Însă pentru a ajunge acolo a trebuit să treacă prin porţile morţii în ascultare faţă de voinţa lui Dumnezeu. Aceasta este povestea. Aceasta trebuie să fie şi povestea noastră.

 

* * *

 

A sunat ceasul

Autor: pr. Jacques Sylvestre, O.P.
Traducere: sr. Agnes Valentin
Copyright: ProFamilia.ro

Elinii veniţi să se închine de Paşte la Ierusalim nu l-au cunoscut pe Isus, dar au auzit vorbindu-se despre El. Dacă l-au cunoscut, aceasta se datorează predicării apostolilor, Veştii celei Bune care a ajuns până la ei. “Vrem să-l vedem pe Isus”, cer ei. Pentru Isus, cererea sună ca o bătaie de clopot: ceasul mult aşteptat a sosit (cf. Ioan 2,4; 7, 6.8.30; 8,20). Este vorba de ceasul “Fiului Omului”, ceasul slăvirii Lui, strălucire a prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului său, revelată prin Patimile şi Învierea Fiului. Găsind, după moartea lui Isus, mormântul gol, ucenicul “a văzut şi a crezut”. Cererea păgânilor, sunând ca o recunoaştere a ceea ce poate El fi, implică aşadar pentru Isus ceasul glorificării sale prin moarte şi înviere.

Mica parabolă care urmează ilustrează aceasta: bobul de grâu, adică Isus, va aduce roade bogate străbătând moartea şi va putea astfel reda viaţa tuturor oamenilor. Putem adăuga scurtei parabole pe cea a bobului de muştar (Marcu 4,30-32): sămânţa care devine mai mare decât toate plantele din grădină, într-atât încât toate păsările cerului se pot adăposti în crengile ei. Inspirată de visul lui Daniel (Daniel 4,7-9), parabola din Evanghelie anunţă accesul păgânilor în Împărăţie. Însă, la fel ca şi pentru Cristos, drumul lor către slava veşnică trece prin moarte şi aşa va fi pentru toţi discipolii din toate timpurile. Dacă bobul de grâu nu cade în pământ şi nu moare…

Aluzia la propria sa intrare în slavă, trecând prin moarte şi înviere, tulbură sufletul lui Cristos, mai exact, întreaga sa persoană se cutremură. Scena pe care o relatează Ioan, petrecută între prieteni, este echivalentul agoniei din Ghetsimani aşa cum o descriu Matei, Luca şi Marcu.

Cuvântul lui Cristos “şi ce voi spune” traduce intensitatea unei drame psihologice pe care evangheliile sinoptice o exprimă prin sudoarea de sânge. Cine va putea descrie cât de greu a atârnat pentru Cristos “ceasul”, “ceasul lui”, care tocmai a bătut?

El poartă pe umeri mântuirea tuturor oamenilor cu toată profunzimea şi dramatismul ei. Însă chiar dacă acceptarea acestui “ceas” e spre slava Tatălui său, ea rămâne pentru Isus o aberaţie. Iar la rugăciunea sa de Fiu, într-una din puţinele dăţi în cea de-a patra evanghelie, se face auzit glasul Tatălui: “L-am preamărit şi iarăşi îl voi preamări”. În faţa unui asemenea har, cu o revelaţie personală de o asemenea intensitate luminoasă, cum s-ar mai putea opune?

În pasajul acesta, “ceasul” lui Isus constituie centrul de interes. El va desemna împlinirea misiunii lui: revelaţie şi mântuire. Toată existenţa lui Isus apare orientată către acest “ceas”. Gravitatea ceasului este desigur subliniată în chip incomparabil de adverbul “acum”: “Acum are loc judecata acestei lumi; acum conducătorul acestei lumi va fi aruncat afară”. De evenimentul care urmează atârnă întregul destin al omenirii. Ceasul lui Isus este ceasul judecăţii. Iar judecata are ca obiect adeziunea noastră, prin credinţă, la “ceasul” lui Isus, la misterul morţii şi învierii Domnului. Credinţa nu are doar minunile drept obiect, ci îmbrăţişează întreaga taină a lui Isus ridicat în slavă şi viu, mort şi înviat.

Oare zilele sfinte în care intrăm vor fi pentru noi “ceasul” revelaţiei şi al mântuirii, aşa cum au fost pentru Isus? După atâta vreme, “a venit ceasul”.

 

* * *

 

Moartea morţii

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Câte ştim despre moarte până în prezent este prea puţin. Din acest motiv ne umplem de spaimă în faţa morţii. Nu-i spusă chiar în zadar sintagma: Omul, cât trăieşte, învaţă; la urmă, tot prost moare. Există o moarte de care ne temem şi nu ar trebui să ne temem; aceasta este moartea trupească. Dar mai există o altă moarte, cea sufletească prin păcat, pe de altă parte, de care ar trebui să ne temem şi nu ne temem.

De emoţie, pe care o provoacă moartea trupească, a fost cuprins şi Isus: Acum sufletul meu este tulburat, spune el ucenicilor; iar în grădina Măslinilor adaugă: Sufletul meu este trist de moarte (Mt 26,38). De ce era tulburat şi trist? Ştia doar că va învia; ştia că după moarte este adevărata viaţă, viaţa veşnică; ştia că Tatăl îl iubeşte, că orice-i va cere, îi va da. Isus ştia multe în preajma morţii sale şi s-a cutremurat atât de mult. Referindu-se la moartea lui Isus, autorul Scrisorii către Evrei a spus: în zilele trupului său, el a adus, cu strigăt tare şi cu lacrimi, cereri şi rugăciuni către cel care putea să-l mântuiască de moarte şi a fost ascultat pentru evlavia sa (5,7).

Cum a fost mântuit de moarte, dacă totuşi a murit pe cruce? Nu de această moarte trupească se temea Isus, ci de moartea veşnică, de chinurile iadului, deşi ştia că nu va ajunge acolo, chiar dacă a luat asupra sa păcatele lumii întregi, dar sunt atât de groaznice încât trebuie să înfioreze orice suflet numai la gândul că cineva ar putea ajunge acolo, fiindcă acolo se simte groaza izolării totale de Tatăl, de izvorul a tot binele. Cristos a fost ascultat pentru evlavia sa, nu însă înainte de a gusta această groaznică izolare din partea Tatălui pe lemnul crucii, când a strigat cu glas puternic, cu lacrimi de sânge, cu cereri şi rugăciuni în numele întregii omeniri: Eloi, Eloi, lama sabahtani? adică Dumnezeul meu, Dumnezeu meu, pentru ce m-ai părăsit? (Mc 15,34).

Cristos s-a cutremurat şi de moartea celor ce refuză credinţa în viaţa veşnică şi o vor pierde; s-a cutremurat pentru a ispăşi pedeapsa pe care o merită cei răi, dar care se căiesc de păcatele lor şi îşi vor păstra viaţa (cea nouă) pentru viaţa veşnică, fiindcă, oricâtă pocăinţă am face, nu putem repara şi cu atât mai puţin nu putem merita ceea ce este veşnic; s-a cutremurat Isus şi pentru a îndulci chinurile morţii noastre trupeşti, fiindcă, în mod obişnuit, cu cât ne apropiem mai mult de moarte, cu atât mai mult se trezeşte în noi dorinţa de a şti dacă vom supravieţui sau nu, fiindcă învăţătura ateilor că o dată cu moartea, toate se termină, lasă emoţii în orice suflet, şi atunci dorim un semn prin care să fim convinşi că există un dincolo.

Platon, marele filozof grec (428-342), susţine preexistenţa sufletelor şi, când un suflet intră într-un trup şi se zămisleşte, apoi se naşte copilul, noua fiinţă umană intră în viaţa aceasta ca într-un somn plin de visuri, uitând tot ce ştia mai înainte, aşa cum seara, când ne culcăm şi dormim, uităm tot ce s-a petrecut în timpul zilei. Moartea este ca trezirea din somn la viaţa pe care o avea înainte de a se naşte. Cartea tibetană a morţilor prezintă arta de a muri şi conţine o mulţime de informaţii cu privire la etapele ulterioare ale vieţii de după moarte. Dar, dat fiind faptul că moartea este o experienţă unică pentru fiecare individ – fiecare moare singur, fără martori, chiar dacă ar fi în jur mii de persoane, nici una nu-l poate însoţi ca ghid. Din acest motiv omul caută mereu un semn venit de sus. Isus însuşi a dorit acest semn de preamărire a numelui său în preajma morţii şi l-a obţinut, nu numai pentru sine, cât mai ales pentru noi, prin glasul venit din cer, care a spus: L-am preamărit şi iarăşi îl voi preamări. Numele lui Dumnezeu este scris în însăşi existenţa noastră prin Duhul Sfânt, Duhul vieţii şi Isus a primit garanţia mântuirii noastre prin glasul venit din cer. Mulţimea care l-a auzit a zis: A fost un tunet. Alţii ziceau: I-a vorbit un înger. Isus a lămurit sensul semnului: Nu pentru mine s-a făcut glasul acesta, ci pentru voi. Dat fiind faptul că semnul a fost pentru noi, glasul venit de sus nu s-a stins în negura veacurilor, el îşi face auzit ecoul până în zilele noastre. Nu cred că este om care să nu-l fi auzit sau să nu-l audă cel puţin o dată în viaţă, sub diferite chipuri (Exemple avem multe, îmi amintesc de prof. Dumitru Mărtinaş, autorul cărţii Originea ceangăilor din Moldova, cum, pe când se afla la Buzău, într-o iarnă, mergând pe trotuar, a auzit un glas: Treci pe partea cealaltă! Fără să vadă pe cineva, strada fiind pustie, şi-a continuat drumul, când aude din nou aceeaşi poruncă. A trecut strada şi, pe partea trotuarului pe care mersese mai înainte a căzut de pe un acoperiş un ţurţur de gheaţă cu zăpadă. L-ar fi omorât, dacă n-ar fi trecut dincolo). Un medic şi profesor de filozofie, un om de ştiinţă, R. Moody, în cele două cărţi ale sale, Viaţa de după viaţă şi Noi lumini, aduce o mulţime de fapte care confirmă ecoul acelui glas din cer. Mulţi dintre cei care au avut o moarte clinică şi apoi au revenit la viaţă au povestit ceea ce au auzit şi au văzut la începutul vieţii de dincolo. Iată o mărturie: În timp ce totul începea să se întunece, am auzit un sunet pe care nu-l pot descrie; era ca un ropot de tobă, un sunet năvalnic, ca un torent care se prăvale printr-un defileu. Simţeam că urc, eram la aproximativ un metru deasupra trupului meu, astfel încât îl puteam vedea: eu eram acolo, iar oamenii încercau să mă reanimeze. Nu-mi era teamă. Nu sufeream. Pace totală. După o secundă sau poate două, parcă

m-am întors din nou şi am luat-o iarăşi în sus. Era întuneric, ca într-o vizuină sau într-un tunel; şi apoi a apărut acea lumină strălucitoare. Era din ce în ce mai strălucitoare şi am avut impresia că o traversez. M-am trezit dintr-o dată în altă parte, dincolo, învăluit într-o lumină aurită, foarte frumoasă. Nu reuşeam să-i descopăr izvorul… venea de pretutindeni. Era şi muzică. (din Noi lumini). Orice om revenit la viaţă dintr-o astfel de experienţă, îşi trăieşte viaţa altfel: bogată în fapte bune, ca să-şi asigure un loc în viaţa de după această viaţă.

Spuneam mai înainte că în fiecare se aude ecoul acelui glas venit de sus într-o formă sau alta. Mulţi nu au curajul să-şi împărtăşească experienţa de teama de a fi socotiţi paranoici şi luaţi în râs. Chiar sfântul Paul, pe când povestea guvernatorului Festus şi regelui Agripa experienţa sa de pe drumul Damascului şi acel glas: Saule, Saule, de ce mă prigoneşti? Festus s-a ridicat şi a strigat: Paule, eşti nebun! Învăţătura ta multă te duce la nebunie! (Fap 26,24). Este adevărat că unii se pot înşela prin halucinaţii, dar nu putem şi nici nu avem dreptul să punem la îndoială buna-credinţă a multora, de aceea spune William James: Nu este mai raţional să refuzi a crede, de teama de a te înşela, decât de a-ţi întemeia credinţa pe speranţa de a avea dreptate.

Din punct de vedere religios, Isus, vorbind despre moartea care aduce roade, nu face altceva decât să condamne moartea la moarte.

Savanţii caută să învingă moartea prin ştiinţă. Este posibil? Este posibil, fiindcă nu există credinţă în moarte, ci ştiinţă; astfel, eu nu cred că voi muri, ci ştiu sigur. Moartea, fiind un adevăr de ştiinţă, de ce n-ar fi învinsă de ştiinţă? Oricum, până în prezent cheia succesului asupra morţii o deţine iubirea. Isus învinge moartea fiindcă Tatăl îl iubeşte deoarece îi preamăreşte numele; iar Isus îl iubeşte pe Tatăl

şi-i împlineşte voinţa mereu, întotdeauna. Aceasta ne-o arată toate lecturile de la Liturgia cuvântului de azi. Cunoscând iubirea care ne iartă, vom fi recunoscători prin iubirea care nu moare (lectura I-a); Isus s-a desăvârşit în iubire când, de pe cruce, a iertat chiar şi pe călăi (lectura a II-a); pe cine cinsteşte Tatăl, acela învinge moartea; or, Tatăl îl cinsteşte pe Fiul şi i-a dat biruinţă asupra morţii.

Întrucât istoria sfinţilor ne arată că putem păşi pe urmele lui Isus, iertând greşiţilor noştri, desăvârşindu-ne în iubire, avem toată siguranţa că prin moarte vom trăi. Tatăl ne-a dat viaţa pământească prin creaţie; Fiul ne-a adus viaţa nouă prin întruparea sa şi ne-o împarte prin sfintele taine, mai ales prin sfânta Euharistie, iar Sfântul Duh ne dă viaţă din viaţa sa care durează veşnic, spre gloria Preasfintei Treimi.

Să-l preamărim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt în toate zilele vieţii noastre şi Dumnezeu ne va preamări, ca să fim ca îngerii săi din ceruri, prin moartea şi învierea lui Isus. Amin.

 

* * *

 

Vrem să-l vedem pe Isus

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Marilor autori antici (Eschil, Sofocle, Virgil, Ovidiu etc) şi chiar celor mai moderni le putem cunoaşte sufletul, îi putem vedea, din şi în operele lor. Pe Isus îl putem cunoaşte din capodopera scrisă cu proporiul sânge pe lemnul Crucii: Când voi fi înălţat, toate le voi targe la mine, la cunoaşterea Mea şi cine mă va cunoaşte pe mine, îl va cunoaşte pe Tatăl. Un tablou renumit îl prezintă pe Isus răstignit pe Calvar şi în spatele crucii pe Tatăl care susţine crucea. Vrea să spună că Tatăl însuşi este răstignit cu Fiul pe lemnul revelaţiei divine care devine smenul tăriei şi puterii lui Dumnezeu (cf. Rom 1, 16).

Câţiva greci îl caută şi vor să-l vadă pe Isus (In 12, 20-33). De obicei grecii caută înţelepciune (1Cor 1, 22). Structura lor religioasă este foarte raţionalistă (dacă ne amintim de Teodicea lui Aristotel şi Platon). Grecii antici respingeau învierea morţilor ca fiind nedemnă de om şi chiar absurdă, fiindcă prin înviere ar însemna să-şi reia trupul cu suferinţele lui care constituie o povoară continuă în cârca raţiunii şi apoi ar duce la o aglomerare atât de mare de oameni pe pământ că s-ar călca în picioare unui pe alţii.

De ce s-a bucurat Isus la veste că grecii îl caută?

Venirea lor la Isus arată insuficienţa raţiunii în faţa misterelor vieţii; că înţelepciunea lor este nebunie înaintea lui Dumnezeu, iar ceea ce ei consideră “absurd şi nedemn” se arată înţelepciune divină prin Cruce (1Cor 1, 18-25) care va sta de-a pururi la temelia noii alianţe dintre Dumnezeu şi oameni.

Bucuria lui Isus în faţa acestui plan divin se transpune în rugăciune: Părinte, premăreşte numele tău!, adică: Preamăreşte Numele pe care tu mi l-au dat; «Şi numele lui va fi Isus» (Lc 2,21). Isus cere premărirea numelui său prin înţelepciunea Crucii. Unei astfel de rugăciuni Tatăl îi răspune: L-am premărit şi îl voi premări. L-a premărit în actul Întrupării şi-l va premări în Misterul pascal, dându-i un Nume care este mai presus de orice nume, ca în Numele lui Isus să se plece tot genunchiul, al celor din cer, al celor de pe pământ şi al celor de dedesubt (Fil 2, 9 ş.u).

În numele lui Isus înţelepciunea lumii îşi va pleca ghenunchii. Acest adevăr îl exprimă Isus în cuvintele Acum s-a făcut judecata acestei lumi; principele neascultării va fi dat afară din inimile oamenilor şi eu, prin ascultarea faţă de Tatăl de a urca pe Cruce, îi voi atrage pe toţi la mine, la ascultare, adică la înţelepciunea inimii, la iubire, la cunoaşterea iubirii Tatălui pe care a pus-o la temelia noii alianţe.

Iată, toată lumea s-a luat pe urma lui (In 12, 19), toţi vor crede în el (id. 11,48). Teama iudeilor intuia forţa Crucii lui Isus. Şi, cum spune sintagma: «De ce te temi, de aceea nu scapi», fiindcă tocmai ei vor fi instrumetele inconştiente de care Dumnezeu se va folosi pentru ca toţi să meargă după el, fiindcă L-au răstignit.

Orice nebunie are o doză mai mare sau mai mică de mister, pe când nebunia Crucii este atât de mare încât poate cuprinde un mister de necuprins, pe Dumnezeu în misterul iubirii sale. Misterul este acela care fascinează facultăţile spirituale ale omului, care îl pune în contradicţie cu sine însuşi, aşa cum spune cineva care privea la nişte pachete mari şi frumos ambalete: Nu mă interesează ce este în ele, dar vreau să ştiu. În faţa misterului lui Cristos grecii nu puteau rămâne indiferenţi: nu-i interesa, dar voiau să ştie, să vadă, să acumuleze ştiinţa experimentală prin văz. Numai că înţelepciunea lui Isus, înţelepciunea Crucii fiind, nu se dobândeşte prin văz, ci prin credinţă. De aceea se pare că Isus nu le-a satisfăcut cerinţa. Evanghelistul nu aminteşte de nici un fel de întâlnire dintre Isus şi greci. Isus i-a lăsat să-l vadă pe el prin ucenicii săi după învierea sa. Misterul ucenicilor le putea descoperi misterul său: înţelepciunea Crucii care îşi are izvorul din iniţiativa lui Dumnezeu şi se revarsă în lume prin darul credinţei: Cine mă vede pe mine, îl vede pe Tatăl (In 14, 9). Descoperirea acestui mister începe pe Calvar odată cu despachetarea de trup. Tocmai pentru acest motiv al despachetării spune Isus că a sosit ceasul său, ceasul pătimirii glorioase din care orice grec, orice păgân, asemenea soldatului care i-a străpuns coasta, poate constata că mortul este mai mult de cât viu şi poate proclama cu toată convingerea: Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu (Mt 27, 54; Mc 15, 39; Lc 23, 47).

Evanghelistul Ioan ţine să facă această remarcă asupra glasului venit din cer, că nu era destinat lui Isus, care toate le ştia, ci pentru cei care vor crede în El, ca să ştie că Tatăl este sufletul tuturor faptelor lui Fiului, că le aprobă şi se identifică cu ele. Alţii n-au auzit acel glas datorită faptului că nu erau credincioşi (cf. CBL p. 1384). Dacă grecii l-au auzit, n-au mai trebuit să insiste să-l vadă pe Isus, fiindcă au putut experimenta pe viu inferioritatea înţelepciunii lor, cu atât mai mult cu cât şi zeii le cereau îmbrăţişarea suferinţelor pentru a ajunge la înţelepciune (cf. CBL p. 1779).

Lectura a II-a (Evr 5, 7-9) spune că Isus a învăţat ascultarea şi a devenit cauză de mântuire veşnică. A învăţa înseamnă a afla ceva ce mai înainte nu se ştia. Isus cunoştea ascultarea divină prin naşterea din veci din Tatăl, dar pe pământ, ca Fiul omului, a învăţat ascultarea ca pocăinţă datorată păcatului. Ne având păcat, Isus nu cunoştea suferinţa, dar, ascultând din veci chemarea Tatălui, a luat asupra sa păcatele oamenilor şi a învăţat ce este ascultarea care aduce armonia frântă de păcat. «Păcatul înseamnă uitarea lui Dumnezeu şi prezenţa creaturilor în mintea noastră, fără a le perecepe înţelesul, datorită căruia omul se mişcă pe terenul ateismului practic» (Tomas Spidlik, Calea spiritului, Ed. Ars Longa, Iaşi 1996, p. 58). «Ceea ce este cel mai trist în această stare e că omul pierde încrederea în sine însuşi. Este logic: cine nu crede în Dumnezeu nu crede nici în chipul său, care este omul. Păcătosul a pierdut simţul de a fi capabil să îşi stăpânrească singur propriile patimi» (id. 59). «Cel care a pierdut scumpă aducere aminte de Dumnezeu pierde şi conştiinţa propriului păcat şi este incapabil de a spune: Doamne Isus Cristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul!. Ne putem închipui o nenorocire mai mare?» (id. p. 60). Dar, pentru a ajunge să înţelegem noi toate acestea, a trebuit ca Isus să înveţe ascultarea, ca Tatăl să poată pune în inimile noastre legea noii alianţe şi să nu-şi mai amintească de păcat, aşa cum ne-a făgăduit prin profetul Ieremia (Lectura I-a; 31, 31-34).

Sensul sufletului îl găsim în legea iubirii scrisă de Dumnezeu în inimă. Vechea alianţă avea în vedere sensul trupului şi se baza pe legea conservării naturale: Dacă vei asculta, îţi voi înmulţi neamul ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării (Gen 22, 17). Noua alianţă se bazeză pe cunoaştere, pe înlăturarea păcatului, a acelei structuri naturale despre care am amintit în duminica trecută, conform învăţăturii sfântului Paul, omul se naşte incomplet ca fiinţă voită de Dumnezeu, şi se realizează prin propria trăire istorică bazată pe acea cunoaştere pornită din inimă, din iubire. Prin urmare, cuvântul spus de Isus: Tatăl meu lucrează şi eu lucrez (In 5, 17) vrea să spună că iertarea nelegiuirii şi uitarea păcatului fac parte din planul creaţiei lui Dumnezeu şi cere cooperare din partea omului. Conlucrarea omului îşi găseşte plinătatea în Cristos, el este INIMA întregii omeniri în care a Dumnezeu a revărsat toate comorile înţelepciunii şi ale ştoiinţei (Col 2,3), prin el Dumnezeu este Dumnezeul inimii noastre şi noi poporul său, aşa cum bine o recunoaşte Autorul Scrisorii către evrei (9, 11), că Isus a apărut în perofeţia lui Ieremia ca preotul bunurilor viitoare şi de sfântul Paul în Scrisoarea către corinteni când la Cina de taină a luat paharul, zicând: Acest pahar este noul legământ, în sângele meu şi cooperarea noastră este recerută de Isus în continuare: Ori de câte ori veţi face aceasta, s-o faceţi în amintirea mea! (1Cor 11, 25).

«În timpul riturilor, misterele vieţii şi ale patimilor Domnului nu sunt doar comemorate, ci sunt prezente în misterele Bisericii, astfel că la Crăciun, Isus se naşte cu adevărat şi la Paşti învie din morţi [...], aici este vorba de retrăirea realităţii trecutului devenit veşnic. [...]. Din Euharistie, această misterioasă şi eternă forţă pătrunde, progresiv, în toate riturile şi rugăciunile Bisericii, pentru că în toate, într-un anumit mod, Cristos este prezent» (Tomàs Spidlik, Izvoarele luminii, Ed. Ars Longa, Iaşi 1994, p. 469).

Doamne, Dumnezeul nostru, ne-am rugat la începutul acestei sfinte liturghii în care ne pregătim să împlinim porunca lui Isus de mai sus, te rugăm, ajută-ne să-l urmăm cu bucurie pe Fiul tău, care din iubire şi-a dat viaţa pentru mântuirea lumii.

Dacă Isus şi-a dat viaţa pentru mântuirea lumii, înseamnă că ne iubeşte şi datoria noastră este să-l ascultăm, să-l urmăm cu bucurie, cu iubire şi la rândul nostru să ne jertfim pentru mântuirea fraţilor noştri. Toate le facem când ne împărtăşim, deoarece răspundem mereu alianţei veşnice iniţiată de Dumnezeu pentru mântuirea lumii.

 

* * *

 

A V-a duminică din Post (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Nimeni nu are o iubire mai mare decât cel care îşi dă viaţa pentru prieteni (In 15,13).

20 iulie 1941, un prizonier din blocul 14 din Auschwitz nu răspunde la apel: a reuşit să fugă. Comandantul lagărului ordonă scoaterea a zece deţinuţi.

Dintre cei sortiţi morţii, unul izbucneşte în plâns:

- Copilaşii mei… soţia mea…

Atunci, dintre deţinuţii înţepeniţi în locurile lor, se desprinde hotărât numărul 16670 şi cere:

- Eu nu am copii. Aş vrea să îl înlocuiesc pe tovarăşul care plânge. A fost acceptat.

A fost aruncat împreună cu ceilalţi în buncăr pentru a muri de foame. I-a însoţit pe colegii lui, unul câte unul, în ceruri, uşurându-i cu încrederea în Dumnezeu şi cu rugăciunea.

La 14 august a fost exterminat cu o injecţie de acid fenic şi aruncat în cuptoarele crematoriului. Se numea pr. Maximilian Kolbe, franciscan polon, fondatorul Armatei Albe: două milioane de credincioşi care doresc ca zâmbetul Mamei lui Dumnezeu să facă lumea mai umană.

În 1971, la Sfântul Petru, la beatificarea pr. Maximilian, cel mai emoţionat era fostul sergent polon Francisc Gajownieczek, salvat de gestul de iubire maximă, apărut în lagărul morţii din Auschwitz.

2. Tema

Isus moare din iubire faţă de toţi oamenii.

3. Mesajul zilei

Isus moare din iubire.

- Inima porunceşte deseori lucruri pe care mintea întârzie să le înţeleagă.

- Bunătatea, deseori, porunceşte lucruri care depăşesc dispoziţiile legii.

- Cunosc un băiat la care a ţipat învăţătoarea, pentru că a vorbit în timpul orei. Ce spusese? Îl atenţionase pe colegul său de bancă să nu se sprijine de spătarul scaunului, pentru că era o pată de cerneală. Normal, învăţătoarea nu ar fi făcut lucrul acesta dacă ar fi ştiut motivul delictului. Dumnezeu ne vorbeşte în prima lectură despre o alianţă nouă, nu scrisă pe sulurile Legii, ci în inimi: “Voi pune legea mea în sufletele lor, o voi scrie în inima lor”.

- Isus urma doar legea inimii, de aceea a intrat deseori în conflict cu conducătorii religioşi evrei ai timpului său. Spuneau: “Nu îţi este permis să ierţi… Nu este permis să mergi cu cei răi etc.” În schimb, Isus mergea la cei care aveau cea mai mare nevoie de iubire. De aceea, a fost condamnat la moarte, ca trădător al religiei.

Isus moare pentru toţi.

- Isus a avut conflicte cu conducătorii evreilor şi pentru că nu putea înghiţi discriminările religioase, morale şi sociale: Dumnezeul cerului este Tatăl tuturor; toţi oamenii sunt egali în faţa Lui şi fraţi între ei.

- Evreii, deţinători ai adevăratei religii, făceau discriminări, de exemplu, cu păgânii idolatri.

- Isus, în schimb, i-a iubit şi a vrut să îi aibă lângă el. La naşterea lui au venit magii; la Nazaret a lăudat văduva din Sarepta şi pe Naaman sirianul; a spus că nu a găsit niciodată o credinţă atât de mare ca aceea a centurionului, care îi cerea cu umilinţă vindecarea slujitorului său; la picioarele crucii, primul care a îngenuncheat a fost conducătorul soldaţilor; din Ierusalim i-a trimis pe apostolii săi în toată lumea…

- Crucea lui Isus are patru braţe, câte puncte cardinale sunt. Acum, Isus vrea de la noi orice efort pentru a îndepărta orice contrast între creştini şi necreştini; catolici şi evanghelişti; albi, negri şi galbeni etc; între bogaţi şi săraci; între nord şi sud; între buni şi răi.

În Evanghelia de astăzi, Isus îşi exprimă voinţa clară de a deschide uşile familiei lui Dumnezeu tuturor oamenilor care primesc cuvântul lui.

4. Exemple

Doar de la Dumnezeu poate veni curajul de a înfrunta tulburări şi încercări numeroase, după cum ne demonstrează martirii creştini. Ne încredem doar în valorile supranaturale. Citim în “Actele canonizării” sfântului Carol Lwanga şi ale celor douăzeci şi unu de însoţitori, paji ai regelui Mwanga, în timpul persecuţiei din 1885-1887 în Uganda, că Kizito, cel mai tânăr dintre glorioşii martiri, cu puţin timp înainte de a fi condus la tortură, a zis că se teme că nu va rezista la durere, dar va reuşi dacă prietenul Carol îi va ţine strâns mâna. Acesta i-a ţinut-o strâns cu bucurie, spunând: “Fii liniştit. Cu cealaltă mână mă ţin de bunul Isus” (R. Francisco).

 

* * *

 

Este timpul deciziilor

Autor: pr. Lucian Păuleţ
Copyright: Predici.cnet.ro

Deseori suntem surprinşi, puşi în încurcătură de evanghelii, mai ales de Evanghelia lui Ioan. Astfel este şi cazul fragmentului evanghelic pe care l-am ascultat. Câţiva greci vor să îl întâlnească pe Isus. Merg la Filip şi îi cer să le aranjeze o audienţă la Isus. Filip merge la Andrei şi împreună merg la Isus. Până aici, înţelegem. E ca un protocol, în care se merge pe cale ierarhica până la Isus. Filip şi Andrei îi spun lui Isus despre greci şi apoi… pierdem firul.

Pierdem firul pentru că Isus se lansează într-un monolog care nu are nimic de a face cu problema audienţei. Nu le spune nici “nu”, nici “da” ucenicilor. Nu le spune nici că este prea ocupat sau să revină mai târziu. Cu totul în afara contextului, el le spune: “A sosit ceasul ca să fie preamărit Fiul Omului”. Şi continuă să le vorbească despre bobul de grâu care trebuie să moară ca să poată trăi din nou într-un alt mod, despre a-ţi pierde viaţa ca să o câştigi.

Cei doi ucenici probabil că s-au uitat unul la altul întrebându-se ce fel de răspuns este acesta? Şi “ce facem cu grecii nerăbdători?” Şi aveau dreptate. Răspunsul lui Isus era ieşit din context. Aşa pare, dacă nu ştim ce presupune Ioan, şi anume că Isus era într-o dispoziţie sufletească deosebită, era foarte preocupat. Simţind planând asupra sa condamnarea la moarte, Isus ajunsese la punctul în care trebuia să ia o decizie şi se luptă dacă să fugă sau să înfrunte moartea. Astfel, ca şi cum nu ar fi auzit cererea celor doi ucenici, el îşi etalează teama şi lupta din inima sa. Ceva apasă greu pe umerii lui, lucruri mult mai importante decat o banală cerere de audienţă…

La acestea se gândea Isus când a fost întrerupt de cei doi ucenici. Va fugi şi îşi va salva viaţa sau şi-o va pierde şi prin aceasta şi-o va salva? Dar noi? Vom fugi şi ne vom salva vieţile sau ne vom pierde vieţile ca să le regăsim apoi? Isus e chemat sa fie un bob de grâu care trebuie să moară pentru a trăi. Va accepta el aceasta? Şi noi suntem chemaţi să fim bobul de grâu care trebuie să moară. Putem noi accepta aceasta?

Isus ajunge la concluzia că trebuie să accepte. Nu există altă cale de mântuire. Acela care îşi salvează viaţa o va pierde; acela care o va pierde şi-o va salva (cf. In 12,25). Aceasta e calea pe care Isus o alege şi care devine înţelepciunea noastră şi moştenirea spirituală pe care ne-o lasă nouă. De aceea fragmentul evanghelic de astăzi ne provoacă şi pe noi: ce alegem: să trăim sau să murim?

Daţi-mi voie sa vă spun doua poveşti moderne care implică astfel de decizii. Există un bărbat pe care îl cheamă Sundar, născut în India, membru al religiei sikh, o religie păgână. El s-a convertit la creştinism şi a decis să rămână în India pentru a fi misionar. Într-o după-amiază târzie, Sundar călătorea în munţii Himalaia cu un călugăr budist. Era iarnă, era ger năpraznic şi se apropia noaptea. Călugărul l-a prevenit pe Sundar că vor îngheţa de frig dacă nu vor ajunge la mănăstire înainte de lăsatul serii.

Ei bine, pe când treceau pe o cărare îngustă deasupra unei stânci abrupte, au auzit un strigăt de ajutor. În prăpastie căzuse un om care îşi rupsese picioarele. Călugărul l-a avertizat pe Sundar: “Nu te opri. Dumnezeu a trimis asupra omului acestuia soarta aceasta. Trebuie să iasă din ea singur. Aceasta e tradiţia budistă. Să ne grăbim înainte de a pieri şi noi.” Dar Sundar a replicat: “Tradiţia mea nouă de creştin îmi spune că Dumnezeu m-a adus pe mine aici ca să-mi ajut fratele. Nu pot să-l abandonez.” Astfel călugărul a pornit spre mănăstire prin zăpada care începuse să cadă din abundenţă. Dar Sundar a coborât pe stâncă până la omul cu picioarele rupte, a scos o pătură din rucsacul lui şi a făcut din ea o legătură ca cele în care îşi poartă mamele copii in spate. L-a pus pe rănit în ea şi a început urcuşul anevoios spre cărare. După un timp îndelungat, ud până la piele de transpiraţie, a ajuns la cărare. Apoi a continuat prin nămeţi şi, în cele din urmă, aproape epuizat de oboseală dar încălzit de efort, a zărit luminile mănăstirii.

Dar s-a împiedicat şi a căzut; însă nu de slăbiciune. S-a împiedicat de un obiect ce era chiar pe cărare. S-a aplecat într-un genunchi, a dat zăpada la o parte şi a găsit trupul călugărului care murise îngheţat atât de aproape de mănăstire. Şi acolo, cu un genunchi în zăpadă, a spus cu voce tare cuvântul Scripturii pe care noi l-am auzit azi: “Cine-şi iubeşte viaţa o va pierde, iar cine-şi urăşte viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică” (In 12,25). Şi a înţeles ce a vrut Isus să spună prin aceasta şi s-a bucurat că “şi-a pierdut viaţa” pentru altul.

Câţiva ani mai târziu, când Sundar avea şi el ucenici, aceştia l-au întrebat: “Învăţătorule, care este lucrul cel mai greu?” Sundar a răspuns: “Să nu ai nici o povară de purtat”. Nu se gândea numai la povara provocării, ci şi la povara de a lua decizii, căci nimeni nu e cu adevărat om, cu adevărat viu, adevărat ucenic al lui Cristos decât dacă acel om, la un anume moment în viaţa sa, nu ia decizia de a-şi pierde viaţa şi astfel să trăiască. E decizia de a deveni un bob de grâu, cum ne spune evanghelia, de a-l prefera pe Dumnezeu în locul eu-lui egoist.

O altă variantă a temei evanghelice o găsim în filmul Rain Man. Cei care aţi văzut filmul vă amintiţi cum Tom Cruise joacă rolul unui vânzător egoist pe nume Charles Babbitt, iar Dustin Hoffman joacă rolul fratelui mai mare Raymond, un autist care fusese trimis la un azil pentru handicapaţi. (Filmul e inspirat din viaţa reală a lui Kim Peek, un geniu “handicapat”). Charlie Babbitt nici măcar nu ştia că avea un frate mai mare căruia tatăl lor îi lasă moştenire 3 milione de dolari, în timp ce lui îi lasă doar un Buick vechi. Charlie încearcă să-l manipuleze şi să-l înşele pe fratele său ca să îi ia jumătate din bani. La urma urmelor, ce ar face un autist cu 3 milioane de dolari, când el nu ştia ce poate cumpăra cu 1 dolar? Dar în decursul filmului, aproape fără să vrea, lui Charlie începe să-i pese de Raymond. Şi fără să-şi dea seama, pentru prima dată în viaţă se gândeşte mai mult la altcineva decât la sine. Încet-încet, începe să moară pentru sine şi să trăiască pentru Raymond. La un moment dat, trebuie să ia o decizie conştientă de renunţa la sine pentru fratele său. Şi devine un alt om, un om integru. Sau, cum spunem noi, şi-a pierdut viaţa de dragul lui Raymond, numai ca să o găsească din nou.

Astfel, dragii mei, textul evanghelic pe care l-am ascultat, mai greu de înţeles la început, prinde contur, începe să aibă sens. Mai mult, ni se cere şi nouă să ne alăturăm lui Isus, lui Sundar şi lui Charlie Babbitt. Nu putem ocoli deciziile, nimeni dintre noi nu poate; putem eventual să le luăm în mod inconştient, căutând interesul egoismului nostru. Dar Evanghelia ne scoate din astfel de preocupări şi ne obligă să ne punem întrebări: care sunt lucrurile care înseamnă atât de mult pentru noi încât am fi în stare să murim pentru ele? Cine sau ce este mai important chiar decât noi înşine? La ce trebuie să renunţăm pentru a trăi cu adevărat? De dragul cui am renunţa la noi înşine? Vom încerca cu disperare să ne salvăm vieţile până acolo încât le vom pierde?

Este timpul deciziilor. Despre aceasta ne vorbeşte evanghelia şi de aceea o păstrăm în tradiţia noastră şi ne-o propune Biserica. Suntem provocaţi să dăm un răspuns la întrebarea fundamentală a vieţii, care nu este întrebarea lui Hamlet, “A fi sau a nu fi”, ci aceea a lui Isus, “A iubi sau a nu iubi”, aceasta-i întrebarea.

 

* * *

 

Duminica 5 din Postul Mare (B) – lectio divina

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Ioan 12, 20-33

Isus anunţă moartea sa

20 În acel timp, unii dintre grecii* veniţi la Ierusalim, să se închine de sărbătoarea Paştelui, 21 s-au apropiat de Filip, care era din Betsaida Galileii, şi l-au rugat, zicându-i:

- Domnule, am vrea să-l vedem pe Isus.

22 Filip s-a dus şi i-a spus lui Andrei; apoi Andrei şi Filip i-au spus lui Isus. 23 Isus le-a zis:

- A sosit ceasul ca să fie preamărit Fiul Omului. 24 Adevăr, adevăr vă spun că, dacă bobul de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur, iar dacă moare, aduce mult rod. 25 Cine-şi iubeşte viaţa o va pierde, iar cine-şi urăşte viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică. 26 Dacă-mi slujeşte cineva, să mă urmeze pe mine, şi unde sunt eu, acolo va fi şi slujitorul meu. Dacă-mi slujeşte cineva, Tatăl meu îl va cinsti.

27 Acum sufletul meu este tulburat. 28 Dar ce să zic, “Tată, scapă-mă de ceasul acesta?”. Nicidecum! Căci tocmai de aceea am ajuns la ceasul acesta. Tată, preamăreşte numele tău!

Atunci din cer s-a auzit un glas: “L-am preamărit şi încă îl voi preamări”.

29 Mulţimea care stătea acolo şi care auzise glasul zicea că a fost un tunet. Alţii ziceau: “Un înger i-a vorbit”. 30 Isus a zis:

«Nu pentru mine s-a auzit glasul acesta, ci pentru voi. 31 Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. 32 Iar eu, după ce voi fi înălţat de la pământ îi voi atrage la mine pe toţi oamenii».

33 Vorbind astfel, arăta de ce fel de moarte avea să moară.

_________________________________________________________________________________

* Greci: Probabil că era vorba de persoane care nu erau evrei, însă care practicau religia ebraică.

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

Evanghelia după Ioan se împarte în două mari părţi. De la capitolul 1 la capitolul 12 se numeşte “cartea semnelor” pentru că în mod deosebit sunt prezentate “semnele” lui Isus care revelează că el este Mesia, Fiul iubit al Tatălui. De la capitolul 13 la capitolul 21 se numeşte “cartea ceasului” pentru că în mod deosebit se insistă asupra faptului că a sosit “ceasul” lui Isus.

Textul pe care-l avem astăzi este luat din capitolul 12 al evangheliei după Ioan, adică de la sfârşitul “cărţii semnelor” şi dând curs deja la “cartea ceasului”. Întregul capitol 12 în mod clar vrea să arată că glorificarea lui Cristos se realizează prin moartea sa.

La prima vedere pare că textul prezintă diferite elemente un pic dispersate. Există diferite forme de a-l structura. Aici propunem o împărţire în trei părţi:

- Versetele 20-22: cererea de a merge la Cristos.

- Versetele 23-26: “preţul” care se plăteşte pentru a ajunge la Cristos.

- Versetele 27-33: posibilitatea de a ajunge la Cristos.

Vom analiza pe scurt fiecare din aceste părţi.

Atunci când evanghelia vorbeşte că unii greci voiau să-l vadă pe Isus se poate înţelege în două forme: ori că erau realmente greci din naştere, religie şi cultură (păgâni sau neamuri), ori că erau evrei care trăiau în afara Ierusalimului şi aveau cultură greacă. Textul nu precizează. Important este că ei doresc să-l vadă pe Isus şi pentru aceasta se adresează unuia dintre discipolii săi, lui Filip, care după aceea îi spune lui Andrei şi astfel amândoi îi spun Domnului. Este interesant de observat că atât Filip cât şi Andrei sunt nume de origine greacă. Relatarea nu relatează deloc dacă aceşti greci s-au întâlnit sau nu cu Isus… Important este de a ţine cont că în Ioan “a dori să vadă” înseamnă “a dori să creadă”.

În partea a doua a relatării, în aceasta de a înţelege “preţul” care se plăteşte pentru a ajunge la Domnul, ne sunt prezentate trei parabole mici.

- Prima este cea a bobului de grâu în versetul 24. Aici apare clar că moartea este un eşec numai în aparenţă. Bobul de grâu dispare, se putrezeşte, însă dă loc unei plante care creşte şi care dă mult mai multe boabe de grâu. În sens strict “eşecul” ar fi ca bobul de grâu să nu moară. Tot aşa, este necesar ca Isus Cristos să moară pentru a ajunge la glorie, aşa cum este necesar ca discipolul lui Cristos să moară pentru a ajunge şi el la gloria lui Cristos.

- A doua parabolă mică este în versetul 25. Am putea-o traduce cu o întrebare: ce este mai important: a asculta de Cristos sau a ne îngriji de propria viaţă?; ce este mai important: motivele vieţii mele sau propria viaţă? Răspunsul este clar chiar dacă este greu de trăit…

- A treia parabolă mică este în versetul 26. Poate fi intitulată parabola slujitorului. Aici se conjugă două verbe care exprimă foarte bine realitatea unui slujitor autentic: a sluji şi a urma pe stăpânul său. În cazul nostru e vorba de a-l sluji şi a-l urma pe Isus Cristos pentru a fi acolo unde este El şi, ca motivaţie veşnică, a ţine cont că Tatăl din ceruri ne va răsplăti.

Partea a treia este cea mai compactă şi mai clară. În versetul 27 apare echivalentul din evanghelia după Ioan al agoniei lui Isus în Ghetsemani din evangheliile sinoptice. Ceea ce avem aici este traducerea verbului grecesc din NT tarássein, care înseamnă “a fi tulburat”. În Isus e vorba de o tulburare psihologică, dar mai ales de o tulburarea spirituală. Isus în natura sa umană are ispita de a se depărta de drumul de ascultare faţă de Tatăl, însă nu cade pradă ispitei. Acceptă voinţa lui şi-i cere Tatălui să arate lumii puterea sa prin intermediul său. Se aude după aceea în mod surprinzător glasul de confirmare al Tatălui aşa cum s-a auzit la Botez (cf. Mc 1,11) şi la Schimbarea la Faţă (cf. Mc 9,7). Glasul este pentru cei care doresc să creadă în Isus. Relatarea culmină cu certitudinea că Isus îi atrage pe toţi la sine, în felul acesta îi smulge Satanei prada sa şi se transformă în realizator al mântuirii noastre.

Pentru a ţine cont: Verbul tarássein a apărut deja în In 11,3 în relatarea morţii şi învierii prietenului Lazăr şi va apare din nou în In 13,21 înainte de anunţarea trădării lui Iuda, în care deja intrase diavolul (cf. In 13,21).

Alte texte biblice pentru a confrunta: Mt 16,25; Mc 8,35; Lc 9,24; Mc 1,11; Mc 9,7.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea într-un dicţionar biblic cuvântul “glorie, a glorifica, glorios”.

Întrebări pentru lectură

- Pentru ce sunt multe persoane în Ierusalim?

- Cine sunt cei care se apropie de Filip?

- Ce face Filip?

- Cum începe răspunsul lui Isus?

- Ce înseamnă mica parabolă a bobului de grâu?

- Ce reflecţie face Isus în privinţa vieţii?

- Care trebuie să fie atitudinile slujitorului autentic al lui Isus?

- Ce i se întâmplă lui Isus după ce rosteşte aceste cuvinte? De ce reacţionează astfel? Pentru ce a venit Isus în lume? Care este misiunea sa?

- Ce se aude în acest moment?

- Ce înţeleg cei care sunt prezenţi?

- Pentru ce s-a auzit glasul Tatălui?

- Ce i se va întâmpla diavolului?

- Ce va face Isus atunci când va fi înălţat pe Cruce?

2 – MEDITAŢIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditaţie

- Ce implică pentru mine astăzi fraza: “Vrem să-l vedem pe Isus”?

- Vreau realmente să-l văd pe Domnul? Vreau să cred în El şi în Cuvântul său?

- Am atitudinea lui Filip şi a lui Andrei care-i duc lui Isus grija faţă de aceşti fraţi care vor să-l vadă?

- Aduc alte persoane la întâlnirea cu Domnul?

- La ce mă invită astăzi mica parabolă a bobului de grâu? Ce valorează mai mult pentru mine: ascultarea faţă de Cristos sau viaţa mea? Ce se află pe primul loc în scara mea de valori: motivele vieţii mele sau propria mea viaţă?

- Îmi este frică să “mor” ştiind că în realitate este moarte pentru viaţă?

- Pentru care lucruri trebuie să mor astăzi ca să se împlinească în mine ceea ce ne învaţă această mică parabolă?

- Îmi este frică de eşec; de eşecul real, de eşecul aparent…? Pentru ce-mi este frică?

- Sunt realmente hotărât să-l urmez pe Domnul şi să fiu slujitorul său autentic?

- În ce situaţii din viaţa mea mă simt tulburat aşa cum ne este prezentat astăzi însuşi Isus?

- Sunt capabil să învăţ de la Isus să caut mereu voinţa Tatălui chiar dacă e dureroasă şi este dificilă? Sau mă las ispitit cu uşurinţă de evadare şi de superficialitate?

- Ascult eu glasul Tatălui care-mi confirmă mântuirea pe care mi-o aduce dăruirea Fiului?

- Mă las sedus de către diavol sau colaborez cu Isus care-l “aruncă afară”?

- Privesc la Crucea lui Isus ca la garanţia mântuirii şi a vieţii veşnice?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Pentru momentul de rugăciune propunem un text din Documentul Final de la Aparecida care vorbeşte despre tineri:

“Tinerii şi adolescenţii constituie marea majoritate a populaţiei din America Latină şi Caraibe. Ei reprezintă un potenţial enorm pentru viitorul Bisericii şi al popoarelor noastre, ca discipoli şi misionari ai Domnului Isus. Tinerii sunt sensibili ca să descopere chemarea lor de a fi prieteni şi discipoli ai lui Cristos. Ei sunt chemaţi să fie “santinelele dimineţii”, implicându-se în reînnoirea lumii la lumina Planului lui Dumnezeu. Ei nu se tem de sacrificiu şi nici de dăruirea vieţii lor, dar se tem de o viaţă fără sens. Prin generozitatea lor, ei sunt chemaţi să slujească pe fraţii lor, în special pe cei mai nevoiaşi, cu tot timpul lor şi cu viaţa lor…

Ca discipoli misionari, noile generaţii sunt chemate să transmită fraţilor lor tineri, fără nici o deosebire, curentul de viaţă care vine de la Cristos şi s-o împărtăşească edificând Biserica şi societatea”.

(Documentul de la Aparecida, 443)

Trebuie observat că apar multe din temele pe care le-am meditat în textul din această duminică: Planul lui Dumnezeu, sacrificiul, dăruirea propriei vieţi, etc.

4 – CONTEMPLAŢIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru a interioriza textul biblic pe care-l medităm astăzi un exerciţiu frumos poate să fie repetarea frazei acelor greci, “am vrea să-l vedem pe Isus”, alături de situaţii din viaţa cotidiană în care credem că este mai necesar:

- Am vrea să-l vedem pe Isus în chipul celor mai săraci…

- Am vrea să-l vedem pe Isus în mijlocul muncii anevoioase de fiecare zi…

- Am vrea să-l vedem pe Isus…

- Am vrea să-l vedem pe Isus…

5 – ACŢIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propuneri personale

- A folosi în mod constant în rugăciunea personală iaculatoria biblică: “Am vrea să-l vedem pe Isus”.

- A integra în viaţa mea spirituală verbele: a sluji şi a urma pentru a fi un autentic discipol misionar al lui Isus.

Propuneri comunitare

- A comenta în grupul tău de tineri dificultăţile care există în ambientele voastre pentru a valoriza în mod corespunzător viaţa pe care ne-o aduce Cristos.

- A alege un domeniu concret pentru a exprima, în mod concret împreună cu alţi tineri în acest Post Mare, dorinţa de a-l sluji pe Cristos în fraţii mai săraci, aşa cum ne aminteşte numărul din documentul de la Aparecida pe care l-am folosit pentru textul de la Rugăciune.

 

* * *

 

Înainte de cruce…

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Mai grav decât suferinţa, este gândul suferinţei

Normal noi ne gândim la Isus pe cruce. Două lecturi de astăzi (a doua şi pagina Evangheliei) ne prezintă un punct de vedere inedit: Cristos înainte de cruce. Adică, ce a simţit gândindu-se la Pătimirea proprie. Este ceva care ne interesează în deaproape. Într-adevăr noi toţi experimentăm că gândul la suferinţă (când aceasta este numai anunţată sau imaginată) este ceva teribil.

Scrisoarea către Evrei ne prezintă un cadru de un dramatism impresionant. Isus plânge şi se cutremură la perspectiva morţii. Simte teama. Se roagă şi stăruie la Cel care ar putea să-l scape de acea încercare înspăimântătoare. Strigă şi varsă lacrimi arzătoare. Dar să ascultăm această declaraţie: “Cristos, în zilele vieţii sale pământeşti, a oferit rugăciuni şi cereri cu strigăt puternic şi lacrimi spre Cel care putea să-l elibereze de la moarte…” Isus nu înfruntă proba decisivă ca un erou neînfricat. Este un fiu ascultător, dar care refuză partea eroului pe care noi adesea i-o atribuim.

Eroul se aşează la o distanţă de neatins. El, în schimb, vrea să se manifeste ca un frate apropiat de noi. Unul care încearcă temerile noastre, trece prin frica noastră. Pe Calvar Cristos va fi dezbrăcat, i se va lua îmbrăcămintea. Dar adevărata despuiere este aceasta. El însuşi care smulge de pe sine armura, înfăţişarea cucernică. Şi apare slab, fragil, lipsit de apărare, speriat.

O durere “scandaloasă”

Mă conving tot mai mult că suferinţă armonioasă, frumoasă la vedere nu există. Şi, dacă există, nu este o adevărată suferinţă, ci teatru. Ştiu că uneori o găsim scrisă şi descrisă în cărţi. Dar aceea este numai o carte pătată de cerneală, nu de sânge. Este o mare diferenţă. Durerea, atunci când atinge anumite culmi, apare mereu “scandaloasă”, oribilă la vedere. Îmi dau seama cum se poate cânta (şi geme, natural) purtând crucea. Dar nu este posibilă purtarea crucii umflând pieptul sau luând poze edificatoare. Numai în slăbiciune, nu în forţă, este posibilă purtarea crucii.

Isus când observă profilându-se pe orizontul său linia neliniştitoare a Calvarului, nu suspină cucernic: urlă. Se poate aplica la El ceea ce p. David M. Turoldo a spus despre Iob: “Nu mai este o gură: este o rană, o crăpătură vie; şi nu mai este un cuvânt, este un răget. Acesta nu mai este o un glas de om…” Probabil prietenii lui Iob ar fi pretins să pună şi în gura lui Cristos cuvinte pioase, “exemplare”. Şi în schimb nu. Gura sa scoate “strigăte puternice”. Şi înainte de a muri, aerul va fi sfâşiat de strigătul său. Noi am dori ca Omul durerilor să ne dea răspunsuri. În schimb pe buzele sale găsim numai întrebări teribile, începând cu cea mai răscolitoare: “Pentru ce m-ai părăsit?”

Glasul lui Cristos primeşte şi exprimă disperarea noastră, protestele noastre, chinurile şi dubiile noastre, revoltele noastre. Şi este mângâietor să ne gândim că acele “strigăte puternice” nu s-au stins încă, ci sunt în continuu alimentate de durerea tuturor torturaţilor de pe pământ. Fiul lui Dumnezeu ne împrumută glasul său când gâtlejul nostru este de acum uscat. Ne împrumută lacrimile sale atunci când ochii noştri s-au ars până la uscarea izvorului de plânsete. Numai în El “gemetele mele devin rugăciune, în El singurătatea mea regăseşte o prietenie, şi noaptea mea o pătrunde cu Lumina sa de nelipsit” (Turaldo).

O ofertă suferită

Dar Cristos – urmând acelaşi text din Scrisoarea către Evrei – lasă să se întrevadă posibilitatea de a face din durerea noastră o ofertă. “O ofertă suferită”, cum a spus cineva. Desigur, liturgia suferinţei nu este ca aceea convenţională, cu rituri şi formule fixate dinainte. Este o liturgie neprevăzută, pentru care ne regăsim mereu nepregătiţi; nu urmează reguli fixe, şi cuvintele nu se pot învăţa dinainte. Adesea suntem constrânşi să facem ceea ce nu voim.

Dar este şi un aspect pedagogic în suferinţă. Fiul, într-adevăr, “a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit”. Educaţia crucii este dureroasă, şi totuşi necesară, de neînlocuit. Ascultarea din partea Tatălui nu constă în dispensarea lui Isus de la încercarea înspăimântătoare, ci în transformarea suferinţei în cale de mântuire. În textul grec este asonanţa singulară între două verbe care nu se poate traduce în italiană: patehein-matehein. Adică, suferind se învaţă. Durerea transformă pe om (iată adevărata ascultare a rugăciunii).

Toate acestea, însă, încă odată, sunt posibile numai “în Cristos”. Aşa cum notează de fapt A. Vanhoye, “transformarea care s-a realizat în El nu este o transformare individuală a unui om izolat, ci transformarea omului, comunicabilă fiecărui om”. Datorită lui Cristos, ascultarea, docilitatea totală faţă de Dumnezeu, devine şi iubire fraternă pentru oameni. Durerea acceptată din iubire devine astfel sacrament de fraternitate, şcoală a umanităţii.

Complicaţii pentru o audienţă

Relatarea din Evanghelie prezintă un demers mai degrabă descumpănitor. Se deschide, într-adevăr, cu o cerere de audienţă. Este prefigurată un fel de anticameră oficiată de secretarii Andrei şi Filip. În mod normal persoanele se apropie de Cristos direct, fără introducere. Întâlnirea, atunci, este simplă şi bucuroasă. Aici, în schimb, sunt unii Greci “simpatizanţi” care bat o cale diferită, un pic mai complicată. Cea a “cunoştinţelor, a intermediarilor.

Pentru ei pare că Isus trebuie să iasă afară, treptat, dintr-o întreagă serie de învelişuri, să înceapă de la aceea a faimei care îl învăluie de acum. Totuşi evanghelistul uită să prezinte concluzia acestor tratative laborioase dintre Greci şi Filip, apoi între acesta ultimul şi Andrei, şi în fine între aceşti doi discipoli şi Învăţătorul. Isus apare ca absent, cu totul ocupat de gândurile Pătimirii iminente. Ioan nu va vorbi despre agonia din Getsemani. O anticipă aici.

În acest punct pare să înceapă Pătimirea. Să încercăm, atunci, să schiţăm şi acest al doilea cadru. Isus este profund neliniştit, tulburat. “De acum sufletul meu este tulburat” Şi chiar nesigur: Ce trebuie să spun: Tată, salvează-mă din acest ceas?” Aceasta este, cu adevărat, ultima ispitire a lui Cristos. Încă odată Isus nu reuşeşte să intre în suferinţă senin. Se simte nesigur, şovăitor. Ca logodit cu încercarea care trebuie să vină. Strivit sub greutatea crucii, pe care încă n-a luat-o în spate, dar care este insuportabilă şi numai în gând.

Până în momentul prezent declarase că încă nu a venit ora. Însă aşteptarea, treptat scadenţa se apropie, este mereu mai chinuitoare. Acum anunţă că ora a sosit în mod iremediabil. Chiar şi El, ca mulţi dintre noi, se zbate între dorinţa de a o grăbi şi, totodată, să întârzie cât mai mult posibil. Potirul este amar tocmai pentru că este sorbit încet, picătură cu picătură, şi pare că nu se mai ajunge la fund. “Dar pentru aceasta am ajuns la această oră”. “Ajunge la acel punct decisiv, în care vrea şi alege liber ceea ce nu vrea; în care se abandonează liber în aceasta în faţa căruia totul se revoltă în El; în care El, cu toată libertatea acţiunii proprii, se scufundă în pătimirea pură” (A. Von Speyr).

Destinul sămânţei

Isus, totuşi, indică două ieşiri în drama sa: rodnicia sacrificiului; glorificarea. Primul aspect este ilustrat de parabola bobului de grâu: “În adevăr, în adevăr vă spun: dacă bobul de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur; dacă însă moare, aduce mult rod”. El este sămânţa care a căzut pe pământul nostru arid. Sămânţă destinată să străpungă crusta, să moară pentru a încolţi. “Nici o viaţă nu este posibilă fără rod, şi nici un rod nu este posibil fără moartea seminţei” (A. Von Speyr).

Noi înşine suntem rodul acelei seminţe. Într-adevăr recolta pe care Dumnezeu o seceră prin moartea Fiului este o recoltă de fii.

Chiar şi roadele pe care le culegem noi sunt rodul său. Celălalt aspect este cel al glorificării. În perspectiva specifică a lui Ioan, glorificarea nu este altceva decât manifestarea iubirii: gloria de a iubi! La fel este şi pentru noi: mişcarea descendentă de asimilare a seminţei care moare sub pământ” devine o mişcare ascendentă de transformare glorioasă. Desigur, ne este foarte greu să acceptăm acel paradox: “Cine îşi iubeşte viaţa o pierde şi cine îşi urăşte viaţa în această lume, o va păstra pentru viaţa veşnică”. Adică, este greu să recunoaştem că viaţa nu ne aparţine nouă.

Dar şi Biserica trebuie să moară pentru sine. Cea de la început, pentru a trece la păgâni, a trebuit să moară pentru tradiţiile proprii şi practicile iudaizante. În acelaşi mod Biserica de astăzi, nu poate evita, dacă vrea să se deschidă pentru ceilalţi, să retrăiască acest mister al morţii şi învierii. Pentru ea, înălţarea şi forţa de atracţie (“Eu, când voi fi înălţat de la pământ, voi atrage pe toţi la mine”) nu va putea fi desigur scena lumească.. Audienţa pentru Greci şi pentru toţi cei de departe poate fi acordată numai în despuierea de toate podoabele fastuoase. Este greu ca anumite “veşminte” să permită “vederea” lui Isus Răstignit, aşa cum ne este cerut de mulţi care se apropie cu încredere.