Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a V-a de peste an
Anul C (A, B)
Lecturi:
Isaia 6,1-8
1Corinteni 15,1-11
Luca 5,1-11

Luca 5,1-11

Pe când mulţimea îl îmbulzea ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, iar el stătea lângă lacul Genezaret, a văzut două bărci trase la mal, iar pescarii, coborâţi din ele, spălau năvoadele. Suindu-se într-una din bărci, care era a lui Simon, l-a rugat s-o îndepărteze puţin de la mal. Aşezându-se, învăţa mulţimile din barcă. Când a terminat de vorbit, i-a spus lui Simon: “Înaintează în larg şi aruncaţi-vă năvoadele pentru pescuit!” Răspunzând, Simon i-a spus: “Învăţătorule, toată noaptea ne-am chinuit, dar nu am prins nimic. Însă la cuvântul tău, voi arunca năvoadele”. Şi, făcând aceasta, au prins aşa o mare mulţime de peşti încât li se rupeau năvoadele. Atunci au făcut semne însoţitorilor lor din cealaltă barcă să vină pentru a-i ajuta. Ei au venit şi au umplut amândouă bărcile încât erau gata să se scufunde. Văzând aceasta, Simon Petru a căzut la picioarele lui Isus spunând: “Îndepărtează-te de mine, Doamne, căci sunt un om păcătos”. Pentru că îl cuprinsese teama pe el şi pe toţi care erau cu el pentru pescuirea pe care au făcut-o, la fel şi pe Iacob şi pe Ioan, fiii lui Zebedeu, care erau însoţitorii lui Simon. Însă Isus i-a spus lui Simon: “Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni”. După ce au dus bărcile la mal, părăsind toate, l-au urmat pe el.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Eduard Patraşcu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Cristinel Fodor
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
FSC
pr. Şerban Tarciziu
pr. Claudiu Dumea

 

* * *

 

Teofaniile

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Nu numai azi, dar în fiecare duminică, lecturile de la Liturgia cuvântului ne oferă spre meditare noi probleme, adevăruri de credinţă şi de morală, adevăruri dogmatice şi ceea ce realizează ele: flori morale, virtuţi, spirite mari, oameni de caracter, sfinţi care ne hrănesc şi ne ajută să producem şi noi roadele Duhului Sfânt prin care devenim teofani, adică să avem în noi aceleaşi simţăminte care au fost şi în Isus Cristos (Fil 2,5).

Dacă mă veţi întreba: Ce este o teofanie, vă voi răspunde că este un semn al prezenţei divine. Deşi patriarhul Iacob spune că l-a văzut pe Dumnezeu faţă la faţă (Gen 32,30), acel cineva (Gen 32,24) cu care s-a luptat până în zori şi de care a fost lovit în şold, n-a fost decât un înger, un semn al prezenţei lui Dumnezeu. Cu toate că şi sfântul evanghelist Ioan spune că şi noi îl vom vedea pe Dumnezeu aşa cum este (1In 3,2), tot el adaugă: Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată (1In 4,12) şi sfântul apostol Paul adaugă: Nici nu poate să-l vadă (1Tim 6,16) fiindcă locuieşte într-o lumină inaccesibilă creaturilor de rând. Isaia, cel mai mare dintre profeţi, înainte de a fi trimis în misiune, vede măreţia Domnului şi este curăţat pe buze cu un cărbune aprins adus de un serafim de pe altarul de jertfă. Misiunea profetului era dublă: de a îndepărta poporul de la idolatrie şi de a-l apropia de Dumnezeul cel adevărat. În general, misiunea profetică se axa pe partea negativă a problemei: îndepărtarea răului, ca să nu vină pedeapsa lui Iahve precum exilul, moartea, calamităţile naturale etc.

Misiunea apostolilor este mult superioară celei a profeţilor fiindcă prezintă partea pozitivă a problemei existenţiale a omului: învierea, cerul, viaţa în Dumnezeu, fericirea veşnică. Pentru aceasta Dumnezeu nu trimite un serafim cu cărbunele aprins pentru a curăţa numai buzele acelora care aveau să vestească evanghelia în toată lumea, ci îl trimite chiar pe Fiul său unic pentru a curăţa inimile, întreaga fiinţă prin focul inimii sale, care arde ca rugul văzut de Moise în pustiu la muntele Horeb, ardea şi nu se mai consuma (Ex 3,2).

Superioritatea apostolului faţă de profet reiese şi din mesajul primit. Profetul caută să îndepărteze pe oameni de la cultul zeilor, apostolul vesteşte moartea şi învierea Domnului; unul vesteşte cele ce vor veni, pedepsele; altul toate cele viitoare: viaţa şi fericirea; unul vesteşte şi trăieşte venirea lui Mesia în speranţă; altul trăieşte şi vesteşte bucuria împlinirii în iubire a venirii lui Mesia.

A fi apostolul iubirii constituie culmea chemării unei fiinţe umane.

Teofania, despre care vorbeşte Isaia, este antropomorfică, foarte omenească, adică perceptibilă cu simţurile trupeşti; teofania, pe care o realizează Isus în om, este superioară, cu adevărat divină, perceptibilă cu partea cea mai spirituală a omului, cu raţiunea, acceptată şi realizată printr-un act de voinţă izvorât din credinţă, adică dintr-o trăire intimă cu Dumnezeu prin har.

Depărteaz-o în larg şi aruncaţi mrejele voastre pentru pescuire! Cu aceste cuvinte i-a chemat Isus pe Petru şi pe însoţitorii săi la o muncă obişnuită, simplă, de fiecare zi. Divinizarea muncii simple, obişnuite, făcute la chemarea lui Isus, constituie primul pas spre formarea personalităţii creştine. Tema este foarte actuală fiindcă mulţi urmăresc desacralizarea muncii, care duce la depersonalizarea omului şi formează roboţi programaţi să execute orbeşte un program, fără ca această muncă să-i apropie pe oameni între ei, ba chiar să se respingă reciproc prin sunete stridente de fiare sălbatice şi chiar mai rău. O astfel de muncă nu-i apropie pe oameni decât pentru a profera lozinci greviste, de a-şi pune în evidenţă sentimentele neîmplinirii. Petru, dintr-o muncă obişnuită, făcută la chemarea lui Isus, ajunge la întărirea credinţei, speranţei şi iubirii care vor face din el stânca de temelie a Bisericii (cf. Mt 16,18).

La această muncă simplă suntem chemaţi şi noi să o îndeplinim cu credinţă, speranţă şi iubire la chemarea Mântuitorului, chiar dacă ni se pare o cruce zilnică, ea face să strălucească pe chipul nostru strălucirea învierii viitoare. Munca înmulţeşte bucuriile şi ele trebuie să înmulţească recunoştinţa faţă de Providenţă.

Ca bucuriile să-şi aibă rădăcinile în fericirea viitoare, creştinul, asemenea omului gospodar care scoate din depozitele sale cele vechi şi cele noi (Mt 13,52), adică cele realizate şi păstrate în cuvântul Domnului, trebuie să fie conştient de valoarea comorii în care să-şi pună inima, cum spune Isus: Acolo unde este comoara ta, acolo este şi inima ta (Mt 6,21).

Succesul în muncă este pândit de mândrie spre a-i răpi valoarea care dă personalitate creştină omului de pe pământ şi-i asigură comoara cerească. Insuccesul în muncă este pândit de descurajarea care duce la scăderea credinţei, speranţei şi iubirii, duce la îndepărtarea omului de Dumnezeu şi de oameni. Şi în caz de insucces şi în caz de succes să privim la Petru! În nereuşită spune: Toată noaptea am trudit şi n-am prins nimic, dar la cuvântul tău voi mai încerca încă o dată; în succes se smereşte şi, căzând la picioarele lui Isus, îi zice: Depărtează-te de la mine, Doamne, că sunt un om păcătos! În mod obişnuit oamenii procedează invers: la insucces înjură şi în succes se cred destoinici. Ce succes enorm ar avea fiecare dacă ar înţelege că multe din insuccesele avute se datorează faptului că nu a existat acea curăţare a inimii prin cuvântul Domnului, din care cauză egoismul îşi pune amprenta murdară atât pe reuşite cât şi pe nereuşite. Întotdeauna trebuie să avem acea introspecţie a stării sufleteşti, după cum spun versurile următoare dintr-o cântare bisericească:

Dacă ai privi veşmântul
Ce îmbracă vechiul “eu”,
Ai umple de plâns pământul.
Dar primind cu drag “cuvântul”
Vei simţi în piept pe Sfântul Dumnezeu.

Şi din insuccesul muncii brute se poate realiza un mare succes spiritual dacă, asemenea sfântului Paul, am privi păcatele vieţii trecute. El spune: Am prigonit Biserica lui Dumnezeu; am muncit, am râvnit în zadar; nu mai sunt vrednic să mă numesc apostol. Noi putem face la fel, fiindcă insuccesele ne pândesc la tot pasul, dar, spunând cu Petru: Doamne, la cuvântul tău voi arunca mreaja, este imposibil să nu avem de câştigat ceva pe plan spiritual.

Greşim într-o clipă, dar căinţa care durează ore, zile, săptămâni, luni şi ani, îi place mai mult lui Dumnezeu decât i-a displăcut căderea.

În insuccese nu trebuie să privim atât de mult la faptul că păcatele noastre ne-au îndepărtat de Dumnezeu, ceea ce este descurajator, ci la faptul că suferinţele şi moartea lui Isus, care în acel moment istoric păreau un faliment total, ne apropie de Dumnezeu mai mult decât ne-au îndepărtat păcatele. Sfinţenia lui Isus, este drept, se opune mizeriei noastre, dar nu pentru a ne condamna, ci pentru a ne mântui, pentru a ne aduce în starea de adoraţie, pentru a îngenunchea ca Petru la picioarele lui Isus. Din aceste considerente sfântul Ambrozie face această comparaţie: Când copilul încearcă să umble pe picioruşele sale cade des, se poticneşte. Oare părinţii se mânie pentru aceste căderi? Nu, ei îi vin în ajutor, îl ridică, îi întind mâna, îl sprijină puţin şi apoi îi pun înainte ceva plăcut, ca uitând de căderile anterioare, să încerce din nou cu curaj. Pe acest pământ suntem copii şi încercăm să mergem pe calea desăvârşirii. Ne poticnim, cădem. Dumnezeu ne încurajează, ni-l arată pe Petru, pe Paul, pe Augustin etc. şi ne pune înainte paradisul. Prin fiecare ridicare, prin fiecare încercare, devenim o teofanie, un semn al prezenţei divine şi Isus ne spune, ca şi lui Petru: Nu te teme! De azi înainte vei fi pescar de oameni.

Fiecare creştin trebuie să dea lumii pe Mântuitorul, trebuie să-l facă viu înlăuntrul său, oferindu-i mâinile sale pentru gesturile iubirii sale, oferindu-i buzele spre a pronunţa cuvinte de dragoste, dându-i inima ca să fie şi să răspândească în lume un focar de iubire (M. Hildebrand).

În ziua de 7 mai 1960, în Rhodesia de Nord, doamna Liliana Burton şi cele două fiice ale ei, una de doisprezece ani şi alta doar de patru, au fost atacate de extremiştii negri, închise în maşina lor şi incendiate. Când a intervenit poliţia spre a le salva, era prea târziu; fiicele erau arse şi mama lor a mai trăit doar şaptesprezece zile în chinuri de nedescris. Primul lucru pe care l-au făcut negrii din cartier, oameni buni, a fost de a-i trimite un mare buchet de flori, cerându-i scuze şi iertare. Ea a atins buchetul, a suspinat cuvinte de mulţumire şi de iubire la adresa lor. În urma sicriului ei, cu permisiunea soţului, s-a aliniat un mare număr de negri, cărora le-a spus: Dacă soţia mea nu a urât pe nimeni, aş putea eu urî pe cineva? Până şi criminalii au fost constrânşi să recunoască o prezenţă divină în această familie.

J. Maritain spune: Dacă pe vremuri erau suficiente cinci mărturii pentru a dovedi existenţa lui Dumnezeu, în zilele noastre oamenii le socot insuficiente şi o vor şi pe a şasea, care este şi cea mai autoritară: viaţa trăită din plin a acelora care cred în Dumnezeu.

Domnul să ne ajute ca viaţa noastră să fie mărturia vie a existenţei sale. Amin.

 

* * *

 

Slujitori nedemni

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Într-o anumită biserică era în cor un bărbat care nu cânta foarte bine. Dirijorul corului i-a sugerat să se retragă, dar alţii credeau că dacă i s-ar mai acorda ceva timp va reuşi să cânte mai bine. Atunci dirijorul s-a dus la paroh şi i s-a plâns: “Sau îl daţi afară pe acel om din cor sau îmi dau eu demisia”. Parohul s-a dus la bărbat şi i-a spus: “Poate că ar fi bine să plecaţi din cor.” “De ce să plec?”, a întrebat acesta. “Ei bine”, i-a spus parohul, “patru sau cinci oameni mi-au spus că nu ştiţi să cântaţi.” Bărbatul i-a răspuns: “Asta nu este nimic pe lângă cei patruzeci sau cincizeci de oameni care mi-au spus că nu ştiţi să predicaţi!” Lecturile de astăzi ne arată cum Dumnezeu se poate folosi de cei mai neaşteptaţi oameni pentru a-şi îndeplini planurile lui divine.

Prima lectură este despre chemarea lui Isaia, a doua despre chemarea lui Paul, iar Evanghelia despre chemarea lui Petru şi a celor care erau împreună cu el. Cum s-au simţit aceşti oameni când şi-au dat seama că se află în prezenţa lui Dumnezeu? Cu toţii s-au simţit nedemni de Dumnezeu. Isaia a spus: “Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate” (Isaia 6,5). Paul s-a simţit nedemn să fie numit apostol, deoarece el însuşi a persecutat Biserica lui Dumnezeu (cf. 1Corinteni 15,9). Iar Petru a căzut jos la picioarele lui Isus şi i-a spus: “Îndepărtează-te de mine, Doamne, căci sunt un om păcătos” (Luca 15,8). Când cineva simte despre sine că nu este demn ar putea să fie un semn că acel suflet l-a văzut pe Dumnezeu. De aceea se spune că umilinţa este prima şi cea mai importantă virtute a unei spiritualităţi autentice. Când însă cineva se crede demn de ceva şi competent în toate, ca să nu mai spunem când se crede dreptul drepţilor şi superior moral altora, atunci este foarte probabil că acel suflet nu l-a văzut şi nici nu îl cunoaşte pe Dumnezeu.

Când sufletul îşi mărturiseşte păcătoşenia şi micimea în faţa lui Dumnezeu, Dumnezeu vine şi absolvă păcătosul şi îl face slujitor demn al Său. În cazul lui Isaia, unii dintre serafimi i-a atins buzele cu un cărbune aprins luat din altarul templului şi i-a spus: “Iată s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale, şi fărădelegile tale le va curăţi” (v. 7). În cazul lui Simon Petru, Isus i-a spus: “Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni” (v. 10). Vedem că potrivirea lor pentru lucrarea lui Dumnezeu nu vine de la ei, ci chiar de la Dumnezeu. Nu este vorba de vreo realizare personală a lor, ci de harul lui Dumnezeu. De aceea a spus Paul: “Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” (v. 10).

Pe lângă sentimentul acesta de a fi nedemn pentru o anumită misiune, există o altă calitate pe care o au în comun cei trei oameni chemaţi în lecturile de astăzi să participe la opera lui Dumnezeu, iar aceasta este disponibilitatea faţă de voinţa lui Dumnezeu, disponibilitatea de a-i urma îndrumările. Imediat ce Isaia aude vocea Domnului întrebând: “Pe cine îl voi trimite şi cine va merge pentru Noi?”, răspunde: “Iată-mă, trimite-mă pe mine!” (v. 8). În cazul lui Petru şi al celor ce erau cu el, ni se spune că “părăsind toate, l-au urmat pe El” (v. 11), fără să se mai uite înapoi. Paul la rândul lui s-a dedicat cu mult zel lucrării lui Dumnezeu, dar se grăbeşte să sublinieze: “dar nu eu (am lucrat), ci harul lui Dumnezeu care este cu mine”. A ne simţi nedemni şi incompetenţi nu ne face automat oameni cu care Dumnezeu poate lucra. Este evident nevoie să adăugăm disponibilitatea de a merge unde ne cere Domnul, de a face voia Lui.

Atunci facem după cum ne spune Domnul, putem ajunge la rezultate dincolo de orice aşteptări. Aşa i s-a întâmplat lui Petru, cu pescuirea sa miraculoasă. El şi cei care erau împreună cu el se chinuiseră toată noaptea fără să prindă ceva. Se bazaseră pe competenţa lor de pescari cu experienţă şi au aruncat plasele aşa cum ştiau ei că se face. Rezultatul? Nimic. Dar când au urmat sfaturile date de Domnul – care, omeneşte vorbind, nu aveau nici o logică, o ştie orice pescar – rezultatul a fost un succes incredibil.

Astăzi, ca întotdeauna, Domnul continuă să întrebe: “Pe cine îl voi trimite şi cine va merge pentru Noi?” Domnul are încă nevoie de mesageri, de bărbaţi şi de femei care, asemenea lui Isaia, să proclame Vestea cea Bună a iubirii lui Dumnezeu în templu, sau care, ca Paul, să o proclame în ţinuturi străine până la capătul pământului, sau care, ca Petru, să vorbească pentru Dumnezeu la locul lor de muncă, să îşi aducă colegii de serviciu la cunoaşterea şi urmarea lui Cristos. Dacă ne simţim nedemni şi incompetenţi pentru a lucra pentru Dumnezeu, să ne amintim că doar oamenii care se simt astfel vor fi folosiţi de El. Tot ce rămâne este să ne asumăm riscul şi să spunem: “Iată-mă, trimite-mă pe mine!” Domnul însuşi va avea grijă să fim potriviţi misiunii pe care o doreşte pentru noi, aşa cum s-a îngrijit de Isaia, de Paul şi de Petru.

 

* * *

 

Duminica a V-a din Timpul de peste an

Autor: pr. Eduard Patraşcu
Copyright: Predici.cnet.ro

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Is 6,1-2a.3-8)

Textul prezintă vocaţia lui Isaia, exemplu al unei profunde exerienţe spirituale a profetului. Este scris în jurul anului 742 a.C., anul morţii regelui Ozia, an care marchează sfârşitul unei perioade de prosperitate şi autonomie pentru Israel. Tema de fond este sfinţenia şi slava lui Dumnezeu care depăsesc orice realitate umană. Scenariul este delimitat de Templul din Ierusalim, iar descrierea lui Dumneueu care stă pe tron înconjurat de serafini (îngeri care “ard”, de la rădăcina verbală “sārap”, a arde; vezi Ap 4) este făcută cu trăsături umane. Prima parte (v. 1-4) prezintă manifestarea lui Dumnezeu (teofania) şi transcendenţa sa prin diferiţi termeni simbolici şi liturgici: “tron înalt şi înălţat”, “capetele mantiei sale umplu templul”, “serafinii cu 6 aripi proclamă: “Sfânt, sfânt, sfânt Domnul Dumnezeul oştirilor cereşti”. În a doua parte (v. 5-8), viziunea profetului descrie omul în faţa tronului lui Dumnezeu. În faţa măreţiei lui Dumnezeu ia naştere în inima omului gândul că nu este vrednic să-l vadă pe Dumnezeu pentru că este păcătos. Atunci, Dumnezeu intervine, îl purifică şi, atingând buzele omului, pune în el o nouă viaţă.

Domnul se adresează apoi serafinilor care sunt consultaţi în ceea ce priveşte guvernarea pământului (v. 8a); în mod indirect însă, vocea lui Dumnezeu îl interpelează şi îl cheamă pe Isaia pentru ca, prin puterea măririi şi a sfinţeniei lui Dumnezeu, să meargă şi să profetizeze în numele lui Dumnezeu. Profetul, atunci, se declară prompt pentru misiune şi răspunde întrebării lui Dumnezeu: “Iată-mă, trimite-mă pe mine” (v. 8). Este disponibilitatea totală a aceluia care se lasă invadat de un Dumnezeu care mântuieşte.

Lectura a II-a (1Cor 15,1-11)

Textul paulin este motivat de obiecţiile corintenilor: dubiul asupra adevărului învierii lui Cristos în dauna nu doar a integrităţii credinţei, ci şi a unităţii Bisericii însăşi. Paul răspunde cu argumente “de credinţă”, prin “Crezul” pe care el însuşi l-a primit şi l-a transmis mai departe. Evenimentul învierii lui Cristos este “materia predicării/mărturiei apostolice”: sunt mulţi, şi toţi vrednici de crezare cei care au constatat mormântul gol şi l-au văzut pe Cel Înviat. Între aceştia sunt şi eu – spune Paul – care “prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt“(v. 10).

Evenimentul învierii lui Cristos este centrul predicii apostolice. În faţa ei, nu şi-au dat doar asentimentul la noutatea lui Cristos din toată inima, ci au pus pentru această înviere toate forţele lor misionare. Dacă Cristos nu ar fi înviat, ar fi inutilă predica noastră – afirmă Paul – iar noi ne-am fi străduit degeaba. Acelaşi eveniment al Învierii este obiectul imediat şi direct al credinţei primilor creştini: dacă Cristos nu a înviat din morţi, inutilă ar fi şi credinţa voastră – întăreşte Apostolul – iar noi toţi am fi nişte persoane nefericite în această lume: nefericite adică înşelate şi deziluzionate.

Evanghelia (Lc 5,1-11)

Evanghelistul Luca ne prezintă în acest text chemarea ucenicilor printr-o simplă notă finală ce urmează predicii lui Isus (v. 1-3) şi unor minuni în care Isus manifestă la Cafarnaum puterea lui Dumnezeu (4,34-41). Luca aminteşte prin chemarea primilor ucenici, aşa cum o face şi Marcu, lucrurile esenţiale (ale) uceniciei: iniţiativa lui Cristos şi urgenţa chemării; însă subliniază mai mult necesitatea “rupturii” (de lume) şi a urmării lui Cristos. Pentru un ucenic abandonarea trebuie să fie radicală: “părăsind toate, l-au urmat” (v. 11). Iar urmarea este cauzată de conştientizarea în mod liber şi responsabil a realităţii lui Isus.

Tema principală a naraţiunii nu este însă nici ruptura nici urmarea, ci faptul de a oferi un cuvânt încurajator din partea Maestrului: “de acum înainte vei fi pescar de oameni” (v. 10). Există o relaţie strânsă între minunea pescuitului miraculos şi vocaţia ucenicului; aceasta trebuie văzută în faptul că acţiunea umană fără Cristos este sterilă, în timp ce cu Cristos (şi numai cu el) devine rodnică. Este cuvântul lui Cristos cel care a cauzat umplerea plaselor cu peşti; şi este acelaşi cuvânt cel care “eficientizează” munca apostolică a ucenicului. Ucenicul deci este chemat, asemenea lui Petru, să se abandoneze cu încredere Cuvântului lui Cristos, să recunoască propria situaţie de păcat, şi să răspundă invitaţiei adresate de Cristos chiar şi atunci când cerinţele (ba chiar “comenzile”) lui Cristos devin/par absurde sau inutile. Răspunsul de credinţă este rodul primirii, acceptării unei revelaţii sau, mai bine zis al unei întâlniri personale cu Domnul.

 

* * *

 

Oficiul păstorilor în Biserică

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iaşi
Copyright: Predici.cnet.ro

Pericopa evanghelică pe care am ascultat-o astăzi începe cu descrierea unei scene simple şi sugestive: Isus, şezând în barca lui Simon-Petru, învaţă gloatele care se adunaseră pe malul lacului pentru a-L asculta. Probabil că în descrierea sa, evanghelistul Luca se gândea la semnificaţia pe care acest fapt o are pentru Biserică; la acea semnificaţie pe care o vedem realizată acum, aici între noi, pentru că şi noi suntem adunaţi aici, în această biserică, asemenea acelei mulţimi de pe malul lacului, pentru a-L asculta pe Isus care ne mai vorbeşte încă din barca lui Petru, cu alte cuvinte din interiorul Biserici.

Ce ne spune nouă astăzi Cuvântul lui Dumnezeu? Tot ceea ce ne spune am putea rezuma într-un singur cuvânt: vocaţie. Dumnezeu nu vrea să lucreze singur ca acei manageri pământeşti care nu se mai încred în nimeni şi nu angajează pe nimeni ca să colaboreze cu dânşii. El vrea să îi includă pe oameni în opera mântuirii care îi priveşte personal; vrea colaboratori conştienţi şi activi. De fapt, observăm că acest mare adevăr se reflectă şi se nuanţează în lecturile de astăzi.

Prima lectură ne-a prezentat chemarea profetului Isaia; este o pagină a cărei explorare nu se sfârşeşte niciodată. Mai înainte de a-i încredinţa Misiunea profetului Său, Dumnezeu îl încearcă, aşa ca într-un cuptor. Introdus în lumina orbitoare a sfinţeniei şi a maiestăţii lui Dumnezeu, omul se simte pierdut, pentru că se descoperă pe el însuşi aşa cum este în realitate, adică un mare păcătos. Iată, deci, că un cărbune aprins îi atinge buzele şi el se simte curăţit; este despărţit de gândurile sale pământeşti, de scopurile şi interesele sale personale, şi a devenit complet disponibil pentru Dumnezeu. La glasul lui Dumnezeu: “Pe cine îl voi trimite şi cine va merge pentru Noi?”, el poate răspunde acum cu toată simplitatea: “Iată-mă, trimite-mă pe mine!” Dumnezeu nu l-a forţat, ci numai a trezit în inima lui voinţa de a sluji cauza Sa. Aceasta este vocaţia sau chemarea. Dumnezeu trezeşte într-un om oarecare necesitatea şi curajul de a-L accepta liber şi nesilit: Dumnezeu care cheamă şi omul care răspunde – vocaţie activă şi vocaţie pasivă.

Să trecem acum la Evanghelie: Luca a reunit în această pagină amintirea unor episoade petrecute – după cât se pare – în locuri şi circumstanţe diferite. Însă aceasta nu dăunează întru nimic mesajului pe care vrea să îl transmită, care îşi are veridicitatea sa în Duhul Sfânt, şi nu numai prin faptul istoric pe care îl reproduce.

Aici chemarea nu se petrece în taina unei teofanii: Dumnezeu şi-a luat un chip şi un glas omenesc, şi în felul acesta îi cheamă pe oameni “în Cristos Isus”, adică oarecum de la om la om. Deci reacţia lui Petru este aceeaşi cu a lui Isaia: “Îndepărtează-te de mine, Doamne, căci sunt un om păcătos”. Nu vom cunoaşte niciodată ce anume i-a făcut pe primii ucenici ai lui Isus să îşi părăsească atât de repede barca şi năvoadele, meşteşugul şi familiile, pentru a urma chemarea lui Isus. Luca ne dă de înţeles că motivaţia a fost o minune, acea pescuire minunată, însă acest episod, după cum se pare, s-ar fi petrecut mai târziu. S-ar putea ca minunea cea mai verosimilă a acelui moment să fi fost aceea care s-a petrecut în inimile lor: ei au fost cei prinşi în mrejele lui Dumnezeu, în acel mod suav şi irezistibil care a marcat întotdeauna marile chemări ale lui Dumnezeu: “Doamne, Tu m-ai aprins şi iată sunt înflăcărat; Tu eşti mai tare decât mine şi ai biruit!”, exclamă Ieremia. Şi în cazul apostolilor, şi în episodul cu Isaia, totul gravitează în jurul chemării: “Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni. După ce au dus bărcile la mal, părăsind toate, l-au urmat pe El”. Mai târziu, Petru îşi va aduce aminte de toate acestea şi îi va spune lui Isus: “Iată, noi toate le-am părăsit şi Te-am urmat”.

Aceasta nu este o urmare oarecare a lui Isus, de pildă cum era aceea a mulţimilor, care îl urmau pentru a asculta cuvântul Său şi a mânca din pâini, ci este o urmare a lui Isus pentru a fi pescari de oameni, pentru a împărtăşi aceeaşi soartă, spre a fi colaboratorii Săi şi, în cele din urmă, a forma prima comunitate creştină, embrionul întregii Biserici. Apostolii sunt cei chemaţi care, la rândul lor, trebuie să îi cheme pe alţii.

În lectura a doua îi regăsim pe aceeaşi apostoli, după sărbătoarea Paştilor, în deplina lor activitate de pescari. În ce constă misiunea lor? În realitate ce au făcut ei? Ne-au transmis faptul că “Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost înmormântat şi a înviat a treia zi, după Scripturi.” Cu alte cuvinte ei Îl mărturisesc prin predicarea cuvântului, şi această mărturie este ca o mreajă de dimensiuni imense, care este aruncată succesiv în valuri, repetându-se de fiecare dată miracolul pescuirii minunate. “A fost mare numărul celor care au crezut şi s-au întors la Domnul.” O astfel de captură era o salvare: oamenii care îmbrăţişau credinţa şi proveneau din păgânism aveau senzaţia că au fost salvaţi din marea învolburată a pierzării, a întunericului, şi duşi în împărăţia luminii. Căderea în această mreajă este spre mântuire, nu spre pierzare. Poate că şi pentru acest motiv creştinii din primele veacuri, cu bucurie şi recunoştinţă, preferau să fie numiţi “peştişori” pescuiţi din mare.

Mărturia dată de apostoli este o transmitere mai departe (“v-am transmis… ceea ce am primit şi eu”); aceasta constituie a doua lor obligaţie esenţială: a fi garanţii, şi pentru a spune aşa, transmiţătorii tradiţiei. În aceasta se conturează deja magisteriul şi tradiţia care împreună cu Scriptura sunt coloanele sau stâlpii credinţei catolice. Tot ceea ce am spus până aici ar trebui să ne ajute să înţelegem mai bine lucrarea lui Dumnezeu, ca şi respectul pe care trebuie să îl avem pentru om, respect ce caracterizează planul Său de mântuire: “Ad homines per homines”. El merge la oameni prin oameni şi în felul acesta îi solidarizează chiar şi în mântuire.

Dar, aşa ca întotdeauna, nu ne vom opri aici: de pe planul înţelegerii va trebui să trecem pe planul actualizării Evangheliei. Astăzi ne vom opri mai cu seamă asupra unui lucru: Ce însemnă pentru poporul lui Dumnezeu faptul existenţei păstorilor şi a mai marilor, adică a autorităţii şi a ierarhiei în Biserică? Trăim într-o epocă în care sistemul de reprezentanţă este foarte discutat şi contestat. Acestui sistem i se opune la toate nivelele (şcoală, politică, întreprinderi) sistemul participării directe. Oamenii s-au săturat până peste cap de atâta reprezentanţă; refuză să mai fie reprezentaţi de alţii, lăsându-i pe alţii să ia decizii în locul lor, fără a-şi putea da seama despre ce este vorba şi a decide personal; într-un cuvânt, fără a putea dispune de propria lor libertate. Oamenii nu mai admit să fie ţinuţi în minoritate. Chiar şi în viaţa eclesială se simte o criză de felul acesta, însă aceasta, în loc să destrame acea “viziune catolică” a Bisericii, o purifică şi o reînnoieşte. Petru şi Paul, adică cei doi pilaştri, şi temeliile ierarhiei eclesiastice, au dat, să spunem aşa, o definiţie Oficiului Păstorului în Biserică. Cel dintâi spune: “Păstoriţi turma lui Dumnezeu care v-a fost încredinţată, supraveghind-o, nu cu silă, ci de bunăvoie, aşa cum vrea Dumnezeu; nu pentru un câştig necinstit, ci din iubire, nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste cei care v-au fost încredinţaţi, ci făcându-vă exemple pentru turmă”. Paul, vorbind la persoana întâi creştinilor din Corint, spune: “Nu că am fi noi stăpâni peste credinţa voastră, ci vrem să colaborăm şi noi la bucuria voastră, căci voi rămâneţi tari în credinţă”.

Acum, dacă privim retrospectiv, la felul cum erau raporturile dintre ierarhie şi popor înainte de Conciliul Vatican II (şi parţial mai sunt şi astăzi), observăm că Biserica se structurase într-o linie rigid verticală, care pleca de la Cristos la Papa, de la Papa la episcopi, de la episcopi la parohi, şi de la parohi la popor. Pe vremea aceea nu exista prea mult schimb de experienţă ori comunicare reciprocă, nici între Biserică şi Biserică, nici între categorie şi categorie din aceeaşi Biserică; credincioşii nu aveau prea multe contacte cu episcopul lor şi nici episcopul cu propriul lui popor; el ajungea la popor numai prin reprezentanţa parohilor. Însă lucrul cel mai grav era lipsa unui contact cu poporul lui Dumnezeu. Se răspândise, fie şi numai în teorie, convingerea că Dumnezeu nu face nimic în Biserică decât numai prin acea serie de intermediari: Papa, episcopi, preoţi. Toate aşa numitele “canale ale harului” (sacramente, cuvântul lui Dumnezeu, etc.) treceau prin ei. Păstorii, în această viziune, erau consideraţi ca reprezentanţii lui Dumnezeu pe lângă popor, ca reprezentanţi ai poporului pe lângă Dumnezeu, şi ca reprezentanţi ai Bisericii pe lângă puterile civile. Practic laicul era exclus de la orice participare la deciziile Bisericii. Exista un fel de procură la toate nivelele, chiar şi cu Dumnezeu: preoţii cred, se roagă, celebrează liturghii pentru popor; poporul plăteşte liturghii, plăteşte rugăciuni, dă bani clerului, preoţilor, şi crede că în felul acesta şi-a aranjat conştiinţa cum nici nu se poate mai bine. Asemenea lucruri nu trebuiesc generalizate, dar nici nu se poate tăgădui că de foarte multe ori se întâmplă întocmai.

Acest tipar de Biserică, bazat pe reprezentanţă, Conciliul Vatican II a început să îl înlocuiască cu modelul bazat pe participare directă, demonstrând acest lucru în diferite feluri şi ocazii. Convingerea este că Dumnezeu nu lucrează numai într-o anumită direcţie – de sus în jos – ci şi invers: de jos în sus. Cu multitudinea şi varietatea harurilor şi a slujirilor pe care Duhul Sfânt le inspiră direct în viaţa concretă şi de toate zilele a Bisericii, avem o bogăţie imensă în folosul întregii Biserici. Dacă în sacramente avem bogăţia patrimoniului comun de haruri (a căror împărţitoare este ierarhia), care trece în fiecare credincios, în haruri însă, bogăţia fiecărui credincios trece în patrimoniul comun. Ierarhiei îi revine sarcina de a deosebi şi de a autentifica harurile, şi nu de a le crea.

În multe comunităţi apare un cu totul alt raport între episcop, preoţi şi credincioşi, care nu mai este vertical ci triunghiular (în triunghi fiecare unghi este în legătură cu celelalte două); fiecare dintre cele trei componente este într-un raport direct cu celelalte două; fiecare dă şi primeşte. Convingerea de a fi, la un anumit nivel, cu toţii fraţi, cu toţii ucenici ai Unicului Învăţător, se bazează pe faptul de a fi, la un alt nivel, unii “Biserica învăţătoare”, alţii “Biserica ascultătoare”. Comunitatea eclesială nu constă în faptul că toţi credincioşii sunt în relaţii bune cu parohul, sau parohul, la rândul său, este în comuniune cu episcopul şi episcopul cu Papa, ci în faptul că toţi sunt şi se simt în comuniune cu toţi; în comunitate fiecare membru în parte este responsabil de întreaga comunitate. Atunci când Biserica trece prin mari încercări sau persecuţii, existenţa sau inexistenţa unei puternice legături între ierarhie şi popor este aceea care decide supravieţuirea sau nimicirea unei Biserici, aşa cum se observă în cursul istoriei.

În felul acesta va dispărea oare ideea sau oficiul ierarhiei? Nu. Oficiul ierarhiei este redescoperit în adevărata sa semnificaţie. În tot Noul Testament nu se spune nici un cuvânt despre ierarhie; acolo unde ne-am aştepta la aşa ceva (ca în Scrisoarea către Efeseni 4,11), în loc de “ierarhie” aflăm “diakonia”, adică slujire. Apostolii, păstorii şi învăţătorii se află în slujba comunităţii. Apostolii sunt slujitorii lui Cristos şi administratorii misterelor Sale.

Este surprinzător, însă foarte adevărat: în comunitatea în care s-a început a se trăi acest nou mod de prezenţă a păstorului, importanţa sa nu a scăzut, ci s-a dezvoltat. Poporul simte o mai mare necesitate de slujire sacerdotală; îl iubeşte mai mult pe preot – bineînţeles, atunci când el îşi iubeşte toţi enoriaşii fără părtinire – şi este mai dispus a asculta de propriul păstor. Apoi, a concelebra Sfânta Liturghie alături de episcop este cu adevărat un eveniment. Episcopul nu mai este numit cu titlurile de: Excelenţă, Înalt Preasfinţite etc., ci pur şi simplu “frate” sau “părinte”, dar cu toate acestea se observă un mai profund sentiment de reverenţă şi de dragoste, cu totul altul, diferit de sentimentele lumii care se bazează pe rang. Este şi natural să fie aşa: într-un organism reactivat, noua vivacitate a tuturor mădularelor nu anulează importanţa nici unui mădular, şi o respectă pentru că îl stimulează să poată produce mai mult.

Prin aceasta păstorii imită stilul lui Dumnezeu de a lucra cu oamenii. Dumnezeu, cu toate că ar fi putut, nu a dorit să facă totul singur, lăsându-i pasivi pe destinatarii mântuirii, ci i-a făcut colaboratori ai Săi, i-a făcut părtaşi şi coresponsabili. Preotul care a înţeles aceasta nu se substituie pe sine laicilor întru toate, nici chiar în administrarea bunurilor, ci caută mai degrabă a descoperi multiplele energii spirituale şi haruri turnate de Duhul Sfânt printre credincioşii săi, spre a le pune în slujba întregii comunităţi, devenind în felul acesta un adevărat colaborator la bucuria şi bunăstarea poporului.

Această misiune îşi are momentul ei culminant chiar acum în Sfânta Împărtăşanie. Consacrând pâinea şi vinul, preotul, care îl reprezintă pe episcop, împreună cu tot poporul reunit în jurul lui, prin puterea Duhului Sfânt care se coboară asupra darurilor, face ca această amintire să se transforme în prezenţă şi prezenţa lui Isus să se transforme în bucurie: “Vă voi vedea din nou şi inima voastră se va bucura”.

 

* * *

 

Provocări pentru predică (d. V-a de peste an)

Autor: pr. Cristinel Fodor
Copyright: Predici.cnet.ro

Cum îşi aleg patronii astăzi salariaţii? (descriere…)

Dacă te-ar fi rugat Isus pe tine să-i alegi pe apostoli unde i-ai fi căutat?

Evanghelia de azi ne spune că primii trei apostoli chemaţi de Isus sunt simpli pescari dintre care Petru, simţindu-se nevrednic de un astfel de privilegiu, nu ezită să mărturisească: “Doamne, îndepărtează-te de mine, Doamne, căci sunt un om păcătos” (Lc 5,8).

În faţa lui Dumnezeu omul se vede nevrednic, se teme să stea în faţa Celui Sfânt. Aşa se întâmplă şi cu Isaia în prima lectură: “Sunt pierdut. Sunt un om cu buze necurate”, cu Paul în lectura a doua: “Ultimului dintre toţi, ca unui născut înainte de vreme, mi s-a arătat şi mie, căci eu sunt ultimul dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am persecutat Biserica lui Dumnezeu”.

Asta înseamnă că a se considera păcătos nu-l împiedică pe nimeni de a fi iubit de Isus şi de a fi introdus în cercul acelora care vor să-l urmeze. Dumnezeu nu-i cheamă neapărat pe cei “curaţi” ci pe cei pe care-i vrea. Şi astăzi Dumnezeu spune: “Pe cine voi trimite?”

Nu te descuraja dacă şi tu, asemenea lui Petru, te simţi încărcat de păcate şi în acelaşi timp doreşti să stai cu el, să-l iei ca învăţător. Pe Isus nu-l interesează ceea ce ai fost, ceea ce eşti, ci ceea ce ai dori să fii începând din clipa aceasta… dacă ai vrea. Ce-i vei răspunde? “Trimite-mă pe mine”? sau îl vei ruga să trimită pe altcineva?

Dumnezeu se apleacă asupra omului, îi arată bunătatea sa, încrederea sa, îi dă curaj, har: şi lui Petru (“Nu te teme”) şi lui Isaia (“Păcatul tău a fost ispăşit”) şi lui Paul (“Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt”). În general Dumnezeu îi cheamă pentru o misiune pe cei păcătoşi. Cel care a fost iertat se simte entuziasmat şi plin de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, binefăcătorul său: cui i s-a iertat mult, iubeşte mult. Cel convertit va fi plin de credinţă pentru că a experimentat harul lui Dumnezeu, va fi credibil în faţa altora, a acelora cu care a împărţit mai înainte păcatul, iar acum vrea să împartă harul.

Lecturile de astăzi vorbesc despre vocaţie.

Toată biblia este o carte a vocaţiilor, deoarece viaţa omenească este vocaţie. Vrând nevrând ne naştem cu o vocaţie, chiar dacă unii nu simt că Dumnezeu are un plan de iubire cu ei. Câte surprize nu-i fac oamenii lui Dumnezeu, folosindu-se de libertatea pe care au primit-o!

Cel care crede este conştient că are o vocaţie de la Dumnezeu.

“Atunci, trebuie să mă fac preot sau călugăriţă?” Din păcate mulţi cred aceasta şi de aceea într-o Biserică misionară sunt puţini misionari, într-o Biserică apostolică sunt puţini apostoli.

Părinţii sfintei Tereza de Lisieux au crezut că sunt chemaţi la viaţa călugărească, în schimb Dumnezeu i-a scos din mănăstire şi i-a pregătit ca din unirea lor în căsătorie să se nască cea mai mare sfântă a vremurilor noastre. Dumnezeu îi fixează fiecăruia calea sa şi-i încredinţează fiecăruia locul său în marele complex al Bisericii.

O a doua învăţătură pe care o scoatem din evanghelia de azi e cuprinsă în cuvintele din versetul 11: “După ce au dus bărcile la mal, părăsind toate, l-au urmat pe el”.

Ce vrea să spună Luca prin “a părăsi toate şi a-l urma pe Isus”?

E suficient să ne îndreptăm atenţia asupra primei şi fundamentalei datorii a oricărui ucenic al lui Isus care este indicat sub forma unei întrebări în Lc 6,46: “De ce mă numiţi «Doamne, Doamne» şi nu faceţi ce vă spun?” A fi ucenici ai lui Isus trebuie să ascultăm şi să punem în practică cuvântul său.

Suntem în Anul sfintei scripturi. Cu atât mai mult să trecem de la vorbe la fapte şi să arătăm că suntem ucenicii lui Cristos.

Cine primeşte chemarea lui Dumnezeu e transformat, viaţa capătă o nouă dimensiune: “părăsind toate l-au urmat”… “Iată-mă, trimite-mă pe mine”… “Harul lui pentru mine nu a devenit zadarnic, dimpotrivă, am lucrat mai mult decât ei toţi, nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în mine”. Fiecare creştin este un “trimis”, un “martor”, are un mandat de a vesti cuvântul lui Dumnezeu prin viaţa sa. Dobândim dreptul de a deveni ucenici ai lui Isus în măsura în care traducem în fapte îndemnul inscripţionat pe uşile catedralei din Lübeck:

Mă numiţi Mântuitor, dar nu vă lăsaţi mântuiţi.
Mă numiţi Lumină, dar nu vreţi să fiţi luminaţi de mine.
Mă numiţi Cale, dar nu mă urmaţi.
Mă numiţi Viaţă, dar nu mă doriţi.
Mă numiţi Învăţător, dar nu mă ascultaţi.
Mă numiţi Înţelepciune, dar nu mă întrebaţi.
Mă numiţi Domn, dar nu mă slujiţi.
Mă numiţi Atotputernic, dar nu vă încredeţi în mine.
Dacă într-o zi nu vă voi recunoaşte, să nu vă miraţi.

A fi ucenicii lui Isus înseamnă, în definitiv, o viaţă pentru Dumnezeu, a recunoaşte în el pe Mântuitorul şi a ne lăsa mântuiţi; a-l numi Lumină şi a ne lăsa luminaţi de el; a-l numi Cale şi a-l urma; a-l numi Viaţă şi a-l dori; a-l numi Învăţător şi a-l asculta; a-l numi Înţelepciune şi a-l întreba; a-l numi Domn şi a-l sluji; a-l numi Atotputernic şi a ne încrede orbeşte în el.

Ce vrei mai mult?

Curaj! “Înaintează în larg şi aruncaţi-vă năvoadele pentru pescuit!”

Doamne, nu părăsi lucrarea mâinilor tale!

 

* * *

 

Duminica a 5-a de peste an

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Cineva care este dispus să plece

“Am auzit glasul Domnului întrebând: “Pe cine să trimit, şi cine va merge pentru noi?” Eu am răspuns: iată-mă, trimite-mă” (Is. ?, 1-8)

“În cele din urmă, mi s-a arătat şi mie ca unei stârpituri, căci eu sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli; nu sunt vrednic să port numele de apostol fiindcă am prigonit biserica lui Dumnezeu” (1Cor. 15, 1-11)

“… Isus i-a spus lui Simon: “Nu-ţi fie teamă, de acum încolo vei fi pescar de oameni” (Lc. 5, 1-11)

Chiar şi Cuvântul poate fi protagonist

În povestirea solemnă a chemării lui Isaia, ceea ce mă impresionează mai mult este strigătul final: “Iată-mă, trimite-mă!” Promptitudinea, disponibilitatea, entuziasmul, lipsa de calcule. Nu pot trece cu vederea nici reversul medaliei, care mă interesează de aproape. Mă voi explica printr-o povestire extrasă dintr-o călătorie în Japonia. Îmi petreceam ore întregi admirând templele Sintoiste cu coridoarele lor vaste. Ceea ce m-a mirat mai mult au fost plantele înflorite, din hârtie şi acel număr mare de bileţele atârnate de ramurile acestor plante. Şi, din când în când, câte un evlavios, care adăuga pe furiş floricica lui de hârtie.

Despre ce era vorba? Asta am descoperit ceva mai târziu. Credincioşii se apropiau de un fel de oblon, unde, în schimbul unei modeste sume de bani, primeau de la preoţi răspunsul divinităţii referitoare la viaţa lor, scris pe o bucată de hârtie. După aceea, se retrăgeau într-un colţ şi citeau cu atenţie acel răspuns. Când răspunsul era favorabil şi-l puneau în buzunar, vădit satisfăcuţi. Dar dacă răspunsul nu le era pe plac, bileţelul era împăturit într-un anumit fel şi era atârnat pe una din plantele din incinta templului. Acesta însemna un fel de refuz, o nerecunoaştere a unei sentinţe nefavorabile, din care cauză mesajul era retrimis expeditorului.

Eu mă distram urmărind mai ales gesturile acelora care-şi reţineau bileţelul cu răspunsul favorabil al divinităţii. După câteva ore de observaţii, acum eram în stare de a recunoaşte după trăsăturile feţei celui interesat, dacă destinatarul îşi reţinea biletul sau apuca în direcţia copacilor înfloriţi. Aici gluma nu are nici un rost, pentru că şi în viaţa noastră a tuturor există “copacul refuzurilor”. În fiecare dimineaţă ar trebui să ne prezentăm înaintea Domnului, nu pentru a obţine o prorocie referitoare la viitorul nostru, ci cu scopul de a primi porunci pentru ziua respectivă. Ce anume vrea El de la mine. Ceea ce aşteaptă de la mine, de la noi. Suntem creştini, deci, trebuie să fim totdeauna la dispoziţia Lui în vederea unei anumite misiuni. Obligaţii plăcute şi altele mai puţin plăcute… Propuneri simpatice şi altele prea puţin simpatice.

Domnul, aşa cum este imprevizibil în hotărârile Sale, tot la fel de imprevizibil este şi atunci când încredinţează misiuni zilnice. Deseori ne cere să facem anumite lucruri la care nici nu ne-am fi aşteptat, şi pe care nici nu le-am fi dorit. Cuvântul care îmi este adresat mie, personal, nu conţine niciodată numai o simplă mângâiere sau o informaţie, care să-mi satisfacă curiozitatea. Cuvântul acesta este totdeauna un cuvânt incomod. Dumnezeu nu încurajează niciodată, ci apare teribil de exigent. Nu cere niciodată numai nişte simple bagatele. Pretinde lucruri serioase hotărâtoare.

Şi iată că aici apare ispita copacului refuzurilor. Ceea ce nu-mi place, ceea ce costă, ceea ce nelinişteşte prea mult, toate acestea sunt ispitite ce le atârnă acolo, pe acel copac… Dacă la sfârşitul zilei mă gândesc serios asupra tuturor obligaţiilor neîmplinite, abia atunci îmi dau seama că acel copac al refuzurilor, este prea încărcat cu angajamente şi cu hotărâri care nu au fost duse la îndeplinire. Tocmai acele lucruri la care Dumnezeu ţine atât de mult, întrucât erau mai grele, au fost uitate sau trecute cu vederea, neluate în consideraţie.

Voinţa Lui era de a merge pe calea cea mai grea. Însă eu am apucat cu cea mai mare grabă pe calea uşurătăţii. Şi din cauza alegerii numai a acelor obligaţii, care să nu mă incomodeze prea mult, o sfârşesc prin a lipsi la întâlnirile hotărâtoare ale vieţii. Sunt bolnav pentru că aleg totdeauna numai acele lucruri care nu-mi fac prea mult rău. Atunci când El vrea să ştie precis: “Pe cine să-l trimit?” Şi dacă mă aflu prin preajma Lui, fără putinţa de a mă face nevăzut, atunci îmi iau inima în dinţi, înaintez cu paşi şovăitori, şi oarecum mai mult bâlbâit îi spun: “Dacă nu-i altul, iată-mă trimite-mă pe mine, dar numai cu condiţia ca acolo unde mă trimiţi să nu dau peste prea multe necazuri!”

În Evanghelia de astăzi putem distinge trei tablouri, cu unul şi acelaşi subiect: “Puterea Cuvântului”. Mai întâi îl vedem pe Cristos care vesteşte Cuvântul mulţimii adunată pe malul mării. El predică dintr-o barcă. În al doilea rând Isus îi roagă pe ucenici să mai încerce odată, cu toată truda de peste noapte când nu prinseseră nimic; acum ei cred Cuvântul Său. Iar în cele din urmă, Isus face din Petru un pescar de oameni, vestitor al Evangheliei. Să ne oprim o clipă asupra celui de-al doilea tablou.

Când cuvintele deziluziilor noastre încetează, atunci se aude glasul Lui imperios: “Depărteaz-o la adânc…”, şi aruncaţi-vă mrejele. Credinţa în cuvântul acela este răsplătită din belşug. Totuşi minunea nu constă în plasa plină cu peşti, ci s-a săvârşit în clipa când Petru a pronunţat acele cuvinte: “Dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele!” Şi aşa a şi făcut. Exact aici se află minunea, în faptul că a aruncat mrejele numai după Cuvântul Său. Noi vom fi în câştig chiar şi atunci când vom fi cu mâinile goale, atâta vreme cât ne încredem în Cuvântul Său şi ascultăm de poruncile Lui.

Şi iată acum cel de-al treilea tablou: “De acum încolo vei fi pescar de oameni”. Încă un cuvânt imperios, care modifică destinul unui om, al unei persoane. Tocmai acum, când Petru a descoperit trucul, adică taina pescuitului, trebuie să-şi părăsească meseria. Va fi pescar de oameni! Aici este vorba de o formulă ambiguă, a cărei semnificaţie o vom înţelege pe parcurs. Îmi vine în minte imaginea “răbdării” şi a “aşteptării”. Aici se impune şi o precizare. Aici nu este vorba de a ademeni, de a înşela, a momi, a captura…, ci de a arunca mrejele, de a ieşi la larg, pentru că adevărata cucerire apostolică este darul libertăţii. Şi încă o observaţie. Înainte de pescuirea minunată, Petru îi spune lui Isus: “Învăţătorule”, iar după pescuire îl numeşte pe Isus “Domn”. Asta înseamnă că mai întâi ascultă şi numai după aceea îi descoperă prezenţa.

Sfântul Paul, subliniază cele două vorbe, pe care trebuie să-l conjuge apostolul (şi fiecare creştin este un apostol, un trimis, un misionar) primire – transmitere. Cuvântul primit şi transmis, acceptat şi predicat, formează o comunitate al cărui “Crez”, se rezumă în puţine cuvinte: Viaţa pământească, Moartea şi Învierea lui Cristos. Referindu-se la propria viaţă a apostolului, Sfântul Paul, evidenţiază următoarele elemente ale chemării: – iniţiativa divină (“Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt.”); – răspunsul omului (“Harul său nu a fost zadarnic în mine.”); – coincidenţa dintre chemare şi misiune (“Deci, să predicăm!”).

În toate chemările din cele trei lecturi, omul care este chemat, îşi descoperă propria lui nedestoinicie, păcatul şi propria-i ticăloşie. Isaia în faţa Sfântului exclamă: “Sunt pierdut, pentru că sunt un om cu buzele spurcate.” Sfântul Paul se recunoaşte ca un fel de stârpitură, la gândul că mai înainte persecutase Biserica lui Dumnezeu. Petru îl roagă pe Domnul: “Depărtează-te de la mine Doamne, pentru că om păcătos sunt eu!” Însă Domnul, atunci când vrea să aleagă pe cineva şi să-l trimită, nu-i examinează virtuţile, ci are în vedere numai disponibilitatea lui, ascultarea.

 

* * *

 

Nu te teme, de-acum încolo vei fi pescar de oameni

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Predica de azi se poate intitula Pe urmele lui Isus de la Nazaret la lacul Genezaret.

Unii predicatori vorbesc despre un insucces al lui Isus în localitatea natală, Nazaret (Dum. trecută). Cred că nu putem vorbi despre insuccese în viaţa Mântuitorului. Succesul iubirii divine este garantat întotdeauna (cf. Is 55,10 ş.u.).

Pentru a-l predica pe Cristos, este necesar să-l cunoaştem. Ca să-l cunoaştem pe Cristos este necesar ca el să ni se reveleze. Pe Cristos nu-l putem atinge cu silogismele noastre, nu-l putem argumenta conform logicii umane, fiindcă acţiunea lui prin care ni se descoperă este un act liber şi întotdeauna surprinzător, imprevizibil, dumnezeiesc. În faţa imprevizibilului omul experimentează întotdeauna un sentiment de teamă.

Pentru evrei, dar nu numai pentru ei, marea, întinderea imensă a apelor, constituia un obiect de frică: era considerată locuinţa duhurilor rele, a forţelor obscure.

Toate trei lecturile de azi au câte o mare specifică, în faţa cărora omul este cuprins de frică. În prima lectură (Is 6,1-2a. 3-8) “Dumnezeu” este marea necunoscută în faţa căreia tremură profetul Isaia; în lectura a II-a (1Cor 15,1-11) “moartea” este marea necunoscută în faţa căreia tremurau corintenii (şi nu numai); în sfânta evanghelie de azi (Lc 5,1-11) “Isus” însuşi este marea necunoscută în faţa căruia tremură de frică Simon-Petru.

Frica a intrat în lume prin păcat (cf. Gen 3,10). Fiecare lectură oferă un remediu contra păcatului. Prima lectură oferă cărbunele aprins de pe jertfelnic; lectura a doua oferă pe Cristos mort pentru păcatele noastre, dar “înviat”; (el fiind de fapt “cărbunele aprins de pe jertfelnic” şi pe care Saul l-a văzut strălucind mai puternic decât soarele pe drumul Damascului şi a experimentat curăţirea de păcate); evanghelia oferă ca remediu recunoaşterea smerită a propriilor păcate: “Sunt om păcătos”, la care Isus îi răspunde: “Nu te teme!”.

Numai curăţat de păcate omul poate contempla marea cea mare, pe Dumnezeu în chipul său, care este omul, pe care Dumnezeu însuşi l-a încununat cu măreţie şi slavă şi l-a pus cu puţin mai prejos de îngeri (cf. Evr 2,7; Ps 8,6).

Isaia ajunge să înţeleagă sfinţenia şi transcendenţa lui Dumnezeu din simbolismul liturgic. Ceea ce profetul contempla pe timpul unei sărbători de întronizare sau aniversare va constitui pentru el chemarea profetică şi mijlocul cel mai potrivit pentru a transmite experienţa sa interioară atât de profundă şi altor generaţii. Măreţia lui Iahve se reflectă în regele de pe tron, a cărui putere, identificată prin poalele lungi ale mantiei sale, este imaginată atât de mare încât poate acoperi întreg pământul. Prezenţa sa umple toate ca fumul de tămâie templul. În faţa lui toate zeităţile mitologice, reprezentate de serafimii care stau deasupra arcăi, se închinau recunoscându-i sfinţenia în grad superlativ: de trei ori sfânt. Din această viziune putem înţelege viaţa şi eroismul activităţii profetice a lui Isaia, fiindcă mereu l-a simţit pe Dumnezeu aproape (cf. CBL pag. 570).

Oricine îl poate simţi astfel pe Dumnezeu, dacă îşi lasă buzele curăţate de “cărbunele aprins de pe altar”.

Simon-Petru contemplă sfinţenia cuvântului lui Dumnezeu care izvora de pe buzele lui Cristos şi ajunge “pescar de oameni”, apostol.

Cuvântul lui Isus trece pe deasupra apelor lacului Genezaret, aşa cum Duhul lui Dumnezeu plutea pe deasupra apelor la începutul creaţiei, prevestind apariţia unei lumi noi (Gen 1,2). Însuşi numele de Genezaret ne duce cu gândul la geneză, care înseamnă facere. Desigur că Isus nu învăţa mulţimile cum să pescuiască, să păzească turmele sau să lucreze pământul, dar cum să împlinească Legea lui Moise, pe care el a venit să o desăvârşească (cf. Mt 5,17-19). Petru ascultă cuvântul Domnului care îl face, în mod surprinzător, ascultător faţă de cvasi imposibil: să pescuiască şi să prindă în plină zi ceea ce n-a prins noaptea, când era de prins. Ascultarea cerută de Isus n-a avut ca scop esenţial “mulţimea peştilor”, ci o recunoaştere sinceră din partea lui Petru, izvorâtă din pătrunderea în marea necunoscută, că este om păcătos. Oare nu din cauza aceasta l-a cuprins frica?…

Ca şi la Nazaret, tot aşa la Genezaret, Isus acţionează cu aceeaşi iubire, dar de fiecare dată în mod imprevizibil. Eliberându-l de teama propriului “eu” păcătos, Isus îi dă o carismă pe care Petru o va folosi spre binele tuturor: de a fi pescar de oameni.

Şi iarăşi un fapt imprevizibil: cuvântul abia ascultat realizează instantaneu prinderea peştilor şi pescuirea oamenilor: Simon face semn tovarăşilor săi din cealaltă barcă în care se aflau Iacob şi Ioan, fiii lui Zebedeu, să vină şi să-l ajute.

Nici nu-şi dădea seama că gestul său constituia deja o mare pescuire de oameni: Iacob şi Ioan vin la chemarea lui Petru, dar lasă toate şi rămân cu Isus. Da, gestul lui Petru constituie istoria multor chemări la preoţie şi apostolat: tinerii, atraşi de bunăstarea unuia sau altuia dintre preoţi, vin la seminar, unde, cunoscându-l pe Isus, lasă toate şi-l urmează asemenea vrednicilor apostoli de la pescuirea minunată.

Corintenilor, deşi creştini, dar nu de prea mult timp, moartea le tăia elanul muncii spirituale. Urmările păcatelor din păgânism continuau să-şi spună cuvântul, cel puţin în unii care, influenţaţi de filozofia elenistică, continuau să-şi pună problema învierii ca fapt imposibil de conciliat cu experienţa de fiecare zi: Morţii se duc, dar nu se mai întorc. Sau: Dacă vor învia, cu ce fel de trup?

Învăţătura despre înviere este cheia de boltă a gândului religios al lui Paul. Datorită faptului că Dumnezeu a creat toate şi a constatat că sunt foarte bune (cf. Gen 1,31), că atunci când moartea a intrat în lume din cauza păcatului şi a început să facă ravagii, el i-a dat speranţa unei lumi noi prin victoria asupra şarpelui viclean (cf. Gen 3,15), această speranţă după “un pământ nou şi un cer nou” (2Pt 3,13) se va realiza, fiindcă învierea, deşi nu intră în logica umană, intră în logica divină a iubirii faţă de opera mâinilor sale şi ne-a dat dovada ei în Cristos. Sfântul Paul iniţiază o formă catehetică, un fel de credo în care se afirmă credinţa în învierea lui Cristos care a murit pentru păcatele noastre conform Scripturilor, a fost înmormântat şi a înviat a treia zi, după Scripturi. Ca dovadă, apostolul adaugă unele apariţii ale lui Cristos care nu sunt menţionate în evanghelii. Este impresionantă apariţia lui Isus înviat la cei peste cinci sute de fraţi, dintre care mulţi trăiesc încă şi pot fi contactaţi. Faptul că însuşi sfântul Paul l-a văzut pe Isus înviat în strălucirea de pe drumul Damascului este menţionat în ultimul rând, dar nu-i de valoare mai mică, fiindcă acest cărbune de pe jertfelnic a devenit focul curăţitor şi începutul noii sale vieţi, constituie mărturia vie a învierii lui Isus din mijlocul lor (cf. CBL pag. 1614).

Corintenii sunt chemaţi să contemple în Paul măreţia operei cuvântului lui Cristos. Contemplând moartea şi învierea lui Cristos în apostolul Paul, corintenii pot ajunge “peşti” în barca lui Petru, adică fii ai lui Dumnezeu.

Şi nouă ni se adresează această chemare întreită de a-l adora pe Dumnezeu în măreţia templului creaţiei, în măreţia iubirii care este în Cristos euharisticul care ni se oferă ca hrană, pentru a rămâne “peşti” în barca lui Petru, (acest termen de peşte, în limba greacă se traduce prin ihtius şi primii creştini din perioada persecuţiilor se recunoşteau între ei prin semnul “peştelui”, ihtius, ale cărui iniţiale formau următoarea propoziţie: Jesus Hristos Theu Hios Soter, adică Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitor), şi în al treilea rând suntem chemaţi să contemplăm moartea şi învierea lui Cristos în apostolul Paul însuşi. Numai contemplând lucrările minunate ale Domnului putem ajunge “peşti” – Ihtius – Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitor, pentru că el este acela care ne curăţă de păcatele noastre şi ne face fii ai lui Dumnezeu.

Câţi corinteni au avut încredere în mărturia lui Paul şi au contemplat în el măreţia morţii şi învierii lui Cristos?

Deşi antifona următoare este pusă la începutul sfintei Liturghii de azi, o repet acum, la sfârşitul predicii ca pe o chemare divină: “Veniţi să-l adorăm pe Dumnezeu, să ne plecăm înaintea Domnului, care ne-a creat; căci el este Domnul Dumnezeul nostru!” (Ps 94,6-7). Amin.

 

* * *

 

Duminica a V-a de peste an

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Într-o zi Mons. Loris Capovilla, secretarul papei Ioan al XXIII-lea, când era episcop de Chieti, a făcut o vizită neaşteptată într-un sătuc.

S-a dus la şcoală pentru a-i saluta pe copii.

A vorbit şi despre chemarea la preoţie, comentând fraza lui Isus: “Vă voi face pescari de oameni”.

În acest timp, un elev şi-a scos pacheţelul din geantă şi a spus: “Preasfinţite, vreţi un păstrăv pescuit de mine?”

Emoţionat, prelatul a acceptat.

După câteva zile, la episcopie a sosit o scrisoare. Era semnată de elev. Spunea: “Aş vrea să ne mai întâlnim, pentru că mă simt bine cu preasfinţia voastră, ca şi cu mama mea. Am înţeles că sunteţi un mare pescar de suflete şi eu… un mic pescar de păstrăvi. De aceea, ne înţelegem” (Din La stampa, 03.10.1971).

2. Tema

Isus vrea să-i adune pe toţi oamenii în iubirea Tatălui.

3. Mesajul zilei

Dumnezeu vrea să le mărturisească tuturor iubirea sa.

- Dumnezeu este atât de mare, este Regele universului, ne umple de uimire.

- Dumnezeu este atât de bun, acoperă cu mantia sa de glorie tot pământul.

- Dar Dumnezeu este “diferit” de noi, este “din cer”, este preasfânt (de trei ori sfânt).

- De aceea, nu-l vedem. De aceea, nu-l auzim. De aceea, îl rugăm spunându-i: “Dumnezeule, fă-te auzit, fă-te văzut!”

- Şi el a devenit vizibil, s-a făcut auzit prin Isus, devenit om. Isus, cu braţele deschise în iesle, ne spune: “Dumnezeu vă iubeşte!”

- Isus, cu inima încă deschisă după înviere, ne spune: “Dumnezeu vă iubeşte întotdeauna!” Petru, apostolii, Paul etc. l-au auzit, l-au văzut (cf. a doua lectură).

- În Evanghelia de astăzi, Isus în barcă – atât de multă era lumea care voia să-l asculte – este învăţător: învaţă că Dumnezeu este Tată şi vrea să-i primească pe toţi fiii săi în braţe, aşa cum mreaja adună atâţia peşti.

Dumnezeu vrea ca să ajungă şi la noi mesajul său de iubire. Cum? Cum ne transmite Dumnezeu mesajul iubirii sale?

- Prin televizor, de la staţia de emisie din cer? Nu, pentru că nu-i place să fie departe de noi.

- Prin telefon? Ar putea să ne spună foarte multe, dar nu ar putea să ne ofere darurile sale.

- Prin poştă? Ar fi prea puţin, ceva rece. În prima lectură am auzit că Dumnezeu îl trimite pe Isaia să ducă vestea iubirii sale.

- În Evanghelie am auzit că Isus îi trimite pe apostoli să-i adune pe toţi oamenii în mreaja iubirii lui Dumnezeu. Cu ajutorul lui Isus, apostolii au adunat mulţi oameni în casa lui Dumnezeu; dar acum nici apostolii nu mai sunt. Aşadar, cum îşi mai face auzit Dumnezeu glasul, cum îşi mai trimite darurile? Prin cei care ne vorbesc în numele lui Dumnezeu, adică ne spun cuvinte pline de adevăr, pline de iubire: mama, tata, învăţătorii buni, prietenii buni.

- Dar, pentru că aceştia uită deseori să ne spună ceea ce ne-a revelat şi vrea de la noi Isus, să ne spună că Dumnezeu ne iubeşte, Isus însuşi ne trimite mesageri deosebiţi, “poştaşi” extraordinari care au buzele purificate (cf. prima lectură), care părăsesc totul pentru a-l sluji pe Dumnezeu (cf. Evanghelia).

- Şi astăzi glasul părintesc al lui Dumnezeu ne spune: “Pe cine voi trimite şi cine va merge pentru noi?” Mulţi copii îi răspund lui Dumnezeu asemenea lui Isaia; primesc invitaţia lui Isus, asemenea apostolilor. Tu ce i-ai răspunde Domnului dacă te-ar chema?

4. Exemple

a) Isus caută copii pentru a-i trimite să vestească iubirea lui.

Un rege, voind să trimită un reprezentant în ţara pe care abia o cucerise, i-a adunat pe cei mai fideli dintre ai săi şi a spus că trebuia să aleagă dintre ei pe cel care ar fi capabil să-l reprezinte în modul cel mai eficient în mijlocul acelui popor.

După ce adunarea s-a dizolvat, imediat toţi candidaţii au început să lucreze. În ziua fixată, unul după altul s-au înfăţişat în faţa regelui.

Primul a expus un minunat tablou al regelui. Al doilea a arătat o reproducere perfectă a coroanei regelui şi a sceptrului său; al treilea a adus haine identice cu ale maiestăţii sale; al patrulea a scos dintr-o ladă câteva piese valoroase din tezaurul regal; al cincilea a explicat o hartă geografică cu toate cuceririle regelui; al şaselea a prezentat un sul cu legile emise de maiestatea sa.

Ultimul, cel mai tânăr, s-a prezentat cu mâinile goale. Regele a spus: “Tu cum m-ai reprezenta în mijlocul acelui popor?” Tânărul a zâmbit şi a răspuns: “Mâinile mele, rege, sunt goale, dar inima mea este plină de tine. Încă de mic ţi-am fost alături şi am învăţat totul de la tine; privindu-mă, te vor recunoaşte pe tine”.

Regele a recunoscut în tânărul paj un alt el însuşi şi l-a ales.

Dacă încă de mic îl vei cunoaşte pe Isus şi vei căuta să-l imiţi pentru a te asemăna tot mai mult cu el, te va putea trimite la persoane pe care încă nu-l cunosc sau au uitat de el şi de propria lor mântuire.

b) “Eram în Vietnam – povesteşte fondatorul mişcării Emaus – unde se năştea o comunitate mică de comercianţi de haine vechi. Într-un cartier cu faimă proastă din Saigon erau multe mame disperate din cauza războiului care nu se mai termina. Multe dinte ele erau prostituate.

Într-un mediu atât de nefericit trăiau şi munceau câteva mici surori ale lui Isus. Una dintre aceste mame i-a spus surorii: «Cum este posibil ca tu, care ai o situaţie mai bună decât a noastră, să nu ai mai mulţi bani decât noi, nu ai nici o bucurie umană, nu ai familie, nu ai copii, dar eşti mereu bucuroasă. Cum este posibil?»

Şi mica soră vietnameză a răspuns după o clipă de tăcere: «Înţelegi? Bucuria mea este să ştiu că sunt iubită de cel pe care îl iubesc».

O! Dacă am fi capabili să-i convingem pe toţi că sunt iubiţi şi că toţi sunt capabili să iubească, ne-am îndeplini cu adevărat misiunea şi toţi am fi deja mici misionari”.

c) Fericiţi.

Fericiţi sunt cei care îi dau lui Isus o faţă, răspândind iubirea sa în lume.

Fericiţi sunt cei care îi dăruiesc mâinile lui Isus, făcând bine fraţilor.

Fericiţi sunt cei care îi dăruiesc gura lui Isus; vestesc cuvântul şi iau apărarea celor săraci.

Fericiţi sunt cei care îi dăruiesc ochii lui Isus: îi privesc cu bunăvoinţă pe fraţii pe care îi întâlnesc în drum.

Fericiţi sunt cei care îi dăruiesc urechile lui Isus; ascultă cuvântul său şi pe cel al celor care cer ajutor.

Fericiţi sunt cei care îi dau lui Isus inima; fac din iubire legea vieţii lor.

Fericiţi sunt cei care îi dăruiesc lui Isus picioarele: merg pe străzi pentru a consola, lumina şi iubi pe cei mai mici.

Fericiţi sunt cei care descoperă faţa lui Isus; reflectă frumuseţea şi sfinţenia sa în viaţa lor (Misionarele laice ale sfântului Paul).

 

* * *

 

Duminica a 5-a de peste an Ciclul C (lectio divina)

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Luca 5,1-11

O pescuire minunată

1 În acel timp, Isus se afla pe malul lacului Genezaret; lumea se îmbulzea în jurul lui, pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu. 2 Isus a văzut două bărci trase la malul lacului; pescarii coborâseră din ele şi-şi spălau mrejele. 3 Isus s-a urcat într-una din bărci, care era a lui Simon şi l-a rugat să o îndepărteze puţin de ţărm. S-a aşezat1 şi din barcă a început să înveţe mulţimile.

4 Când a terminat de vorbit, i-a zis lui Simon:

- Înaintează în larg şi aruncaţi-vă mrejele pentru pescuit.

5 Simon i-a răspuns:

- Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nu am prins nimic; dar dacă porunceşti tu, voi arunca din nou mrejele.

6 Aşa au făcut şi au prins o mulţime mare de peşti, încât li se rupeau mrejele. 7 Atunci au făcut semn tovarăşilor lor din cealaltă barcă să vină şi să-i ajute. Aceştia au venit şi au umplut amândouă bărcile până într-atât încât erau să se scufunde.

8 Văzând aceasta, Simon Petru a căzut la picioarele lui Isus şi i-a zis:

- Îndepărtează-te de la mine, Doamne, căci sunt un om păcătos!

9-10 Căci groaza şi uimirea i-a cuprins pe el şi pe însoţitorii săi în faţa mulţimii de peşti pe care îi prinseseră; la fel şi pe Iacob şi pe Ioan, fiii lui Zebedeu, tovarăşii lui Petru. Isus i-a spus lui Simon:

- Nu te teme: de acum înainte vei fi pescar de oameni!

11 Atunci au adus bărcile la mal şi, lăsând toate, l-au urmat pe Isus.

_________________________________________________________________________________

1 5,3 S-a aşezat: În epoca lui Isus, învăţătorii obişnuiau să se aşeze pentru a învăţa.

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

După începutul solemn al ministeriului său şi după câteva vindecări în diferite locuri, la începutul capitolului 5 Isus va realiza o pescuire minunată la care îi va chema să-l urmeze pe primii patru discipoli ai săi.

Viaţa din zona orientală a Galileii se realiza în funcţie de lacul care poartă acelaşi nume (numit şi al Tiberiadei sau Genezaret). Acolo Isus învaţă mulţimea. Adunându-se multă lume, Domnul decide să folosească una din bărcile care erau trase la mal. Se aşează în barcă şi de acolo realizează proclamarea Împărăţiei. După ce a terminat învăţătura, Isus îi spune lui Petru, proprietarul bărcii, să înainteze în larg pentru a pescui (literalmente: “înaintează în larg şi aruncă-ţi mrejele”). Petru, un pic surprins, îi răspunde Domnului că toată noaptea s-au trudit să pescuiască şi nu au avut rezultate bune. Dacă noaptea nu au pescuit, cu atât mai puţin vor pescui dimineaţa sau la amiază. Totuşi, Petru îi spune că va arunca mrejele… Literalmente îi spune: “la Cuvântul tău voi arunca mrejele”.

Ascultând de Cuvântul lui Isus obţine rezultate incredibile. Erau aşa de mulţi peştii încât mrejele erau gata să se rupă. Şi nu numai asta, au umplut două bărci încât părea că erau gata să se scufunde din cauza cantităţii mari. Petru este emoţionat şi tulburat de supraabundenţa peştilor pe care Isus a dăruit-o. Se prosternă în faţa Domnului şi face mărturisirea publică a păcatului său. Uimirea nu este numai a lui Petru, ci şi Iacob şi Ioan (şi de data aceea şi a lui Andrei care, deşi nu este numit, datorită pluralului care este folosit putem presupune că era în barcă).

În faţa acestei situaţii, Domnul îi spune lui Petru să nu-i fie frică pentru că el îl va transforma în “pescar de oameni” (expresie literală). Muncitorii au adus bărcile la mal şi, lăsând toate, merg să-l urmeze pe Domnul.

Pentru a ţine cont: În textele evanghelice sunt relatate două “pescuiri minunate”. Cea pe care o comentăm aici şi alta în In 21,1-6. Ambele relatări sunt foarte asemănătoare. Cercetătorii discută dacă e vorba de două episoade distincte sau dacă derivă din unul şi acelaşi episod două tradiţii care le situează în momente diferite din viaţa Domnului. Dincolo de toată discuţia tehnică merită de citit cele două relatări pentru a lăsa Cuvântul să ne vorbească în multiplicitatea sa inimii noastre.

Alte texte biblice pentru a confrunta: Mt 4,18-22; Mc 1,16-20; In 21,1-6.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea în harta nr. 1 “Palestina Noului Testament” din Noul Testament, Lacul Genezaret în zona de nord a teritoriului.

Întrebări pentru lectură

- Unde se află Isus la începutul relatării?

- Ce face mulţimea?

- Ce vede Domnul? Ce face el după aceea?

- De unde începe să înveţe mulţimea acum?

- Ce-i spune Învăţătorul lui Petru după ce a terminat învăţătura sa?

- Ce-i răspunde Petru?

- Ce se întâmplă atunci când ascultă de Cuvântul Domnului?

- Ce fac pescarii atunci când îşi dau seama că se rup mrejele?

- Ce se întâmpla cu bărcile pline cu peşti?

- În faţa acestei supraabundenţe ce face Petru? Care este reacţia lui?

- Ce li se întâmplă celorlalţi pescari?

- Ce-i spune Domnul lui Petru?

- Ce fac pescarii la sfârşitul relatării?

2 – MEDITAŢIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditaţie

- Sunt eu capabil “să mă îmbulzesc” împreună cu mulţimea pentru a asculta Cuvântul lui Isus?

- Las eu ca Isus să mă înveţe misterele Împărăţiei?

- Îl ascult cu răbdare şi seninătate?

- Ce implică pentru mine astăzi fraza: “înaintează în larg şi aruncaţi-vă mrejele pentru pescuit”?

- Ce este astăzi în marea vieţii mele?

- Cât de în larg trebuie să navighez?

- În ce aspect din viaţa mea trebuie “să arunc mrejele”, adică, să cresc în curaj, implicare, risc pentru bine şi adevăr…?

- Sunt eu capabil să împlinesc Cuvântul lui Isus chiar şi atunci când “calculul uman” îmi spune că nu se merită?

- Sunt eu perseverent şi încerc mereu să cresc în trăirea Evangheliei chiar dacă am făcut deja asta de multe ori şi nu pot s-o obţin?

- Mă las surprins de Isus?

- Unde văd reflectată astăzi în viaţa mea şi în viaţa lumii supraabundenţa pescuirii minunate?

- Privesc realitatea din această perspectivă sau mă las năucit de negativ?

- Caut ajutor pentru a duce înainte propunerile Domnului pentru viaţa mea? Sau cad victimă tentaţiei de a face totul eu singur?

- Am umilinţa lui Petru de a îngenunchea în faţa lui Isus şi de a mă mărturisi un păcătos?

- Mă surprinde puterea Domnului?

- Ce-mi evocă astăzi fraza: “Nu te teme”?

- Cum pot să asum angajarea de a fi “pescar de oameni”?

- Mă străduiesc să las toate şi să-l urmez pe Isus?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Pentru rugăciune vă propunem un text de Ioan Paul al II-lea:

NOVO MILLENNIO INEUNTE 6 ianuarie 2001

1. La începutul noului mileniu, în timp ce se încheie marele jubileu pe parcursul căruia noi am celebrat 2000 de ani de la naşterea lui Isus şi prin care se deschide pentru Biserică o nouă etapă a drumului său, în inima noastră răsună din nou cuvintele prin care Isus, după ce s-a urcat în barca lui Simon, a vorbit mulţimii invitându-l pe apostol “să înainteze în larg” pentru a pescui: «Duc in altum» (Lc 5,4). Petru şi primii săi tovarăşi capătă încredere în cuvintele lui Cristos şi îşi aruncă mrejele lor. “Aşa au făcut şi au prins o mulţime mare de peşti, încât li se rupeau mrejele” (Lc 5,6).

Duc in altum! Aceste cuvinte răsună astăzi pentru noi şi ne invită să ne aducem aminte cu recunoştinţă de trecut, să trăim cu pasiune prezentul, să ne deschidem cu încredere spre viitor: “Isus Cristos este acelaşi ieri şi astăzi şi întotdeauna” (Ev 13,8).

Acesta este începutul Scrisorii apostolice pe care Papa o adresează Bisericii la începutul celui de-al treilea mileniu. Este deosebit de sugestiv faptul că foloseşte fraza din textul cu care ne rugăm astăzi. Fraza duc in altum este în latineşte.

4 – CONTEMPLAŢIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru contemplaţie vom folosi fraza de a înainta în larg. O vom repeta ca invitaţie a Domnului adresată vieţii noastre.

- Doamne Isuse, mă inviţi să înaintez în larg în ceea ce este frumos în viaţa…

- Doamne Isuse, mă inviţi să înaintez în larg în mijlocul crucilor pe care trebuie să le port astăzi…

- Doamne Isuse, mă inviţi să înaintez în larg însoţind fiinţele iubite, pe cei din familie şi pe prieteni…

- Doamne Isuse, mă inviţi să înaintez în larg în întunericul pe care, uneori, îl experimentez în inima mea…

- Doamne Isuse, mă inviţi să înaintez în larg în…

- Doamne Isuse, mă inviţi să înaintez în larg în…

5 – ACŢIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propunere personală

- Să-mi revizuiesc viaţa mea vocaţională. Să fac asta în lumina frazei Domnului: “eu te voi face pescar de oameni”.

– Dacă deja am optat pentru un drum vocaţional special: ce trebuie să fac pentru a fi în consonanţă cu ceea ce-mi cere Isus?

– Dacă încă n-am optat pentru un drum vocaţional special: ce-mi cere Dumnezeu astăzi?

Propunere comunitară

- În grupul tău de tineri gândiţi-vă la o strategie salutară şi atractivă pentru “a pescui” cât mai mulţi tineri pentru Cristos. Trebuie înţeleasă bine fraza şi să nu încercaţi să faceţi “prozeliţi” sau “fanatici religioşi”. E vorba de a prezenta Persoana lui Isus ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat în aşa manieră încât să fie semnificativă pentru tinerii din timpul nostru. Ce va trebui remarcat şi semnalat deci, în manieră deosebită, în vestirea lui Cristos în ambientul de tineret?

 

* * *

 

Duminica a V-a (C)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Isus se afla pe malul lacului Genezaret; lumea se îmbulzea în jurul lui, pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu. Isus a văzut două bărci trase la malul lacului… Isus s-a urcat într-una dintre bărci, care era a lui Simon şi l-a rugat să o îndepărteze puţin de ţărm. S-a aşezat şi din barcă a început să înveţe mulţimile. Când a terminat de vorbit, i-a zis lui Simon: “Înaintează în larg şi aruncaţi-vă mrejele pentru pescuit”. Simon i-a răspuns: “Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nu am prins nimic; dar dacă porunceşti tu, voi arunca din nou mrejele”. Aşa au făcut şi au prins o mulţime mare de peşti, încât li se rupeau mrejele… Văzând aceasta, Simon Petru a căzut la picioarele lui Isus şi i-a zis: “Îndepărtează-te de la mine, Doamne, căci sunt un om păcătos!” Căci spaima şi uimirea i-a cuprins pe el şi pe însoţitorii săi în faţa mulţimii de peşti pe care îi prinseseră; la fel şi pe Iacob şi pe Ioan, fiii lui Zebedeu, tovarăşii lui Petru. Isus i-a spus lui Simon: “Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni!” Atunci au adus bărcile la mal şi, lăsând toate, l-au urmat pe Isus. (Luca 5,1-11)

Episodul pescuirii minunate pe care îl citim în această duminică este povestit doar de evanghelistul Luca. (E drept că şi sfântul evanghelist Ioan relatează un episod oarecum asemănător în capitolul 21. Acesta, însă, se desfăşoară după învierea glorioasă din morţi a Mântuitorului.) Relatarea lucaniană este deosebit de bogată în semnificaţie deoarece ea pune în evidenţă efectele cuvântului lui Isus Cristos. Cuvântul său este plin de o autoritate care, pe de o parte, atrage mulţimi în număr impresionant de oameni, veniţi să îi asculte predica. Şi tocmai acest număr mare de ascultători îl determină pe Mântuitorul să-şi improvizeze o “tribună” într-o barcă pe care o şi îndepărtează puţin de mal pentru a putea fi văzut şi auzit de cât mai mulţi oameni. Pe de altă parte, însă, cuvântul lui Isus nu se epuizează doar în predică, ci devine şi poruncă adresată lui Simon-Petru care, pentru a o împlini, are nevoie de o credinţă ce pare a fi nevoită să înfrunte ilogicul. Într-adevăr porunca lui Isus (într-un domeniu în care, ca “fiu” de lemnar, nu avea vreo competenţă) poate să apară drept absurdă de vreme ce aceşti pescari îşi cunosc bine meseria. Ei ştiu că în plină zi şansa de a prinde peşte este foarte redusă în comparaţie cu noaptea. Or tocmai în acest moment e nevoie ca Simon-Petru să facă un act de credinţă. Să depăşească aspectele tehnice şi raţionale şi să se supună poruncii Isus Cristos, în situaţia în care colaboratorii săi sunt deja obosiţi, iar atât mrejele cât şi barca au nevoie de reparaţii, şi toate acestea pentru simplul motiv că El este cel care a vorbit. Rezultatul, rodul supunerii faţă de cuvântul lui Isus Cristos, este spectaculos.

Surprinzătoare pentru noi este teama născută în Simon-Petru în faţa unei mulţimi atât de mare de peşti prinşi. De regulă teama despre care se vorbeşte în textul nostru este aceea trăită de oameni în faţa unei manifestări divine (v. Is 6). În acest caz înţelegem că viitorul apostol a întrezărit în această pescuire minunată o manifestare divină a lui Isus Cristos, manifestare care va avea ca efect şi trezirea simţământului de păcătoşenie în care se află şi care îl separă de Mântuitorul. Domnul, însă, nu va rosti vreun cuvânt nici de iertare şi nici de vindecare, ci îi va cere celui care şi-a recunoscut starea de păcătos să plece în misiune şi să devină pescar de oameni. Cu alte cuvinte Isus nu le cere trimişilor săi o perfecţiune morală absolută. În schimb le cere să aibă încredere în El.

Această pescuire minunată are aşadar un sens: ea semnifică predicarea evangheliei care are drept rod reunirea credincioşilor de pretutindeni. La această muncă de predicare Isus Cristos îşi asociază mai mulţi colaboratori care vor trebui să părăsească totul şi să-L urmeze pentru a-i aduna pe cei chemaţi la mântuire (v. Lectura a II-a – 1Cor 15,1-11).

 

* * *

 

Dumnezeu are nevoie de oameni

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro

Dacă ar fi să rezumăm textele biblice care s-au proclamat la Liturghia duminicii de astăzi, le-am putea rezuma în această propoziţie scurtă: Dumnezeu are nevoie de oameni. Dumnezeu nu este ca acei dictatori ai pământului însetaţi de putere, care, odată ce au pus mâna pe putere, n-o mai lasă din mâini şi vai de cel care încearcă să le-o smulgă! Dumnezeu caută colaboratori conştienţi şi activi la lucrarea sa de mântuire a lumii.

La realizarea acestui plan de mântuire, Dumnezeu îi cheamă pe toţi creştinii să contribuie. Pentru toţi, de la papa până la ultimul copil, Dumnezeu are pentru fiecare o chemare specială. La începutul creştinismului, sfântul papă Clement compara Biserica cu o armată. “În această armată”, spunea el, “nu toţi sunt generali, nu toţi sunt ofiţeri, dar absolut toţi au o chemare şi o misiune de îndeplinit”.

Cele trei lecturi biblice ale Liturghiei ne prezintă trei chemări excepţionale, spectaculoase: prima lectură ne prezintă chemarea profetului Isaia în timpul unei vedenii pe care acesta a avut-o în templul din Ierusalim; în a doua lectură, sfântul apostol Pavel aminteşte de chemarea sa, când i-a apărut Cristos pe drumul Damascului. În a treia lectură, luată din Evanghelia sfântului Luca, ni se vorbeşte despre chemarea lui Simon-Petru: “De acum încolo, vei fi pescar de oameni”. Găsim în acest text, sub aparenţa unei povestiri captivante, o pagină admirabilă şi o lecţie de ecleziologie, adică de teologie a Bisericii. Să ne imaginăm puţin barca în care a intrat Isus. În intenţia evanghelistului, barca aceasta este simbolul Bisericii. Cui îi aparţine barca? Lui Petru. Evanghelistul vrea să scoată în evidenţă figura lui Petru, chemarea, misiunea unică pe care Cristos i-a încredinţat-o în Biserică: misiunea de cârmaci al Bisericii sale. De aceea, în cele 11 versete ale textului evanghelic de azi, numele lui Petru e pomenit de şase ori. Mai sunt pomenite de două ori numele a doi apostoli fraţi: Iacob şi Ioan. Dar, surprinzător, este omis, nu este pomenit numele lui Andrei, fratele lui Petru. Providenţială omisiune: să nu poată spune peste veacuri nimeni dintre cei care vor ieşi din barca lui Petru: “Noi am intrat în barca lui Andrei”, pentru că Petru trebuia să-i fi dat lui Andrei, pe considerente de rudenie, ceva din prerogativele şi drepturile pe care Cristos i le-a dat numai lui. Frate, frate, dar la cârma Bisericii lui Cristos numai Petru stă. Primatul numai lui i l-a dat.

Barca lui Petru ne-o închipuim: veche, cârpită, mâncată de apă; este imaginea externă a Bisericii, care, aşa cum apare ea în decursul istoriei, nu întotdeauna ne încântă ochii, dar o iubim, o preţuim, căci în ea e Cristos, din ea continuă să predice Cristos şi rămânem în ea pentru că numai în ea ne salvăm de la pieire. Şi când e vorba să ne salvăm, să ne mântuim, nu ne uităm prea mult la cum arată. Isus, împreună cu Petru şi cu apostolii prezenţi, iese din mijlocul mulţimii, se îndepărtează cu barca puţin de ţărm şi, de acolo, predică mulţimii. În felul acesta, putea fi mai bine auzit şi văzut de popor. Cristos continuă să facă la fel cu urmaşii apostolilor, cu cei chemaţi la preoţie: îi scoate din mijlocul poporului, îi distanţează puţin, de lume, nu ca aceştia să se izoleze de popor, ci pentru ca ei să poată sluji mai bine ca preoţi, să fie mai bine văzuţi şi auziţi de popor.

Când a terminat de vorbit, Isus i-a spus lui Simon: “Depărteaz-o la adânc” – Eis to bahtos, în greceşte. Acest cuvânt, bahtos, indică adâncurile mării, domeniul lui Leviatan, locuinţa monştrilor infernali, care stârnesc furtunile, scufundă corăbiile, îi îneacă pe navigatori, provoacă naufragii. Barca lui Cristos, Biserica a părăsit de la bun început ţărmul, locurile sigure, navighează peste adâncurile infernale, înfruntă pericole, e lovită de valuri şi de furtuni, este ameninţată de forţele infernale, dar ea nu se va scufunda, îşi va termina cu bine călătoria, căci în ea este Cristos.

“Nu te teme”, îi spune Isus lui Petru, “de acum vei fi pescar de oameni”. Primii creştini, cu bucurie şi recunoştinţă, se numeau pe ei înşişi pisciculi – peştişori. Erau convinşi că Petru i-a pescuit cu năvodul său, i-a salvat din adâncurile infernale, i-a scos din întuneric şi i-a adus la lumină în barca sa.

La toate cele trei chemări despre care ne vorbesc textele biblice de azi găsim câteva puncte comune. Mai întâi, iniţiativa chemării vine întotdeauna de la Dumnezeu, în împrejurările cele mai neaşteptate, şi se opreşte uneori la oameni care, după criteriile omeneşti de judecată, nu prea ar merita o asemenea chemare. Dar criteriile lui Dumnezeu sunt altele: Cristos nu stă să numere şi să cântărească virtuţile lui Petru când îl cheamă; de altfel, nici nu prea avea ce număra şi cântări, şi cu atât mai puţin la Saul, prigonitorul Bisericii.

În al doilea rând, Dumnezeu nu forţează pe nimeni, el aşteaptă un răspuns liber de la cel chemat. Toţi cei trei protagonişti ai noştri au răspuns prompt la chemare. Isaia răspunde: “Iată-mă, trimite-mă”. Saul spune: “Doamne, ce vrei să fac?”. Petru părăseşte totul şi îl urmează pe Cristos. Toţi ar fi putut să refuze. Toţi ar fi găsit motive. Isaia ar fi putut să spună: “Doamne, cheamă pe altul, eu nu sunt vrednic, sunt un om cu buze necurate”; Saul ar fi putut să spună: “Doamne, eu sunt un avorton, nici nu merit să mă numesc apostol”; Petru ar fi putut să spună: “Doamne, dă-i fratelui meu onoarea aceasta de pescar de oameni, eu mă mulţumesc cu meseria de pescar de peşti”. Poate vrea şi el un primat. Dacă ar fi refuzat, ar fi făcut ei păcat, s-ar fi osândit? Nu, n-ar fi făcut păcat, dar ce păcat ar fi fost să fi refuzat! Ar fi simţit toată viaţa un gol sufletesc, un pustiu, ar fi fost trişti, apăsaţi de sentimentul neîmplinirii, al inutilităţii vieţii, exact ca tânărul din Evanghelie care a refuzat să-l urmeze pe Isus: “a plecat foarte trist”, notează evanghelistul, “căci avea multe bogăţii” şi a trăit şi a murit cu tristeţea şi bogăţiile lui. La moarte, ar fi spus toţi trei ceea ce a spus Petru după o noapte de muncă zadarnică, fără Cristos: “Doamne, viaţa mea a fost o noapte continuă; toată noaptea ne-am trudit, dar nu am prins nimic”.

În sfârşit, toţi trei, în faţa lui Dumnezeu care cheamă, se înspăimântă, căci îşi descoperă propriile păcate, propria mizerie. Isaia, în faţa celui de trei ori sfânt, exclamă: “Vai mie, sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate!”; Pavel are impresia că nu este altceva decât un avorton. Aceeaşi reacţie o are şi Petru: “Îndepărtează-te de mine, Doamne, căci om păcătos sunt eu”. În prezenţa lui Dumnezeu, omul încearcă un sentiment de teamă, de sfântă cutremurare. Această sfântă teamă stă la temelia sentimentului religios în toate religiile, iar când această teamă de Dumnezeu lipseşte, omul e năpădit de toate spaimele şi obsesiile.

Iată trei chemări excepţionale. Dar nu toate chemările sunt aşa. Cum spuneam la început, Dumnezeu are pentru fiecare dintre noi o chemare. Pe toţi, la Botez, ne cheamă să fim colaboratori la lucrarea sa de mântuire a lumii, ne cheamă în condiţiile concrete ale vieţii, la apostolat, la răspândirea împărăţiei sale în lume: “Luaţi aminte, fraţilor, la chemarea voastră” – le scria sfântul Pavel Corintenilor. Desigur, a urma şi a accepta chemarea lui Dumnezeu nu e uşor. Trăind în mijlocul unei lumi, ce-i drept, botezată, dar prea puţin încreştinată, suntem nevoiţi adesea să mergem împotriva curentului. Cristos este tăria şi speranţa noastră, Euharistia este energia noastră. Fiecăruia, Cristos îi spune ca şi lui Petru: “Nu te teme!” Noi experimentăm permanent cuvintele psalmistului, cântate după prima lectură: “În ziua în care te-am chemat, tu mi-ai răspuns: tu ai sporit în mine tăria mea”.

2

Dacă ar fi să dau un titlu predicii de astăzi, ar fi acesta: “Dumnezeu are nevoie de oameni”. Deus venit ad homines per homines, spun părinţii vieţii spirituale: “Dumnezeu vine la oameni prin oameni”, prin intermediari autorizaţi să transmită oamenilor cuvântul său. Patriarhii, profeţii, preoţii în Vechiul Testament, Isus, apostolii în Noul Testament au primit de la Dumnezeu o asemenea chemare şi o asemenea misiune.

Cele trei lecturi biblice ale Liturghiei de azi ne vorbesc despre chemarea la lucrarea de mântuire a lumii a trei personaje de excepţie, am zice, a trei giganţi: e vorba de profetul Isaia, în prima lectură, de apostolul Pavel în a doua lectură, de apostolul Petru în Evanghelie.

Atunci când Dumnezeu cheamă, nu se uită la materialul uman din cel chemat, nici la merite, nici la sfinţenie, nici la calităţile lui: chemarea e un dar absolut gratuit, iar criteriile alegerii ţin de misterul lui Dumnezeu. Isaia, care a trăit în secolul al VIII-lea î.C., era mare demnitar la curtea regală. Saul era un fariseu foarte cult, dar fanatic. Petru era un simplu pescar, fără nici o cultură şi, probabil, analfabet. Profetul Ieremia, despre a cărui chemare ni s-a vorbit duminica trecută, a fost ales dintr-o familie de preoţi excomunicaţi. De trei sute de ani, familiile ce se trăgeau din preotul Abiatar, cel care se răsculase împotriva împăratului Solomon, nu mai aveau voie să exercite funcţiile preoţeşti.

Reacţia la chemarea lui Dumnezeu este diferită. Unii răspund prompt şi cu entuziasm. La întrebarea: “Pe cine voi trimite şi cine va merge pentru noi?”, Isaia răspunde prompt: “Iată-mă, trimite-mă pe mine”. Prompt e şi răspunsul lui Saul, după evenimentul extraordinar petrecut pe drumul Damascului: “Doamne, ce vrei să fac?” Prompt a fost şi răspunsul lui Petru, invitat să fie pescar de oameni. Împreună cu tovarăşii lui de pescuit, a tras bărcile la ţărm, a lăsat totul şi a mers după Isus. Alteori, răspunsul vine mai greu şi după multe ezitări. Aşa a fost cazul cu tânărul Ieremia. Chemat de Dumnezeu, el dă înapoi: “Doamne, caută pe altcineva. Vezi, eu sunt un copil, nu ştiu să vorbesc, n-am darul oratoriei, iar tu mă trimiţi să mă războiesc cu regii, cu dregătorii, cu preoţii şi cu întregul popor?” Domnul îi zice: “Să nu te temi, căci eu voi fi cu tine. Eu voi face din tine o cetate întărită, un stâlp de fier, un zid de aramă”.

Dumnezeu respectă libertatea omului şi vrea disponibilitate, vrea un răspuns liber din partea celor chemaţi. Toţi cei trei protagonişti ai lecturilor biblice de azi puteau să dea un răspuns negativ. Cu toată vedenia sa din templu, Isaia putea să spună: “Doamne, problema nu mă interesează, caută pe altul”. Saul, cu toată vedenia de pe drumul Damascului, putea să refuze misiunea de a purta numele lui Cristos la toate neamurile. Petru, cu toată pescuirea minunată, putea să spună: “Doamne, mulţumesc pentru minune, am ce mânca o bucată de vreme, prefer să fiu pescar de peşti, nu de oameni”. Dacă ar fi refuzat chemarea, poate că n-ar fi făcut nici un păcat. Dar ce păcat ar fi fost s-o fi refuzat! Nu l-am avea pe cel mai mare dintre profeţi, pe Isaia, cel care, cu 700 de ani înainte, a vestit că Emanuel se va naşte dintr-o Fecioară, cel care a descris în cuvinte emoţionante suferinţele şi moartea Mântuitorului! Cum ar fi arătat astăzi Biserica fără Apostolul neamurilor? Cum ar fi arătat astăzi Biserica fără temelie, fără Petru, fără mormântul şi bazilica lui de la Roma, fără sutele de mii sau milioanele de oameni care năvălesc ca într-un năvod în piaţa acestei bazilici?

Am observat la toate cele trei persoane din textele liturgice de azi, chemate să fie colaboratori ai lui Dumnezeu la lucrarea de mântuire, un lucru, şi anume că, în prezenţa lui Dumnezeu, în lumina lui Dumnezeu, toţi şi-au descoperit îngroziţi păcătoşenia, nimicnicia, nevrednicia şi mizeria lor sufletească. Cuprinşi de remuşcare şi căinţă, îşi recunosc cu glas tare vinovăţia şi dorinţa de a fi curăţaţi. “Vai mie”, exclamă Isaia, “sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate!” Apostolul Pavel recunoaşte că nici nu merită numele de apostol, pentru că a prigonit Biserica lui Dumnezeu. Şi îşi atribuia calificativul umilitor de avorton. La fel de îngrozit de propria nevrednicie, îşi mărturiseşte cu glas tare starea de om păcătos Petru: “Îndepărtează-te de mine, Doamne, căci sunt un om păcătos”. Pe aceşti oameni, deveniţi conştienţi de starea lor sufletească nenorocită, zdrobiţi de sentimentul păcătoşeniei lor, la strigătul lor sincer şi dramatic de iertare, de eliberare interioară, de purificare, Dumnezeu îi purifică, îi transformă: lui Isaia îi curăţă buzele murdare cu un cărbune aprins luat cu cleştele de pe altarul templului; în Saul şi în Petru înfăptuieşte ceea ce a promis prin profetul Ezechiel: “Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din voi inima de piatră şi voi pune o inimă de carne” (36, 26-27).

Merită să ne oprim câteva momente asupra eroului din fragmentul evanghelic de azi, luat din capitolul 5 al Evangheliei după sfântul Luca. Evanghelistul îl numeşte Petru, deşi abia în capitolul următor, în capitolul 6, Isus, cu ocazia alegerii apostolilor, îi va schimba numele din Simon în Petru. Prin aceasta, evanghelistul vrea să atragă atenţia că Petru a primit o funcţie, un rol, o misiune cu totul specială în Biserică, că a fost ales de Cristos ca un instrument privilegiat în lucrarea de mântuire a lumii. El este primul dintre apostoli, el este pus de Cristos ca temelie a apostolilor (Mt 16,18); el este cel dintâi care proclamă credinţa în numele apostolilor la Cezareea lui Filip (Lc 9,20); el primeşte misiunea de a-i întări pe fraţii săi în credinţă (Lc 22,32); lui îi apare prima dată Cristos după înviere; din barca lui Petru vorbeşte Cristos mulţimilor şi din barca lui, care este Biserica, va continua să vorbească până la sfârşitul veacurilor. El deţine năvodul cu care, în calitate de pescar de oameni, îi aduce pe cei pescuiţi în barca sa.

Misiunea lui Petru o continuă în Biserică urmaşii săi, papii. Dar nici Petru, nici urmaşii săi nu-şi îndeplinesc singuri misiunea. În Evanghelia de azi, Petru, neputând să scoată singur din mare năvodul supraîncărcat cu peşti, îi cheamă în ajutor pe ceilalţi apostoli, tovarăşii săi de pescuit, pe Iacob şi pe Ioan, să vină cu bărcile lor şi să-i dea o mână de ajutor. La fel, urmaşul lui Petru, papa, nu este niciodată singur. El are nevoie de colaboratori, îi cheamă mereu în ajutor pe colegii săi de pescuit, pe urmaşii apostolilor, pe episcopii constituiţi în colegiul episcopal. În Dieceza de Iaşi, pe parcursul a mai mulţi ani (2001-2004) s-a derulat un sinod diecezan. Ei bine, unul dintre scopurile principale ale sinodului a fost tocmai acela de a apropia bărcuţa Bisericii noastre locale, condusă de un urmaş al apostolilor, de barca lui Petru, în semn de comuniune, solidaritate, colaborare, spre a nu-l lăsa singur pe Petru, pe papa, cu un năvod atât de încărcat, încât nu ar putea să-l scoată singur din mare.

Ne punem întrebarea: de fapt, care este misiunea acestor trei aleşi ai lui Dumnezeu, căiţi, convertiţi, purificaţi, iertaţi prin focul curăţitor al iubirii sale? În esenţă, este aceasta: să vestească cuvântul lui Dumnezeu, evanghelia, misterele credinţei, mistere, adevăruri ce nu se bazează pe argumente şi evidenţe omeneşti, nu pe subtilităţi filosofice, ci numai şi numai pe cuvântul lui Dumnezeu. Iar acceptarea prin credinţă a ceea ce vestesc aceşti trimişi ai lui Dumnezeu, căiţi, convertiţi, iertaţi, purificaţi de Dumnezeu, este darul gratuit al lui Dumnezeu.

Apostolul Pavel, în a doua lectură, le vesteşte Corintenilor ceea ce constituie nucleul centrul al credinţei creştine, anume că Isus a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor, că a fost îngropat, că a înviat a treia zi şi că s-a arătat mai întâi lui Petru, apoi celor 12. Apostolul a crezut toate acestea nu fiindcă ar fi fost martor al acestor evenimente – el s-a convertit după vreo cinci ani de la moartea lui Cristos -, nici fiindcă i s-ar fi arătat vreo fotografie cu Cristos înviat, iar când, după vreo cincisprezece ani de la convertire, le scria Corintenilor despre înviere, nu le trimite vreo fotografie cu Cristos înviat. Şi chiar dacă le-ar fi trimis, Corintenii tot n-ar fi crezut. Nu avem noi atâtea fotografii cu farfurii zburătoare? Şi nimeni nu crede în ele. Apostolul spune simplu: “Eu vă transmit ce am primit şi eu de la alţii, ca să credeţi şi voi cum am crezut şi eu: credinţa este lucrarea lui Dumnezeu”.

Faptul este şi mai grăitor în cazul lui Petru din Evanghelie. Muncise toată noaptea şi nu prinsese nici măcar un peşte. Se face ziuă şi Isus îi porunceşte: “Aruncă mreaja pentru pescuit”. Petru şi-o fi zis în mintea lui: “Îmi cere un lucru absurd, fără sens. El e de la câmpie, nu le are cu pescuitul. Noi suntem pescari de o viaţă, cunoaştem meseria. Peştele se prinde noaptea. Şi dacă toată noaptea n-am prins nimic, o să prindem acum, ziua?” Petru face un act eroic de credinţă: “La cuvântul tău, voi arunca mreaja”. Şi, la cuvântul atotputernic al lui Cristos, minunea s-a înfăptuit.

Liturghia de azi ne vorbeşte despre trei chemări excepţionale, spectaculoase. Dar să nu uităm ce ne învaţă Conciliul, şi anume că întregul popor al lui Dumnezeu este un popor de apostoli, de profeţi, de vestitori ai Evangheliei, că chemarea creştină este prin natura sa chemare la apostolat. Şi cu toţii trebuie să spunem ca apostolul Pavel: “Vai mie dacă nu voi vesti Evanghelia!”

Am încheiat zilele trecute octava de rugăciuni pentru unitatea creştinilor. Cuvântul lui Dumnezeu din Liturghia de azi ne ajută să înţelegem şi să practicăm ecumenismul aşa cum ni-l prezintă Conciliul al II-lea din Vatican. Un ecumenism la nivel sentimental, emoţional, diplomatic, cu lozinci, nu poate realiza unitatea creştinilor. Rugăciunile, întrunirile, dialogul sunt lucruri bune şi necesare, dar nu sunt suficiente. Singurul lucru necesar, am putea spune, este convertirea inimii. “Nu există ecumenism adevărat”, spune documentul Unitatis redintegratio referitor la ecumenism, “fără convertire interioară”. Ecumenismul adevărat începe în momentul în care creştinii, zdrobiţi de sentimentul nevredniciei şi păcătoşeniei lor, cu căinţă sinceră, imploră iertare şi strigă ca Isaia: “Vai mie, sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate!”.În momentul în care creştini recunosc cu apostolul Pavel: “Sunt un avorton, căci am prigonit Biserica lui Dumnezeu cu păcatele mele”. Când exclamă ca Petru: “Îndepărtează-te de mine, Doamne, căci sunt un om păcătos”.

Şi al doilea lucru pe care îl cere Conciliul este vestirea neştirbită a Evangheliei. Spune documentul: “Trebuie neapărat să fie exprimată clar învăţătura integrală. Nimic nu este mai străin ecumenismului decât falsul irenism, din cauza căruia puritatea învăţăturii catolice este ştirbită şi este întunecat sensul ei autentic şi precis” (UR 11).

Conciliul ne cere să vestim cu curaj învăţătura evangheliei cu privire la natura autentică a Bisericii, Biserică una şi unică a lui Cristos: “Pentru a-şi statornici pretutindeni Biserica sfântă, până la sfârşitul veacurilor, Cristos a încredinţat Colegiului celor Doisprezece îndatorirea de a învăţa, de a conduce şi de a sfinţi. Dintre ei, l-a ales pe Petru, pe care a hotărât să clădească, după mărturisirea de credinţă a acestuia, Biserica sa: i-a făgăduit cheile împărăţiei cerurilor şi, după ce el şi-a afirmat de trei ori iubirea, i-a încredinţat toate oile spre a le întări în credinţă şi a le paşte în perfectă unitate, Isus Cristos rămânând în veci piatra din capul unghiului şi Păstorul sufletelor noastre” (UR 2).

Dacă aceste adevăruri ale evangheliei ies din inimi convertite, transformate, şi de pe buze purificate de cărbunele luat cu cleştele de pe altarul din templul Domnului, ele vor fi crezute fără discuţii şi negocieri la nesfârşit, fără strategii umane, fără polemici şi subtilităţi teologice sterile; toată lumea le-ar îmbrăţişa, căci, aşa cum spuneam mai înainte în cazul celor doi apostoli, credinţa este darul gratuit al atotputerniciei lui Dumnezeu.

Dacă astăzi toţi catolicii s-ar converti, iar mâine ar vesti în gura mare evanghelia lui Cristos, poimâine, unitatea creştinilor ar fi o realitate: ar fi o singură turmă şi un singur Păstor. Păcatul a distrus unitatea dintre creştini; numai convertirea sinceră o poate reface.

Ca şi pe Petru, Cristos pe toţi ne cheamă să fim pescari de oameni. Petru, muncind o noapte întreagă fără Cristos, a muncit în zadar. Suntem conştienţi că viaţa noastră fără Cristos este o viaţă risipită, inutilă. Primindu-l acum în sfânta Euharistie, implorăm de la el forţă şi curaj pentru a ne îndeplini misiunea de creştini, de vestitori ai Evangheliei în lume.