Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a IV-a după Paști (A paraliticului)
Evanghelia: Ioan 5,1-15
Apostolul: Fapte 9,32-42

Ioan 5,1-15

După acestea era o sărbătoare a iudeilor și Isus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care pe evreiește se numește Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăceau mulțime de bolnavi, orbi, șchiopi, uscați, așteptând mișcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare și tulbura apa și cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ținut. Și era acolo un om, care era bolnav de treizeci și opt de ani. Isus, văzându-l pe acesta zăcând și știind că este așa încă de multă vreme, i-a zis: Voiești să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Isus i-a zis: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă. Și îndată omul s-a făcut sănătos, și-a luat patul și umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă și nu-ți este îngăduit să-ți iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ți patul și umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ți-a zis: Ia-ți patul tău și umblă? Iar cel vindecat nu știa cine este, căci Isus se dăduse la o parte din mulțimea care era în acel loc. După aceasta Isus l-a aflat în templu și i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău. Atunci omul a plecat și a spus iudeilor că Isus este Cel ce l-a făcut sănătos.

 

Autori

pr. Jacques Sylvestre, O.P.
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamțiu
pr. Anton Dancă
pr. Ilie Cleopa
pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Vasile Florea
pr. Cristinel Farcaș
pr. Eduard Patrașcu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. George Dimopoulos
pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC 2
volum colectiv ITRC
pr. Anton Iștoc
pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Emanuel Bejenaru
pr. Șerban Tarciziu
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Visarion Iugulescu
Diverși alți autori
pr. Șerban Tarciziu
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Vasile Rob
FSC
pr. Alessandro Pronzato
pr. Emanuel Bejenaru
pr. Mihai Tegzeș
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Șerban Tarciziu
pr. Claudiu Dumea
pr. Alessandro Pronzato

 

* * *

 

Doamne, nu am om

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

La o cină, gazda evenimentului, o femeie intens implicată în opere sociale, a fost chemată de trei ori la telefon în timp ce mânca. După al treilea telefon s-a întors la masă iritată, spunând: “Nimic mai groaznic decât să fii deranjată tot timpul.” Unul dintre oaspeți i-a spus: “Există un lucru mai groaznic: să nu fii deranjat niciodată.”

În Evanghelia de astăzi, Isus vine la scăldătoarea Vitezda. Vede mulțimea de răni ale diferiților bolnavi, care așteaptă să fie duși în apele vindecătoare. Deodată vede o sărmană făptură ce pare a avea mai multă nevoie de atenție decât toți ceilalți. El o întreabă atunci: “Voiești să te faci sănătos?” Paraliticul neajutorat îl privește și îi răspunde: “Doamne, nu am om să mă arunce în scăldătoare. Treizeci și opt de ani am așteptat.” Treizeci și opt de ani lungi și grei, așteptând un om care să îl ajute. Ne putem imagina disperarea din spatele acestor cuvinte: “Doamne, nu am om”. Cât de bine cunoștea acest om durerea singurătății!

 

Nu ține cont de vârstă.

Un faimos medic a fost rugat la un moment dat să spună care este cea mai cumplită boală. El a răspuns: “Singurătatea.” Alt medic o descria ca “cea mai devastatoare boală a vremurilor noastre”. Singurătatea îi conduce pe oameni la gesturi disperate. Studiile arată că este una dintre cauzele principale ale sinuciderii. Alcoolicii Anonimi ne spun la rândul lor că singurătatea este una dintre principalele cauze ale alcoolismului.

Singurătatea nu ține cont de vârstă. Există singurătatea copiilor ai căror părinți petrec prea puțin timp cu ei. Există singurătatea adolescenților care simt că nu sunt înțeleși de cei mai în vârstă și se alienează. Există singurătate în cadrul căsătoriei, în care soții pot trăi o acută înstrăinare. Există singurătatea celor bătrâni, care se simt adesea nedoriți și inutili. Există și tragica singurătate a pierderii unei persoane iubite sau a anticipării morții cuiva.

Regăsim aici problema: “Doamne, nu am om”. Care este soluția? Știm care este boala – “cea mai devastatoare boală”. Dar cum poate fi ea vindecată?

 

Tratamentul.

Există tratamente: un tratament real și multe tratamente false. Printre cele false se numără barurile și cluburile de noapte. Aici omul încearcă să scape de singurătate prin desfrâu. Cumpărând sau bând încearcă să alunge plictiseala, doar pentru a se trezi dimineața următoare mai singur ca niciodată. Alții lucrează excesiv sau umblă non-stop. Își planifică drumuri peste drumuri ca să nu fie niciodată singuri. Dar așa după cum banii falși există doar pentru că există și bani adevărați, și tratamentele false există doar pentru că există și un tratament adevărat. Spre adevăratul tratament ne vom îndrepta noi acum atenția.

 

Construiți poduri.

1. Primul lucru la care trebuie să fim atenți este dacă singurătatea e sau nu din vina noastră. Blaise Pascal spunea: “Omul care trăiește doar pentru el nu urăște nimic mai mult decât să fie cu el însuși”. Despre un om pe nume Edward se spunea odată: “Edward este o mică insulă înconjurată în întregime de Edward!” Dacă ne-am închis față de ceilalți, cerând milă de la ei în loc să îi slujim, dorind să fim iubiți și uitând că singurul mod de a fi iubit este să iubești, atunci trebuie să facem ceva! Trebuie să începem să construim poduri spre celelalte insule, spre celelalte persoane singure, să nu mai așteptăm ca ele să ne vorbească, ci noi să le vorbim primii, întrebându-i despre ei, arătându-le grijă sinceră. Citim în Cartea Genezei: “Domnul a spus: nu este bine pentru om să fie singur.” El i-a creat omului tovarăș ca terapie pentru singurătate. Răspunsul nostru pozitiv la cererea “Doamne, nu am om” nu doar va oferi soluție la problema singurătății ci și va da sens vieții noastre.

 

Umpleți cupele goale.

2. Al doilea remediu este a ne dărui pe noi înșine în slujirea celorlalți. Un preot a mers dată într-un spital pentru bolnavi mental pentru a înscrie câteva persoane de acolo într-un proiect de cusătorie. A stat de vorbă cu pacientele care nu aveau nimic de făcut. Ele stăteau pur și simplu întreaga zi fără nimic care să le ocupe timpul. Preotul a crezut că vor fi interesate de un asemenea proiect în care ar putea avea o ocupație și de asemenea să fie de ajutor celorlalți. Spre surprinderea lui însă, nimeni nu s-a oferit ca voluntar. “Avem propriile noastre probleme pentru care să ne facem griji”, a mormăit o femeie. Văzând aceasta, preotul și-a spus în sine: “Acum am înțeles: din cauza aceasta sunt ei aici! O preocupare singuratică de sine le-a otrăvit la toți mintea.”

Unei femei care nu mai putea suporta singurătatea din viața ei după ce copiii i-au crescut și au părăsit casa părintească, un anume păstor i-a scris: “În trecut, familia ta imediată avea nevoie de cea mai mare parte din timpul și energia ta. Acum îți poți extinde aria iubirii tale. Există în cartierul tău copii care au nevoie de înțelegere și prietenie. Există lângă tine persoane în vârstă care tânjesc după companie, orbi care nici măcar nu se pot bucura de televiziunea pe care tu o consideri atât de plictisitoare. De ce să nu ieși afară și să găsești bucuria de a-i ajuta pe ceilalți?” După câteva săptămâni, ea i-a scris din nou: “Am încercat rețeta dumneavoastră. Funcționează! Am trecut de la noapte la zi!”

Această femeie singură, asemenea altor mii de oameni, a dovedit adevărul celor spuse într-unul dintre poemele lui Frances Ridley Havergal: “Rareori poate o inimă să fie singură dacă ea caută una mai singură decât ea, dacă se uită pe sine, căutând doar să umple cupe mai goale.” Noi toți suntem cupe mai goale. Încercați să le umpleți și veți vedea cât de repede se evaporă singurătatea. Însă o viață pustie nu poate fi umplută intrând pur și simplu într-un club sau aruncându-ne în proiecte de slujire a comunității. Vor exista întotdeauna acele colțuri întunecate care vor refuza să fie iluminate. Aceasta ne aduce la al treilea remediu pentru singurătate.

 

Remediul de bază.

3. Una dintre cele mai profunde cauze ale singurătății este foamea de Dumnezeu. Singurătatea este în esență un sentiment de neîmplinire care ne atrage spre Acela – Unicul – care ne poate împlini. Este o foame pe care doar relația cu Dumnezeu o poate satisface. Singurătatea este o goliciune interioară care trebuie să fie umplută de Unicul care o poate face – Domnul Isus! Doar El ne poate da sentimentul importanței și valorii vieții, călăuzire și putere. Doar El poate da vieții un scop plin de sens, a cărui lipsă poate cauza o profundă singurătate interioară.

Păcatul este marele distrugător al omului tocmai pentru că îl face să fie singur separându-l de Dumnezeu, de sine însuși și de confrații săi. Isus a venit să fie Mântuitorul nostru, să distrugă răul făcut de păcat, să ne reunească cu Dumnezeu, cu noi înșine și cu frații noștri. Singurătatea a fost pe drept numită ecoul îndepărtat al glasului Creatorului care ne șoptește: “Te-am făcut pentru Mine, și nu vei fi niciodată împlinit fără Mine.”

 

Singur, dar totuși nu singur.

Însuși Domnul nostru a arătat o parte a problemei, și o parte a soluției singurătății când a spus: “Iată vine ceasul, și a și venit, ca să vă risipiți fiecare la ale sale și pe Mine să Mă lăsați singur. Dar nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine” (Ioan 16,32). Când dușmanii Lui au venit asupra Lui, când prietenii lui l-au părăsit, când Crucea se contura ca o realitate crudă, El a spus: “Sunt singur, dar nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine.” Cu alte cuvinte, vin în viață acele momente de singurătate care nu pot fi depășite prin nici un mijloc uman – doar de către Dumnezeu.

De câte ori l-a căutat Isus pe Tatăl Său! L-a căutat singur. Se scula dimineața devreme și urca pe munte pentru a fi aproape de El, pentru a vorbi cu El și pentru a asculta sfatul Lui. Pentru că a fost atât de des singur cu Dumnezeu în rugăciune, El nu a fost niciodată cu adevărat singur. Tatăl a fost cu El. Chiar și în fața acelui simbol al separării și singurătății extreme – moartea – El nu a fost singur. S-a rugat: “Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu” (Luca 23,46).

Când un băiețel urma să fie operat, i-a cerut tatălui său să stea cu el în timpul întregii operații. Când băiatul a fost anesteziat și a adormit, infirmiera i-a sugerat că ar putea să părăsească sala de operație pentru că nu va fi experiență plăcută. Tatăl s-a hotărât să rămână. La sfârșitul operației, a fost răsplătit când fiul său, trezindu-se din anestezie, l-a căutat și văzându-l i-a spus: “Ai rămas, tati!” Una dintre cele mai mari promisiuni ale Bibliei ne asigură că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu care rămâne: “Și vor chema numele lui Emanuel… Cu noi este Dumnezeu” (Matei 1,23). “De voi umbla în mijlocul morții, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine ești” (Psalmul 22,4). “Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28,20).

Doi marinari au fost întrebați ce au făcut când a venit știrea capitulării japoneze în timpul celui de-al doilea război mondial. Unul a spus că s-a urcat pe un felinar în Times Square și a strigat cât îl țineau plămânii. Celălalt a spus că a mers într-o biserică să se roage. Cel care i-a intervievat a comentat apoi: “Există mulți oameni care încearcă să își vindece singurătatea urcându-se pe felinare sau mergând în cluburi de noapte și strigând cât îi țin plămânii. În general ei se trezesc cu dureri de cap și foarte răgușiți, mai singuri și mai triști decât erau înainte. Însă mai există alții care au învățat că singurul remediu real pentru singurătate vine din comuniunea cu Dumnezeu…”

“Doamne, nu am om…” i-a spus paraliticul lui Isus. Dar avea un OM – Omul Dumnezeu, Isus însuși. Și noi îl putem avea pe Isus ca Prieten și Însoțitor în viață, ca să ne întărească, pentru că singuri am fi slabi; să ne dea curaj, pentru că singuri am fi lași; să ne repete promisiunea prezenței Sale, pentru că altfel ne-am pierde în singurătate. “Nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine.” Cu această credință vom mai avea totuși probleme, dar vom avea și o Prezență care să ne inspire încredere și cu care să învingem singurătatea.

 

* * *

 

Vindecarea paraliticului

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața creștină

“Iată, te-ai făcut sănătos,
de acum să nu mai păcătuiești,
ca să nu ți se întâmple ceva mai rău.”
(Ioan V, 14)

Cea dintâi concluzie care se impune celui ce citește cu atenție istoria vindecării miraculoase a paraliticului de la scăldătoarea de lângă Poarta Oilor sau, după denumirea evreiască, Bethesda, este aceea că boala gravă ce îl țintuise pe acesta la pat, vreme de treizeci și opt de ani, era pedeapsa pentru propriile lui păcate, căci altfel Isus Cristos nu l-ar fi avertizat, după vindecare, când îl întâlni în templu: “(…) de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău” (Ioan V, 14)

Fără îndoială, nu se poate afirma că toate bolile ar fi consecințe ale păcatelor și, prin urmare, pedepse. În înțeleapta orânduire a Proniei divine durerea are scopuri foarte diferite și ea atinge adeseori suflete dintre cele mai alese și mai puțin vinovate, care își păstrează curățenia sufletească cu o grijă și delicatețe duse până la sfințenie. Pe unele dintre acestea Dumnezeu le supune suferinței spre a le feri în viitor de eventuale căderi ce le-ar putea fi chiar fatale, punându-le în pericol grav însăși mântuirea. Pe altele, prin suferințe, Dumnezeu urmărește să Și le asocieze în opera de mântuire a păcătoșilor și de convertire a păgânilor și necredincioșilor, făcând din ele victime de ispășire chemate să se jertfească împreună cu El, victima nevinovată oferită pentru mântuirea tuturora. Iată de ce, trebuie să fim foarte precauți când afirmăm despre cineva că e bolnav ca pedeapsă pentru viața lui imorală. Dar, pe de altă parte, nu putem să nu recunoaștem că foarte multe boli sunt consecința firească a dezordinii morale, a unor abuzuri contra legilor firii, a patimilor, a instinctelor neînfrânate. Astfel de pildă, beția, desfrâul, sunt fără îndoială îndreptate împotriva lui Dumnezeu, dar totodată ele lezează grav însăși ordinea firească pusă de El în însăși firea lucrurilor, aducând în mod automat ruinarea sănătății biologice. Și ar fi o ispitire a lui Dumnezeu de a-I pretinde să înlăture printr-o minune consecințele firești ale acestor încălcări ale legilor firii.

Dar este oare normal și necesar ca pentru câțiva ani, sau chiar și doar pentru o scurtă perioadă din viață, robită patimilor, cineva să sufere “treizeci și opt de ani” imobilizat la pat? Poate s-o ceară aceasta un Dumnezeu nesfârșit de bun și milostiv? Da, pentru că El este totodată și nesfârșit de sfânt și drept; și, fiind păcatul de moarte o vătămare de o gravitate nemărginită la adresa lui Dumnezeu – a cărui maiestate este infinită -, reclamă, spre a putea fi ispășit, o pedeapsă proporțională, deci nemărginită, suportată în viața viitoare. Or, Dumnezeu prin acea grea și îndelungată suferință îi oferise paraliticului răgazul de a se reculege și de a reflecta asupra acestui adevăr pentru a se converti, acceptând această pătimire ca un mijloc de purificare, de ispășire, de mântuire.

Momentul convertirii lui sosi odată cu venirea lui Isus la scăldătoare. Între cei mulți nefericiți, asupra lui se oprește privirea Mântuitorului care – deși Evanghelia n-o spune-, îi vorbește cu blândețe, făcându-l să-și istoricească viața chinuită și să-și dezvăluie mizeria sufletească ce-l adusese în această stare. El, care scrutează inima și cugetele cele mai tăinuite îl ajută cu harul său să-și deștepte căința pentru cele săvârșite în trecut și să-și mărturisească păcatele din pricina cărora zăcea acum la pat, neputincios. Apoi îl întreabă: “Vrei să fii sănătos?”. Paraliticul se plânse că nu are om care să-l ajute, ca și cum, în gândul său, I-ar fi zis: “Oh! ajută-mi Tu! Tu, care-mi vorbești cum nimeni nu îmi vorbise până acum în lunga mea pătimire”. Și se aștepta ca Isus să-i întindă mâna și să-l bage în scăldătoare. Dar Isus, al cărui cuvânt este egal cu fapta, îi zise: “Scoală, ia-ți patul și umblă”! Și într-o clipă, bolnavul își recăpătă întreaga-i vigoare pierdută. Minunea se produse.

Dar opera lui Isus încă nu era încheiată. După ce îi vindecase trupul, Isus trebui să-i însănătoșească și sufletul. Bolnavul, acum însănătoșit trupește, trebuia să afle cine este cel care făcuse cu el minunea, ca să creadă în el și să învie sufletește. Iată de ce, aceeași Pronie divină îl ajută pe cel ce fusese vindecat să-l afle pe binefăcătorul său în templu. Însuflețit de recunoștință reluă convorbirea cu Isus. La sfârșit, Isus îl avertizează: “Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău”. Cu alte cuvinte: Drept recunoștință pentru dublul har: al însănătoșirii trupești și al sfințirii sufletești primită acum, începe o viață nouă, viață în har, viață trăită conform voinței divine. De acum rămâi unit cu mine prin păzirea poruncilor.

“Iată (…) de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău”. Ce ar putea fi acel ceva mai rău, la care face aluzie Mântuitorul? Ar putea exista oare ceva mai rău decât a fi țintuit la pat atâția zeci de ani? Poate, moartea corporală – ar zice cineva. O, dar aceasta în cazul unui paralitic ar fi o binecuvântare cerească, o eliberare atât de mult așteptată. Și chiar dacă moartea ar putea fi ceva mai rău decât paralizia, totuși acel “ceva mai rău”, de care vorbește Mântuitorul, nu este moartea trupească, deoarece la urma urmei moartea este o lege inexorabilă a firii ce nu face excepție cu nimeni. Dar ce este atunci acel “ceva mai rău” drept urmare a păcatului? E moartea veșnică în iad, căci prin ea omul îl pierde pentru totdeauna pe Dumnezeu, supremul său bine, în care constă adevărata sa fericire. Iată deci a doua concluzie, strâns legată de prima, care se desprinde din vindecarea miraculoasă a paraliticului. Recăderea în păcatul de moarte, care îl separă pe om de Dumnezeu aci pe pământ, îl poate duce cu ușurință pe păcătos la moartea veșnică, separându-l de Dumnezeu pentru totdeauna.

Câtă sfântă râvnă trebuie să avem deci pentru a ne păstra puritatea sufletească, conlucrând clipă de clipă cu șoaptele harului, știind că în Taina Spovedaniei noi primim nu numai iertarea, ci și dreptul la toate harurile ajutătoare, în ispitele viitoare, spre a le putea birui. Primim lumină pentru minte ca să vedem primejdia ce ne amenință sufletul ajuns în ispită, precum și tăria pentru voință ca să putem rezista. Dacă noi conlucrăm cu acestea, vom birui, iar dacă din pricina fragilității, a slăbiciunii inerente firii, pe lângă tot efortul depus s-ar întâmpla să cădem răniți în lupta cu Cel rău, Dumnezeu – fiindu-I milă de mizeria firii noastre și văzându-ne bunăvoința – nu ne va judeca aspru, ci Își va spori harurile în viitor, astfel că până la urmă, prin statornica noastră strădanie și fidelitate, vom ieși biruitori. Este cazul atâtor suflete alese, care formează una din marile bucurii ale preotului în tribunalul Sfintei Spovedanii. Dacă însă penitentul pe care Dumnezeu l-a învrednicit de iertare va fi leneș, nepăsător, neîmpotrivindu-se ispitelor sau chiar expunându-se acestora, refuzând astfel îndemnurile harice, el va recădea în păcat. Și această recădere pricinuită de neglijență, comoditate, nepăsare, pune în mare primejdie mântuirea păcătosului. Deoarece Dumnezeu, văzându-și mereu respinse harurile de către acesta, la un moment dat și le va retrage cu totul, și astfel sufletul lipsit de lumina și sprijinul de sus va rămâne în robia lui; el nu va mai vedea răul cu aceeași claritate; sensibilitatea față de păcat i se va diminua; nu se va mai îngrozi în fața păcatului. Cu alte cuvinte, va ajunge la împietrirea inimii și astfel va cădea în păcat fără nici o împotrivire și se va complace în el fără remușcare. Aceasta este pedeapsa cea mai mare cu care Dumnezeu pe bună dreptate lovește un astfel de suflet, expus nepocăinței finale și osândirii veșnice.

Iată, iubiți frați, pentru ce este atât de important să fim sinceri în fața lui Dumnezeu și cu conștiința pururea trează, să veghem și să ne reculegem înainte de orice acțiune și să invocăm lumina divină, în care Dumnezeu ne va arăta voința Sa în situația dată, și apoi să cerem și tăria Lui ca să urmăm cu orice jertfă calea arătată de El. “Timeo Deum transeuntem et non redeuntem” (Mă tem de Dumnezeu care trece și nu se mai reîntoarce) spune sfântul și marele Augustin: mă tem de Dumnezeu care trece pe lânga mine și cu o străfulgerare îmi luminează mintea, arătându-mi calea, și care, dacă eu resping această vizită a Lui, poate, nu se va mai întoarce cu lumina Lui niciodată, și astfel voi rămâne în beznă, dezorientat și expus rătăcirii, și în final osândei.

Să cultivăm deci fidelitatea față de harul divin în toate împrejurările și, prin rugăciune, prin fapte bune, prin înfrânare și împărtășirea cu Pâinea Vieții să ne sporim tot mai mult comoara purității sufletești, spre a evita acel “ceva mai rău”. Căci a pierde curăția sufletului este a-L pierde pe Dumnezeu, oaspetele cel mai scump al sufletului, și a-L pierde din nepăsare și ingratitudine este a te expune să-L pierzi pentru totdeauna, pentru veșnicie. Această pierdere e o durere fără lumină… “întunericul cel mai dinafară”. E o durere fără mângâiere: “plâns și scrâșnirea dinților”. E o durere fără sfârșit: “focul cel de veci”. E o durere fără speranță: “Lăsați orice nădejde voi care intrați” (Dante).

Așadar leacul spiritual lăsat nouă de Mântuitorul în această universală scăldătoare supranaturală care este Taina Spovedaniei, să-l privim și să-l primim cu tot respectul, ca nu cumva prin nepăsare sau rutină să-I prefacem în pricină de osândire; fiecare clipă s-o folosim pentru a ne îmbogăți în Dumnezeu, pentru a ne purifica și sfinți tot mai mult, căci fiecare clipă poartă pe aripile ei un har care la judecata de apoi va fi apărătorul sau acuzatorul nostru pentru felul cum am întrebuințat-o, rău ori bine, spre osândă sau spre fericirea noastră veșnică. Amin.

 

* * *

 

Despre desființarea Sîmbetei de către Hristos

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Nimeni deci să nu vă judece pentru mîncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare,
sau lună nouă, sau la sîmbete, care sînt umbre celor viitoare
(Coloseni, 2, 16-17)

Hristos a înviat !

Iubiți credincioși,

În Evanghelia de azi vedem că Iisus Hristos a vindecat într-o zi de sîmbătă un slăbănog care zăcea de 38 de ani. Pentru aceasta s-au supărat iudeii căci Domnul a călcat porunca sîmbetei. De veți asculta însă cu luare aminte cele ce vom vorbi astăzi, veți înțelege luminat că serbarea sîmbetei nu este dată creștinilor, ci evreilor și totodată veți înțelege că atît Mîntuitorul, cît și Sfinții Apostoli au desființat prin cuvînt și faptă serbarea Sîmbetei.

Mai întîi voi arăta că de la Adam și pînă la Moise, timp de 4108 ani, nici unul dintre patriarhii cei vechi nu au ținut sîmbăta ca sărbătoare. Ca să ne dăm seama de acest mare adevăr, vom apela la mărturisirile Sfintei Scripturi, prin care vom arăta, că Dumnezeu făcînd pe om, nu i-a dat poruncă de la început, să serbeze vreo zi, ci numai l-a așezat în grădina Edenului, adică în Rai, ca să-l lucreze și să-l păzească (Facere 2, 15). Apoi i-a dat prima poruncă, de a nu mînca din pomul cunoștinței binelui și răului (Facere 2, 17). Ba, mai mult. După ce Adam a călcat porunca lui Dumnezeu și a fost izgonit din Rai, nu a primit nici o poruncă de la Dumnezeu să serbeze vreo zi. Dimpotrivă, toată viața lui de acum devine o muncă continuă sub forma blestemului și i se dă poruncă și canon de la Dumnezeu care îi zice: În sudoarea feței tale îți vei mînca pîinea ta, pînă te vei întoarce în pămîntul din care ești luat; căci pămînt ești și în pămînt te vei întoarce (Facere, 3, 19).

Nici o mărturie nu avem în Biblie care să ne arate că Adam, Noe, Avraam, Isaac, Iacov și ceilalți patriarhi aleși de Dumnezeu pînă la Moise, ar fi serbat sîmbăta.

Dar poate va zice cineva că Avraam a păzit poruncile lui Dumnezeu. Da, le-a păzit cu mare sfințenie, de aceea a și fost binecuvîntat de Dumnezeu să fie tată a multor neamuri. Dar nu porunca sîmbetei, ci iată care porunci a auzit Avraam: Ieși din pămîntul tău, din neamul tău și din casa tatălui tău și vino în pămîntul pe care ți-l voi arăta Eu (Facere 12, 1); altă poruncă: Iar legămîntul dintre Mine și tine și urmașii tăi de după tine din neam în neam, pe care trebuie să-l păziți, este acesta: toți cei de parte bărbătească ai voștri să se taie împrejur (Facere 17, 10).

Altă poruncă dată lui Avraam este aceasta: Să nu ți se pară grele cuvintele cele pentru prunc și pentru roabă: toate cîte-ți va zice Sarra, ascultă glasul ei (Facere 21, 12), adică să izgonească pe roaba Agar cu fiul ei. Altădată poruncește Dumnezeu lui Avraam: Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, și du-te în pămîntul Moria și adu-l acolo ardere de tot, pe un munte pe care ți-l voi arăta Eu (Facere 22, 2).

Așadar, după cum vedem din cele arătate pînă aici, nici una din poruncile pe care le-a primit Avraam de la Dumnezeu nu se referă la serbarea sîmbetei. Primul loc unde se vorbește în Sfînta Scriptură despre Sabat, ca zi de odihnă, este la Ieșire, unde Moise vorbește poporului în pustie, zicînd: Iată ce a zis Domnul: Mîine este odihnă, odihna cea sfîntă în cinstea Domnului; ce trebuie copt, coaceți, ce trebuie fiert, fierbeți astăzi, și ce va rămîne lăsați să rămînă pe a doua zi (Ieșirea 16, 23). Dacă vor zice vouă că în Decalog în porunca IV-a se scrie: Adu-ți aminte de ziua Sîmbetei, ca să o sfințești pe ea, și prin aceasta, vor zice că sîmbăta a existat și mai înainte de Moise ca sărbătoare, și de aceea zice: “Adu-ți aminte”, apoi să le spuneți că evreii, cînd au ajuns în pustia Sin au primit porunca cea pentru ținerea Sîmbetei, Moise, pe muntele Sinai, le aduce aminte de această poruncă a Sabatului, pe care o primise înainte în pustia Sin, și nicidecum că sîmbăta a fost de la Adam pînă la Moise.

Încă și aceasta e bine să țineți minte, că sîmbăta nu s-a dat pentru toate popoarele lumii să se țină ca sărbătoare, ci numai evreilor, ca amintire de binefacerile cele mari ale lui Dumnezeu, prin care El i-a scos din robia Egiptului. Acest adevăr îl arată Sfînta Scriptură, zicînd: Adu-ți aminte că ai fost rob în pămîntul Egiptului și Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mînă tare și cu braț înalt, și de aceea ți-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să păzești ziua odihnei și să o ții cu sfințenie (Deuteronom 5, 15).

Deci celelalte neamuri nu au acest așezămînt dat lor de la Dumnezeu de a serba ziua sîmbetei. Legea Veche a fost dată pentru un timp limitat, adică pînă era să vină Urmașul, Căruia I s-a dat făgăduința (Galateni 3, 19). Deci sîmbăta n-a fost dată ca sărbătoare tuturor neamurilor, nici pentru toate timpurile. Legea cea Veche, împreună cu Sîmbăta, au încetat de a mai fi întru totul valabile în Legea Darului. Acest adevăr îl arată Sfîntul Apostol Pavel, zicînd: Trecut-a umbra Legii și Darul a venit (Evrei 8, 5; Coloseni 2, 16-17); Cele vechi au trecut, iată toate sînt noi (Evrei 8, 13).

Această încetare a Legii Vechi a fost proorocită de sfinții prooroci. Despre aceasta spune marele prooroc Ieremia: Iată vin zile, zice Domnul, cînd voi încheia cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda un legămînt nou. Însă nu ca legămîntul pe care l-am încheiat cu părinții lor în ziua cînd i-am luat de mînă ca să-i scot din pămîntul Egiptului. Acel legămînt ei l-au călcat deși Eu am rămas în legătură cu ei, zice Domnul. Dar iată legămîntul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor și pe inimile lor voi scrie și le voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor (Ieremia 31, 31-33).

Să vedem acum în ce fel Iisus Hristos și Sfinții Apostoli au desființat Sîmbăta Legii Vechi prin învățătură și fapte. Auzim pe Mîntuitorul, zicînd: Tatăl Meu pînă acum lucrează și Eu lucrez (Ioan 5, 17). Cînd a zis Hristos aceste cuvinte? Cînd căutau iudeii să-L omoare, că dezlega sîmbăta (Ioan 5, 16).

Deci, dacă Mîntuitorul lucra sîmbăta, arăta că și Tatăl Său lucrează sîmbăta. Atunci care ar fi vina celor ce urmează lui Hristos care lucrează și nu țin sîmbăta? Dacă cineva ne-ar învinui că lucrăm sîmbăta, să audă unii ca aceștia, că și iudeii căutau să-L omoare pe Iisus că dezleagă sîmbăta (Ioan 5, 18). Auzim pe Mîntuitorul zicînd: Dacă-Mi slujește cineva, să-Mi urmeze (Ioan 12, 26). Și dacă Tatăl și Fiul lucrează sîmbăta, cine poate învinui pe Dumnezeu că dezleagă sîmbăta?

Cine poate să învinuiască pe creștini că urmează lui Hristos, adică dacă lucrează sîmbăta și fac ceea ce a făcut Hristos Domnul? Cîtă orbire au mințile acelea, care nu văd ce a făcut Hristos sîmbăta! Oare nu sîmbăta a vindecat Mîntuitorul pe slăbănogul din Evanghelia de azi? Dar nu numai că l-a vindecat, ci l-a pus și la lucru, poruncindu-i să-și ia patul și să meargă cu el la casa sa (Ioan 5, 8-9). Vechiul Testament nu dădea voie să facă acest lucru (Ieremia 17, 21; Neemia 13, 15). Dar și orbul din naștere a fost vindecat în zi de sîmbătă (Ioan 9, 14), și omul cu mîna uscată a fost vindecat în ziua sîmbetei (Luca 6, 6-10; Matei 12, 10-13; Marcu 3, 1-5). Și femeia cea gîrboavă de 18 ani tot sîmbăta a fost vindecată de Mîntuitorul (Luca 13, 14).

Ucenicii Domnului, urmînd pilda Învățătorului Lor, mergînd sîmbăta prin lanurile de grîu, smulgeau spice și le frecau în palme spre a le mînca (Marcu 2, 23-24; Luca 6, 1-3). Cînd fariseii și cărturarii Îl învinuiau pe Iisus că nu păzește sîmbăta, El le răspundea că Fiul Omului este Domn și al sîmbetei (Luca 6, 5) și le zicea: Sîmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sîmbătă (Marcu 2, 27). Iată de ce marele Apostol Pavel zice: Nimeni deci să nu vă judece pentru mîncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau lună nouă, sau la sîmbete, care sînt umbră celor viitoare, iar trupul este al lui Hristos (Coloseni 2, 16-17).

Iubiți credincioși,

Pentru a vă încredința mai bine că Iisus Mîntuitorul nostru și sfinții Săi ucenici și Apostoli, au desființat sărbătoarea sîmbetei, citiți Sfînta Scriptură în următoarele locuri: Porunca I – Matei 12, 1-3 și 10-18; Porunca a 2-a, la I Corinteni 10, 14 și I Ioan 5, 21; Porunca a 3-a, la Iacov 4, 12; Porunca a 5-a la Matei 15, 4; 19, 18; Marcu 7, 10 și Efeseni 6, 1-2; Porunca a 6-a la Matei 19, 18; Marcu 10, 19 și Romani 13, 9; Porunca a 8-a, la Matei 19, 18; Marcu 10, 19 și Romani 13, 9 și Porunca a 9-a Matei 19, 18; Marcu 10, 19 și Romani 13, 9 și Porunca a 10-a, la Romani 13, 9.

Vedeți că nici într-o parte a Sfintei Evanghelii sau în vreo epistolă a Sfinților Apostoli, nu găsim lămurire sau măcar aluzie la porunca a 4-a, despre ziua sabatului? Acestea ne dovedesc clar că nu era obligatorie pe vremea Mîntuitorului și a Sfinților Apostoli serbarea sîmbetei pentru cei ce credeau în Hristos. Iar ca să înțelegeți că Duminica, ziua cea dintîi a săptămînii, a luat locul sîmbetei în Biserica creștină, să citiți în Sfînta Scriptură în aceste locuri: Ioan 20, 1-15 și 26 și veți vedea că Duminica, ziua întîi a săptămînii, a înviat Domnul; Duminica, a 8-a zi după înviere, s-a arătat Mîntuitorul Sfinților Apostoli fiind ușile încuiate, și a fost pipăit în coastă de Toma (Ioan 20, 27); Duminică, în drum spre Emaus, Luca și Cleopa au călătorit cu Domnul (Luca 24, 13-31) Duminică la Cincizecime s-a pogorît Duhul Sfînt (Leviticul 23, 15-16; Fapte 2, 1-4); Duminica frîngeau Apostolii pîinea, adică se împărtășeau cu Sfintele Taine (Fapte 2, 46; 20, 7- 12); Duminica s-a descoperit Apocalipsa Sfîntul Ioan Evanghelistul (vezi Apocalisa 1, 10). În Duminici adunau creștinii ajutoare pentru sfinți, după porunca marelui Pavel (I Corinteni 16, 1-2).

Dar spune undeva că Dumnezeu va lăsa altă zi de sărbătoare poporului Său? Auzi ce scrie Sfînta Scriptură: Drept aceea a lăsat Dumnezeu altă sărbătoare de odihnă poporului (Evrei 4, 9; 4, 11; 8, 13; Apocalipsa 14, 13). Așadar în Noul Testament altă zi de odihnă este rînduită de Dumnezeu creștinilor, adică Duminica sau ziua întîia a săptămînii. După cum vedem, multă orbire sufletească era pe vremea Mîntuitorului la farisei, cărturari și legiuitori, care, văzînd atîtea minuni și semne care se făceau de către Mîntuitorul nostru în ziua sîmbetei nu cunoșteau că Hristos este Dumnezeu, care le dăduse poruncă să serbeze sîmbăta în pustie și care acum a venit să dezlege și să desființeze sîmbăta, Legea Veche, și să așeze altă zi de sărbătoare neamului omenesc care va crede în El. Această orbire și întunecare sufletească o au toți sectarii, care, nevrînd a ține ca zi de odihnă Duminica, ziua în care a înviat Domnul, se țin de umbră și defaimă Harul Noului Așezămînt.

Iubiți credincioși,

În cele ce urmează, vom arăta și mai luminat cele despre sîmbătă și despre rătăcirea celor ce țin de sîmbăta Legii Vechi, care a fost umbră și închipuirii din Legea Harului. Acest adevăr îl arată marele Apostol Pavel cînd zice: Nimeni deci să nu vă judece pentru mîncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare sau lună nouă, sau la sîmbete, care sînt umbra celor viitoare, iar trupul este al lui Hristos (Coloseni 2, 16-17).

Iată ce doresc să vă spun în această privință. Cuvîntul “sabat”, “sîmbătă”, din evreiește, înseamnă “odihnă”. După ieșirea din Egipt, Dumnezeu a poruncit evreilor să prăznuiască ziua aceasta ca zi de amintire despre ziua a șaptea în care Dumnezeu S-a odihnit de faptele Sale după zidirea lumii (Facere 2, 2-3; Ieșirea 35, 2-3) și îndeosebi pentru a le aminti evreilor despre izbăvirea lor din robia Egiptenilor (Deuteronom 5, 13-15).

Noi creștinii, asemenea prăznuim ziua a șaptea din săptămînă, însă nu sîmbăta cea veche, evreiască, ci pe cea nouă, creștină, adică ziua Învierii, cînd s-a săvîrșit înnoirea neamului omenesc. Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă (II Corinteni 5, 17; Galateni 6, 15); că a Lui făptură sîntem, zidiți în Hristos Iisus spre fapte bune (Efeseni 2, 10). Prăznuim nu sîmbăta, ci Duminica, pentru că în această zi am fost izbăviți, nu din robia egipteană, în care nici noi, nici părinții noștri nu au fost vreodată; ci dintr-o robie generală și mult mai grea, din robia diavolului de care scăpăm, după cum ne învață Sfîntul Apostol Petru, prin Învierea lui Iisus Hristos (I Petru 3, 21).

În ziua aceasta și nu sîmbăta sau în altă zi, Hristos a surpat prin moartea Sa pe cel ce are stăpînirea morții, adică pe diavolul, și a izbăvit pe acei pe care frica morții îi ținea în robie toată viața (Evrei 2, 14-15). În ziua aceasta și nu în alta, Hristos S-a sculat pentru îndreptarea noastră (Romani 4, 25). Iar dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credința voastră, sînteți încă în păcatele voastre (I Corinteni 15, 17).

Iată, pentru ce noi creștinii prăznuim ziua Învierii, ca zi a noii zidiri a omului, ca ziua izbăvirii noastre și a întregii noi lumi din robia diavolului, de păcate, de blestem și de moartea cea duhovnicească. Dar poate vor zice unii sectanți că a binecuvîntat Dumnzeu ziua a șaptea și a sfințit-o pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut și le-a pus în rînduială (Facere 2, 2-3). Dar în acest loc al Sfintei Scripturi nu ne spune că Dumnezeu a poruncit oamenilor să cinstească sîmbăta. Se spune că Dumnezeu S-a odihnit în ziua a șaptea de faptele Sale, adică El a încetat a zidi. Că El a binecuvîntat și a sfințit ziua aceasta pentru a aminti oamenilor despre sfîrșitul creației și atît.

În Rai pentru oameni toate zilele erau la fel, toate zile de fericire, fiind totodată și zile de muncă pentru a lucra și a păzi grădina Edenului (Facere 2, 15). Iar după căderea în păcat a primilor oameni și alungarea lor din Rai, ei trebuiau, ca pedeapsă, să lucreze și să se hrănească cu necazuri în toate zilele vieții lor (Facere 3, 17), prin urmare și în ziua sîmbetei. Și într-adevăr, din Sfînta Scriptură nicăieri nu se vede că strămoșii noștri: Noe, Avraam, Isaac, Iacob și alții ar fi prăznuit ziua sîmbetei.

Numai pe timpul lui Moise după ieșirea evreilor din Egipt, Dumnezeu dă evreilor în pustie, pentru prima dată poruncă despre sîmbătă (Ieșirea 16, 23-26). Și aceasta, pentru că evreii erau întotdeauna nemulțumiți, să-și amintească și să mulțumească în ziua aceasta lui Dumnezeu, Care i-a scos din robia egiptenilor (Deuteronom 5, 12-15).

Dacă scrie în Sfînta Scriptură că Dumnezeu zice prin Moise: Adu-ți aminte de ziua odihnei (Ieșirea 20, 8) să nu creadă cineva că serbarea sîmbetei a fost de la începutul lumii. Nu, cu adevărat. Ci de această poruncă le aduce aminte pe Sinai, că porunca Sîmbetei a fost dată puțin mai înainte evreilor în pustiul Sin, cînd erau tot sub conducerea lui Moise (vezi Ieșirea 16, 23-30) și le-a repetat pe muntele Sinai porunca pe care le-o dăduse mai înainte, în pustiul Sin, cum am arătat mai sus. De aceea a zis Dumnezeu: “Adu-ți aminte!”

Trebuie să înțelegem că evreii erau obligați să prăznuiască sîmbăta. Altfel, ei cădeau sub blestemul legii (Deuteronom 26; 27). Noi creștinii nu mai sîntem sub lege, ci sub Harul lui Hristos, Care ne-a răscumpărat din acest blestem (Romani 6, 14). Sfîntul Apostol Pavel învață că: Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcîndu-Se pentru noi blestem. Ce este legea? Pentru călcările de poruncă s-a adus legea, pînă cînd era să vină Sămînța căreia i s-a dat făgăduința. Pentru aceea ne-a fost nouă legea învățătoare spre Hristos, ca din credința în Hristos Iisus să ne îndreptăm. Iar dacă a venit credința, nu mai sîntem sub Învățător, căci pe toți fii ai lui Dumnezeu ne-a făcut, prin credința în Iisus Hristos (Galateni 3, 19-26). Domnul a desființat vrăjmășia în Trupul Său, legea poruncilor și învățăturile ei… (Efeseni 2, 15).

De ar zice cineva că sîmbăta este numită lege veșnică și legătură veșnică (Ieșirea 31, 16-17) și de aceea trebuie a se ține ca sărbătoare veșnică, unul ca acela să știe că Dumnezeu, fiind Creator și Legiuitor, poate să strice nu numai toate legile Sale ci și legăturile Sale, deși a spus că le dă pînă în veac (I Regi 2, 30). Legătura nu este un contract între om și Dumnezeu. Căci contractează ceva numai cei egali între ei. Legătura este manifestarea milei lui Dumnezeu și a bunei Sale voințe către om. Iar făgăduințele, legile, legăturile, poruncile, așezămintele Sale, Dumnezeu le poate schimba sau chiar nimici cu totul, dacă oamenii nu sînt vrednici de ele. Așa de pildă: “Legătură veșnică” au fost numite jertfele și alte așezăminte din Vechiul Testament (Levitic 7, 30; Ieșirea 21, 6; 40, 15) dar în Noul Testament toate sînt înlăturate.

N-a fost legătură mai mare decît legătura prin tăierea împrejur, aceasta fiind superioară sîmbetei, nu numai după timp, fiind mai veche, ci și după însemnătate. Însuși Mîntuitorul a spus că ea este mai importantă decît sîmbăta: Moise, zice Hristos, v-a dat tăierea împrejur, nu că este de la Moise, ci de la părinți, și sîmbăta tăiați împrejur pe om. Dacă omul primește tăierea împrejur sîmbăta, ca să nu se strice Legea lui Moise, vă mîniați pe Mine că am făcut sîmbăta un om întreg sănătos? (Ioan 7, 22-23).

Astfel, pentru tăierea împrejur se calcă sîmbăta. Și ea, de asemenea, se numește “legătură veșnică”. Călcătorii ei se condamnau la moarte: Veți tăia împrejur, a spus Dumnezeu încă lui Avraam, marginea trupului vostru și va fi semn de legătură între Mine și voi… Și va fi legătura Mea peste trupul vostru întru legătură veșnică. Și partea bărbătească ce nu-și va tăia împrejur marginea trupului său în ziua a opta, pierde-se-va sufletul acela din poporul său, pentru că a călcat legămîntul Meu (Facere 17, 11-13).

Și, iată, această “legătură veșnică” despre tăierea împrejur ce a fost mai mare decît sîmbăta este înlăturată de Sfinții Apostoli la sinodul lor, cînd creștinii din iudei au început să ceară la creștinii din păgîni ca dînșii să păzească tăierea împrejur și legea lui Moise. Apostolii, adunîndu-se împreună, au hotărît, zicînd: Pentru că părutu-s-a Duhului Sfînt și nouă, să nu vi se pună nici o greutate în plus afară de cele ce sînt necesare: să vă feriți de cele jertfite idolilor și de sînge și de (animale) sugrumate și de desfrîu, de care păzindu-vă, bine veți face (Fapte 15, 28-29). Prin această hotărîre, Sfinții Apostoli au înlăturat nu numai tăierea împrejur, care era mai mare decît sîmbăta, ci și toată legea ceremonială a lui Moise, cu sărbătorile, lunile noi, sîmbetele și altele ale ei (Vezi Coloseni 2, 16-17; Galateni 5, 6; 6, 15).

De va cugeta cineva la cuvintele lui Hristos care a zis: Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii, nu am venit să stric, ci să împlinesc (Matei 5, 17), va înțelege că El a ținut și sîmbăta. La aceasta trebuie să știm că Hristos a ținut sîmbăta pentru că era iudeu după trup și trebuia să se supună legii ceremoniale a lui Moise pînă la înlăturarea acestei legi; pînă la încheierea cu oamenii a Legăturii noi din Sîngele Lui (Luca 22, 20), adică pînă la vremea suferințelor Lui și a strălucitei Sale învieri, cînd a venit sfîrșitul Vechiului Testament, prezis încă de marele prooroc Ieremia (Ieremia 31, 31-32).

Atunci Hristos a stricat legea poruncilor cu dogmele Sale (Efeseni 4, 15). Pe temeiul că Hristos a ținut sîmbăta, nu putem susține că și creștinii trebuie s-o cinstească. Hristos, ca iudeu, prăznuia sărbătorile evreiești. Hristos, ca iudeu, a primit tăierea împrejur; sectanții, însă, nu se taie împrejur. Pentru ce și pînă cînd a cinstit Hristos sîmbăta s-a lămurit mai sus.

Din textele aduse din Sfînta Scriptură nu se vede că și creștinii sînt datori să prăznuiască ziua sîmbetei. În ele se vorbește despre faptul că Hristos a învățat pe evrei de obicei sîmbăta în sinagogile lor, și atît. Învăța însă sîmbăta, fiindcă atunci se adunau evreii în sinagogile lor pentru rugăciuni și Hristos putea să aibă ascultători.

Poate cineva ar zice că Hristos spunea ucenicilor Săi: Rugați-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sîmbăta (Matei 24, 20) și că prin aceasta Hristos ar fi arătat sfințenia sîmbetei. Trebuie să înțelegem că cuvintele acestea ale Domnului nu obligă deloc pe creștini să prăznuiască sîmbăta. Altfel, ar trebui să cinstim și să serbăm și iarna. Cuvintele acestea arată numai apropiata dărîmare a Ierusalimului și greutatea pe care puteau s-o îndure ucenicii lui Hristos, dacă această dărîmare s-ar întîmpla iarna pe neașteptate, cînd ei ar fi putut să moară de frig pe drumuri curînd, pînă la patimile și învierea lui Hristos, cînd încă nu era pe deplin înlăturată sîmbăta cea veche și în vremea cînd era greu să fugi din Ierusalim pentru că sîmbăta porțile orașului se închideau.

Iată, deci, de unde se vede că Hristos a înlăturat sîmbăta. Căci Legea lui Moise a avut umbra bunătăților viitoare, iar nu însuși chipul lucrurilor (Evrei 10, 1). Pentru aceasta Hristos-Mesia, venind și îndeplinind toată Legea (Matei 5, 17) și poruncile Vechiului Testament (Ioan 15, 10), El însuși a completat unele din ele și pe altele le-a schimbat. În general, a înlăturat legea poruncilor prin învățătura Sa (Efeseni 2, 15), iar sîmbăta cu totul a înlăturat-o prin cuvînt și prin fapte. Așa, de pildă, El însuși a călcat-o, vindecînd sîmbăta bolnavii și pe cel cu mîna uscată (Matei 12, 10-13), pe slăbănogul din Evanghelia de astăzi (Ioan 5, 5-16), și pe orbul din naștere, făcînd sîmbăta pentru el tină (Ioan 9, 1-16).

Toate acestea erau oprite de Legea Veche să se facă sîmbăta (Ieșirea 20, 10-13; Numeri 16, 32-36). Călcînd sîmbăta, Hristos impunea și altora să o calce. Vindecînd pe slăbănogul sîmbăta, Iisus îi spunea: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă. Și îndată s-a făcut sănătos omul, și-a luat patul și umbla și era acea zi sîmbăta.

Sîmbăta evreiască este numită de Sfîntul Apostol Pavel “umbră”, adică ceva ce nu înseamnă nimic, fără nici un folos, pentru că, cuvîntul “umbră” în Sfînta Scriptură, cînd se vorbește despre Vechiul Testament, înseamnă ceea ce e destinat spre înlăturare (Evrei 10-1, 4-5, 13).

Iubiți credincioși,

Întrucît unii din creștini s-au rupt de Biserica lui Hristos și cinstesc sabatul Legii vechi, în loc de Duminică, ziua Învierii lui Hristos, am căutat să vă explic la Evanghelia de astăzi ce însemnătate a avut sabatul iudaic, cît a fost respectat, cînd și de ce a fost schimbat cu ziua Duminicii de Însuși Hristos și Sfinții Săi Apostoli.

Noi, fiii Bisericii Ortodoxe, dacă vrem să ne mîntuim, sîntem datori să ascultăm de ea. Să împlinim cu sfințenie poruncile Domnului din Sfînta Evanghelie, și să nu urmăm sfaturile credincioșilor răzvrătiți, care s-au lepădat de Biserică, de sfînta Duminică, de bucuria Învierii, de preoți, de cruce și de sfintele icoane și cinstesc sîmbăta ca zi de odihnă. Să rămînem în casa Domnului și în mîntuitoarea bucurie a Învierii lui Hristos. Căci mai mare este ziua Învierii decît ziua odihnei.

Aici în Biserică se află lacul Vitezda, adică Taina Botezului prin care ne facem fii ai lui Dumnezeu după har, nou născuți. Aici se află apa cea tămăduitoare de boli, adică Taina Spovedaniei, a pocăinței cu lacrimi, prin care ne vindecăm sufletul de rănile păcatelor. Aici se săvîrșește Taina Sfîntului Maslu, prin care mulți bolnavi se vindecă și se ușurează. Să nu spunem “că nu avem om să ne arunce” în apa aceasta tămăduitoare. Preoții Bisericii sînt cei ce ne botează, ne dezleagă de păcate, se roagă pentru mîntuirea noastră și ne conduc pe calea mîntuirii.

Să cinstim cu vrednicie, cu rugăciuni și fapte bune sfînta zi a Duminicii ca să auzim și noi cuvîntul cel mîntuitor al lui Hristos: “Iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greșești ca să nu-ți fie ție ceva mai rău”. Amin.

Hristos a înviat!

 

* * *

 

Păcatul și pedeapsa

Autor: pr. Vasile Florea
Copyright: Predici.cnet.ro

Evanghelia de astăzi ni-l prezintă pe Isus făcând o vindecare miraculoasă. Drama bolnavului vindecat de Isus trebuie să fi fost extrem de mare atât datorită lungii perioade de suferință de 38 de ani cât și greutății bolii, paralizie. Răbdarea lui era încercată la maxim și faptul că el era dependent de bunăvoința celor din jurul lui îi rănea demnitatea și îi suprima libertatea. Tocmai de aceea la întrebarea lui Isus: “Voiești să te faci sănătos?”(Ioan 5,6), bolnavul răspunde: “Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea” (Ioan 5,7). Toată suferința, dorința de vindecare și frustrarea lui sunt redate prin acest răspuns. Spațiul în care are loc vindecarea era un spațiu familiarizat cu astfel de vindecări deoarece “un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare și tulbura apa și cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ținut” (Ioan 5,4).

Totuși vindecare săvârșită de Isus surprinde tocmai prin faptul că ea se produce prin intervenția Lui personală și nu prin ritualul scăldării. Isus vindecă într-o zi de sărbătoare, într-o zi de repaus și tocmai acest lucru îi scandalizează pe iudeii rigoriști. Ei nu au înțeles bucuria și sărbătoarea din inima celui vindecat care aștepta de atâta vreme această vindecare. Care este mesajul evanghelic pentru noi? Trebuie să cinstim și noi sărbătorile cum se cuvine. Trebuie ca ziua Domnului să fie cu adevărat ziua Lui. În această zi să nu ne fie teamă a aduce bucurie pentru cei de lângă noi, la fel cum nu trebuie să ne fie teamă a ne vindeca sufletul de paralizia pe care o aduce păcatul. Prin libertatea dată de Dumnezeu de a da curs sau a refuza invitația Lui de a-L urma pe calea spre fericire noi ne asumăm și responsabilitatea și vinovăția eșuării. Tocmai în refuzul de a merge pe calea trasată de Dumnezeu constă păcatul, boala noastră. Dar avem și noi o scăldătoare care ne vindecă, este sacramentul pocăinței. În acest sacrament avem ocazia să-l întâlnim personal pe Isus așa cum l-a întâlnit bolnavul din Evanghelia de astăzi. Trebuie ca și noi să avem îndrăzneala de a fi la fel de deschiși în prezentarea suferințelor, problemelor și frustrărilor noastre. Din sinceritatea cu care noi ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu se vede și cât de mare este dorința noastră de vindecare. Iată ce ne spune și Conciliul Vatican II în constituția Gaudium et Spes vorbind despre păcat: “Constituit de Dumnezeu în dreptate, omul, totuși, împins de cel rău încă de la începutul istoriei, a abuzat de libertatea sa, ridicându-se împotriva lui Dumnezeu și dorind să-și atingă scopul în afara lui Dumnezeu. Așadar omul este împărțit în sine însuși. De aceea întreaga viață a oamenilor, fie individuală, fie colectivă, apare ca o luptă, o luptă dramatică între bine și rău, între lumină și întuneric. Mai mult, omul se descoperă incapabil de a ieși de unul singur biruitor asupra atacurilor răului, așa încât fiecare se simte legat în lanțuri.”

“Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14), sunt cuvintele pe care ni le adresează și nouă Isus de fiecare dată când ne vindecă sufletul. De aici se poate vedea că răul și “mai răul” din viața noastră este rezultatul, consecința păcatului. Răul este pedeapsa pentru săvârșirea de păcate. Din punct de vedere moral pedeapsa este un rău psihic care vine asupra omului datorită unui comportament moral greșit. Așadar pedeapsa presupune vinovăția. Omul este vinovat când acționează contrar normelor obligatorii și valorilor promovate și apărate de acestea. Scopul esențial al pedepsei este reinstaurarea ordinii morale. Așadar pedeapsa nu trebuie privită ca fiind necesară în sine, ci ea este menită pentru corectarea celui ce a greșit și îmbunătățirea lui.

 

* * *

 

Doamne, nu am pe nimeni

Autor: pr. George Dimopoulos
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Această duminică, iubiți frați și surori, este cunoscută în Biserică drept Duminica Paraliticului, deoarece pericopa evanghelică de astăzi vorbește despre vindecarea miraculoasă a paraliticului, în scăldătoarea Vitezda, de către Domnul nostru Isus Cristos. Sf. Ioan Evanghelistul ne spune că în acea zi, Isus vizita orașul Ierusalim. Unul dintre locurile pe care le-a vizitat acolo a fost scăldătoarea Vitezda, care avea cinci porticuri mari, sau pridvoare. Scăldătoarea se afla în afara zidurilor Ierusalimului. Numele în ebraică înseamnă “Casa milostivirii”. Era numită astfel pentru că, după cum ne spune Evanghelia, se aflau acolo întotdeauna în număr mare oameni nenorociți, ca de exemplu paralitici și orbi. În anumite momente un înger cobora în scăldătoare, tulburând apa. Când se întâmpla acest lucru, prima persoană care intra în apă era vindecată de orice boală ar fi suferit. În mod normal, un astfel de miracol sfidează explicațiile științifice, așa cum o fac și miracolele moderne. Deși nu le putem explica, credem totuși în ele.

Dacă ar fi existat la Vitezda o carte de oaspeți sau ceva asemănător, am fi găsit înregistrat faptul că omul nostru stătea acolo de 38 de ani. Cei mai frumoși ani ai tinereții sale i-a petrecut acolo, așteptând tulburarea apei din scăldătoare. Dar nu avea pe nimeni – nici o rudă, nici un prieten care să îl ajute. Toți cei aflați la scăldătoare erau preocupați de propriile lor probleme; toți erau egoiști. Așadar, povestea se repeta an de an. Apa era tulburată, și înainte ca paraliticul să se poată apropia, vreun nou venit era deja în scăldătoare. Imaginați-vă, 38 de ani lungi fără râsete, fără prietenie, fără bucurie, și, cu siguranță către sfârșit, fără speranță. Vreunul dintre mulții oameni care au fost vindecați ar fi putut să stea mai mult pentru a-l ajuta pe acest sărman. Dar nimeni nu a stat. Nimănui nu îi păsa.

Într-o zi, paraliticul a auzit pe cineva i se adresează. Acest lucru era ciudat. Nimeni nu i-a vorbit vreodată. Trebuie că i-a luat ceva timp omului să înțeleagă că Isus din Nazaret vorbea cu el. Chiar și așa, este foarte probabil ca el să nu fi știut cine era Isus. Acesta l-a întrebat: “Voiești să te faci sănătos?” Ce întrebare, după 38 de ani! Și totuși, omul i-a explicat cu răbdare Fiului lui Dumnezeu de ce nu putea să scape de paralizia lui. Nu avea pe nimeni – nimănui din lume nu îi păsa de el. Nu este prea plăcut să fi singur pe lume, nu este așa? Lumea poate fi un loc destul de înspăimântător când ești pe cont propriu – nimănui nu îi pasă, nimeni nu te ajută. Imaginați-vă reacția omului când Isus i-a spus: “Scoală-te!” Încerca oare să fie nemilos? Se bucura să îi chinuie pe paralitici? Dar stați puțin! Acești ochi! Acest glas plin de compasiune! Îi pasă! Îi pasă de mine! Omul a sărit în picioare, vindecat pe loc de Fiul întrupat al lui Dumnezeu.

Lumea nu s-a prea schimbat în 2000 de ani, fraților. Adică oamenii nu s-au schimbat prea mult. În multe privințe, lumea în care trăim este un loc mai singuratic decât era cea de pe timpul lui Cristos. Să ne gândim la orașul New York. Milioane de oameni înghesuiți într-o zonă restrânsă. Și totuși oamenii – mulți dintre ei – sunt cumplit de singuri. Și acest lucru nu se întâmplă numai în New York. Sunt mulți oameni în lume în această zi, al căror strigăt disperat, înăbușit este: “Nu am pe nimeni – pe nimeni!”

Avem astăzi multe lucruri care nu existau pe vremea lui Isus: spitale mari, specialiști bine pregătiți, polițe de asigurare și programe de asistență realizate de Biserică sau de stat. Însă pentru vindecarea singurătății nu există vreun leac, sau cel puțin așa se pare. Nu ne place să ne împovărăm cu problemele celorlalți. Ne place să uităm lucrurile neplăcute. Oamenii care suferă ne enervează – pe noi care se presupune că suntem creștini. Și poate noi cei care facem parte din cler suntem mai vinovați decât oricine altcineva.

Datoria urgentă, presantă a Bisericii, iubiți frați, este să mergem la acești oameni singuri și suferinzi, să le ducem iubirea lui Cristos, și de asemenea iubirea noastră – nu compătimirea, ci iubirea și grija noastră autentică. Există un mod în care fiecare dintre noi poate ajuta. Vestea Bună a acestui moment este că toți avem pe Cineva. Domnul Isus Cristos a murit pentru păcatele noastre. A murit pentru păcatele mele. A murit pentru păcatele tuturor oamenilor. Și ne iubește cu o iubire pe care nu putem să o înțelegem. Aceasta trebuie să fie credința noastră, convigerea noastră, mesajul nostru de reconciliere, pe care trebuie să îl ducem lumii întregi, începând de la ușa de alături. Dumnezeu să ne ajute să facem acest lucru. Amin.

 

* * *

 

Duminica Slăbănogului de la Vitezda

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Duminica de astăzi este numită în calendarul nostru ortodox, duminica a patra după Paști sau a Slăbănogului, pentru că Evanghelia care se citește în această duminică vorbește despre minunea vindecării de către Mântuitorul a slăbănogului de la lacul Vitezda. În partea de răsărit a Ierusalimului, lângă poarta oilor, se găsea acest lac, în care mulțime de bolnavi se făceau sănătoși, căci “un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare și tulbura apa, și cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, ori de ce boală era ținut” (Ioan 1, 4).

Cele cinci pridvoare, zidite încă de Solomon, erau locurile de așteptare, de unde bolnavii urmăreau cu multă atenție tulburarea apei de către înger.

Într-unul din aceste pridvoare, un slăbănog, care căzuse pradă suferințelor cumplite, de 38 de ani aștepta acolo ziua și ceasul izbăvitor al însănătoșirii sale. Apa acestui lac primise puteri tămăduitoare; de minunea vindecării însă, nu se putea împărtăși decât acela care intra primul după tulburarea ei. Acest slăbănog, de 38 de ani văzuse apele lacului tulburându-se, dar fără folos: alții, mai tari ca el, i-o luau înainte, se aruncau în apă și se vindecau. Dar el nu-și pierdea răbdarea, și acest lucru trebuie să-l învățăm de la dânsul: cel care rabdă speră, nădăjduiește într-o soluție, într-o ieșire, într-un răspuns, într-o scăpare.

Răbdarea adevărată nu e o virtute pasivă, o capitulare, ci așteptarea unei rezolvări, a unei izbăviri venite de undeva.

Bolnavul care rabdă suferința speră că aceasta va trece. Omul în necaz și primejdie speră că va fi izbăvit. O astfel de răbdare în speranță avea și slăbănogul. De 38 de ani nu putea intra în scăldătoare, după tulburarea apei, și totuși nu-și pierdea răbdarea, rămânea în continuare, crezând că într-o zi va ajunge și el în atenția lui Dumnezeu. Și iată că răbdarea lui a fost răsplătită când, într-o zi, venind Mântuitorul și văzându-l, i se făcu milă de el și apropiindu-se, îi zise: “Vrei să fii sănătos?” Răspunsul veni clar și convingător: “Doamne, n-am om să mă arunce în scăldătoare. Căci până să mă duc eu, altul se coboară”. Și atunci Mântuitorul, făcându-i-se milă de el, nu i-a spus că nu e nevoie să-l mai arunce cineva în scăldătoare, ci i-a spus: “Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi”. Și în clipa aceea, bolnavul s-a ridicat, și-a luat patul și a plecat. Isus s-a făcut nevăzut. Slăbănogul era convins că recâștigarea sănătății sale s-a produs prin intervenția dumnezeiască, ne încredințează Sf. Evanghelie, care ne spune că, după câtva timp, Isus îl întâlnește în templu rugându-se și mulțumind lui Dumnezeu pentru minunea săvârșită cu dânsul în preajma Vitezdei.

Mântuitorul Isus, în nemărginita iubire și purtare de grijă față de omul zidit după chipul și asemănarea sa, îl avertizează zicând: “Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva rău” (Ioan 15, 14). Așa s-a sfârșit cumplita suferință a unui slăbănog, care a avut lângă el pe Isus, tămăduitorul rănilor noastre fizice și morale.

Acest slăbănog, pe care ni-l înfățișează Sf. Evanghelie de astăzi, ne pune în față suferința, păcatul și singurătatea.

Mântuitorul, venind în lume, îndură cele mai grele suferințe, pentru a ne arăta nouă că drumul crucii duce la desăvârșire și mântuire. Hristos Domnul schimbă caracterul inițial al suferinței și al durerii, dându-le un caracter de îndreptare și desăvârșire morală (Ioan 5, 14; I Petru 2, 21). Acolo unde este putere de credință, suferința atrage pe om către Dumnezeu. Chiar de se strică omul nostru cel din afară, cel din lăuntru, însă, se înnoiește din zi în zi; pentru că suferința noastră cea de acum, ușoară și trecătoare, ne aduce nemăsurată slavă veșnică (II Corint. 4, 16-17). Suferința nu trebuie să ne coboare la deznădejde, scopul ei fiind ca, prin răbdare și credință, să ne regăsim echilibrul spiritual care să ne ducă la lucrarea virtuților evanghelice. Să fim mai buni, mai drepți, mai credincioși și mai cinstiți, trăind în permanentă comuniune cu Hristos. Ea trebuie să devină condiția fundamentală a renașterii spirituale, cum zice V. Hugo: “Ochiul nu vede bine pe Dumnezeu decât printre lacrimi”.

Suferința noastră de azi, cu întregul ei șir de nenorociri, lipsuri și dureri trebuie să o privim nu numai ca pe o pedeapsă dumnezeiască, ci și ca o chemare pentru îndreptarea noastră, spre o viață plăcută lui Hristos. Istoria se clădește sub brațul ocrotitor al Providenței, care dirijează și sancționează.

Dar prin acest slăbănog bolnav cu trupul, Biserica ne arată și figura oricărui bolnav cu sufletul. Bolnav cu sufletul este oricine săvârșește păcatul. Iar păcatul este pentru suflet, ceea ce este paralizia pentru trup. Cu cât creștinul este mai stăpânit de el, cu atât paralizia sufletului este mai cumplită. Biserica noastră, prin citirea Evangheliei de azi, vrea să reamintească tuturor despre grija ce trebuie să purtăm sănătății noastre trupești și sufletești, despre cauzele îmbolnăvirii și despre mijloacele de vindecare.

Să nu uităm că lumea de azi este asemenea unui mare spital, plin de bolnavi de tot felul: orbi, șchiopi, paralitici etc. Precum nimeni din lume n-ar putea să se laude că este fără de păcat, tot așa nimeni nu poate afirma că este pe deplin sănătos. Toți suntem niște bolnavi, slăbănogi trupește și sufletește. Ceea ce este boala pentru trup, este păcatul pentru suflet. Cuvintele Psalmistului, că toți s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cela ce face bunătate, nu este până la unul (Ps. 52, 4), justifică pe deplin afirmația că lumea este un imens spital, plin de oameni bolnavi, bolnavi mai mult la suflet decât la trup.

Toți purtăm pe suflet semnul rănilor cauzate de păcat.

Precum boala grăbește moartea trupului, tot astfel păcatul grăbește moartea sufletului, moarte manifestată prin ură față de oameni și necredință față de Dumnezeu. Ura, fiind de esență diavolească, omoară sufletul: “Oricine urăște pe fratele său este omorâtor de oameni, nu are viață veșnică” (I Ioan 3, 15). Și, iarăși: “Cine săvârșește păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuiește” (V. 8). Păcatul este cauza tuturor suferințelor noastre, iar boala efectul lui.

Această buruiană otrăvitoare, acest microb care roade la temelia vieții omenești, trebuie ars în flăcările credinței prin mijlocirea rugăciunii, a faptelor bune, care ne apropie de Dumnezeu.

Botezul și celelalte Sf. Taine reprezintă tot atâtea momente în care, pentru fiecare creștin, Duhul lui Dumnezeu tulbură apele harului Vitezdei celei mici. Biserica lui Hristos este Vitezda minunată vindecătoare de boli și de patimi, înviorătoare de viață și credință; ea este baia Duhului, în care cei ce intră ies spălați de murdăria poftelor și a patimilor, ies curați la trup și la suflet, ies oameni noi, împăcați cu Dumnezeu, prin sângele Fiului său (I Ioan 4, 9-10). Tulburarea mistică a apei se permanentizează în mod tainic, duminică de duminică, sărbătoare de sărbătoare, pe altarele Bisericii noastre, în clipa solemnă și sfântă a prefacerii elementelor euharistice de la Sf. Liturghie. Toți slăbănogii trupești și sufletești au astfel posibilitatea să se arunce în această Vitezda a Harului în care Duhul Sfânt coboară, în chip tainic, spre a-i vindeca.

Dar ceea ce ne mișcă în mod deosebit din istoria acestei minuni este răspunsul pe care l-a dat slăbănogul Mântuitorului: “Nu am om care să mă arunce în scăldătoare”. Era strigătul uneia dintre cele mai amare suferințe omenești: singurătatea. Nimeni nu se găsise, de atâta vreme, care, din milă față de el, sau din orice alt sentiment, să fi încercat să-l ajute, să-l arunce în scăldătoare.

Slăbănogul era în totală singurătate, era lăsat doar pe seama lui însuși. Și iată cât e de rău să fie omul lăsat pe seama lui însuși. Să nu aibă un alt om! Să nu aibă un prieten! Să nu aibă pe cineva aproape! Acest lucru a venit Mântuitorul să-l îndrepte. A venit să se declare El acel om de care avea nevoie slăbănogul și nu-l găsea, ca să ne dea nouă, tuturor, un exemplu. Să fim oameni care ajută.

Să fim oameni în slujba altora. Să fim oameni care să luptăm împotriva izolării în care se află aproapele și împotriva singurătății.

Cineva a fost întrebat odată: care este cea mai grea stare în care s-ar putea afla un om? Răspunsul a fost – singurătatea.

Singurătatea lovește oameni din orice stare socială, de orice vârstă. Există în jurul nostru mulți factori care promovează singurătatea, printre aceștia un loc important ocupându-l indiferența unuia față de altul, egoismul unor oameni, disprețul față de semeni, dezinteresul ș.a. Câți nu zic: nu mă interesează vecinul! Ce treabă am eu cu aproapele meu? E bine să ne aducem acum aminte de răspunsul dat de Cain în fața lui Dumnezeu, după ce îl omorâse pe fratele său, Abel: “Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu?” (Fac. 4, 9). Un răspuns tipic păcătos, pentru că fiecare din noi este pus, de fapt, să fie păzitor al fratelui său, să se intereseze de fratele său, să-l ajute și să-l ocrotească pe fratele său.

Mântuitorul Isus Hristos, prin Evanghelia aceasta, ne învață că trebuie să trăim ca frații, să nu lăsăm pe nimeni în izolare, în singurătate, să nu lăsăm pe nimeni așa cum a fost lăsat acel slăbănog care, timp de 38 de ani, n-a găsit un om care să-l ajute.

Noi, oamenii, suntem creați de Dumnezeu să trăim în societate, să ne împărtășim unul altuia bucuriile și necazurile, să ne purtăm de grijă unul altuia, să ne ajutăm. Cel avut pe cel lipsit, cel tare pe cel slab, cel sănătos pe cel bolnav să slujească. Aceasta este voia lui Dumnezeu, în general, și pentru toți Hristos ne poruncește astăzi mai mult ca oricând: “Purtați sarcinile unul altuia și așa veți împlini legea lui Hristos” (Gol. 6, 2).

Întrebarea Mântuitorului Isus Hristos stăruie și astăzi. Când trupurile noastre cad în mrejele bolilor iar sufletele ne sunt copleșite de necazuri, dar și de păcate, El se apropie și azi de noi și ne întreabă ca odinioară pe slăbănogul de la lacul Vitezda: “Vrei să fii sănătos?” Vindecarea noastră va fi în funcție de convingerea răspunsului ce-l vom da, urmat de faptele noastre. Mântuitorul a întemeiat Biserica cea sfântă în lume, care pune la îndemâna tuturor mijloacele tămăduirii, pentru obținerea vindecării noastre trupești și sufletești.

Și azi, mai ales azi, sunt atâția bolnavi care au nevoie de biserică. Ea este locul de întâlnire al credincioșilor cu Hristos, Doctorul sufletelor și al trupurilor.

Mântuitorul, ca și odinioară, ne vorbește și azi prin glasul Evangheliei sfinte ce răsună în sfânta sa casă, așteptând sosirea bolnavilor pentru tămăduire. Va trebui, mai întâi, ca ei să-și curețe sufletul de păcate pentru a-l putea afla pe Mântuitorul în casa durerii, la căpătâiul bolnavilor, în preajma celor asupriți și necăjiți, alinând rănile celor bolnavi, mângâind și ajutând pe cei singuri, plângând cu cei ce plâng și ștergând, cu părintească iubire, lacrimile de pe obrajii orfanilor, văduvelor și ai tuturor năpăstuiților sorții.

Aceasta să învățăm din Sf. Evanghelie de astăzi și să punem în practică această chemare sfântă făcută nouă de Domnul nostru Isus Hristos prin Biserica Sa.

Suntem aici, la scăldătoarea credinței, ca să căpătăm fiecare ajutorul de care avem nevoie. Deci, dacă vrem să plecăm la casele noastre mai îndreptați, să facem ceea ce poruncește Mântuitorul prin slăbănogul din Evanghelia de astăzi: să ne sculăm, să luăm patul și să umblăm. A ne scula înseamnă a ne naște din nou, a ne scula din patul păcatelor, și a face voia lui Hristos, pe care l-am mâniat prin păcatele noastre.

Doamne Isuse Hristoase, care ai venit în lume ca să mântuiești pe cei păcătoși, dintre care noi suntem cei dintâi, am venit astăzi la scăldătoarea milostivirii Tale ca să căpătăm de la Tine ajutorul de care avem nevoie. Dă-ni-l, Doamne, ca să putem pleca mai îndreptați, mai buni, mai sănătoși, la casele noastre și mai întăriți în calea binelui și pe viitor să nu mai păcătuim, ci să facem voia Ta. Amin.

Text preluat de pe AMDM.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Duminica slăbănogului

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Isus a zis slăbănogului: “Iată că te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ție ceva mai rău”! (Ioan V, 14)

Frați creștini,

Cine nu este cuprins de milă și de compătimire când vede un bolnav paralizat zăcând într-un pat de mulți ani? Cum să nu-ți inspire milă când vezi o ființă omenească sfârșită de puteri, cu ochii duși în fundul capului, galben la față și tot trupul lui numai pielea și osul, un om care așteaptă de la alții o mângâiere, o încurajare, un pahar cu apă sau puțină mâncare.

Sfânta Evanghelie de astăzi ne-a istorisit vindecarea unui astfel de slăbănog care zăcea de 38 de ani. În Postul Paștelui am auzit despre vindecarea altui slăbănog, care fusese adus înaintea Domnului Hristos de 4 oameni, cu patul. Slăbănogul de astăzi însă aștepta de 38 de ani și nădăjduia că se va găsi un om care să-l arunce și pe el în scăldătoarea Vitezdei și să se facă sănătos. Dar de atâția ani nu s-a găsit nimeni să-l ajute.

Iată că într-o zi cu soare și frumos, o zi senină și plină de lumină, se oprește în fața lui un om frumos și minunat, cu chipul blând și dulce, care-i zise cu blândețe: “Voiești să te faci sănătos?” Cine era acest om? Era Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Văzând Isus cum îl chinuia boala de multă vreme și cunoscând ca un Dumnezeu păcatele acestui slăbănog, căci pentru păcatele lui se chinuise 38 de ani, a voit să-l aleagă din această mulțime de bolnavi și să-l vindece.

Bietul slăbănog, buimăcit și intimidat, căci se vedea în fața unei persoane atât de impunătoare și uimitoare, a început să-și plângă necazul înaintea Domnului, zicând: “Doamne, nu am pe nimeni să mă arunce în scăldătoarea aceasta când se tulbură apa, iar până când merg eu altul se coboară înaintea mea”. Iată deci că din atâția oameni care se aflau în acel loc, nu se găsea nimeni ca să-i ajute acestui slăbănog. Aceasta ne arată că erau foarte împietriți oamenii și atunci, egoiști și fără omenie.

Scăldătoarea aceasta numită Vitezda – ceea ce înseamnă “Casa Milosteniei” – se afla în Ierusalim la Poarta oilor, căreia i se zicea așa pentru că aici erau spălate de măruntaie oile care erau aduse jertfă la templu. Împrejurul lacului Vitezda erau cinci pridvoare sau foișoare, în care se găseau mulți bolnavi ce așteptau mișcarea apei, căci un înger se cobora din când în când în scăldătoare și tulbura apa, iar cel care intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos ori de ce boală era cuprins.

Dar pentru ce se vindeca numai un singur bolnav după tulburarea apei? Pentru că scăldătoarea de la Poarta Oilor închipuie scăldătoarea cea tainică a Sfântului Botez care este în Biserica noastră Ortodoxă, știind că un singur botez este valabil. Pogorârea îngerului în scăldătoare închipuia venirea Harului Sfântului Duh în apa botezului, că nu apa singură spală păcatele, ci Harul dumnezeiesc.

Acest slăbănog de la Poarta Oilor a trebuit să aștepte 38 de ani ca să poată plăti canon pentru păcatele făcute de el, iar acum s-a împlinit vremea ca să se arate Mântuitorul Cel ce a ridicat păcatele lumii ca să-l tămăduiască. Dar pentru ce-i zise Mântuitorul: “Voiești să te faci sănătos?” Nu știa oare Domnul cât de mult voia el să se facă sănătos? De la alți bolnavi am văzut cum Domnul cere credință, acestuia vedem că îi cere voință, dar voința pe care o cere este aceea de a se face sănătos și cu sufletul.

Aceasta o cere și de la noi Domnul, ca să ne vindecăm sufletul de patimi și de păcate și să nu ni se întâmple ceva mai rău, adică să fim osândiți în chinurile iadului, în vecii vecilor. După ce nenorocitul slăbănog termină de spus necazul lui înaintea Domnului, bunul și iertătorul Isus îi zise: “Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă!” La porunca lui Isus, venele trupului slăbănogit au prins puteri și s-au întărit cu totul, iar el începu să meargă. Toți s-au mirat văzând cum pleacă sănătos pe picioarele lui acela care era anchilozat, cum a început să-și strângă salteluța pe care zăcuse și păturica lui cea săracă, și cum a pornit vesel pe picioarele lui acasă.

Mare le-a fost mirarea oamenilor care l-au văzut. Dar nu s-a găsit nici unul să aducă slavă lui Dumnezeu; fiindcă Dumnezeu era Acela cu chip de om și numai Dumnezeu a putut să facă o astfel de minune. Slăbănogul nu știa cine este doctorul lui. Dar după puțin timp Domnul Hristos l-a găsit în biserică și i-a zis: “Iată că te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva și mai rău!”

Ziua aceea când a făcut Isus această minune era într-o sâmbătă. Evreii cei pizmași și plini de invidie, când au văzut pe slăbănogul vindecat și cu sarcina patului în spate, au strigat la el cu răutate: “Nu-ți este îngăduit să-ți ridici patul în ziua sâmbetei!” Invidia din inima lor i-a orbit cu totul, căci n-au mai văzut nici binele săvârșit, nici pe Dumnezeu care și-a făcut milă cu acest nenorocit. Acești cărturari fățarnici, farisei, țineau legea de formă, țineau la literă și nu puteau să vadă în această minune puterea lui Dumnezeu, pentru că ei ziceau că a fost călcată sâmbăta și deci acest om nu poate fi de la Dumnezeu.

Iată invidia, zavistia aceasta a diavolului care face pe oameni să vorbească de rău minunile lui Dumnezeu și pe oamenii lui Dumnezeu. Această fiară otrăvitoare are 7 capete. Din ele aruncă otrava purtătoare de moarte. Cel dintâi cap este mândria, al doilea este iubirea de argint, al treilea lăcomia, al patrulea lenea, al cincilea desfrânarea, al șaselea mânia și a șaptea este invidia. Din toate aceste capete se varsă otravă aducătoare de moarte pentru suflet. Otrava invidiei este însă mai puternică decât celelalte.

Toate celelalte păcate de moarte sunt săvârșite de om pentru câte un folos, dar invidiosul este chinuit de otrava invidiei, în suflet și în trup, fără nici un folos, lui părându-i rău de fericirea aproapelui, de binele vecinului, de progresul altuia și mai ales de darurile pe care le au unii de la Dumnezeu. Invidiosul se bucură numai atunci când aude de nenorocirea aproapelui, atunci când a căzut în păcate, iar dacă mai e și la închisoare, atunci are o bucurie și mai mare.

De aceea când vede că-i merge bine și sporește în cele bune, invidiosul caută să-i pună tot felul de piedici, să-l vorbească de rău, să-l clevetească, să-i zică rătăcit, să-l desconsidere în fața lumii ca nimeni să nu-l mai iubească. E prea mult de vorbit de acest cap al invidiei. Dar să-i lăsăm acum pe cei ce sunt otrăviți de el și să-i compătimim, fiindcă o pedeapsă mai mare ca aceasta nici că se poate, distrugându-le sufletele și trupurile.

Sfânta Evanghelie de astăzi nu ne spune că slăbănogul i-ar fi mulțumit Domnului pentru că l-a tămăduit. Dar ne spune că s-a dus și a spus iudeilor că Isus este cel ce l-a făcut sănătos. Poate și el, ca și alții, a fost nerecunoscător, a uitat îndată de binefăcătorul său și nu L-a urmat ca să-I asculte sfintele învățături. De aceea Domnul Hristos a știut cu cine stă de vorbă și i-a zis: “Vezi să nu mai păcătuiești”” și celelalte.

Știa Isus, ca un Dumnezeu ce era, că acel slăbănog va stărui în păcate ca și înainte și va face chiar un păcat mai grozav, puțin mai târziu. Din tradiție și dintr-o carte veche a Bisericii se spune că acest slăbănog vindecat de Isus se numea Isac Lachedem. I se mai zice și evreul rătăcitor. Când Mântuitorul urca cu Crucea pe dealul Golgotei, hulit și batjocorit, însetat și nemâncat, s-a oprit în dreptul casei acestui Isac Lachedem, căci pe acolo ducea drumul spre Golgota. Atunci Isac a ieșit și el la poartă împreună cu vecinii, iar Domnul văzându-l l-a rugat să-i dea puțină apă. La refuzul acestuia, Isus l-a rugat să-I dea voie să se odihnească pe banca de la poarta lui; dar acesta îi zise cu asprime: “Nu-ți dau voie să stai, mergi de aici!”

Atunci Domnul Hristos se întoarce către el și-i zise: “De acum încolo să mergi și tu mereu, până la a doua Mea venire”. Se spune că și astăzi acest evreu nerecunoscător, care s-a asociat cu ceilalți hulitori, trăiește și umblă neîncetat, străbătând pământul în lung și-n lat fără să i se întâmple ceva. Merge prin pustietăți, prin jungle periculoase și s-a aruncat chiar în vulcanul Vezuviu din Italia, pentru că el vrea să moară, dar nimic nu i se întâmplă pentru că blestemul dumnezeiesc este asupra lui.

Animalele sălbatice vin până lângă el, îl miros, dar sunt cuprinse de o așa scârbă, că nu se pot atinge de el. Iată că se apropie 2000 de ani și el merge, merge mereu pe pământ. Acum nu mai vrea să se facă sănătos, ci dorește să scape de povara vieții, dar în zadar, căci lucrurile neînsuflețite nu-l primesc, ci totul și toate îi spun și-i repetă cuvintele Mântuitorului spuse la poarta casei lui: “Mergi, mergi”!” Iar el merge până va veni Domnul să judece viii și morții.

Blestemul dumnezeiesc a căzut peste el ca și peste toți cărturarii și fariseii, în frunte cu Anna și Caiafa, căci toți, împreună cu Pilat, și-au sfârșit viața lor în diferite chinuri, ducându-se în focul iadului. Blestemul dumnezeiesc a căzut peste toți cei care au cerut răstignirea Domnului, căci au fost împrăștiați pe toată fața pământului, căzând în grea sclavie, chinuiți în diferite feluri, arși de sete, de foame, rămași fără țară, și aceasta, iată, aproape de 2000 de ani.

S-a împlinit tot ceea ce au cerut ei cu gura lor când au zis: “Sângele Lui să cadă asupra noastră și asupra copiilor noștri”. Spunând Domnul slăbănogului să nu mai păcătuiască, s-a gândit la toate oile cele rătăcite ale casei lui Israel, precum și la noi, și să nu ni se pară lucru de glumă, căci dacă ne ținem tot mereu de păcate, blestemul dumnezeiesc apasă asupra noastră, a casei și a copiilor noștri. De altfel, pentru păcatele grele pe care le facem și nu le mărturisim la timp, vin peste noi fel de fel de necazuri, greutăți și boli, neînțelegeri și despărțiri între soți.

Pe toți cei care nu se lasă de insultele și hulele aduse lui Dumnezeu, de luarea numelui Său în deșert, de înjurături, drăcuieli și blesteme, pe toți aceștia îi urmărește blestemul dumnezeiesc ca și pe toți răstignitorii Lui. Și apoi, dacă i-apucă moartea așa, în tot felul de păcate, se duc și-n fundul iadului, acolo unde se chinuiesc creștinii care și-au lepădat credința, botezul și care s-au lepădat de Sfânta Biserică. Acolo merg toți cei care s-au făcut pricină de sminteală altora, ca fariseii și cărturarii cei fățarnici.

Acolo se chinuiesc părinții care nu-și învață copiii rugăciuni, n-au grijă să-i spovedească, să-i împărtășească, îi lasă să trăiască necununați, și astfel cresc ca niște buruieni otrăvitoare. De aceea copiii de astăzi otrăvesc sufletele părinților lor pe pământ, iar la sfârșitul vieții vor moșteni cu toții suferințele iadului. Vai, grozav trebuie să fie iadul acesta, când mă gândesc la o istorioară vrednică de amintit, tot despre un bolnav care se chinuise și el vreo 30 de ani.

Suferințele acestui bolnav erau mari și totdeauna se ruga lui Dumnezeu, ori să-l facă sănătos, ori să-i ia sufletul. Pe când se ruga el cu încredere și evlavie îi apare un înger și-i zice: “Iată, omule, ți-a auzit Dumnezeu rugăciunea, dar pentru păcatele tale ai mai avea de suferit încă trei ani pe pământ de aici înainte. Dumnezeu mă trimite să te întreb ce preferi, să suferi încă trei ani aici, în lumea aceasta, sau trei ceasuri dincolo, în iad? El spuse că preferă trei ceasuri în iad; îngerul îndată i-a luat sufletul și l-a dus în iad, lăsându-l în foc. După un ceas se întoarce să vadă ce face sufletul. Acesta când l-a văzut a strigat cu mare glas: “Vai, sfinte îngere, nu credeam să fie nedreptate la Dumnezeu, ai spus că mă lași numai trei ceasuri și a trecut atâta amar de ani, că nu credeam să mai vii”.

Taci, omule, zise îngerul, n-a trecut decât un ceas și mai ai de suferit încă două ceasuri. Când a auzit, l-a rugat pe înger să-i ducă sufletul înapoi în timp să se chinuiască nu 30 de ani, ci toată viața, și-i va fi mai ușor decât acele chinuri ale iadului.

Vai, fraților, adevărat este și știm cu toții aceasta, că numai o noapte te doare o măsea și ți se pare un an, dar să stai în chinurile iadului? Acolo, spun sfinții părinți că nu rămâne nici o părticică a sufletului să nu sufere. Aici te doare o măsea, un ochi, o mână, dar în iad sufletul întreg suferă dureri nemaipomenite. Grozav loc este iadul!

Unul dintre ucenici a întrebat pe Domnul să-i spună cât de adânc este iadul. Domnul a răspuns că dacă o piatră de moară va fi în cădere timp de trei ani și jumătate, abia dacă ajunge la fundul iadului. “Doamne – a zis Sfântul Ioan Teologul – dacă un păcătos se duce în fundul iadului și n-are pe nimeni să se îngrijească de el pe pământ cu sărindare, pomeni și parastase, va mai ieși de acolo?” Domnul a răspuns: “O pasăre mare de se va duce o dată pe an la o stâncă de piatră să-și ascută ciocul de ea, atunci când s-o toci stânca va ieși un astfel de păcătos de acolo, adică niciodată”.

Știința ne descoperă că dedesubtul pământului este foc, smoală, păcură, apă clocotită. Știm că acestea ies din fundul pământului și ne dovedesc existența iadului. Diavolul nu are nimic frumos pentru noi, ci numai suferință, plângere și tânguire. El n-are ce să ne dea. Cine face voia lui, acela se face părtaș la chinurile iadului, cu el la un loc, fiindcă dedesubtul pământului este iadul cu suferințele lui, iar sus în ceruri este locașul drepților și odihna tuturor făcătorilor de bine.

Aici pe pământ suntem la mijloc între bine și rău, între fericire și nenorocire. De aceea vedem o zi bună și zece rele; aici binele este amestecat cu răul, aici este o parte din rai, dar și o parte din iad. Trandafirul este frumos, are miros plăcut, dar are și țepi usturători. Fructele sunt dulci, frumoase, dar au și coji care trebuie aruncate. Aici binele este amestecat cu răul, așa cum e trupul cu sufletul.

Omului i-a rânduit Dumnezeu să treacă prin două vieți și să rămână în a treia. Prima viață este cea din pântecele maicii noastre, timpul celor nouă luni până la naștere. Deși nimeni nu știa ce-l așteaptă în această viață, totuși toți ne-am născut plângând, parcă știind că ne-am născut în valea plângerii, a suferințelor, a necazurilor.

După cum din prima viață nu putem ști ce ne așteaptă în a doua, tot așa din viața aceasta a doua, unde ne aflăm acum, este greu să pătrundem cu vederile noastre trupești viața veșnică unde va rămâne sufletul pentru totdeauna.

Doar prin sfintele învățături ce se revarsă de la Dumnezeu prin Sfânta Biserică și prin credință va putea creștinul să se înalțe la acele locuri veșnice. De aceea să credem cu tărie și să fie știut că așa cum am venit în lumea aceasta cu trup și suflet prin ușa nașterii, așa va veni o zi când vom lăsa trupul acesta pământului și pe ușa morții vom trece cu sufletul în veșnicie, în viața cea de veci fericită sau în chinurile cele fără de sfârșit ale iadului.

Bietul suflet va lua cu el bagajul faptelor bune sau rele și se va prezenta umilit și tremurând în fața Dreptului Judecător. Greu va fi atunci pentru sufletul care nu s-a descărcat de păcate aici, pe pământ, prin spovedanie. Greu va fi atunci de toți cei care au călcat în picioare toată învățătura Bisericii, văzând că nu mai au scăpare. Greu va fi atunci celor care au încredințat averile și banii copiilor ca să-i salveze și să le facă cele de trebuință după moarte, iar ei nici nu se gândesc, mănâncă, beau, petrec și au uitat demult de ei; și așa își va lua plata fiecare, după cum a făcut în viață.

Păcatul trebuie să se plătească undeva, trebuie să se ispășească prin durere tot ceea ce s-a făcut cu plăcere, ori în această viață, prin pocăință sinceră, spovedanie curată, ori în osânda veșnică, fără de sfârșit. Aici suferința se mai poate amâna din partea Domnului la acei care se întorc la Dumnezeu cu credință și-și recunosc păcatele. Dar cei care nu vor să știe de Sfânta Biserică și râd de cei credincioși, batjocorindu-i, să fie încredințați că dacă îi apucă moartea așa nu mai au nici o scăpare.

Pentru aceasta Dumnezeu a lăsat suferința, ca un bici aspru care pedepsește pe omul vinovat de aici, ca să nu se piardă pe veci în iad. Sfintele cărți spun că înainte de sfârșitul lumii vor veni anii durerilor, ani grei de suferință, anii bolilor, ai războaielor, ai foametei, anii cutremurelor și a tot felul de greutăți. Cine nu va avea ochi să vadă și nu se va întoarce nici din acestea, pierzarea-l așteaptă. Noi le socotim rele toate acestea, însă suferința este cea mai bună doctorie pentru salvarea sufletului, așa după cum vindecarea bolilor trupești se face cu pastile amare, acre și tăieturi adânci de bisturiu, îndepărtându-se putregaiul.

Suferința trebuie s-o vedem și s-o găsim de bună și din alt punct de vedere. Ea este un altar curățitor, unde se curățesc sufletele noastre de rugina păcatelor, se înfrumusețează, se luminează și astfel se pot apropia mai ușor de Dumnezeu.

Suferința este postul sufletului. Omului când îi merge bine, când are de toate și e sănătos uită de suflet, nu vrea să știe de Dumnezeu și se leagă cu toată ființa lui de plăcerile lumii acesteia. Dar când trimite Dumnezeu suferința, îndată își aduce aminte de suflet, începe să se roage și se duce și la biserică. Dar nu toți fac aceasta, ci o parte se duc tot la diavol, tot pe el îl caută, la vrăjitoare, la descântătoare.

Iată ce binecuvântare revarsă Dumnezeu prin suferință, dându-i omului mijlocul de a se mântui. Când o mamă simte că viața copilului ei e în pericol, îl ia în brațe și se duce la doctor să fie operat. Copilul se zbate, țipă și ar vrea s-o lovească pe mama lui, fiindcă suferă, dar până la urmă e salvat. Tot așa face Dumnezeu cu noi, vrea să ne scape sufletul, dar să vrem și noi.

Un pictor francez a zugrăvit odată un prea frumos tablou, intitulat “Valea Plângerii”. Tabloul înfățișează o vale împrejmuită cu stânci în care se află o mulțime de oameni în suferință. Toți au fețele scăldate în lacrimi, asupra tuturor apasă un jug de dureri nemaipomenite. Dar iată că între nenorociții aceștia este un bărbat îmbrăcat în veșmânt alb cu o cruce pe umeri. Este Isus. El face semn mulțimii să-L urmeze. Toate privirile sunt îndreptate spre drumul strâmt și pietros spre care arată Mântuitorul cu mâna, iar mai departe, la capătul drumului, se zărește o grădină plină de flori strălucind în soarele de primăvară.

Prin acest tablou pictorul vrea să dea grai adevărului că Isus este marele mângâietor în suferință. Dar prin ce mângâie Mântuitorul pe credincioșii Săi? Prin cele două priveliști pe care le deschide înaintea ochilor: prima reprezintă drumul strâmt și pietros, suferințele, Crucea Lui, iar cealaltă reprezintă viața veșnică, grădina raiului.

Pe Golgota noi vedem ființa cea mai nevinovată și cea mai sfântă îndurând chinurile cele mai grozave, pe Fiul lui Dumnezeu, batjocorit, răstignit și ucis. Parcă ne zice: “Priviți toți cei ce treceți pe cale și vedeți de este vreo durere ca durerea Mea!” În fața acestei priveliști simțim cum în inimi ni se strecoară un balsam de durere și mângâiere, și văzând cât de mare a fost durerea Lui ne potolim în mânia noastră, când vedem cât de mici suntem în răbdare.

Noi suferim, sunt loviți, înșelați, dezamăgiți, dar toate acestea le merităm, sunt plata păcatelor noastre. Dar Isus cu ce a greșit? Ce sunt suferințele noastre în comparație cu patimile Lui?

Și astfel, privind la suferințele Domnului, sorbim și noi un strop de mângâiere cerească, o putere tainică ni se strecoară în suflet și, oricât am fi de împovărați de greutatea necazurilor, pilda Răscumpărătorului răstignit ne face să privim, în lacrimi și nădejde, grădina fericirii raiului care așteaptă pe cel ce rabdă până la sfârșit.

Așa zicea Isus ucenicilor Săi: “Voi veți plânge și vă veți tângui, vă veți întrista, însă întristarea voastră se va preface în bucurie mare mai pe urmă”. Iată nădejdea cea mare pe care ne-o dă Domnul pentru viața cea veșnică. Până atunci avem toți parte de suferință, și cei buni, și cei răi; cei buni ca să se curățească și mai mult pentru locul cel curat, iar cei răi să se trezească și să vină la fericire cât mai repede, la pocăință, să nu-i mai apuce moartea în păcate.

Sfântul Augustin a asemănat viața omenească cu un covor ce are două fețe. Pe una din fețe se văd culorile, desenele și florile, pe cealaltă parte nu se vede decât un amestec de fire și noduri încâlcite. Așa e și cu viața noastră de aici; noi nu-i vedem decât una din fețe, cealaltă parte o vede și o știe Dumnezeu. De aceea Tatăl nostru cel din ceruri, care este bun Părinte, ne zice și nouă, ca și slăbănogului din Evanghelia de astăzi: “Vreți voi să vă faceți sănătoși? Veniți la Mine, urmați sfaturile Mele și vedeți să nu mai păcătuiți, ca să nu vă fie și vouă ceva mai rău în veci în iad, în chinurile fără sfârșit”.

Rugăciune

Doamne Isuse Hristoase, Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu, scapă-ne pe toți care ne-am adunat aici de chinurile iadului și vindecă slăbănogirea sufletului și a trupului nostru. Ajută-ne cu Harul Tău să nu mai păcătuim, ca să ne mântuim și noi în vecii vecilor. Amin.

 

* * *

 

Duminica slăbănogului

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Evanghelia de astăzi ne invită să medităm despre vindecare. Boala și suferința însoțesc existența omenirii încă din momentul despărțirii de Dumnezeu ca urmare a răutății păcatului strămoșesc.În Lourdes (Franța), pe platoul din fața Bazilicii închinată Sf. Fecioare Maria, se adună foarte mulți bolnavi: bărbați, femei și copii, suferind de diferite boli. În timpul procesiunii cu Preasfântul Sacrament, din fața bazilicii aceștia se roagă Născătoarei de Dumnezeu ca să mijlocească la Dumnezeu pentru redobândirea sănătății. Voluntari, organizați în grupe speciale, asigură asistența bolnavilor, îi însoțesc în cămine-spital, fac muncă de infirmerie sau, cei cu studii în domeniu, asigură asistența medicală a bolnavilor. Alții sunt specializați în asigurarea transportului bolnavilor imobilizați și îi însoțesc pas cu pas, ajutându-i în toate nevoile zilnice, de la toaleta intimă până la hrănirea celor incapabili să se miște. În timpul procesiunii participanților, grupuri de bolnavi și voluntari, se aliniază și pornesc în drum, străbătând parcursul obișnuit pentru toți pelerinii: în frunte este Crucea, simbolul mântuirii venite prin Hristos, urmată de zeci de tărgi, sute de cărucioare adaptate infirmităților, apoi bolnavi în cârje. Este imaginea cutremurătoare a suferinței și neputinței umane, însă câtă speranță pe chipurile acestor oameni. Recitând și meditând misterele Sfântului Rozariu, Maria îi conduce pe toți la Hristos, călăuzindu-i spre mântuire. Procesiunea, asemenea Bisericii în drum spre plinirea menirii ei universale de mântuire a omenirii, ajunge apoi prin Sacramente la Isus, oamenii primind dezlegarea păcatelor și harurile necesare, uneori primind și vindecarea suferințelor corporale sau sufletești. Și în alte locuri de pelerinaj din lume, mulți oameni se duc cu speranța că Domnul îi va vindeca în mod miraculos.

În timpul vieții pământești a lui Isus, exista în Ierusalim un loc numit Vitezda, o scăldătoare în care aveau loc vindecări, unde se aflau foarte mulți orbi, surzi, neputincioși, fiecare dintre ei sperând să fie primul care va intra în scăldătoare și să se vindece. Într-o zi, Isus a vizitat acest loc și a văzut acolo un om, bolnav de treizeci și opt de ani. Caritabilul Mântuitor l-a întrebat: “Voiești să te faci sănătos?” Bolnavul i-a răspuns: «Doamne, nu am om, ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că până când vin eu, altul se coboară înaintea mea» (Ioan 5, 6-7).

Sărmanul om! A căutat timp de treizeci și opt de ani vindecarea, dar nu a aflat pe nimeni, care să-l ajute să intre în apă. “Doamne, nu am om, nu am pe nimeni”. Ce singurătate, ce abandonare! Dar și imaginea resemnării, pentru că aștepta fără nici o speranță.

Deseori pot fi auzite aceste cuvinte triste din partea celor vârstnici, a părinților sau a celor bolnavi și părăsiți! “Nu am pe nimeni! Nimeni nu privește la mine! Nimeni nu mă ajută!” Nu o singură dată oamenii vârstnici, părinții neputincioși varsă lacrimi în singurătate deoarece copiii lor nu se interesează de ei. O parabolă spune că o mamă poate să educe zece copii, dar acești copii, după ce vor crește mari, nu se vor îngriji de mama lor înaintată în vârstă așa cum a făcut-o ea când ei au fost mici. Singurătatea poate fi rezultatul diferitelor circumstanțe: moartea unei persoane iubite, despărțirea, căsătoria nefericită, infidelitatea partenerului de viață, înstrăinarea copiilor de Biserică, boala gravă, etc. Deseori doleanțele oamenilor vârstnici și neputincioși nu pot fi deslușite.

O văduvă, după înmormântarea soțului ei, i-a spus preotului: “Părinte, eu mă găsesc în turma lui Hristos și nu pot să ies din ea, dar mă simt singură în aceasta. Mă simt așa de părăsită, că viața nu mai îmi este pe plac și aș vrea să mor”.

Un medic a fost întrebat, care este boala cea mai dureroasă și cea mai supărătoare din timpurile noastre. Doctorul a dat un răspuns foarte interesant: “Singurătatea! Cu cât mă ocup mai mult de medicină, cu atât ajung tot mai mult la convingerea, că nu există altceva mai dăunător și mai dureros, decât singurătatea”. În Londra un student a primit premiul pentru faptul, că a scris într-un colocviu cuvintele: “Sunt convins de faptul, că astăzi se nasc mulți gemeni, aceasta, doarece pruncii se tem să vină singuri pe lume”.

Un paroh din Statul Detroit (USA), a vizitat la spital pe unul dintre enoriașii săi. Asistenta medicală, i-a transmis că în spital, pe lângă bolnavul internat se mai află încă un enoriaș internat din parohia sa. Preotul s-a decis să-l viziteze și pe acesta. Când a trecut pe la el, omul mirat, l-a privit și l-a întrebat: “Cine v-a trimis aici la mine?” Parohul i-a răspuns cu umor: “Isus Hristos m-a trimis la dumneavoastră”. Bolnavul a zâmbit răspunzându-i: “Mă bucur, că își amintește de mine Hristos! Și eu vreau să primesc Sfintele Sacramente”.

Isus Hristos își amintește de fiecare dintre noi. Isus l-a văzut și pe acest sărman bolnav, singur. La Vecernia de dinaintea Duminicii Slăbănogului cântăm această stihire: Când te-a văzut pe Tine, cel neputincios, strigat-a Ție: Îndură-te de mine, Doamne, căci patul a devenit mormântul meu! La ce să mai trăiesc? Nu mai am nevoie de scăldătoare! Căci nu am pe nimeni, care să mă arunce în ea, când apa se tulbură…” (La “Doamne, strigat-am”).

Mântuitorul-Hristos, s-a îndurat de cel neputincios. La aceași slujbă, Biserica noastră cântă: “Mântuitorul s-a îndurat și a spus către el: Pentru tine am devenit om, pentru tine M-am întrupat, iar tu spui: nu am om. Ia-ți patul și umblă”. «Și îndată omul s-a făcut sănătos, și și-a luat patul și umbla» (cf. Ioan 5, 9). Ce bucurie! Ce fericire! Treizeci și opt de ani a zăcut neputincios în acel pat, iar acum la cuvântul lui Isus a devenit sănătos, luându-și patul și ducându-se la casa sa. Astfel îndurătorul Mântuitor a mai făcut fericit un om.

Evanghelistul spune că mai târziu, Isus l-a găsit pe cel vindecat în templul Ierusalimului. Acest om se dusese la templu să-I mulțumească lui Dumnezeu pentru darul primit. Este un lucru apreciabil. Poate unii se gândesc: “Dacă și eu aș fi fost neputincios atât de mulți ani, și dacă Domnul Hristos m-ar fi vindecat, deasemenea aș fi mers la biserică și în mod recunoscător aș fi participat la Sfânta Liturghie în fiecare duminică și sărbătoare până la moarte!” Este posibil să fie așa, dar cât de repede uităm de harurile primite și de binele făcut de Dumnezeu prin fapte minunate sau prin mijlocirea altora. Ne aducem aminte de Dumnezeu numai când suferim, uitând să ne bucurăm împreună cu El. Sănătatea este un dar de la Dumnezeu. Câți oameni sănătoși nu participă niciodată sau merg de foarte puține ori la Biserică ca să-I mulțumească lui Dumnezeu pentru sănătate. Noi, trebuie să-I fim recunoscători lui Dumnezeu mai ales pentru darul vindecării.

Isus îl învață pe cel vindecat spunându-i:«Iată, că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău.» (Ioan 5, 14). Se poate ca boala de care slăbănogul suferise să fi fost o pedeapsă pentru păcatele pe care le-a comis. Dacă a fost așa, atunci Isus a vindecat mai întâi sufletul său, iertându-i păcatele, dar l-a și avertizat, făcându-l să înțeleagă, că este posibil ca moartea să vină pe neașteptate, fără a mai fi timp pentru îndreptare.

Evangheliștii, au consemnat multe dintre minunile lui Isus Hristos. În acele timpuri, prin numeroasele Sale minuni, Isus a dovedit că este Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii, iar învățătura Sa este cerească, veșnică și universală. «Cine crede și se botează, va fi mântuit, iar cine nu crede se va condamna», – spune Domnul Hristos.

Isus Hristos a vindecat bolnavii cu iubire, fiind cuprins de compătimire văzându-i pe oameni suferind. În Evanghelia Sfântului Matei citim: «A văzut mulțime mare și I S-a făcut milă de ei și a vindecat pe bolnavii lor» (14, 14). Hristos nu se schimbă niciodată. «Isus Hristos, ieri și astăzi, este același în veci», - spune apostolul (Evrei 13, 8). El vindecă multe suflete neputincioase. Foarte multe suflete sunt paralizate, oarbe, surde. Mântuitorul a vindecat cu bucurie sufletele neputincioase ale celor, care au recurs cu fidelitate la El.

Și sufletele noastre, nu de puține ori devin neputincioase, pentru că suntem cu toții păcătoși înaintea lui Dumnezeu, dar Caritabilul nostru Mântuitor vindecă întotdeauna rănile și neputințele noastre sufletești: El ne iartă toate vinovățiile de zi cu zi. Pentru toate acestea, suntem datori să-I mulțumim lui Hristos zilnic. În timpul Sfintei Liturghii auzim de fiecare dată cuvintele: “Să mulțumim Domnului!”.

Rugăciune

O, Doamne, dacă voi vrea de bună voie, să împart harurile pe care le-am primit de la Tine cu frații mei, dacă mă voi arăta necesar față de cei din jurul meu, binevoitor, recunoscător, simțitor și modest, voi răspândi pretutindeni mireasma carității Tale. Fă să fiu în stare nu numai să suport cu răbdare slăbiciunile fizice și morale ale fraților mei, ci înainte de toate, în măsura posibilităților, să le produc acestora ușurare prin servitudinea mea, iar prin cuvânt și sfat bun, mângâiere.

Creează în mine o inimă plină de sensibilitate, pentru a fi generos și mărinimos nu numai față de rudeniile și prietenii mei, ori față de cei care-mi fac bine și de la care aștept vreun bine, ci față de toți, ca din iubire față de Tine, să nu refuz niciodată, nici chiar dușmanilor mei, caritatea sub forma ajutorului material sau spiritual. Atunci voi fi îmbogățit cu cea mai bună mireasmă, pe care o voi turna nu numai pe Capul și picioarele Tale, ci pe întreg Corpul Tău – Biserica ta. Amin. (După Sfântul Bernard)

 

* * *

 

Voiești să te faci sănătos?

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

Sfantul evanghelist Ioan ne pune in fata ochilor un eveniment din activitatea publica a lui Isus petrecut la lacul Vitezda (“Poarta oilor” sau “Casa indurarii”), unde a sosit intr-o zi de sambata. Aici, in jurul lacului si la cele cinci locuri de acces in lac vede o “multime de bolnavi; orbi, schiopi si uscati…” (Io. 5,2), care asteptau indurarea divina pentru a fi vindecati si salvati de neputintele lor. Aceasta imagine, evanghelica, imi aduce in minte marele numar de bolnavi, asemenea celor mentionati de sfantul evanghelist Ioan in pericopa de astazi, care s-au perindat cu carucioarele, carjele si “paturile” lor in fata ochilor mei pe strazile din Lurdes, in fiecare seara, pana s-au asezat in fata Bisericii inchinate Preacuratei Fecioare Maria ca sa recite sfantul Rozar. Atat cei din Evanghelia lui Ioan, cat si cei de pe platoul Bisericii din Lurdes erau cuprinsi de aceeasi dorinta si speranta – vindecarea.

Daca de paraliticul din Evanghelie la nimeni, dintre semeni sai, nu-i pasa, fata de cei care ajung la Lurdes exista oameni carora le pasa. Prin Intruparea si Invierea lui Isus, nepasarea celor de la Vitezda este transformata in indurare, mila si dragoste crestineasca fata de aproapele, de catre voluntarii de la Lurdes, asa dupa cum ne cere si Evanghelia. Pentru ca, acolo, fiecare neputincios are un insotitor care-l ajuta, nu numai in nevoile sale zilnice, dar si ca sa fie prezent, seara de seara, la pelerinajul de pe strazile Lurdului si la rugaciunea Rozarului unde se roaga Preacuratei Fecioare sa mijloceasca la Fiul lui Dumnezeu, pentru ei, ca sa se insanatoseasca.

Privind cu ochii mintii tabloul evanghelic, descris de sfantul evanghelist Ioan, si cu ochii trupului Lurdul, ai in fata imaginea cutremuratoare a suferintei si neputintei umane, exprimata in neimaginate feluri, dar si speranta din ochii si sufletul acestor oameni loviti de soarta. Si unii si ceilalti asteptand un mantuitor!

Paraliticul din Evanghelie l-a avut pe insusi Mantuitorul intregului neam crestinesc, care l-a vindecat doar prin cuvant, nemaifiind necesara introducerea bolnavului in apa. Si astfel a putut sa-si ia patul sau, sa umble dupa 38 de ani de durere, si chin in care a vazut ca la nimeni nu-i pasa de suferinta sa. Acest paralitic, dar si noi, vedem ca lui Dumnezeu ii pasa de creatura sa, indiferent daca a gresit sau nu, daca acesta isi pune speranta in rugaciune, biserica si Spovada. El ii intinde mana si-l ridica din orice necaz. Mana Domnului si binecuvantarea sa vine prin rugaciune si credinta in Dumnezeu, la care si noi suntem indemnati.

Din cele istorisite de sfantul evanghelist Ioan retinem rautatea omului care nu are credinta, ii vedem egoismul care a facut ca nici macar unul dintre cei vindecati in Vitezda sa nu se aplece spre acel om, ca sa-l ajute, cu care a fost coleg de suferinta atatea ani. Intelegem, astfel, ca dupa vindecare fiecare a plecat la casa lui si nu l-a mai interesat de suferinta aproapelui, pentru ca nici unul nu l-a intrebat: “voiesti sa te faci sanatos” si tu?! Cata diferenta intre cei vindecati in lacul Vitezda, prin ingerul Domnului si cei patru oameni dintr-o alta evanghelie, chiar daca aceea nu trecusera prin chinurile si durerile celui pe care-l ajutau. Iata, cata diferenta intre cei de la lacul Vitezda si cei de la Grota din Lurdes! In timp ce, la “Casa indurarii” din Ierusalim, cei sanatosi il apostrofeaza direct pe cel vindecat si indirect pe Isus ca l-a vindecat in ziua sambetei, la Lurdes cei sanatosi ajuta pe cei bolnavi, urmand invatatura lui Isus de a-si iubi aproapele ca pe tine insuti si care se roaga impreuna cu ei si pentru ei, cerand mijlocire prin Preacurata Fecioara Maria si indurare de la Dumnezeu prin Rozarul care se recita zilnic, in mai multe limbi.

Dovada vindecarii paraliticului, din Evanghelie, este scularea si luarea patului sau, iar a celor care au fost la Lurdes si care au plecat de acolo vindecati sunt carjele, lasate ca dovada si care atarna la intrarea in Grota Preacuratei Fecioare.

Si acestea toate isi au izvorul in Isus Cristos, Inviat, fara de care nu s-ar fi intamplat.

Din exemplele de mai sus trebuie sa retinem ca daca suntem sanatosi, pe langa datoria pe care o avem de a multumi Domnului pentru sanatatea noastra, avem si datoria de a ne ajuta aproapele, fara a astepta ceva in schimb si de a-l iubi la fel cum ne iubeste si Dumnezeu pe noi. Si, apoi, sa ne ingrijim ca, dupa ce ne-am “spalat” in “apa” sfintei Taine a Spovezii si am primit garantia iertari noastre, prin reprezentantul lui Dumnezeu pe pamant, sa ne ramana mereu in urechi si avertismentul dat de Isus paraliticului: “De acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu ti se intample ceva si mai rau!” Amin.

 

* * *

 

Mila Domnului vindecă toate bolile omului

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro

În pericopa zilei, apostolul Ioan, ni-L prezintă pe Isus vindecând un paralizat care de 38 de ani aștepta ca cineva să-l ajute să intre în apă pentru ca să se vindece. Acesta își petrecea timpul lângă scăldătoarea Betzata, “casa milei”: loc de durere pentru toți și de speranță pentru puțini!

Nimeni nu-l ajuta pe acel bolnav, tot astfel cum nici astăzi ,nimeni nu-i ajută pe cei aflați în locurile durerii (spitale, închisori…). Indiferența fraților săi i-a risipit orice speranță de vindecare.

Arheologia ne informează că în acea zonă a Templului, “lângă Poarta Oilor”, se afla un loc unde cărturarii predau Scripturile tinerilor. Pe de o parte, studiau Legea Domnului, pe de alta, erau neglijenți, nepăsători față de săraci și bolnavi. Acest fapt evidențiază că religia din timpul acela nu punea în relief mila lui Dumnezeu față de oameni.

Numărul 38 este simbolul unei generații (Deut 2, 14). O întreagă generație a fost incapabilă de generozitate și de milă. Acest lucru arată lipsa totală de solidaritate și de ospitalitate față de cei marginalizați, din toate timpurile.

În țările sărace, notăm lipsa asistenței sociale și medicale, lumea experimentând aceiași lipsă de solidaritate față de cei bolnavi. Mulți trăiesc într-o indiferență totală, dar și mai mulți experimentează, în singurătate, boala și durerile vieții, fără vre-un ajutor din partea cuiva.

Față de acea absența îndelungată de întrajutorare, Isus reacționează. Domnul se apropie de bolnavul care, deja își pierduse încrederea în vindecare și-l ajută. Oprindu-se lângă el și vorbindu-i, bolnavul simte că-i reînvie speranța și-și deschide sufletul. El îi mărturisește Domnului amărăciunea cauzată de anii lungi de dezamăgire: nimeni nu-l ajuta să intre în piscină când apa se tulbura.

În clipele de singurătate este mai grea vindecarea. Cu Isus a venit, a sosit timpul Îngerului care mișcă inima, întreg trupul acestui om: “Ridică-te, ia-ți patul și umblă!”

Minunea demonstrează că mântuirea omului se realizează în Isus, care le înnoiește pe toate și care se prezintă lumii, ca unicul ei Mântuitor. Prin minunea sa, Domnul arată tuturor “apa nouă” în care trebuie să intre bolnavii pentru ca să primească mântuirea. A renaște din apă și din Spirit, a primi Botezul înseamnă “Paștile”, trecerea noastră la viața dumnezeiască. Prin urmare, evanghelistul, dincolo de vindecarea bolnavului, accentuează faptul că a venit în lume adevăratul Mântuitor!

Și în cazul de față, cel care ia inițiativa este Isus. El este descris ca fiind “Stăpânul sănătății“, capabil să vindece și cele mai grele boli. Cuvântul Său este puternic și vindecă imediat. Cristos este adevăratul vindecător, doctor al întregului om. Minunea accentuează faptul că Isus este Mântuitorul celor slabi, al celor abandonați și neluați în seamă de lume.

Bolnavul aude cuvintele Maestrului: “Vrei să te vindeci?” Era visul vieții sale, pe care îl considera irealizabil și imposibil. Întrebarea lui Isus adresată paraliticului pare logică: este clar că dorește să se vindece de o boală care durează de atâta timp! Este ca și cum l-am întreba pe un om flămând dacă dorește să mănânce sau pe un însetat, dacă dorește să bea apă.

I. De ce pune Isus această întrebare?

1. Mai întâi, prin întrebarea Sa, Isus îl determină pe paralitic să ceară darul vindecării, deoarece este gratuit. “Da, Doamne, doresc, dar nu am un om care să mă ajute”… O, creștine! Nu te descuraja pentru că nu ai găsit un om. Îl ai de față pe Dumnezeu: de o parte omul, de cealaltă, Dumnezeu. Trebuie să-i mărturisești pe amândoi. În Isus nu trebuie să vezi doar omul, ci și Dumnezeul. Nu uita că acela care se încrede doar în om, își atrage blestemul asupra lui: “Blestemat acela care își pune speranța în om” (Ier 17, 5) (cfr. Ciril din Ierusalim).

2. În al doilea rând observăm din Evanghelie că, lui Isus îi place să întrebe. Îi întreabă pe cei doi ucenici care mergeau în urma sa: “Pe cine căutați?” Cu aceste întrebări Isus îi ajută pe interlocutorii Săi să pătrundă în chip serios în sufletul lor, astfel ca răspunsul acestora să fie cât mai corect.

3. În al treilea rând, datorită întrebării lui Isus, aparent ciudată: “Vrei să te vindeci?”, omul paralizat ne ajută să înțelegem în amănunt starea dramatică în care se afla: “Nimeni nu mă ajută să intru în apă“. De prea mult timp dorea să se vindece, astfel încât risca nici să nu mai spere. Cerșea de 38 de ani, iar boala lui era o sursă de venit ce îi asigura existența. Aștepta ca ceilalți să-l ducă la apă, semăna cu persoanele deja obișnuite cu “boala, neplăcerea, chinul”, cu acei oameni care trăiesc din mila altora. Din acest motiv, întrebarea Domnului este extrem de respectuoasă. Vrei să te vindeci? Ești dispus să-ți schimbi viața, să te bazezi pe forțele tale?

Din păcate sunt puțini cei care, numai cu vorba doresc să depășească o stare de suferință sau de păcat. Este mult mai ușor să apeleze la soluții improvizate, chiar dramatice (cerșit, furat, înșelat), decât să-și pună la îndoială veracitatea atașamentului lor însușit și practicat de-a lungul anilor.

Domnul cunoaște această armă subtilă a diavolului, această încețoșare a minții care ne împinge să ne oprim și să așteptăm o minune. Și ne întreabă: într-adevăr dorești să-ți schimbi viața și să te vindeci?

4. În al patrulea rând, întrebându-l, Isus se apleacă peste suferința, peste boala și peste disperarea acestui om, subliniind, în același timp, că mântuirea sa și a fiecărui om este strâns legată de colaborarea sa personală cu Dumnezeu, de dorința lui de a se vindeca! De fapt, Isus îl trezește din somnul provocat de durerea lui, de singurătatea lui, de abandonul lui – boli mai grave decât cele trupești – pentru a-l motiva din nou să spere în viață.

Mântuitorul dorește să ne trezim din toropeala, amețeala, vieții provocate de anxietățile, neliniștile, preocupările, grijile, de nenumăratele lucruri pe care trebuie să le facem și care ne blochează înaintarea pe calea către Înviere, către bucuria vieții trăită cu și pentru Dumnezeu.

În fața descurajării omului, Isus nu se predă, insistă și-l provoacă, dar nu poate să-l ajute pe cel mândru care deja a ales definitiv și irevocabil stilul său propriu de viață, asemenea iudeilor din pericopa de astăzi, care sunt de partea unei legi care nu este în favoarea vieții, ci în favoarea morții.

Paraliticul este chipul omului de astăzi, paralizat de suferințe, de unele întâmplări nefavorabile, de păcate. Isus se apropie de fiecare “paralitic” al zilelor noastre și-i propune vindecarea. Nu se impune, ci caută acordul personal al fiecăruia, arătând că Dânsul respectă libertatea și responsabilitatea tuturor.

La urma urmei, prin întrebarea pe care Isus o adresează paraliticului este ca și cum l-ar îndemna să dorească să se vindece, să fie stăpân pe viața sa, să se gândească serios la viitorul său…

Într-adevăr a dorit să se vindece? Cum de n-a putut în atâta timp? Ce ar fi făcut odată vindecat? Cu siguranță că nu ar mai fi putut cerși, ci ar fi trebuit să-și caute un loc de muncă… poate era mai comod pentru el să trăiască în starea în care se afla.

Acest mod de a gândi ne poate caracteriza… dar, în mod special, îl întâlnim la tinerii noștri.

Trăim într-o lume construită de alții și mereu o acceptăm așa cum este. Lipsește inițiativa și dorința de a face ceva nou și a fi adevărați protagoniști ai vieții. Trăim asemenea acestui om, amânând zi după zi, an după an, să ne facem datoria și să ne asumăm responsabilitățile noastre, trăim ca niște paralizați, amețiți, buimăciți de muzică, de droguri, de o falsă fericire, de incapacitatea, la urma urmei, de a fi responsabili față de viitorul nostru.

Aș dori să mă opresc asupra convertirii unui tânăr, care ar putea influența în mod pozitiv viața și speranțele noastre. Acest “băiat” din San Paolo de 24 de ani, din rândul mafiei, a acceptat să participe la o întâlnire religioasă. La prima întrunire nu se simțea bine și dorea să plece. A doua zi s-a apropiat de el un educator și i-a spus că și pentru el Isus a venit în lume. Și pe el Isus îl invită să-și schimbe viața, chiar dacă momentan se află îngropat în “noroi”. Tânărul s-a convertit și a arătat că nici cea mai mare violență ori cel mai mare rău nu pot elimina sau șterge din inima omului, setea de adevăr și de Dumnezeu.

Isus face minuni, însă nu fără consensul nostru! De fapt, Isus crede în noi și este convins că putem învinge răul și boala, cu ajutorul Lui. Acesta este un alt motiv pentru care Domnul îl întreabă pe paralitic dacă dorește vindecarea.

Omul bolnav de 38 de ani este simbolul întregii omeniri. Se chinuia în mijlocul semenilor săi: “orbii și șchiopii”, care nu aveau acces la Templu, dar stăteau lângă “Poarta oilor”, loc în care se spălau victimele pentru “jertfă”. Este mulțimea celor condamnați, pe care Legea îi excludea de la dreptul la viață. De fapt ei sunt “adevărata jertfă” a omenirii. În acest loc pătrunde Cuvântul vieții, făcut om și curățește “Casa Tatălui” Său de negustori, transformând-o în loc de rugăciune și de vindecare, pentru ei.

Ne putem imagina mirarea “spectatorilor” atunci când o boală cronică este vindecată doar prin cuvânt și în mod instantaneu de către Isus. În același timp, la fel de surprinzătoare este și necredința lor în fața evidenței. Boala a fost vindecată, dar necredința iudeilor, care “nota” doar încălcarea Legii sâmbetei, nu (cfr. Ciril din Ierusalim).

II. De ce Isus, dintre toți bolnavii, îl vindecă doar pe acest om?

1. Fiind acolo de mulți ani era cunoscut de către toți, iar vindecarea sa era o mărturie puternică în favoarea puterii adevărate a Celui care l-a vindecat, dar care este refuzat cu încăpățânare de către iudei (cfr. Ciril din Ierusalim). În fața minunii lui Isus, cei care aparent erau sănătoși rămân bolnavi, cu inima plină de păcate, în timp ce acest bolnav umil este însănătoșit în trup și în suflet (cfr. Ioan Gură de Aur).

2. Un singur om, paraliticul a fost vindecat. “Unul singur este semn al unității. Doar cei care rămân uniți în adevăr și trăiesc în comuniune pot fi vindecați. Cei care se separă de semeni și de Dumnezeu rămân în păcatele lor și nu pot fi vindecați” (Ioan Gură de Aur).

3. Al treilea motiv este teologic: Isus “a vindecat un singur bolnav, simbol al unității, ca să-i învețe că este mai importantă sănătatea sufletului decât cea a trupului și că adevărata sănătate a trupului se va obține de la Domnul numai la sfârșitul timpului, când morții vor învia: atunci cei care vor fi vii nu vor mai muri în veci; cei ce vor fi sănătoși nu se vor mai îmbolnăvi; cei sătui nu vor mai flămânzi… Să înțelegem că tot ceea ce era trupesc și Domnul a vindecat pe pământ, după o vreme, prin moarte s-a descompus, dar sufletul vindecat de Domnul nu s-a distrus, ci a intrat în veșnicie” (Ioan Gură de Aur).

4. Omul nu știa să răspundă cu privire la cine era persoana care l-a vindecat. Nu-L cunoștea pe Isus. Acest lucru înseamnă că, Domnul nu l-a vindecat pentru a-l obliga să se convertească sau să creadă în Dumnezeu. L-a vindecat deoarece a dorit să-l ajute pentru ca și el să poată gusta puțină iubire și solidaritate prin mijlocirea darului Său.

III. Există vre-o legătură între boală și păcat?

Mergând la Templu, în mijlocul mulțimii, Isus îl întâlnește și-i spune: “Iată, te-ai făcut sănătos, să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău.” În timpul acela lumea era convinsă că boala este o pedeapsă a lui Dumnezeu, deci, dacă ești paralizat, înseamnă că Dumnezeu nu este de partea ta. Însă Isus nu era de acord cu acest mod de a gândi și vindecându-l pe bolnav, afirma exact opusul acestei teze: “Boala ta nu este o pedeapsă de la Dumnezeu. Dumnezeu este de partea ta!”

Notăm că Domnul nu-l eliberează pe paralitic numai de “răul” fizic, de boală, ci, în Templu, îl îndeamnă: “Nu mai păcătui, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău.”

Boala trupească poate fi consecința păcatelor omului, deoarece atunci când cineva face abuz continuu de mâncare, băutură, tutun sau droguri își îmbolnăvește propriul trup. La fel, dacă cineva se lasă dominat de preocupările vieții, de stres, uitând de rugăciune și de încrederea în ajutorul lui Dumnezeu, este în mare pericol de a se îmbolnăvi, fie sufletește, fie trupește. Dar dacă acceptăm vindecarea pe care Isus ne-o propune, asemenea paraliticului, dacă admitem că avem nevoie de ajutorul Său, Domnul ne vindecă și ne dă noi puteri pentru a relua viața noastră. “Ridică-te, ia-ți patul și umblă“. Și nouă ne sunt adresate aceste cuvinte care – dintr-o stare de disperare – ne vor conduce pe calea vieții către sfințenie.

Evanghelia este actuală pentru toate epocile istoriei…deci și pentru timpul nostru. De câte ori nu ne-am simțit ca și paralizații: neputincioși în fața problemelor, a violențelor și a preocupărilor vieții? De multe ori ne-am aflat singuri, fără ca cineva să ne întindă o mână de ajutor. Sau noi, la rândul nostru, nu am ajutat pe cei care ne-au solicitat ajutorul, și care s-ar fi mulțumit cu o vorbă bună, o simplă încurajare sau un zâmbet. Astăzi, nu mâine, aș dori să mă rog Domnului să mă ajute să întind o mână de ajutor celor care au nevoie și așteaptă de la mine un gest de solidaritate. Fiecare om își “realizează” viața în măsura în care îl imităm pe Isus, care se îngrijește de cei care erau mai săraci, necăjiți și bolnavi.

Prin cuvintele: “Nu mai păcătui“, apostolul spune că Isus ne invită să nu fim sclavii trupului, ci stăpânii lui… să folosim hrana și băutura cu măsură ,ca să ne stăpânim poftele trupești. Trupul să fie condus de suflet și nu sufletul să fie manipulat de plăcerile trupești. Isus adresează îndemnul de a nu păcătui tuturor și nu doar paraliticului. În acest sens Isus zice: “Cine are urechi de auzit să audă!” Fiecare să-L asculte pe Isus și să nu mai păcătuiască!

Împlinind minunea, Isus ne arată nu numai că poate să vindece trupul, ci – lucru și mai important – poate să elibereze omul de păcate, în vederea mântuirii; să vindece omul în totalitatea sa. Cei prezenți au notat doar vindecarea trupească, Domnul însă a vindecat ceea ce era mai important: sufletul omului. De fapt, iertându-i păcatele, îi asigură bolnavului mântuirea veșnică (cfr. Ioan Gură de Aur).

De fapt, Sfântul Ciril ne invită să ne unim Celui care iartă păcatele: dacă suntem slabi și bolnavi, să alergăm la El; dacă suferim în sufletul nostru, să-L urmăm pe medicul care ne limpezește mintea; dacă ne este foame să acceptăm pâinea vieții; dacă suntem plini de păcate să primim Învierea. Cu toții să ne deschidem inimile învățăturii Tatălui, cuvântului Său autoritar, pentru ca să-L preamărim și să-L lăudăm în toți vecii (cfr. Ciril din Ierusalim). Amin.