Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a V-a de peste an
Anul A (B, C)

Lecturi:
Isaia 58,7-10
1Corinteni 2,1-5
Matei 5,13-16

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC 2
volum colectiv ITRC
pr. Anton Iștoc
pr. Alessandro Pronzato

 

* * *

 

A fi lumină și sare

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Isus a spus ucenicilor săi, dar și fiecărui credincios în învățătura lui: Voi sunteți lumina lumii, voi sunteți sarea pământului. Înainte de a-i onora prin aceste cuvinte de lumină și sare, Isus le impune datoria de a fi atare, pentru că el însuși este lumina lumii (In 8,12) și elementul necesar durabilității: de a fi și de a rămâne veșnic (Mt 5,14-16).

Ce este lumina?

Din punct de vedere științific s-au emis mai multe definiții teoretice: că este materie corpusculară, că este un complex de unde etc.; oricum, lumina materială mai are mult întuneric și de aceea nu are o definiție unică și exactă. Lumina materială, aceea care ne vine de la soare, stele, corpuri electrice etc. nu-i nimic, dacă nu este luminată de viață. Lumina luminii este viața, fiindcă ceea ce percepe, aceea luminează, cum se spune în prologul Evangheliei după sfântul Ioan: Viața era lumina lumii (In 1,4). Pentru că Dumnezeu este viața în sine, este lumina luminilor din lume (lume-lumen-lumină).

Fără a intra în amănunte în probleme de anatomie, biologie, chimie, fizică și chiar filozofie, ne oprim la constatarea empirică: lumina toate le pune în mișcare: plantele cresc și rodesc în lumină, animalele, de asemenea, oamenii și întreaga natură se transformă, capătă culoare și frumusețe în măsura în care se bucură de lumină. Sarea, la rândul ei, are o mulțime de întrebuințări benefice: păstrează apa în organism, fără de care s-ar deshidrata; dă gust bucatelor prin condimentare; face ca alimentele să fie digerate mai ușor sau le conservă în timp.

Lecturile de azi nu vor să ne arate ceea ce trebuie să facem, ci ceea ce trebuie să fim: lumină și sare pentru toți.

Isus ne onorează cu cuvintele Voi sunteți lumina lumii și sarea pământului, da, ca să nu ne mândrim, ne arată ce fel de lumină și sare suntem: suntem un mic opaiț care aruncă puțină lumină în jur, opaiț care poate fi pus și sub obroc sau în sfeșnic. Nu suntem soare, stele, becuri incandescente, rug ce nu se mistuie. Nu suntem atât de luminoși încât să devenim obiect de admirație, ci o luminiță în folosul altora unde întunericul este mai mare. Mântuitorul ne sugerează că întunericul este în propria casă, în propriul suflet. Cu toate acestea, lumina, oricât de mică, incomodează pe fiii întunericului. Un exemplu avem în sfântul Thomas Morus și regele Henric al VIII-lea (cf. Un om pentru eternitate).

Nici sarea nu este lucrul cel mai de preț din casă, dar un palestinian de pe vremea lui Isus nu putea să și-o fabrice, ci trebuia să și-o cumpere cu puținii bănuți agonisiți cu trudă. La fel și creștinul, nu este cel mai de preț om din lume, dar oamenii trebuie să-i simtă atât de mult lipsa încât să-și întrebuințeze venitul material, oricât de mic, pentru a-l avea. Fără un creștin autentic, societatea nu are gust, nu are șanse de durabilitate. Un sătuc, oricât de mic, fără bisericuță nu are farmec, nu inspiră siguranță. Farmecul marilor orașe îl dau catedralele impunătoare, ele sunt semnul credinței și al civilizației.

Sarea, chiar dacă se dizolvă în bucate, tot sare rămâne, numai că se face nevăzută și condimentează plăcut din umbră. Misiunea noastră umilă și mică ne cere să ne dizolvăm, să ne facem nevăzuți în ochii lumii, ca oamenii să guste aroma învățăturilor lui Isus, gustul divinului și nu al temperamentului nostru de bolovan dur de sare. Numai dizolvându-ne și făcându-ne nevăzuți putem intra în sufletele altora pentru a le pune acolo condimentul și conservantul vieții lui Isus. Sfântul Bernard obișnuia să spună: Tot ceea ce aș asculta sau aș citi, totul mi se pare fără nici un gust și farmec, dacă nu aflu numele lui Isus.

De fapt, Isus singur este adevărata lumină (cf. In 1,5) și adevărata sare a lumii, fiindcă s-a umilit atât de mult încât a dispărut ca om din fața contemporanilor săi, a devenit ca un vierme care dispare în pământ; a fost răstignit și înmormântat (lectura a II-a).

Sfântul Paul spune credincioșilor din Corint: Eu n-am voit să cunosc printre voi altceva decât pe Isus Cristos și pe acesta răstignit. După cum Isus numai prin cruce a devenit lumină și sare pentru omenire, la fel și creștinul este credincios autentic – lumină și sare – numai prin cruce, prin riscul pe care și-l asumă de a da de gol păcatul lumii prin lumina sa și de a face să usture rănile provocate de păcat, ca sarea care doare, dar ferește de infecție, putrezire. Numai creștinul care face din crucea sa de fiecare zi un act de caritate este lumină lumii și sare pământului. Are dreptate marele cugetător francez, Pascal, când spune: Crucea este aceea care te face să crezi. Un copil crede în cuvintele tatălui și ale mamei tocmai pentru că vede crucea lor de fiecare zi, munca, grijile, ostenelile etc. pentru el; prin acestea viața lui capătă culoare și gust.

Într-o zi, Isus și ucenicii săi stăteau la ușa templului și priveau lumea care venea la casa Domnului. Aproape de intrare era și cutia pentru banii de întreținere a lăcașului sfânt. Ucenicii se delectau privind și admirând pe cei care răsturnau cu zgomot sume mari în cutie. A venit și o bătrânică și a pus doi bănuți, fără zgomot. Nimeni, afară de Isus, nu i-a dat atenție, dar Mântuitorul le spune celor prezenți: Adevăr vă spun, această văduvă săracă a pus mai mult decât toți ceilalți, fiindcă toți au dat din prisosul lor, pe când ea, din sărăcia ei, a dat tot ce avea (Mc 12,43-44). Crucea, adică: A dat tot ce avea, a făcut-o lumină și sare, vrednică de crezare, vrednică de admirat și de urmat. O familie săracă, dar cinstită și credincioasă, îl vestește pe Cristos în mijlocul lumii zi de zi, mai mult decât mine la predicile de duminică. O mamă, care primește cu credință copiii pe care Dumnezeu îi dă, este mai vrednică de crezare decât un misionar. O familie îndoliată, care se roagă cu credință și își pune nădejdea în Providență, îl vestește pe Isus răstignit mai mult decât mine. Un pușcăriaș, care nu se revoltă, care își recunoaște vina în fața celorlalți deținuți, îl predică pe Cristos mai bine decât mine. Cuvintele tâlharului de la dreapta lui Isus, recunoscând că își ia pedeapsa pentru fapte, dar Isus suferă nevinovat și, având încredere în nevinovăția lui, i-a zis: Amintește-ți de mine când vei fi în împărăția ta (Lc 23,41-43) va predica până la sfârșitul lumii în chipul cel mai minunat împărăția lui Dumnezeu.

Pictorul italian Coriolan Vighi (1852-1904), înainte de a-și câștiga faima de mare artist, trăia în mare mizerie și ajunsese muritor de foame. Norocul a început de la un simplu act de onestitate și dreptate. Își agățase tablourile pe un gard, în așteptarea vreunui client. Lumea trecea în sus și în jos, unii aruncau o privire în fugă, dar nimeni nu-i acorda nici o atenție. În sfârșit, un cetățean german se oprește, își alege un tablou, întreabă prețul, îi pune banii într-un plic, îl înmânează pictorului, ia tabloul și pleacă. În urmă, Coriolan numărând banii, constată că avea cu o sută de lire mai mult decât ceruse. Crezând că s-a înșelat cumpărătorul, a alergat să-i restituie. Cetățeanul i-a zis zâmbind binevoitor: Știu. Păstrați suta de lire pentru că o meritați. Vă vor fi mai de folos decât mie! Din acel moment germanul a devenit un cumpărător frecvent, un admirator al cinstei și un propovăduitor al talentului artistic al lui Coriolan Vighi și așa a devenit renumit.

O Doamne, spune psalmistul, printr-un om drept tu faci să răsară lumina în întuneric (Ps 112,4).

Antuza, mama sfântului Ioan Gură de Aur, rămânând văduvă la vârsta de douăzeci de ani, a dus o viață atât de corectă încât a smuls aceste cuvinte admirative de pe buzele păgânului Libanus: O, ce femei minunate sunt între creștini! Azi, oare, ce ar spune?

Într-o zi luna s-a plâns soarelui zicând: Dacă ai ști câte rele văd eu noaptea pe pământ, ai îngheța de groază. Soarele i-a răspuns: Scumpa mea, eu nu-ți dau lumină ca să privești la cele rele, ci să luminezi calea celor care fac bine.

Cristos, fiind lumina lumii, ne cheamă să fim lumină în întunericul acestui pământ, nu pentru a privi la cele rele, ci pentru a lumina calea acelora care îl caută pe Cristos, fiindcă el ne-a spus: Așa să lumineze lumina voastră… ca toți să-l preamărească pe Tatăl (Mt 5,16), care face să răsară soarele său peste cei buni și peste cei răi, peste cei drepți și peste cei nedrepți (Mt 5,45). Amin. Așa să fim!

 

* * *

 

În prim plan: faptele bune

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Fericirea luminează fața. Izvorul fericirii: faptele bune.

Cei declarați “fericiți” în duminica trecută, sunt declarați “lumină și sare” în duminica de azi: “Voi sunteți lumina lumii; voi sunteți sarea pământului”, voi “cei săraci cu duhul”. Sunt lumină și sare, nu pentru că aparțin Bisericii sau pentru că au de comunicat o învățătură mântuitoare, nici pentru că ar fi oamenii rugăciunii și credincioși cultului, ci în primul rând pentru că sunt “săraci, blânzi, curați cu inima” etc.

“Sare și lumină”.

Avem aici două proverbe în formă de parabolă, care definesc esența ucenicului lui Isus: “sare și lumină”.

Sarea se folosește pentru a condimenta alimentele, pentru a le păstra, pentru a le feri de alterare.

După o astfel de întrebuințare a sării, proverbul în formă de parabolă vrea să spună că ucenicii lui Isus, mai întâi ca un condiment, trebuie să influențeze lumea, ajutând-o să afle gustul vieții, să nu se lase coruptă de patimile josnice, să se ferească de corupția morală și va afla cheia durabilității: viața veșnică.

În lumea iudaică “sarea” era semnul înțelepciunii.

Ucenicii și toți cei care le vor primi mesajul, creștinii, avându-l pe Cristos – Înțelepciunea întrupată – trebuie să devină instrumente mântuitoare pentru neamuri.

Și metafora “luminii” era cunoscută în iudaism. Isaia spusese că Israelul a fost predestinat să fie “lumina neamurilor” (Is 49,6), după cum spune și Isus ucenicilor săi. Creștinul este lumină în măsura în care este unit cu Cristos “Lumina lumii“. Lumina se afirmă, se arată, acolo unde Dumnezeu se revelează prin cuvântul său (cf. Mc 4,21-22; 2 Cor. 4,4; Fil. 2,15-16).

Imaginea “cetății de pe munte” își are originea tot în lumea biblico-iudaică. Simbolul “destinului glorios” al lui Israel era cetatea Ierusalimului, construită pe muntele Moria, spre care se vor îndrepta în pelerinaj toate popoarele, ca să-i aducă cult lui Dumnezeu.

Isus aplică această imagine ucenicilor săi și afirmă că ei sunt “noul Israel”. Dar ucenicii lui Isus trebuie să fie lumina lumii în permanență: lumina nu se aprinde pentru a fi pusă sub obroc.

Obrocul, ce mai era și el?

În vremea aceea iluminatul se făcea cu torțe, lumânări rudimentare și mai ales prin opaițe și candele alimentate cu său sau alte grăsimi. Când o astfel de candelă se stingea, răspândea în cameră un miros insuportabil. Ca să se împiedice formarea și răspândirea mirosului greu, la stingere, se punea peste candelă un fel de oliță numită obroc.

Cristos vrea să spună că o lumină, odată aprinsă, nu trebuie să se mai stingă… Când într-un ucenic se stinge “cuvântul lui Dumnezeu”, se stinge credința, speranța sau iubirea. Nici un obroc din lume nu mai poate să împiedice mirosul greu care asfixiază, scandalul care corupe alte suflete și ucenicul ajunge de batjocura lumii: “călcat în picioare”.

În lectura a doua (1Cor 2,1-5), apostolul Paul arată că ceea ce “stinge candela” este păcatul, mai ales mândria “rădăcina tuturor relelor”. Isus s-a smerit, ca să-l readucă pe om la lumină, la Dumnezeu. Paul îl urmează pe Cristos și-l propune corintenilor spre contemplație, ca să poată rămâne “lumină în Cristos” și să aibă parte de înviere. Lumina lor să fie smerenia, slujirea, caritatea.

Înfăptuirea smereniei, slujirii și carității în mod mai explicit ne este propusă în prima lectură (Is 58,7-10).

După întoarcerea din exil și reluarea vieții de zi cu zi în Iudeea, lucrările de reconstrucție ale templului și zidurilor Ierusalimului mergeau încet, descurajator. Israeliții se străduiau să afle calea lui Iahve, ca, apropiindu-se de el, să poată pune bazele unei ere noi de dreptate și de pace. Cu acest scop au înmulțit zilele de post. Legea prescria numai un post anual în “marea zi a ispășirii” (Lev 16,29). Acum, în aceste zile nenumărate de post, israeliții se plângeau Domnului: “Postim, și Domnul nu ne ia în seamă… Ziua mântuirii nu apare de nicăieri… ” Descurajarea lor mergea până acolo că erau gata să renunțe și la această practică rituală.

Profetul li se opune în numele Domnului; celor simpli – “săraci cu duhul” – le deschide ochii – fiindcă ei s-au rugat cu sinceritate – ca să vadă ipocrizia celor care îi conduceau cu rea-credință. Postul trebuie să fie un mijloc de echitate socială, în care cel bogat și singurul care putea posti cu adevărat, avea ce oferi celui sărac, spre a-i astâmpăra foamea. Postul nu-i economie, ci ofertă. Din contra, deși zilele de post se înmulțeau și cei săraci se adunau ca să ia parte la ele, cei bogați se foloseau de aceste zile ca să-și vândă cât mai scump produsele lor. Și târguielile aduceau mai mult scandal decât post și rugăciune. Un astfel de post este blamat de Profet și arată că el nu poate fi plăcut Domnului… Milostenia este mai plăcută lui Dumnezeu decât postul și pe baza ei vor fi judecați toți oamenii, așa cum ne asigură Isus și pe noi (cf. Mt 25,31-45). “Atunci (cine a făcut milostenie) îl va striga pe Domnul și el îi va răspunde”: “Veniți binecuvântații Părintelui meu și moșteniți împărăția pregătită vouă de la întemeierea lumii”.

“Dreptatea, spune N. Steinhardt, sfântă și augustă cum e, își găsește locul alături de legități, determinisme, cauzalități: toate specifice lumii neorganice, lumii neînsuflețite. Dreptatea e logică, e matematică, e cantitativă și rațională: mila e de pe alte meleaguri, se înrudește cu lumina necreată, cu misterul, cu atributele necognoscibile ale divinității, cu energiile divine și cu adâncurile de nepătruns ale firii omenești în care sălășluiește o cirtă de suflu divin… Omul căruia îi este milă de fratele, de aproapele, de vecinul ori de străinul și necunoscutul său își dă pe față calitatea de fiu al Tatălui ceresc, punând sub semnul întrebării originea-i simiescă” (Dăruind vei dobândi, Ed. Dacia Cluj-Napoca 1994, p. 204-205).

“O pâine, dacă o ai, împarte-o! altfel își ia zborul”, spunea un bătrân arab, regizorului italian Zeffirelli. La întrebarea uimită a acestuia: “Cine își ia zborul? Pâinea?” “Nu pâinea, ci fericirea”, răspunse bătrânul. Voia să spună că nu poți fi fericit mâncând, dacă nu împarți pâinea cu cel flămând de lângă tine. Pentru aceasta Nicolae Berdiaev spunea: “Dacă mă tot plâng că nu-mi ajunge pâinea, dau dovadă că sunt mai mult sau mai puțin rob pântecului. Pâinea pentru mine este o problemă “materială“, trupească. Dacă însă mă preocupă și mă frământă problema pâinii aproapelui meu și mă îngrijorez că nu-i este îndeajuns, pâinea încetează a fi “problemă materială și trupească și devine o datorie spirituală. Pâinea mea este o chestiune fiziologică, pâinea celuilalt e pentru mine o datorie spirituală și o îngrijorare perfect legitimă” (N. Steinhardt o.c., p. 213).

Grija pentru pâinea aproapelui a devenit “lumină” – datorie spirituală – în mine? A devenit sare care să de gust vieții aproapelui?

“Lumina ascunsă sub obroc și sarea călcată în picioare” nu reprezintă nimic altceva decât pe “cei bogați cu duhul”, “castelul arhiplin”, pe cei “plini de sine”, unde “lumina – făcută din seul lor – s-a stins și aerul a deveni atât de greu și puturos că nu se mai poate respira, oxigenul iubirii lipsește cu desăvârșire.

Isus și-a pus în joc, pentru mântuirea noastră, nu numai ultima picătură de sânge, care a curs pe pământ din inima-i străpunsă, dar chiar și dumnezeirea sa pe care și-a ascuns-o sub chipul robului și osânditului dintre tâlhari. Pe acesta îl propune sfântul Paul corintenilor ca pe “Lumina lumii”, ca pe “manifestarea supremă a Duhului și a puterii lui Dumnezeu. Lumina lui este smerenia.

Dar, dacă dragostea ne cere să oferim aproapelui pâinea pentru viața trupului, cu atât mai mult ne cere să-i oferim Pâinea pentru viața sufletului. Când îi oferim această Pâine, lumina noastră trebuie să fie smerenia. Lumina rațiunii se bazează pe o logică aristotelică impecabilă, cu care omul se poate mândri. “Pâinea” pentru suflet ține de domeniul Revelației, nu mai are ca suport rațiunea logică, ci rațiunea iubirii divine, care este plină de surprize și în fața căreia luminează doar smerenia care o acceptă și o oferă.

 

* * *

 

Duminica a V-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Trăim într-o societate consumistă, bazată în mare măsură pe raporturi mercantile, stăpânită de un egoism care uneori este dus la extreme. Într-o asemenea societate, pentru mulți dintre semenii noștri, viața de astăzi pare nesemnificativă, plictisitoare, sau în cel mai fericit caz plină de griji. Este o imagine ce se desfășoară în fața ochilor noștri zi de zi și nu putem face abstracție de ea. Dar tocmai acesta este ambientul în care suntem chemați să ne trăim existența noastră creștină, ca discipoli ai lui Cristos, exemple vii de urmat pentru cei din jurul nostru.

Toate cele trei lecturi proclamate la liturgia cuvântului de astăzi converg spre una și aceeași temă: responsabilitatea de a fi discipol al lui Cristos în lume.

Isus Cristos, divinul învățător, predicatorul prin excelență, se adresează adesea contemporanilor săi și nouă deopotrivă, apelând la realitățile cotidiene, la ambientul și contextul geografic palestinian, foarte cunoscute interlocutorilor săi, pentru a-i putea conduce la înțelegerea misterelor vieții și activității sale și la realitățile care sunt în legătură cu aceste mistere. Deși metoda lui Isus este una practică, totuși, scopul urmărit de el este mereu bine precizat, făcând referire la realitățile de ordin spiritual. Cristos pornește de la realitățile naturale pe care apoi, prin analogie, le transpune în sfera spirituală, conducând pe ascultătorii săi la ținta dorită. La fel procedează și în predica de pe munte, din care face parte fragmentul evanghelic din această duminică. Pericopa evanghelică de astăzi urmează imediat după proclamarea fericirilor din evanghelia duminicii trecute.

“Voi sunteți sarea pământului, voi sunteți lumina lumii!” (Mt 5,13) Vedem aici că Isus nu se proclamă pe sine cum o făcea adesea: “Eu sunt lumina” (In 8,12), “pâinea”, (In 6,42) “calea, adevărul și viața” (In 14,16), dar se referă direct la ascultători: voi sunteți. Este vorba de o schimbare. Prin această afirmație Isus nu vrea să facă o evaluare despre ceea ce sunt ucenicii. Este mai degrabă o misiune la care sunt chemați adevărații ucenici. Asemenea lor, Isus ne repetă și nouă creștinilor, discipolii săi de astăzi, același lucru. Dar în ce sens suntem noi, discipolii, sarea pământului și lumina lumii? Desigur că nu prin noi înșine, dar întrucât participăm la lumina și sarea care este Cristos. “Nu sunteți voi care trăiți, scrie sfântul Ciril din Alexandria (370-444), dar în voi trăiește lumina, adică Cristos, capabil să lumineze cu cuvântul său lumea întreagă” (Omilii). Altfel spus, de la noi nu suntem decât întuneric și sare fără gust. El singur este sarea și lumina. Cristos este sarea pământului, căci numai el poate da gust vieții și să lumineze lumea pentru a scoate la lumină culorile creației pe care întunericul le ține în umbră. Și totuși el ne spune: Voi sunteți sarea pământului, voi sunteți lumina lumii.

Trebuie să fim sare, dar nu separați de el și de aproapele. Trebuie să fim lumină, dar nu sub obroc. Lumina devine utilă numai atunci când este spre folosul cuiva. La fel și sarea. Folosite pentru ele însele sau în mod izolat, nu au nici o utilitate sau chiar pot deveni dăunătoare.

Existența noastră creștină începe odată cu botezul. În acest moment Isus ne spune fiecăruia în parte: Tu ești sarea pământului, tu ești lumina lumii. Este un moment important pentru viața fiecărui creștin. Prin botez devenim ucenicii lui Cristos și moștenitori ai vieții veșnice. Iar dacă suntem ucenici trebuie să fim lumina lumii și sarea pământului. Însuși ritul botezului scoate în evidență acest lucru. Biserica încredințează neofiților lumina, simbolul lui Cristos, pe care aceștia s-o țină mereu aprinsă în inima lor. Vechiul ritual adăuga și un alt element: sarea – se punea puțină sare pe buzele celui botezat. Așadar, suntem sarea pământului și lumina lumii încă de la începutul vieții noastre creștine. Nu suntem numai sare și lumină, dar sarea pământului și lumina lumii. Atât lumea cât și pământul semnifică în textul evangheliei umanitatea ca popor universal.

Omul contemporan este tentat să încerce, să-și umple golul vieții fără gust cu ceva picant… Dar ne întrebăm: oare viața este chiar fără gust sau omul este cel care și-a pierdut sensibilitatea pentru viață?

Se spune că într-o zi un indian era în vizită la un prieten alb care locuia la oraș. Și pe când se plimbau pe străzile aglomerate, deodată indianul îl întrebă pe tovarășul său de drum:

“Tu auzi ce aud și eu?” Celălalt îi răspunse: “Nu aud decât vacarmul străzii și claxonul mașinilor”. “Cum nu auzi cântecul greierului”? La care prietenul se uită mirat. Și pentru a demonstra cele spuse, indianul dădu la o parte câteva frunze ce acopereau un gard și arătă greierul. “Bine da… spuse omul alb, indienii au simțul auzului mult mai dezvoltat decât noi albii”. Indianul, pentru a-i arăta că nu are dreptate aruncă o monedă pe asfalt. La zgomotul produs de monedă mulți dintre trecători se întoarseră. “Vezi, spuse indianul, zgomotul monezii nu a fost mai mare decât cântecul greierului și cu toate acestea cei mai mulți dintre trecători și-au întors privirea. Motivul nu este altul decât că fiecare își concentrează atenția la ceea ce este obișnuit și la ceea ce își dă silința să fie atent”.

Astăzi Isus ne conștientizează de misiunea noastră. Unde ne concentrăm noi, discipolii lui, interesele? Îi putem noi face sensibili pentru viața în Cristos pe cei care din nefericire au pierdut această viață, dacă noi înșine nu o avem? Este necesar așadar să păstrăm mereu aprinsă lumina credinței și nu numai atât, dar s-o punem în candelă pentru ca să lumineze celor din casă. Și, mai concret, cum putem fi noi adevărată lumină pentru lume?

Viața este alcătuită din lucruri mărunte: familie, muncă, odihnă, prieteni, bucurii și speranțe. Tocmai în aceste mici lucruri trebuie să arătăm sensul existenței. Să dăm lucrurilor mici o valoare mare. Să dăm fiecărei acțiuni o referință la Dumnezeu. Numai așa fiecare lucru dobândește gust. Isus Cristos nu ne cere lucruri mari. Nu ne cere să fim flăcări imense, dar lumini mici care să lumineze. Este semnificativă în acest sens statuia sfintei Genoveva, patroana spirituală a Parisului. Aceasta este înfățișată cu o lumânare în mână veghind la liniștea orașului adormit în noapte. Este desigur o imagine plastică, dar cu un conținut profund. Prin misiunea pe care am primit-o la botez suntem chemați să veghem la liniștea sufletului nostru și al aproapelui. “Așa să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor încât să vadă faptele voastre bune și să-l preamărească pe Tatăl vostru din ceruri”. Și care trebuie să fie faptele noastre bune?

În prima lectură profetul anonim din secolul șase înainte de Cristos, Trito-Isaia, rezumă un motiv drag teologiei profetice. El vede tocmai acest aspect cotidian al operei de dreptate și de iubire. “Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăpostește în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l și nu te ascunde de cel de un neam cu tine” (Is 58,7). Iată ce înseamnă să fim lumină și să facem faptele luminii. Căci adevăratul cult plăcut lui Dumnezeu este cel îngemănat cu credință și fapte bune. Iar postul nu este altceva decât un mijloc al carității față de cei nevoiași și semn al solidarității în popor. Numai astfel “lumina ta va răsări în întuneric și bezna ta va fi ca miezul zilei” (Is 58,10).

Sfântul Paul se adresează creștinilor din Corint cu un mesaj actual și de efect. Apostolul, conștient de misiunea sa, intervine într-un moment în care această comunitate trece printr-o criză. Paul îi avertizează că el nu este altcineva decât un slujitor al Cuvântului lui Dumnezeu, iar vestirea Evangheliei nu stă în înțelepciunea și măiestria cuvintelor, ci doar în înțelepciunea lui Dumnezeu. Corintenilor care au transformat Evanghelia într-o filozofie și s-au împărțit în diferite școli, Paul le spune că el nu dorește să afle altceva între ei decât pe Cristos și pe acesta răstignit. În această sintagmă, Apostolul simplifică toată credința sa și demonstrează puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu. Referința la cruce îndepărtează și condamnă orice fel de pretext uman: “Departe de mine gândul de a mă lăuda în afară de crucea Domnului Isus Cristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, iar eu pentru lume” (Gal 6,14). Paul insistă, de asemenea, asupra conținutului credinței care nu poate fi judecat cu criterii umane. Cât despre predica sa, aceasta nu se bazează pe elocință sau filozofie, dar corespunde credinței genuine: mântuirea lui Dumnezeu, Isus crucificat, manifestarea Spiritului, puterea lui Dumnezeu. Aceasta este legea fundamentală a apostolului și forța mântuirii creștine, după cum ne spune teologul francez Lyonet.

Viața noastră trebuie să se hrănească din contemplarea Misterului Pascal, iar credința trebuie să consiste în aderarea la Cristos lumina lumii. El ne invită să-l imităm, să fim lumină și sare pentru lume. Să nu ne rușinăm să dăm mărturie de credința noastră, căci așa cum se exprimă scriitorul bisericesc Teodoret din Cir (356-428): “Credința noastră, liberă de orice tentativă de dominare sau de pură abilitate verbală, cu forța Spiritului, va indica oamenilor drumul mântuirii” (Scrieri dogmatice).

A ține aprinsă lumina credinței primită la botez constituie pentru adevăratul discipol viața în Împărăție. Toată viața noastră creștină să nu fie altceva decât o lampă în care să iradieze lumina lui Cristos. Astfel, eliberați de orice fel de pretext sau egoism, să devenim asemenea apostolului Paul: “toate pentru toți” (1Cor 9,22).

Doamne, Dumnezeule, Toate Sfintele liturghii se termină cu cuvintele mergeți în pace. Dă-ne harul ca să vedem clar că acolo unde s-a sfârșit Sfânta Liturghie, acolo trebuie să înceapă misiunea noastră. Pentru că nu ajunge să cunoaștem lumea și să o cucerim prin rațiune, dar să o sfințim prin viața noastră.

Andrei Cocianga

 

* * *

 

Duminica a V-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Cred că fiecare avem experiența soarelui și a acțiunii binefăcătoare a razelor sale asupra noastră. Știm foarte bine cum soarele ne încălzește și ne luminează prin razele sale. Cu toate riscurile și limitele posibile, cred că am putea face o comparație între acest fenomen natural și o realitate supranaturală. Și anume, este vorba de modul cum creștinii sunt în lume purtători de speranță și de lumină, purtători ai unui mesaj plin de bucurie: Dumnezeu ne iubește și ne salvează prin fiul său Isus Cristos. Însă, la fel cum razele nu își au căldura și lumina proprie, dar o primesc de la soare – mai bine zis, soarele își împrăștie căldura prin razele sale – tot astfel creștinii sunt purtătorii mesajului de mântuire în întreaga lume, mesaj care nu le este propriu, dar care le-a fost încredințat de Domnul Cristos. Astfel, ei se pot asemăna cu o lumină ce luminează în întunericul ideologiilor și filosofiilor acestei lumi, care nu pot oferi mântuire omului.

Dacă duminica trecută Cristos ne-a prezentat mesajul său despre fericiri, în această duminică el ne arată cum cei care și-au însușit spiritul fericirilor constituie pentru întreaga lume sare ce dă gust și lumină ce luminează. Folosind aceste metafore Isus Cristos a găsit o modalitate foarte potrivită de a exprima ceea ce creștinii sunt, sau ar trebui să fie în mijlocul lumii: purtători de speranță, de iubire și de pace. Iar acest mesaj al lor nu le este propriu, nu se datorează capacităților și înțelepciunii lor omenești, dar Aceluia care îi întărește și îi ajută prin harul său să vestească Evanghelia și să dea mărturie despre ea în fața lumii.

Evanghelia din această duminică vine imediat după pasajul proclamării fericirilor pe munte și este adresată tuturor ascultătorilor. Cristos utilizează pentru exprimarea învățăturii sale două elemente naturale foarte cunoscute ascultătorilor săi, pentru a se face astfel mai ușor înțeles. Aceste două elemente sunt sarea și lumina.

Știm cu toții ce caracteristici și ce întrebuințări are sarea: ea este folosită pentru a săra, pentru a da gust mâncării. Însă, la fel ca și acum, la cei din vechime sarea avea și rolul de îngrășământ, deci era folosită pentru afânarea pământului, pentru ca acesta să producă recolte mai sănătoase și mai bogate. Dar, trebuie să observăm un lucru important și anume: în amândouă cazurile sarea nu își folosește sieși ci celorlalți; ea nu poate să-și dovedească calitățile și utilitatea proprie decât în amestec cu mâncarea, respectiv cu solul pe care îl afânează. De asemenea, lumina este creată de Dumnezeu pentru a lumina calea oamenilor, pentru ca aceștia să poată trăi și să-și poată desfășura activitatea în mod normal. Dacă aceasta este pusă sub obroc, atunci nu mai folosește nimănui, nu-și mai atinge scopul pentru care a fost creată. Și creștinii, în fața lumii, trebuie să fie sare ce dă gust și lumină ce luminează. Primind Vestea cea Bună de la Cristos, ei nu trebuie să o păstreze numai pentru ei înșiși, nu trebuie să se bucure în mod egoist de ea. Această lume care este atât de dezorientată, în care adevăratele valori sunt date la o parte pentru ca în locul lor să fie exaltate falsele valori, această lume are nevoie de o lumină care să o lumineze, are nevoie de o sare care să îi dea gust. Ori lumina și sarea adevărată nu pot fi decât Cristos care ne-a chemat din întuneric la adevărata sa lumină.

Așa cum spuneam creștinii au primit vestea cea bună, Evanghelia lui Dumnezeu. Dar acest mesaj pe care l-au primit nu poate rămâne numai la nivel intelectual, ci trebuie transpus pe planul faptelor. Numai în acest mod el poate constitui o lumină, un punct de referință și orientare pentru lume. Tocmai aici comparația își atinge punctul său maxim și scopul său: dacă creștinii sunt un exemplu de urmat pentru ceilalți semeni, în ceea ce privește raportul omului cu Dumnezeu și raporturile oamenilor între ei. În schimb, dacă ei trădează această misiune încredințată lor – chiar și atunci când aceasta cere sacrificii – și ajung să facă compromisuri, atunci nu mai pot fi sare pentru întreg pământul. Ba mai mult, nu numai că nu pot fi exemple de urmat pentru alții, dar nu mai sunt de folos nici lor înșiși: devin sare searbădă, fără gust, adică fără proprietatea de a săra, și astfel nu mai este bună la nimic: “este aruncată și călcată în picioare de către oameni“(Mt 5,13).

De asemenea, și cealaltă alegorie a luminii este foarte grăitoare în acest sens. Afirmând că creștinii sunt lumina lumii, Cristos le atribuie o onoare foarte înaltă. Într-adevăr, prin ceea ce ei cunosc și cred, prin ceea ce ei experimentează în liturgie, prin ceea ce trăiesc în viața de fiecare zi, ei sunt adevărate “candele aprinse care să lumineze tuturor celor din casă“(Mt 5,15). Poate că uneori ne vine greu sau, ceea ce ar fi mai rău, poate că ne este rușine ca în anumite circumstanțe să spunem cine suntem, să ne mărturisim adevărata identitate de creștini. Însă în acest caz am fi în contradicție cu noi înșine: evidența nu poate fi negată niciodată: “Nu poți ascunde o cetate așezată pe înălțime“(Mt 5,14). Mai există și un alt aspect foarte important care merită să-l aprofundăm puțin. Această putere de a lumina pe care creștinii o posedă nu provine de la ei înșiși, dar harul divin este acela care le dă puterea de a fi exemple vii. Ceea ce ei au, bogățiile spirituale pe care le posedă, nu le pot ține în mod egoist numai pentru ei înșiși, dar trebuie să le împărtășească și altora. Iar modul cel mai convingător de a face acest lucru nu sunt atât cuvintele cât mai ales faptele. Exemplul faptelor întotdeauna convinge mai mult decât discursurile cele mai fulminante: “Astfel să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre bune, să-l preamărească pe tatăl vostru din ceruri” (Mt 5,16), ne spune Isus în Evanghelia duminicii de astăzi.

Se poate însă întâmpla de multe ori și contrariul: noi putem amesteca sarea divină a adevărului și a dragostei cu impuritățile noastre omenești, cu păcatele și slăbiciunile noastre. În acest caz nu mai putem fi sare bună; ne asemănăm cu o oglindă murdară, acoperită de praf, care nu mai reflectă în mod fidel razele soarelui. Posibilitatea unor astfel de situații ne este oferită chiar în cele două lecturi pe care tocmai le-am ascultat.

Acest aspect a fost deja semnalat de Dumnezeu în V.T. poporului său, în diferite moduri, dar mai ales prin profeți. În prima lectură luată din cartea profetului Isaia, Dumnezeu le arată evreilor care trebuie să fie adevărata atitudine a omului religios în fața lui Dumnezeu.

Contemporanii profetului erau oameni credincioși la fel ca și noi, își îndeplineau practicile religioase chiar cu conștiinciozitate: rugăciuni zilnice, celebrări penitențiale, posturi și zile prescrise. Și așteptau în schimb de la Dumnezeu binecuvântările sale care întârziau să se arate. Atunci Dumnezeu prin profetul Isaia le arată că actele lor de pietate și practicile religioase nu valorează nimic, dacă în același timp ei încalcă cele mai elementare norme de dreptate socială și nu pun în practică dragostea fraternă.

Profetul îi apostrofează: “În ziua postului vă lăsați în voia pornirilor voastre și asupriți pe lucrători…Iată, postiți ca să vă certați și să bateți răutăcios cu pumnul; nu postiți cum cere ziua aceasta, ca să vi se audă glasul sus. Oare acesta este postul care-mi place: acesta numești tu post și zi plăcută Domnului” (Is 58,5.7-8). Într-adevăr, adevăratul scop al postului și al practicilor religioase nu își află împlinirea dacă există ruptură între viața din biserică și cea din afara ei. Și în comunitățile noastre credincioșii vin la biserică, dar de multe ori dau mărturie contrară a ceea ce cred. Credința nu înseamnă numai adeziunea la o anumită sumă de adevăruri religioase, dar înseamnă acceptarea lui Dumnezeu, a lui Isus Cristos în viața proprie, cu toate consecințele ce derivă de aici. E vorba nu numai de lipsa oricărei nedreptăți făcută aproapelui nostru, dar mai mult, de solidaritatea și întrajutorarea efectivă de care trebuie să dăm dovadă față de frații noștri. Astfel devenim credibili în fața celorlalți și dăm mărturie într-adevăr despre credința noastră.

Această atitudine de caritate față de aproapele, profetul Isaia o compară cu lumina: “Împarte-ți pâinea cu cel flămând și adu în casa ta pe nenorociții fără adăpost… Atunci lumina ta va răsări ca zorile și vindecarea ta va veni repede” (Is 58,7-8). Isus Cristos va relua această imagine și o va desăvârși spunând: “Voi sunteți sarea pământului și lumina lumii“, ceea ce tocmai am auzit la Evanghelie.

Mântuitorul nostru ne-a spus că gesturile de bunăvoință și întrajutorare față de aproapele, nu numai că îi sunt plăcute lui Dumnezeu, dar îl privesc în mod direct pe El; aceste fapte de caritate sunt făcute pentru El, deoarece Dumnezeu ni se manifestă în cei nevoiași și umili: “Am fost flămând și voi mi-ați dat să mănânc, am fost gol și voi m-ați îmbrăcat…” (Mt 25, 35-36). Deci Dumnezeu nu ne va cere cont atât de posturile pe care le-am făcut sau de actele de pietate pe care le-am îndeplinit, dar mai ales de iubirea concretă pe care am avut-o sau nu față de aproapele. Însă iubirea față de Dumnezeu și iubirea față de aproapele constituie una și aceeași poruncă. Așadar nu ar trebui să existe nici o ruptură între practica religioasă și viața cotidiană, între cultul adus lui Dumnezeu și atenția față de aproapele. Pentru un creștin autentic, matur, aceste două aspecte se îmbină în mod desăvârșit.

Un al doilea exemplu al modului în care creștinii nu mai constituie sare pentru întregul pământ ne este oferit și în lectura a doua luată din prima scrisoare a apostolului Paul către Corinteni. Versetele pe care le-am auzit sunt precedate de altele în care Paul denunță tendința corintenilor de a se diviza în fața diferiților predicatori ai evangheliei. Ei spuneau: “Eu sunt al lui Paul, eu al lui Apolo, eu al lui Petru” (1 Cor 1,12). Deci biserica din Corint se afla într-o criză: membrii săi au dat dovadă de superficialitate și de lipsă de maturitate spirituală, divizându-se în diferite grupuri. Deoarece corintenii erau obișnuiți cu filosofii greci, cu elocința și puterea lor de convingere, atunci când predicatorii evangheliei ajung la ei, aceștia sunt judecați după vechile tipare. Sunt luate în considerație mai mult calitățile lor personale: sunt considerați maeștri ai elocinței, capabili să atragă simpatia ascultătorilor. Însă aici nu e vorba de un sistem filosofic sau de vreo ideologie oarecare căci, prin intermediul apostolilor, corintenii îl întâlniseră pe Isus Cristos răstignit și înviat. De aceea Paul le-o spune în mod deschis: “Când am venit la voi n-am venit să vestesc taina lui Dumnezeu printr-o vorbire sau înțelepciune strălucită…” (1 Cor 2,1)

Predica lui Paul – ca și a celorlalți predicatori – a fost înainte de toate anunțul despre Isus Cristos. Ideile, oricât de frumoase ar fi fost, nu aveau decât un singur scop: ca ascultătorii să-l primească pe Isus în viața lor, cu puterea sa mântuitoare. Însă Isus Cristos pe care Paul îl predică este Isus crucificat, scandal pentru iudei și nebunie pentru greci. Dar nebunia lui Dumnezeu e mai înțeleaptă decât înțelepciunea oamenilor, iar slăbiciunea lui Dumnezeu e mai tare decât puterea oamenilor. Paul insistă mult asupra scandalului crucii, deoarece vede în acesta unul dintre cele mai adecvate remedii împotriva vanității, a orgoliului și a tendinței spre superficialitate prezentă la corinteni.

Întreaga viață creștină trebuie să se alimenteze neîncetat din contemplarea morții și învierii lui Cristos. Tocmai datorită acestei ascultări desăvârșite a lui Cristos față de voința Tatălui, noi am fost răscumpărați și am primit pe Duhul Sfânt cel care ne ajută să trăim urmând calea trasată nouă de Cristos. Credința înseamnă moartea pentru păcat prin botez și învierea la o viață nouă: viața în Isus Cristos. Întreaga asceză creștină, întregul efort al creștinului de a merge pe această cale nu se bazează pe forțele proprii ci pe puterea harului divin. Să-i cerem lui Dumnezeu această putere de a umbla mereu în lumina pe care ne-a adus-o Fiul său, pentru ca la rândul nostru să putem fi adevărate lumini călăuzitoare pentru cei din jur. Astfel vom putea deveni și adevărată sare, care să dea gust la tot ceea ce facem și care, asemenea unei plămade ce dospește aluatul, să ne ajute să contribuim din interior la creșterea împărăției lui Dumnezeu. Să ne încredințăm lui Dumnezeu cu încredere filială și să-l rugăm să ne dea putere pentru a nu trăda niciodată misiunea pe care ne-a încredințat-o de a fi sare și lumină, prin frumoasa rugăciune de la începutul Sfintei Liturghii: “Dumnezeule, Tatăl nostru, noi care suntem copiii tăi ne punem toată speranța în harul tău; te rugăm rămâi mereu alături de noi și ocrotește-ne în orice primejdie“.

Vasile Ciobanu

 

* * *

 

Duminica a V-a de peste an

Autor: pr. Anton Iștoc
Copyright: Predici.cnet.ro

De obicei, lectura din Evanghelia de la sfânta Liturghie începe prin cuvintele: “În acel timp…”. Este o frază convențională care nu este scrisă în Evanghelii: ea slujește numai pentru a introduce din când în când unele pericope din evanghelie. Dar această expresie poate comporta un inconvenient. Acest inconvenient constă în faptul că auzind spunându-se “în acel timp“, noi din punct de vedere psihologic proiectăm cuvintele Evangheliei în trecut; și de aceea nu le ascultăm cu atitudinea aceluia care aude acum pe cineva care-i vorbește acum, ci ca pe niște cuvinte spuse în alte timpuri și altor persoane. Adică: “În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi de atunci…”.

Auzind spunându-se “ucenici”, noi ne gândim instinctiv la apostoli (sfântul Petru, sfântul Matei, sfântul Ioan, etc) și în acest caz nu sensibilizăm și nu mai suntem cuprinși de uluire de cuvintele care urmează: “Voi sunteți sarea pământului… Voi sunteți lumina lumii…”. Da, dacă este vorba despre apostoli, așa este: ei sunt cei care au dus Evanghelia în lume, ei sunt cei care au dat o bună mărturie despre Cristos prin viața și moartea lor. Nu întâmpinăm nici o dificultate în a ne gândi că ei au fost într-adevăr “sarea pământului și lumina lumii” prin predica și sfințenia lor.

Dar la Liturghie se citește Evanghelia nu pentru a ști ce spunea atunci Isus, ci pentru a asculta ce ne spune nouă astăzi Isus. Pentru că apostolii au fost trimiși de Cristos cel înviat pentru “a-i face ucenici” pe toți cei care vor primi cuvântul lor și vor fi botezați “în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (cf Mt 28,16-20). Și atunci când la sfânta Liturghie se citește Evanghelia, Isus însuși este cu adevărat acela care vorbește acelora care “sunt adunați în numele său” (cf Mt 18,20).

Concluzia nu poate fi decât aceasta: și nouă, nouă tuturor care purtăm numele de creștini, Isus ne spune: “Voi sunteți sarea pământului… Voi sunteți lumina lumii…”.

Parcă ne vine să spunem: Dar, să nu glumim! Noi de fapt nu avem de loc aceste pretenții. “Lumină a lumii”: hai să ne-o închipuim și pe asta! Suntem niște oameni ca toți ceilalți; nu suntem nici “aștri ai științei”, nici maeștri ai înțelepciunii… Noi nu suntem dintre aceia despre care vorbesc televiziunea și ziarele. Nu suntem dintre aceia care fac așa numita “opinie publică”… Poate că Isus se referă numai la Papa, la episcopi, profesorii de teologie, la maeștrii de spiritualitate…

Nu trebuie să recurgem la subterfugii: Isus vorbește pentru toți “ucenicii săi”, adică pentru toți cei care mărturisesc că cred în el. Iar cuvintele sale nu sunt nicidecum o luare în râs și nici cine știe ce prezumpție exaltată. În schimb sunt expresia datoriei și misiunii care este încredințată fiecăruia dintre noi ca și creștini: “Așa să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre bune să-l preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri”.

Aici nu are importanță meseria pe care o practicăm sau poziția pe care o ocupăm în Biserică și societate. Nu are importanță dacă suntem personaje renumite sau nu ne cunoaște nimeni. Fiecare creștin este “sarea pământului și lumina lumii” în măsura în care reflectă în viața sa învățătura și exemplul lui Cristos. De fapt El este, “lumina adevărată care luminează pe tot omul” (In 1,9). El este acela în care se manifestă – dincolo de orice cunoaștere și înțelepciune umană – înțelepciunea lui Dumnezeu. Și prin el – Cuvântul întrupat, răstignit și înviat – existența umană “capătă gust” în bucuria speranței și experiența dragostei.

Prin botez, noi am devenit o singură realitate cu Cristos. Noi toți trebuie să putem spune împreună cu Paul: “Nu mai trăiesc eu, dar Cristos trăiește în mine” (Gal 2,20). Și acesta este darul și angajamentul care se reînnoiește și se aprofundează ori de câte ori primim Trupul lui Cristos în sfânta Împărtășanie. Prin urmare toți ar trebui să devenim “o evanghelie vie” și să facem să iasă în evidență Isus Cristos prin cuvintele și acțiunile noastre.

“Dar dacă sarea se va strica…”. Fraza exprimă într-un oarecare fel ceea ce se întâmplă în noi toți. Creștinismul nostru este oarecumva cam “insipid”, pentru că în viața noastră se vede prea puțin spiritul Evangheliei; și acea credință pe care o mărturisim mergând la sfânta Liturghie duminica, rămâne prea “ascunsă” în celelalte zile și în afara bisericii…

Numai sfinții sunt într-adevăr “sarea pământului și lumina lumii”. Dar știm că toți suntem chemați să fim în sfânta Biserică – cel puțin un pic de “sfinți”, în coerența concretă zilnică prin credința pe care o mărturisim.

 

* * *

 

Sare și lumină a pământului (dar fără a ne umfla pieptul)

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Ocazie pentru a ne bate pieptul

Apropierea discipolilor de Învățătorul, după imaginea care ne-a fost propusă în evanghelia din duminica trecută, nu poate să sugereze ideea unui raport intimist, cu circuit închis. Mulțimea este prezentă. Stă acolo în așteptare. Provoacă, pentru a spune astfel, un scurt circuit. Discipolii sunt chemați să asculte un cuvânt la ureche, pentru a-l striga de pe acoperișuri. Trebuie să primească un mesaj, pentru a-l interpreta existențial, pentru a-l răspândi.

Evanghelia de astăzi prezintă tocmai vocația creștină în cheie de “funcție publică”, de slujire făcută tuturor. Este rolul, indispensabil, al sării, al luminii. “Voi sunteți sarea pământului… Voi sunteți lumina lumii…” Evident cineva nu este sare nici lumină cu vorbe, declarații, intenții bune, ci cu faptele. Faptele decurg din iubire și sunt semnul iubirii. Trebuie să arate iubirea, nu să facă suportul prestigiului și puterii (și, bineînțeles, “faptele bune” nu trebuie confundate cu “afacerile”, chiar dacă unii profitori fără scrupule, cu câtva timp în urmă, au avut obrăznicia de a susține că nu este nici o pagină din evanghelie care să interzică combinarea unor afaceri foarte bune. Evident au interpretat într-un mod foarte îndrăzneț fraza: “Ca să vadă oamenii faptele voastre bune și să dea slavă Tatălui vostru care este în ceruri”. Ceva cam așa: Lui Dumnezeu slavă, și noi ne mulțumim… cu banul).

Aceste fraze, totuși, care precizează rolul nostru, nu ne dau în mod necesar un atestat de superioritate asupra altora, nu sunt un titlu de onoare, nici nu pot fi interpretat în cheie de elogiu sau să facă loc la revendicări triumfaliste de merit. Slujesc, pur și simplu, să ne facă să fin conștienți de responsabilitățile noastre și de a măsura neîmplinirile și vinovățiile noastre. Deci, în loc să fie un motiv de orgoliu, ar trebui să constituie o ocazie pentru un sfâșietor examen de conștiință. Adică: ceea ce ar fi trebuit să fim în fața apelului care ne-a fost adresat de a ne pune în slujirea lumii.

Să încercăm să reflectăm: care a fost aportul nostru pentru a promova toleranța, decolonizarea, eliberarea? Care războaie le-am împiedicat (nu numai deplorat)? Care persecuții le-am evitat (nu numai condamnat)? Care mișcări de emancipare le-am ațâțat (nu numai le-am făcut ale noastre după ce alții au riscat pentru ele)? Care bariere le-am înlăturat, care nedreptăți le-am suprimat? Care speranțe le-am aprins în lumea celor fără speranță prin acte concrete și provocatoare, nu simple invitații la speranță? La care mișcări de pace, unitate, înțelegere, am fost protagoniști?

Deci, nu este tocmai cazul de a umfla pieptul în fața acestor cuvinte din Discursul de pe Munte. Dimpotrivă trebuie să ne facă să ne batem pieptul. În loc să pornim de la faptul că nu suntem luați în seamă, că suntem neglijați, aruncați de o parte, să ne întrebăm dacă nu cumva sarea noastră nu a devenit insipidă. Și Domnul nostru a prevăzut ca sarea care a pierdut gustul să fie “călcată în picioare de oameni”. Mai ales trebuie să dăm cont că dacă reușim așa de puțin să luminăm, ceea ce se datorează faptului că suntem prea puțin transparenți față de Cel care, singur, este lumina lumii. Când suntem prea deranjanți, prea plini de noi înșine, prea preocupați de a străluci, este natural că acumulăm opacitate.

Simțul măsurii

Sarea este și o chestiune de dozaj. Nici puțină, dar nici prea multă. Dacă lipsește sarea, o mâncare nu are gust. Dar excesul de sare poate face o mâncare lipsită de gust, de nemâncat. Este un stil creștin insipid, care renunță, timid, tremurător. Dar este și un stil creștin băgăreț, neplăcut, indisponibil, agresiv, arogant, gălăgios. Dar mărturia în lumina sincerității și îndrăzneala nu are nimic cu aroganța, cu gustul provocării zgomotoase. Poate fi și un păcat “al bunei educații” excesive. Totuși remediul nu este desigur insulta, mojicia, vulgaritatea, grosolănia, nerușinarea.

Prezența nu trebuie confundată cu luarea în posesie. Se poate accepta recomandarea lui Andrej Sinjavskij, care denunță pericolul “asanării din rădăcină” (sanatio în radice). Totuși trebuie să reținem că rolul arborelui nu este numai cel de a produce bâte noduroase de luptat împotriva dușmanilor. Sarea, în timpul lui Isus, era folosită și ca îngrășământ (chiar și astăzi atâția fertilizanți au la bază săruri minerale). Sarea, desigur, arde – pentru că conține focul – . Este nevoie, însă, să împiedice ca să amenințe, să stingă viața. Pe de altă parte, știm că anumite produse folosite de agricultură din păcate sunt cauza contaminării pânzei freatice și chiar de otrăvirea roadelor pe care ar trebui să le favorizeze și să le conserve.

Același discurs este valabil și pentru lumină. Nu se poate, nu trebuie s-o ascundem. Lumina nu trebuie ascunsă. Lumina evanghelică, totuși, este totdeauna o lumină discretă, respectuoasă, nu zgomotoasă, nu…țipătoare. Vizibilitatea nu trebuie confundată cu etalarea, cu spectacolul. Simțul măsurii nu micșorează pentru nimic forța de iradiere, ba mai mult îi dă o mai mare intensitate și eficacitate.

Acel deget este mai rău decât o ușă închisă

O gamă discretă de fapte “bune” este cea schițată de Isaia (prima lectură). Trebuie, însă, înlăturată o piedică: obișnuința de “a arăta cu degetul”. Acel deget arătat spre aproapele indică o judecată, o condamnare. Degetul care arată constituie un fel de zid care mă împiedică de a vedea pe celălalt, nu-mi permite să mă apropiu de el. Este obstacolul cel mai greu de depășit.

În spatele degetului amenințător, este în mod normal o limbă în mișcare. Blesteme, pălăvrăgeli, calomnii, sentințe implacabile, cuvinte înveninate. Judecata fără drept de apel este exprimată pe un ton de duritate, răceală, neîndurare. “Adună-i în casă pe cei nenorociți…”

Nu vorbim despre ușa închisă. De multe ori este suficient un deget care arată pentru a bara accesul celor nedoriți. Acel deget care arată constituie modul cel mai ipocrit pentru a ne apăra de persoanele incomode. Degetul care arată împiedică vederea, ascunde chipul fratelui. Și împiedică, blochează fără milă intrarea acestuia. Degetul amenințător este închidere, refuz, bariera de netrecut. Aproapele nu “trece” în inima noastră. Atât timp cât mâna rămâne ocupată, prinsă în acel gest al degetului amenințător ca o armă, nu se poate deschide la gestul de dăruire, de împărțire, de primire.

Pasiune și pudoare

Un exemplu luminos de echilibru între pasiunea apostolică și pudoare, graba de a împărtăși și respectul persoanelor, focul interior și delicatețea, este cel oferit de Paul (a doua lectură): “Eu am venit în mijlocul vostru în slăbiciune și cu multă teamă și cutremur”. Nu se va aprecia niciodată destul această ezitare, această lipsă de siguranță, această venire în vârful picioarelor, acest refuz de a forța ușa. Paul nu are nimic din felul cuceritorului, și nici al maestrului înfumurat (“Cuvintele mele și mesajul meu nu s-au bazat pe discursuri convingătoare ale înțelepciunii…”) Nici o semeție. Și nici o pedanterie. Nu se prezintă ca un stăpân pe situație dezinvolt. Și nici ca un dialectician abil.

Nici glorie, nici putere, nici înțelepciune umană. Ci slăbiciunea și umilința crucii și forța convingătoare a iubirii. Paul nu pretinde să forțeze, și nici să seducă. Vrea să convingă prin puterea Duhului, nu cu alte mijloace. La Atena pregătise un discurs sclipitor, de intelectual, cu toate citatele după caz. După faliment, a înțeles că nu era cazul să le intre în voia intelectualilor, ci trebuia să se încreadă în cuvântul aspru al Crucii, în limbajul “inspirat”. Putem spune că Paul apare ca unul care continuă să învețe. Nu are pretenția de a impresiona, ului, tiraniza, manevra persoanele după plac. Caută să găsească cuvinte simple pentru a mișca ceva în inimi, pentru a stimula libertatea, a lumina conștiințele. Evită orice sforțare, orice constrângere.

Paul descoperă și prezintă adevărul omului în Cel Răstignit. Pentru aceasta nu are nevoie de a modela mesajul evangheliei după înțelepciunea sau ideologiile umane. Aruncă liniștit în spate discursurile docte. Paul nu uită că cei puternici, cu complicitatea celor înțelepți, l-au răstignit pe Isus. Și este conștient că pot să fie și ei cei care îl răstignesc pe om. El nu este dispus pentru nimic să schimbe nebunia crucii cu înțelepciunea umană pe taraba ultimei mode sau a ultimei ideologii (care este totdeauna penultima!). Știe că numai prin cruce poate să rămână în contact cu Spiritul și să stabilească un contact real, profund, cu omul, atingându-l în aspirațiile sale cele mai profunde, în așteptările sale cele mai chinuitoare.