Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a IV-a după Paşte
Anul C (A, B)
Lecturi:
Fapte 13,14.43-52
Apocalips 7,9.14-17
Ioan 10,27-30

Ioan 10,27-30

Oile mele ascultă glasul meu; eu le cunosc, iar ele mă urmează. Eu le dau viaţa veşnică şi nu vor pieri niciodată. Şi nimeni nu le va răpi din mâna mea. Tatăl meu, care mi le-a dat, este mai mare decât toţi şi nimeni nu le poate răpi din mâna Tatălui meu. Eu şi Tatăl una suntem”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Cristinel Farcaş
pr. Eduard Patraşcu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Şerban Tarciziu
pr. Claudiu Dumea
pr. Alessandro Pronzato

 

* * *

 

Învierea ne afirmă

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Martirul Caliope, întrebat de originea sa, a răspuns judecătorului păgân: Pamfilia este locul meu de naştere, dar gloria mea nu este de aici, ci din faptul că port numele lui Cristos, Domnul meu. Sfântul Sebastian, ca să nu uite de această demnitate de creştin, purta la gât un medalion pe care scria: Sunt creştin.

Demnitatea glorioasă de creştin a izvorât din valori spirituale deosebite, puse în lumină de misterul învierii. Este bine să cunoaştem aceste valori, aşa cum le găsim pe câteva în lecturile zilei.

Prima lectură pune în evidenţă vestirea adevărului mântuitor la Antiohia Pisidiei de către Barnaba: toate popoarele sunt menite să primească vestea învierii şi lumina spre luminarea neamurilor (Is 11,10; Lc 2,32). Evreii au fost primii chemaţi să îmbrăţişeze acest adevăr, dar, fiindcă majoritatea s-a opus, ba chiar persecutau pe cei care le aduceau vestea mântuirii, Paul şi Barnaba au luat iniţiativa de a predica păgânilor, care s-au arătat foarte receptivi.

Dat fiind faptul că orice adevăr este izvorât din Dumnezeu şi Dumnezeu este Tatăl tuturor oamenilor, adevărul învierii este destinat pentru credinţa mântuirii tuturor: Voi toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Cristos. Nu mai există nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici om liber, nici bărbat, nici femeie, toţi fiind una în Isus Cristos (Gal 3,36).

Învierea adună oamenii într-o unitate armonioasă, din care fiecare capătă, pe lângă valoarea individuală, o valoare colectivă, socială, în funcţie de mulţimea celor adunaţi. Un gram de aur valorează ceva, un kilogram valorează mai mult, dar un munte de aur? Învierea ne pune în comuniune şi formăm valoarea de aur a Bisericii în totalitatea ei, de care ne bucurăm atât individual cât şi colectiv. Cine înţelege acest lucru, înţelege de ce apostolii erau fericiţi când sufereau pentru ca adevărul mântuitor al învierii lui Isus să-şi capete dreptul său universal. Evreii, închişi în naţionalismul şi religia lor, nu au înţeles deschiderea Bisericii pentru toţi oamenii. Cineva spunea: Cel care caută adevărul, ar trebui să fie cel mai umil om de pe pământ. Mândria, egoismul şi comoditatea sunt totdeauna cei mai mari duşmani ai adevărului (Em. D’Angelo).

Învierea glorioasă a lui Isus a adus în sufletele apostolilor un plus de cunoaştere de ei înşişi, care a generat un înalt grad de smerenie şi o mai mare disponibilitate pentru toţi oamenii. Chiar dacă la început le-a venit foarte greu să se desprindă de mentalitatea conaţionalilor, adevărul învierii Domnului a biruit asupra sângelui, prejudecăţilor, obiceiurilor, temerilor etc.

Învierea glorioasă a adus apostolilor descifrarea semnului crucii, anume că suferinţa este semnul iubirii infinite a lui Dumnezeu. Din acest motiv ea a devenit şi pentru ei o necesitate, după acel trebuia să pătimească toate acestea Cristos şi aşa să intre în slava sa (Lc 24,26); simţeau că adevărul mântuirii trebuie udat cu sânge, ca să aducă roade la toate popoarele.

În faţa acestui trebuie să pătimească mulţi se revoltă, refuzând munca, chinurile naşterii, moartea etc. Să ne gândim însă în mod serios: ce ar fi pământul numai cu cât ne-a lăsat Dumnezeu să suferim? Un fel de rai. Dacă pământul devine un iad tot mai mare pe zi ce trece, acest lucru se datorează omului. El a inventat revolta, războiul, armele cele mai ucigătoare, lagărele morţii, divorţurile etc. Omul refuză să înţeleagă necesitatea lui trebuie şi, când Dumnezeu îl încearcă puţin, omul se văicăreşte mult. Uităm că suferinţa este o necesitate chiar din punct de vedere fizic, material, corporal. Ce ar fi pământul fără suferinţă? Un rai? Nu, o planetă a monştrilor. Dacă n-am simţi durerea când ne ardem, am deveni cu un picior mai scurt sau ciung de o mână; cine s-ar mai feri să nu-şi spargă capul sau să-şi scoată ochii? Suferinţa este paznicul frumuseţii şi integrităţii noastre fizice. Multe sunt minunile lumii, dar cea mai frumoasă este omul, spune Sofocle din vechime. Or, această minune ar fi dispărut de mult timp fără suferinţă. Dar nu numai că suferinţa nu nimiceşte, ci devine un izvor de viaţă transformatoare şi revelatoare ca, de exemplu, în diaconul Ştefan care, sub ploaia de învinuiri şi de bolovani, devine ca un înger şi vede cerul deschis şi în el slava lui Dumnezeu (cf. Fap 6,15; 7,56); şi fiindcă martiriul religios nu este niciodată în cauză proprie, ci pentru cea a lui Cristos, fiind suprema renunţare la egoism, constituie dovada autentică a mesajului creştin: învierea. Tot suferinţa este aceea care ne măreşte mereu setea după infinit, după Dumnezeu, izvorul fericirii veşnice. După cum suferinţa ne constrânge să ne îngrijim de trup, tot aşa moartea ne constrânge să ne îngrijim de suflet.

Un creştin rus, ieşit din închisoare, povesteşte: Aspectul meu exterior nu era deloc atrăgător. Condamnat la munca de jos, lucram în mină. Aici am suferit un accident care m-a făcut ghebos. Odată, un copil m-a privit cu atenţie şi mi-a zis: “unchiule, ce porţi în spate?” Eram sigur că mă va lua în râs, dar i-am răspuns: “Un gheb”. “Nu, mi-a zis el, Dumnezeu este iubitor de oameni şi mămica mi-a spus că el nu sluţeşte pe nimeni. Dumneata nu ai un gheb, ci o cutie. Eu ştiu că în această cutie sunt ascunse două aripi de înger. Într-o zi, când această cutie se va deschide, vei zbura la cer”. Am început să plâng de bucurie; eram atât de fericit cu ghebul meu! Iată cât de mângâietor este pentru un om credincios gândul că se va deschide cutia trupească şi sufletul îşi va lua zborul spre infinit. Fiecare suferinţă este o încercare de a deschide cutia trupului, pentru a elibera aripile care înalţă la cer. Fiecare suferinţă este o spălare a sufletului în sângele lui, o înscriere în rândul celor ce au menirea să stea în jurul tronului pentru a-i sluji; este o apropiere de izvoarele apelor vieţii veşnice, unde Dumnezeu însuşi va şterge orice lacrimă din ochii celor credincioşi (lectura a II-a). Prin orice suferinţă, apostolii simţeau că se înalţă. Fiecare creştin este chemat, prin învierea lui Cristos, să ia această poziţie demnă în faţa crucii. Isus s-a făcut asociatul nostru în cruce, ca noi să devenim asociaţii lui în înviere. Capitalul investit de Tată în Fiul Omului, este viaţa. Devenim părtaşi la acest capital prin înviere.

Isus a voit să se înscrie în necesitatea suferinţei pentru a pune în evidenţă valoarea iubirii. Şi-a luat misiunea de păstor bun, care îşi dă viaţa pentru oile sale, pentru a ne determina şi pe noi să-i ascultăm glasul: toată cetatea s-a adunat ca să audă cuvântul Domnului, pe care, auzindu-l, se bucurau şi îl slăveau (lectura I-a).

Acela care vizitează catacombele din Roma observă cu uşurinţă pe mormintele martirilor diferite figuri simbolice: un porumbel, simbolul sufletului care zboară spre cer; un peşte, simbolul lui Isus, prin care se recunoşteau primii creştini între ei în timpul persecuţiilor (IHTIUS = Jesus Hristos Theu Hios Soter = Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul); Moise lovind stânca din care ţâşneşte apa, simbolul vieţii veşnice din Vechiul Testament, reprezentând pe Isus, lovit în coastă, lasă să iasă sânge şi apă, simbolul sacramentelor Bisericii; însă figura cea mai des întâlnită este păstorul cu mielul pe umeri mergând în faţa turmei. Aceasta sugerează ideea că Isus, păstorul cel bun, îşi iubeşte turma şi numai iubirea este instrumentul care poate stabili un raport autentic de cunoaştere şi îndrumare spre viaţa veşnică. Aşadar demnitatea noastră creştină are la temelie iubirea divino-umană a lui Isus. Ce poate fi mai frumos, mai preţios, mai onorabil?

Iubirea bunului păstor s-a concretizat în Joia Mare în două taine: în Preoţie şi în Euharistie, în păstorul vizibil şi în hrana sufletului. Prezenţa lui Cristos invizibil nu ajunge pentru oamenii care au nevoie de a vedea cu ochii şi de a asculta cu urechile (Emilio D’Angelo). Cineva a pus pe buzele lui Isus aceste cuvinte cu privire la preot: Am nevoie de mâinile tale pentru a continua să binecuvântez; am nevoie de buzele tale pentru a continua să vorbesc; am nevoie de trupul tău pentru a continua să sufăr; am nevoie de inima ta pentru a continua să iubesc; am nevoie de tine pentru a continua să mântuiesc.

Datoria noastră creştinească este, nu numai de a asculta de glasul bunului păstor, de a ne bucura de demnitatea de creştini, de a-i purta numele, dar şi de a ne ruga, de a ne jertfi, ca toţi oamenii să ajungă la cunoaşterea adevărului învierii, ca toţi oamenii să fie purtaţi pe umerii bunului păstor spre împărăţia regelui veşnic, spre a se realiza dorinţa lui Isus de a fi o singură turmă şi un singur păstor, în conformitate cu ruga sa (cf. In 10,16).

 

* * *

 

Misterul chemării lui Dumnezeu

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Patru clerici, făcând o scurtă pauză în programul lor foarte aglomerat, stăteau pe o bancă într-un parc, povestind şi bucurându-se de o frumoasă zi de primăvară. “Ştiţi ce? Din moment ce cu toţii suntem atât de buni prieteni”, a spus unul dintre ei, “aceasta ar putea fi o bună ocazie să discutăm despre problemele personale.” Au fost de acord cu toţii. “Ei bine, aş dori să vă împărtăşesc faptul că beau cam mult”, a spus un preot. S-a lăsat liniştea. Apoi altul a vorbit: “Din moment ce ai fost atât de sincer, aş dori să recunosc şi eu că problema mea cea mai mare o reprezintă jocurile de noroc. Este groaznic, dar nu mă pot lăsa. Am fost chiar tentat să iau bani din chetă.” Iarăşi linişte, după care al treilea preot a spus: “Sunt foarte tulburat, fraţii mei, pentru că mă simt tot mai atras de o femeie din parohia mea, şi încă una măritată.” Din nou linişte, dar una lungă. În cele din urmă preoţii care îşi deschiseră deja sufletul îl invitară pe al patrulea să facă la fel. “Problema e”, a spus el, “că nu ştiu cum să vă spun despre problema mea.” “Oh, nu îţi fă griji. Secretul tău este în siguranţă cu noi”, au spus ceilalţi. “Păi, să vă spun drept, problema mea este că sunt un mare bârfitor.”

Glume ca aceasta ne-au creat impresia că între viaţa şi activitatea preotului şi cea a altui creştin nu există nici o diferenţă. Este adevărat până la un punct. Vedem o altă dimensiune a vieţii şi activităţii preoţilor atunci când o considerăm din perspectiva aspectului vocaţiei sau chemării lui Dumnezeu. Acesta este aspectul asupra căruia Biserica vrea să ne atragă atenţia astăzi, când celebrăm Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii. Biserica ne invită să medităm acum la semnificaţia chemării lui Dumnezeu şi să ne rugăm pentru tot mai multe vocaţii.

În lectura evanghelică, Isus se identifică pe sine ca un păstor: “Oile mele ascultă glasul meu; eu le cunosc, iar ele mă urmează” (Ioan 10,27). Audienţa lui iudaică trebuie să fi rămas şocată să audă aşa ceva, dat fiind că pentru evrei păstorul turmei Israelului era nimeni altcineva decât Domnul Dumnezeu însuşi (Psalmul 23,1). Isus, pretinzând că este păstorul turmei lui Dumnezeu, nu făcea altceva decât să pregătească următoarea sa declaraţie: “Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10,30). Că Tatăl l-a trimis pe Isus şi l-a delegat să acţioneze cu deplină autoritate în numele Lui este doar jumătatea din adevăr. Cealaltă jumătate este că Isus la rândul Său şi-a delegat Apostolii să acţioneze cu deplină autoritate în numele Lui. Vedem aceasta în prima ceremonie de despărţire de discipoli, aşa după cum a pus-o în scris Ioan. Să ne amintim cuvintele lui Isus: “‘Pace vouă! Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi’. Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: ‘Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute’” (Ioan 20,21-23).

Unii oameni găsesc că e cazul să protesteze faţă de ideea că o fiinţă umană obişnuită iartă păcatele unei alte fiinţe umane obişnuite. Evreii din vremea lui Isus au protestat şi ei la ideea că un conaţional de-al lor, Isus, le iartă păcatele. Nu prea avea sens, dacă se luau în considerare strict factorii umani. Dar dacă privim cu ochii credinţei, vedem că este Dumnezeu cel care i-a iniţiativa să îl trimită pe Isus şi să îl înzestreze cu “toată puterea în cer şi pe pământ” (Matei 28,18). Similar, este Isus cel care i-a iniţiativa de a-i chema pe cei pe care i-a ales: “Nu voi m-aţi ales pe mine, ci Eu v-am ales pe voi” (Ioan 15,16). Şi îi înzestrează cu aceeaşi putere cu care Tatăl l-a înzestrat pe El. De aceea a putut El să spună că: “Cine vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte, iar cine mă primeşte pe Mine îl primeşte pe acela care m-a trimis” (Matei 10,40). Acesta este misterul chemării lui Dumnezeu.

Rugându-ne astăzi pentru creşterea numărului de vocaţii, să ne rugăm şi pentru o mai bună înţelegere şi apreciere a vieţii şi activităţii persoanelor hirotonite, pentru ca tot mai mulţi şi mai mulţi oameni să acceadă la harul pe care Dumnezeu îl pune la dispoziţie prin preoţi. Să ne rugăm ca tot mai mulţi tineri să fie atraşi să răspundă afirmativ chemării lui Dumnezeu.

 

* * *

 

Verbe dificile de conjugat

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Turcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Unicul Păstor

Iese în relief, pe fundalul liturgiei din această duminică, figura Păstorului. Dar, împreună, datorită fragmentului din Apocalips, prinde contur şi imaginea Mielului. Mai mult, cele două figuri sfârşesc prin a se suprapune şi a se identifica. Păstorul nu este altcineva decât Mielul (“Mielul… va fi păstorul lor”). Turma îl urmează pe Miel, care o “conduce la izvoarele apelor vieţii”. Bineînţeles că îl celebrăm pe Isus ca unic, adevărat Păstor. Celebrăm iubirea sa care ne salvează. Dar nu putem să nu vorbim şi de alţi păstori şi de turma din care facem parte (şi dacă termenul ne provoacă vreo alergie plictisitoare, substituim cuvântul turmă cu comunitatea).

Referindu-ne la rândurile schematice ale evangheliei, putem înscrie pe o coloană verbele care precizează datoriile păstorului, şi pe o alta cele care indică datoriile turmei. Observăm îndată, printre altele, că prima coloană este mai lungă decât a doua. Deci avem pe de o parte: a vorbi (verbul este implicit, din moment ce oile ascultă glasul păstorului), a cunoaşte, a-şi dărui viaţa, a păzi (în acest verb, de fapt, se sintetizează atitudinea păstorului care nu permite ca oile să se piardă şi să fie răpite). De altă parte: a asculta şi a urma. Să analizăm bogăţia acestor verbe.

În coloana datoriilor păstorului

- În privinţa vocii. Este aceea care este. Nimeni nu pretinde ca păstorul să meargă la şcoala de recitare. Dar se poate cel puţin cere ca predicatorul, când rosteşte omilia, să nu schimbe vocea (ceea ce se întâmplă frecvent şi în cuprinsul celebrărilor. Pare că unii păstori, pentru a fi recunoscuţi, nu găsesc altceva mai bun decât “să travestească” vocea.) Să adopte un ton natural, un limbaj simplu, imediat, familiar. Să fie apropiat. Mai ales este important tonul. Timbrul. Adevărul lucrurilor pe care le spune cineva stă şi (aş zice în mod esenţial) în “mod”. Ar trebui să fim atenţi la o vibraţie inconfundabilă care trădează o pasiune-participare, din momentul când “vocea” este percepută nu când ajunge la urechi, dar atunci când aprinde o scânteie “înăuntru”, trebuind să învingă de multe ori straturi groase de cenuşă.

– A cunoaşte. Subliniez că verbul semnifică ceva care merge dincolo de statistici, chestionare, raporturi întocmite de sociologi. A cunoaşte înseamnă a intra în comuniune intimă cu persoane, a stabili un raport nu formal, a capta exigenţele cele mai profunde, a interpreta aşteptările, a înţelege problemele şi situaţiile fiecărui individ, abţinându-se de a le reduce la cazuri anonime deja contemplate şi rezolvate în “texte”. A cunoaşte echivalează cu a da un nume şi un chip fiecăruia. A ţine cont de diversităţi, evitând să confunde unitatea cu uniformitatea, viaţa cu funcţionarea, ordinea cu aplatizarea. Pentru a cunoaşte este nevoie de ascultare. Efortul de a vedea cu inima. A fi dispuşi la a învăţa (şi lecţia, uneori, poate fi acordată chiar de la oiţa de la care, după o oarecare mentalitate, nu s-ar fi aşteptat la nimic).

– A da viaţa. Se întâmplă rar. Şi, în aceste cazuri extreme, turma apreciază gestul. În contextul normal, în schimb, se bucură când păstorul, în loc să moară, trăieşte totalmente pentru oile sale. Darul cel mai folositor este acela care se exprimă prin a dărui timpul şi răbdarea, dedicându-se pentru alţii, să fie de găsit, să împartă cu alţii, să aparţină tuturor.

Fidelitatea cea mai necesară nu este aceea a eroismului, ci cea a unei dăruiri zilnice, tăcute.

– A păzi. Păstorul “păzeşte” turma mai ales când lasă staulul pentru a bate cărările în căutarea oiţei pierdute ( sau cele 99 care stau afară?). Cele nouăzecişinouă (sau una rămasă?) sunt în siguranţă numai când niciuna nu lipseşte de la apel, sau cel puţin face totul pentru a stabili un contact aşa încât să scurteze distanţele. Este dificil de a specifica cine este lupul lacom. Şi pentru că, astăzi, speciile s-au înmulţit într-o manieră confuză, toţi au învăţat bunele maniere şi dinţii sunt mascaţi de surâs, şi urlatul a fost înlocuit cu o voce care dezmiardă. Totuşi rămâne fundamental că păstorul, dacă vrea într-adevăr să împiedice răpirea tezaurului său uman, să pună mai presus de toate binele turmei şi nu propriul său avantaj, propriile comodităţi, propria imagine. Nu este suficient să-şi amintească de alţii, să se preocupe de ei, să se intereseze de situaţia lor. Trebuie să se uite pe ei înşişi, să nu se preocupe de sine, să nu aibă interese egoiste de apărat.

Datoriile oilor

- A asculta. Nu este suficient a sta să asculţi. Trebuie să pătrundă cuvântul înăuntru, să pună în discuţie, să provoace o hotărâre. Nu este suficient de a fi de acord. Trebuie să fii de acord pentru a face. Este prea puţin să spui “are dreptate”. Trebuie să nu fi de acord cu propriile inerţii, cu pasivitatea, cu atitudinile de renunţare. Docilitatea nu se exprimă cu omagii exterioare (am auzit pe cineva care protesta: “Ce mai vrea şi parohul nostru? I-am pregătit o mare sărbătoare pentru aniversarul său de 25 de ani. Şi a avut şi un dar foarte consistent. Nimeni nu a dat înapoi la acea ocazie. Nu ştiu pentru ce se plânge mereu…”). Docilitatea se manifestă cu o adeziune convinsă, cu colaborarea, regăsindu-ne la întâlnirile obişnuite, demonstrând coerenţă în practicile zilnice. Ascultă cu adevărat numai cel care acceptă schimbarea, cine este dispus să traducă în fapte, în comportamente, cuvântul care i-a fost adresat. O ascultare care lasă lucrurile aşa cum sunt, constituie un refuz al Cuvântului. O turmă care ascultă este o turmă care merge. O oiţă care ascultă este o oiţă care se trezeşte, se zguduie, lungeşte pasul.

- A urma. Ceva diferit de a sta la datorie, disciplinat. Sau de a merge în procesiune. Este vorba de a merge spre Ţara Promisă. Pentru Dumnezeu. Nu cu capul plecat, cu ochii închişi cu creierul fără să gândească, cu conştiinţa dezactivată. A gândi nu este o vină. A avea idei şi de a le manifesta nu este un act de curaj eroic, ci un serviciu obligatoriu făcut păstorului şi tovarăşilor de drum. Pentru a urma, este necesară conştiinţa scopului de atins, conştiinţa comunitară, disponibilitatea de a ţine tare capacitatea de a rezista la ispita de a apuca pe căi comode, de a fugi când se profilează dificultăţi. A înainta este o problemă de paşi – chiar dacă obositori -, nu murmurări – chiar dacă sunt practicate pe larg -, sau vorbării vane – chiar dacă sunt comode -, sau plângeri – chiar dacă sunt uşoare – .

Docilitate nu înseamnă lipsă de responsabilitate. Nu este interzis, de aceea, să-l informezi pe păstor, să urmezi un itinerar nou, să dai o fugă înainte. A urma nu înseamnă a târâi picioarele, dar nici să ignorezi pasul celor mai slabi. În sfârşit este vorba de a nu ceda nici nerăbdării nici abuliei. Mai ales va fi oportun să ne amintim că atunci când Isus, Păstorul suprem, vorbeşte despre necesitatea de a-l urma, indică hotărât un gest pe care ucenicul trebuie să-l împlinească înainte de a-l urma pe Învăţătorul: “Să ia crucea…”.

A urma nu înseamnă a te aşeza în rând pentru o paradă. Crucea pe umeri – care nu mai poate să fie o podoabă – indică faptul că participăm la un exod obositor. Şi exodul este un drum de eliberare, desigur nu de… înlesniri. Cum se vede, duminica Păstorului nu consimte nici o concesie la imagini sentimentale, dulcege. Ne aminteşte, mai degrabă, de datorii precise de fidelitate şi de sinceritate. De o parte şi de alta. Şi nu este cazul de a găsi în coloana de datorii ale altora un alibi pentru neîndeplinirile noastre. Verbe de conjugat la propriu, ni le oferă evanghelia din belşug. Pentru cine le ia în serios, nu-i rămâne timp prea mult pentru a trage cu coada ochiului în direcţia îndatoririi altuia.

Mulţimea

Împreună cu cele ale Păstorului şi ale turmei, liturgia ne prezintă şi o altă imagine: aceea a mulţimii. Avem “mulţimea” care merge să asculte cuvântul lui Dumnezeu la Antiohia (prima lectură) şi “mulţimea imensă” primită în cetatea lui Dumnezeu după drumul chinuitor în încurcăturile istoriei (a doua lectură).

Numai două observaţii. 1. – Mulţimea nu indică în general o masă anonimă, lipsită de personalitate. Adică, trebuie să ţinem cont – cum observă p. Ernesto Balducci – de bătăile inimii, de lacrimile din ochi, de istoriile şi de dramele fiecărei persoane. 2 – Riscul mereu la pândă este acela al închiderii într-o dimensiune individualistă sau elitistă. Chiar şi atunci când mai sunt în serviciu efectiv “femeile pioase de rang înalt şi de vază” dezlănţuie opoziţii şi tind curse, nu trebuie să ne lăsăm arestaţi în cercul meschinăriei şi al răutăţii. Praful resentimentului şi al dispreţului trebuie scuturat energic de pe picioarele noastre, pentru că este un spaţiu foarte amplu de parcurs “plini de bucurie şi de Duh Sfânt”. Şi, în loc să reglăm conturile cu indivizi care caută să ne ademenească în jocul lor murdar, trebuie să ne amintim că sunt atâţia alţii în aşteptare.

 

* * *

 

Păstorul cel bun!

Autor: pr. Cristinel Farcaş
Copyright: Predici.cnet.ro

“Nu vă atingeţi prea mult de idoli, ca să nu vă rămână pe mâini puţin din poleiala lor” sunt cuvinte spuse de Gustave Flaubert! La o primă lectură, aceste cuvinte pot părea banale sau chiar cu o uşoară tentă negativă, însă dacă sunt aplicate într-un context eliberat de prejudecăţi, atunci sensul lor se schimbă. Cum am putea să înţelegem noi, oamenii de astăzi, ce vor să spună cuvintele “Păstorul cel bun” dacă ne-am “eliberat” de mult de adevăratul context în care ele au apărut? Să fie vorba doar de o problemă de context?! Mai există astăzi, păstori şi turme? Mai poate creştinul “modern” să nu fie “jignit” atunci când se ştie membru al unei “turme”? Cât de relative pot fi înţelesurile unor afirmaţii atunci când ele sunt percepute doar superficial!

Dacă ar fi să luăm în considerare toate dificultăţile pe care turma lui Cristos le-a întâlnit de-a lungul celor aproximativ 2000 de ani de existenţă, am putea observa cu uşurinţă că ea a supravieţuit doar pentru că a fost susţinută întotdeauna de Dumnezeu. O veche legendă povesteşte despre o regină care era condamnată la moarte. Înainte cu o oră de a muri a început să citească dintr-o carte pe care o preţuia într-un mod deosebit. Atunci când călăul a anunţat-o că a sosit momentul execuţiei, ea s-a ridicat cu demnitate în picioare, a pus un semn de carte la pagina la care ajunsese, a închis cartea şi a plecat spre locul execuţiei. După câţiva ani, fiica reginei a găsit cartea şi a continuat să citească mai departe de semnul lăsat de mama sa. Imediat după ce a terminat de citit cartea a poruncit tuturor servitorilor să împodobească toate sălile palatului pentru că dorea să-şi invite supuşii la sărbătoare. Pe invitaţiile pe care le-a expediat tuturor a scris: “A fost doar o scurtă întrerupere, însă viaţa regatului trebuie să continue!” La fel se întâmplă cu iniţiativele Bisericii care, uneori, par să eşueze însă există mereu cineva care “reînnoadă firul”.

Cine este păstorul? Conform Evangheliei, este cel care îşi cunoaşte turma, este cel care nu lasă ca cineva să fie răpit din mâna lui atunci când se apropie primejdia, dar, mai ales, este cel care nu lasă pe nimeni să piară. De ce păstorul este bun? Pentru că îşi iubeşte turma!

Deseori oamenii spun: “Avem nevoie de preoţi buni!”, însă dacă ar fi să analizăm ce înseamnă “bun” într-o lume secularizată, ne îndepărtăm de sensul bunătăţii despre care vorbeşte Cristos. Lumea are nevoie de “păstori” într-adevăr “buni”!

Ne plângem uneori de provocările cu care societatea întâmpină misiunea păstorilor. Cristos nu a trăit într-un context cu totul diferit de cel al societăţii de astăzi! Mentalităţile progresiste, mereu vulnerabile şi în mişcare, negarea tradiţiei şi derâderea adevăratelor valori umane împreună cu refuzul vădit al moralei creştine sunt câteva din elementele care fac obiectul cunoaşterii turmei, aşa cum şi Cristos o cunoaşte.

“Mâna puternică” a preotului nu trebuie să lase ca cineva să fie răpit atunci când se apropie primejdia! În cuvântul lui Dumnezeu pe care îl predică şi în sacramentele pe care preotul le celebrează rezidă o forţă nebănuită care dau siguranţa intervenţiei divine. Indiferent care ar fi primejdiile şi indiferent cât de slab sau de nemotivat ar fi poporul încredinţat spre păstorire, descurajarea nu este soluţia unui om al lui Dumnezeu, care nu este altceva decât un simplu instrument în mâinile Domnului. Dacă Paul şi Barnaba, în ciuda intereselor nobilimii păgâne din Antiohia Pisidiei, s-ar fi lăsat pradă descurajării şi nu ar mai fi continuat misiunea pe care Domnul le-o încredinţase, cu siguranţă “Cuvântul Domnului” nu s-ar mai fi răspândit în tot ţinutul acela. Însă, în prima lectură de astăzi mai este o frază de al cărei adevăr nu ar trebui să ne îndoim niciodată: “Şi câţi erau pregătiţi de Dumnezeu, …, au crezut” (cf. Fap 13, 48b).

Păstor mai este acela care nu lasă pe nimeni din poporul pe care Dumnezeu i l-a încredinţat să piară. Joseph G. Donders, preot american care a activat timp îndelungat ca şi capelan al studenţilor la Nairobi, într-una din predicile sale vorbeşte despre un fapt real petrecut în viaţa sa: “În urmă cu 40 de ani eram un băieţel foarte slab şi neastâmpărat. Deseori mergeam să slujesc ca ministrant la Liturghie iar uneori cântam în corul de la biserică. Într-una din zile am plecat într-o excursie la pădure cu câţiva copii de la biserică. În pădurea aceea era şi un iaz. În timp ce ne jucam eu m-am aşezat pe trunchiul unui copac deasupra apei. Din neatenţie am alunecat în apă şi din cauza nedumeririi mele am uitat să mai înot. În timp ce mă scufundam am văzut în jurul meu multe bule de aer. M-am speriat şi atunci am început să dau din mâini iar în cele din urmă am ieşit la suprafaţă. Însă, nu am reuşit să rămân deasupra apei şi am început să mă scufund din nou. De data aceasta bulele de aer erau mai mari. Cu ultimele puteri am ieşit iar la suprafaţă însă când eram pe punctul de a mă scufunda a treia oară, preotul care venise cu noi în excursie a observat ce se întâmpla cu mine. A sărit imediat în apă şi m-a scos la mal. Leşinasem şi toţi au crezut că am murit. După puţin timp mi-am revenit şi imediat am devenit eroul prietenilor mei cu care eram în excursie”.

În timpul vieţii publice Isus a salvat câţiva oameni din braţele morţii: tânărul din Naim, fiica sutaşului roman, Lazăr şi alţii. Însă pe toţi ne-a mântuit de moartea cea veşnică. Prin învierea sa a nimicit puterea morţii şi a dat lumii şi vieţii o nouă strălucire deschizând porţile vieţii veşnice fiecărui om în parte. Cristos este poarta staulului prin care intră turma răscumpărată. Poate oare Păstorul cel Bun să piardă vreuna din oile sale?! Imagine a păstorului Cristos, preoţii veghează asupra vieţii de har a poporului răscumpărat prin sângele mielului jertfit care “Va fi păstorul lor, ca să-i conducă la izvoarele apelor vieţii” (Ap 7, 17).

“Nu a lăsat pe nimeni să se piardă” (cf. In 10, 27-30) este chemarea pe care Cristos o dă fiecărui păstor în parte. Nu este oare această grijă rezonanţa bunătăţii ce izvorăşte din iubire? Atunci când păstorul îşi iubeşte cu adevărat turma este capabil de orice sacrificiu aşa cum a făcut Cristos “care iubindu-i pe ai săi, i-a iubit până la sfârşit”. Oare, orice păstor în parte nu este cumva chemat să imite ceea ce Cristos este: Preot, Altar şi Miel de jertfă?

Cu toate acestea şi preotul-păstor face parte din turma pe care Cristos a răscumpărat-o, acea turmă care ascultă glasul Lui şi îl urmează. Păstorii buni caută să fie cât mai asemănători cu Păstorul cel Bun şi, parafrazându-l pe Flaubert, am putea spune că stând cât mai aproape de Cristos, atingându-l, nu ne va fi teamă ba din contră am fi fericiţi ca pe “mâinile” noastre, în viaţa noastră să rămână măcar puţin din dumnezeirea Lui.

 

* * *

 

Duminica a IV-a din Timpul Pascal

Autor: pr. Eduard Patraşcu
Copyright: Predici.cnet.ro

- comentariu exegetico spiritual la lecturi -

Lectura I (Fap 13,14.43-52)

Duhul Sfânt a voit să-i păstreze pe Paul şi Barnaba pentru o misiune specială (13,2). Aceştia, deci, iau drumul primei călătorii misionare: în toate oraşele intră în sinagogă şi se adresează Iudeilor din diaspora anunţând “vestea cea Bună că promisiunea făcută părinţilor s-a împlinit cu învierea lui Isus (v. 32 şi urm.). Peste tot oamenii se deschid credinţei. În special la Antiohia Pisidiei, o mare mulţime de oameni acceptă, primesc cu entuziasm kerygma, anunţul celor doi.

Bunăvoinţa de care se bucură apostolii dezlănţuie însă gelozia şi persecuţiile din partea iudeilor, ceea ce va provoca în mod progresiv dar net criza care va duce la separarea Sinagogii de Biserică (criză care va avea punctul decisiv la Iamnia, când sinedriul va decide introducerea unui blestem explicit împotriva creştinilor; ba mai mult, această criză va traversa întreaga istorie a creştinismului durând până (şi) în zilele noastre). Pe de altă parte, din acest contrast Cuvântul Predicii apostolice va “ieşi” liber spre toate marginile pământului (v. 49); refuzat de evrei cărora era mai întâi adresată (v. 46), Cuvântul acum nu mai cunoaşte hotarele naţionale sau rasiale şi poate comunica viaţa cea veşnică tuturor oamenilor de bunăvoinţă de pretutindeni: Cristos, lumina pentru luminarea neamurilor, trebuie să fie dus pretutindeni de către predicatorii evangheliei (v. 47). Cine respinge anunţul vestitorilor se închide în orizonturi strâmte; în schimb, cine primeşte acest anunţ cunoaşte încă de pe acum bucuria vieţii veşnice (v. 48.52) şi puterea Duhului Sfânt care întăreşte pe cel care este prigonit datorită evangheliei, deci dragostei pentru Cristos.

Lectura a II-a (Ap 7,9.14b-17)

Odată cu viziunea mulţimii imposibil de numărat a celor mântuiţi, “Secţiunea sigilelor” din Apocalips ajunge punctul culminant. Deschizându-le unul după celălalt, Mielul cel jertfit – adică Cristos cel răstignit si înviat – revelează pe deplin planul de mântuire al lui Dumnezeu (5,1-8). Sigilele, de fapt, indică dinamicile istoriei şi sunt 7 cum 7 sunt zilele creaţiei. A 6-a zi, dedicat creării omului, are ca şi corespondent al 6-lea sigiliu: mântuirea omenirii prin intermediul intervenţiei escatologice ale lui Dumnezeu, realizat în 3 timpi.

Mai întâi este distrus de tot răul (6,12-17). Apoi apare mulţimea celor 144.000 de persoane (număr simbolic care indică totalitatea lui Israel), care sunt însemnaţi cu sigiliul lui Dumnezeu – cu litera Tau, care în grafia veche avea formă de cruce – şi ferit de catastrofă. În fine, mântuirea ajunge la starea definitivă, descrisă în viziune, care cuprinde o mulţime imposibil de calculat de orice provenienţă, rasă, trib, naţiune. Trăind din aceeaşi viaţă a Mielului (drepţi în picioare: cf. 5,6), într-un raport personal cu El (lucru exprimat de faptul că stau “înaintea” Lui) privindu-i faţa. Făcuţi părtaşi în mod definitiv de învierea Sa (“îmbrăcaţi în haine albe”), cei mântuiţi împărtăşesc cu El victoria asupra răului şi viaţa nepieritoare (“aveau ramuri de palmieri în mâini”). Au trecut prim marea strâmtorare care este pasiunea lui Cristos în care este “acumulată” orice suferinţă a omenirii.

Prin botezul suferinţei trăite în comuniune cu Isus au devenit părtaşi de misterul pascal care regenerează şi sanctifică (v. 14); de aceea dau lui Dumnezeu un cult veşnic şi se bucură de protecţia lui şi de prezenţa lui (“cortul”). Deplina realizare a oricărei dorinţe, întărirea divină şi siguranţa că DeuteroIsaia profetizase un nou exod în care Dumnezeu însuşi se face conducătorul (ghidul) poporului (Is 49,10; cf. Ps 22), s-au împlinit în Cristos. El a venit în trup; pentru totdeauna este păstorul celor mântuiţi, cel care îi conduce la izvorul vieţii, adică la intimitatea cu Tatăl – infinită bucurie (v. 16 şi urm.).

Evanghelia (In 10,27-30)

Ca răspuns la cerinţa presantă şi aproape ameninţătoare a Iudeilor: “dacă tu eşti Cristos, spune-ne-o deschis” (v. 24), Isus le vorbeşte prin imaginea Bunului Păstor. Ei nu au dispoziţiile potrivite nici pentru a crede afirmaţiilor sale şi nici pentru a se lăsa convinşi de lucrările lui Isus. Este vorba deci de un refuz total care îi autoexclude din turma Sa (v. 25 şi urm.). Dar şi în faţa unei astfel de ostilităţi, Isus se prezintă încă o dată ca “Bunul Păstor” (adică, implicit, ca şi Mesia) care îşi cunoaşte/iubeşte oile şi, deci, care aşteaptă să afle în oi ascultare, consens şi urmare încrezătoare.

Păstorul cel Bun dă oilor “viaţa cea veşnică”: aceasta este lucrarea esenţială pentru care Isus a venit în lume (6,39; 17,2); iar viaţa veşnică este tocmai cunoaşterea/comuniunea de iubire cu Dumnezeu şi cu cel pe care L-a trimis (17,3). Versetele 28b-30 marchează un crescendo în intensitatea apartenenţei: oile – creştinii, ucenicii – care primesc viaţa de la Isus sunt pentru totdeauna în mâna sa (cf. 17,12; 18,9) şi de aceea se bucură de o siguranţă veşnică (v. 28b). Tatăl însuşi i-a încredinţat acest oi; şi întrucât nimeni nu este mai mare decât Dumnezeu, nimeni nu i le poate răpi (v. 29).

Sunt afirmaţii care îmbărbătează comunitatea creştină, mereu încercată de persecuţii (16,4) sau pusă la încercare de erezii. A aparţine la Isus înseamnă a aparţine la Domnul însuşi, pentru totdeauna aşa cum Fiul aparţine Tatălui şi Tatăl aparţine Fiului în unitatea Iubirii – Duhul Sfânt.

 

* * *

 

Cred în viaţa lumii care va veni

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iaşi
Copyright: Predici.cnet.ro

Şi în această duminică am ascultat câte un fragment atât din Faptele Apostolilor cât şi din Apocalips. În primul se vorbeşte despre o mulţime mare de oameni, care după cuvântul lui Paul şi al lui Barnaba îmbrăţişează credinţa şi este destinată vieţii veşnice. În cel de-al doilea fragment este vorba despre “o mare gloată, pe care nu putea nimeni s-o numere”, care stătea în picioare înaintea tronului şi care era condusă de Mielul-Păstor la izvoarele apelor vieţii. Încă odată vom contempla împreună cele două vieţi şi cele două Biserici: Biserica de acum şi Biserica viitorului; viaţa lumii acesteia şi viaţa veşnică.

Însă de data aceasta nu ne vom mulţumi (ca Moise) să contemplăm de departe pământul făgăduit care ne aşteaptă, ci, întrucât este posibil, vom arunca o privire în interior; vom îndrăzni să nu ne mai temem să atacăm această temă a vieţii veşnice, cu toate că ştim că despre aceasta nu se poate vorbi altfel decât tăcând, sau, în cel mai bun caz, exclamând cu simplitate: Vai, vai, vai, vai! … (aşa cum i s-a întâmplat celui care a experimentat aşa ceva).

Noi trăim într-o lume tot mai închisă. Este adevărat că omul modern a dărâmat atâtea bariere fizice, a ajuns atât în sus către cosmos, cât şi în jos, spre atom. Însă toate acestea se petrec într-un cadru foarte delimitat al experienţei sensibile; aruncând privirea dincolo de o atare experienţă, aceasta ne îngrozeşte pe toţi! Un poet italian a cântat cu multă melancolie despre un gard viu, care împiedica privirea ultimului orizont (Leopardi, “Infinitul”). De fiecare dată noi suntem constrânşi să deschidem un loc de trecere în acel gard pentru a face loc să treacă cei ce ne părăsesc, însă această breşă se închide în grabă. Oamenii îi îndepărtează pe morţi nu numai din casă ci chiar şi din mintea lor. Îşi mai aduc aminte numai ceea ce au fost, ce au făcut, ce spuneau pe când mai erau printre noi, însă nu cum sunt şi unde se află acum, Îi socotesc morţi şi nu vii.

Un scriitor modern, F. Kafka, a inventat un simbol impresionant al acestei lumi închise în sine însăşi. El aseamănă lumea cu un castel cu multe camere şi coridoare, cu scări şi cu antreuri nesfârşite. Un crainic a primit de la regele muribund un mesaj spre a-l duce în afara castelului, însă acesta nu a mai ajuns, cu toată osteneala lui, la poarta cea mare prin care să poată ieşi din castel cu mesajul unui mort. Spiritualitatea creştină (Sf. Tereza de Avila) cunoaşte ideea castelului interior (care este locuinţa Sfintei Treimi în noi), însă aici ne aflăm în faţa unui castel exterior; castelul interior este un castel închis înlăuntrul nostru. Castelul exterior înseamnă: noi închişi într-un castel.

Un simbol mic însă semnificativ al acestei lumi sufocante sunt şi localurile de noapte, dispersate la periferiile marilor oraşe, care seară de seară primesc gloate întregi de oameni scăpaţi de alienarea cotidiană, în căutare de o schimbare de mediu. În mod obişnuit, acestea sunt localuri infecte la subsoluri, cu forme sinistre, fără ferestre, pentru ca să nu iasă şi să nu intre nici o lumină. Înăuntru totul este împărăţia luminii şi a vieţii artificiale. Biblia vorbeşte despre Turnul lui Babel, însă astăzi această imagine a suferit o mică mutaţie: suntem la fântâna lui Babel. Omul îşi sapă groapa cu propriile lui mâini, pentru a se afunda într-ânsa cu toate fărădelegile şi exploatările sale, cu toate minciunile şi înşelătoriile, cu nihilismul şi răzvrătirile lui, pe care le numeşte libertate. Am devenit omul de la subsol, viermele pământului care-şi caută locuinţa în pământ!

Ei bine, în această situaţie în care trăieşte marea majoritate a oamenilor erei industriale, liturghia, cu tulburătoarea ei ingenuitate, le vesteşte tuturor acelora care intră astăzi în biserici că există o altă cetate şi o altă lume; o lume atât de aproape încât se poate privi dinlăuntru şi vorbi cu cei care locuiesc acolo; o lume de lumină şi de bucurie unde toţi sunt îmbrăcaţi în haine scumpe şi curate, purtând în mâini stâlpări în semn de biruinţă; unde privirea tuturor este îndreptată spre un tron către care se înclină într-o sfântă adoraţie. Cuvântul lor preferat este “Amin” (aşa să fie). Omul care pentru prima dată a descoperit în vedenie acea nouă lume pe care a numit-o “Ierusalimul ceresc”, a întrebat uimit: “Cei care sunt îmbrăcaţi în haine albe cine sunt şi de unde vin?” Şi i s-a răspuns: “Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului”.

Aceasta este o lume adevărată, reală, sau este o lume închipuită, un recipient gol în care vărsăm lacrimile noastre, nevoile şi dorinţele noastre neîmplinite, aşa cum spun filosofii materialişti? Pentru cel care crede, are un “nor de mărturii” pentru a afirma că există o altă lume şi că este infinit mai reală decât această lume. Acea lume există pentru că dorinţa noastră cea mai intimă o cere, şi o dorinţă astfel plăsmuită nu am fi fost noi în stare să o concepem sau inventa, pentru că aşa ceva ne depăşeşte! (Acesta este argumentul augustinian al “inimii neliniştite” a omului). Acea lume există pentru că de la ea primim semnale zilnice şi continue. Când astronomul observă pe cer o micuţă lumină tremurândă, altfel decât toate celelalte, spune că miliarde de ani lumină i-au trebuit acesteia să ajungă până la noi de când a fost trimisă, şi acum marchează o nouă stea pe bolta cerească. Chiar şi în urma acestor semnale pe care le percepem cu credinţa şi cu experienţa religioasă, noi deducem că trebuie să existe “un corp ceresc”. Ştefan, care a văzut cerul deschis şi pe Fiul omului stând la Dreapta lui Dumnezeu; Pavel, care a fost răpit până la al treilea cer, unde a văzut lucruri pe care nimeni nu le poate exprima; Augustin şi Monica, mama sa, care într-o zi, la Ostia, stând în rugăciune în faţa pervazului unei ferestre, au avut fericirea de a gusta un pic dulceaţa acelei vieţi veşnice care se trăieşte acolo sus; Francisc din Assisi, care şi-a văzut locul său în slava cerească; toţi aceştia nu s-au înşelat şi nu ne pot înşela, pentru că au acceptat să sufere şi să moară pentru ceea ca au văzut: “Atât de mare este binele pe care-l aştept încât orice suferinţă mi se pare o desfătare!”

Acestea sunt semnale puternice deja prin ele însele, însă noi suntem în posesia unui alt semnal mult mai puternic; avem o confirmare mai bună decât glasul profeţilor şi al sfinţilor, spre care bine facem să ne îndreptăm atenţia ca spre o lumină ce luminează în întuneric, atâta vreme cât nu a răsărit încă luceafărul de dimineaţă sau soarele spre trezirea sufletelor noastre. Cu alte cuvinte, “îl avem pe Cristos în inimile noastre, speranţa Slavei”, în noi, nu în afară, nu departe de noi. Mărturia cea mai mare că există viaţa veşnică este aceasta: “Cristos în noi, speranţa Slavei”. El este “lumina care luminează în întuneric”, adică în inima noastră. Ce speranţă mai solidă decât aceasta există, din moment ce îl avem pe Isus în inima noastră?

De aceea se şi spune: “Reintraţi în inima voastră! Unde vreţi să mergeţi mai departe decât de voi înşivă? Pe unde vagabondaţi? Reintraţi în inima voastră, deoarece acolo locuieşte Cristos (Sf. Augustin). Prin urmare, viaţa veşnică se află deja în inima noastră; slava este ascunsă în har, ca arborele în sămânţă şi amiaza în mijitul zorilor. De aceea şi Isus a spus (la prezent, nu la viitor) “Eu le dau lor viaţă veşnică; Cine crede în Mine are viaţa de veci… Cine mănâncă Trupul Meu are viaţa veşnică”.

Isus spune la prezent: “Eu le dăruiesc viaţa veşnică”, pentru că El însuşi este viaţa veşnică, şi El se află în mijlocul nostru. Sora Elisabeta a Sfintei Treimi putea spune: “Am aflat cerul pe pământ, pentru că cerul este Dumnezeu, iar Dumnezeu se află în sufletul meu”. Psalmistul spune: “Ţi-a cerut viaţă şi i-ai dat-o; viaţă lungă pentru totdeauna şi pe vecie”. Viaţa este Isus, pe care ni l-a dat Tatăl, şi acele zile lungi sunt Paradisul; dându-ni-l pe Isus, care este Viaţa, Tatăl ne-a dat deja de pe acum Paradisul.

De la altă lume şi de la altă viaţă, suntem readuşi acum la lumea aceasta, la viaţa de faţă. Tocmai aici, în vreme ce trecem “prin necazul cel mare”, ne depunem candidatura pentru a face parte din acea mulţime imensă care stă în picioare înaintea Mielului şi care-şi astâmpără setea din izvoarele “apei vieţii”. În această lume închisă suntem chemaţi a da mărturie, cu toată bucuria, despre nădejde. Când privim un creştin care îl are în Inima lui pe Cristos, “speranţa Slavei”, în el ar trebui să se întrevadă cerul.

Să îngăduim acum acestei nădejdi să se transforme în rugăciune, cu cuvintele Liturghiei: “nădăjduim să ne bucurăm şi noi de-a pururi… de mărirea ta, atunci când vei şterge toată lacrima din ochii noştri căci, văzându-te pe tine, Dumnezeul nostru, aşa precum eşti, vom fi pe veci asemenea ţie şi te vom lăuda fără încetare” (Rugăciunea Euharistică III).

 

* * *

 

Eu şi Tatăl una suntem

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Liturghia de azi are două versete (5 şi 6) din psalmul 32 ca introducere, care sună aşa: “Plin este pământul de îndurarea Domnului; prin cuvântul Domnului s-au făcut cerurile”. Versetele ne sugerează ideea că oricât de păcătoşi ar fi locuitorii de pe pământ, îndurarea Domnului întrece răutatea lor, iar iubirea lui îi cheamă pe toţi în cerurile pe care le-a creat pentru fericirea veşnică.
Cum se explică incredibila putere de iertare, de milostivire şi chiar de promisiune a fericirii veşnice din partea lui Dumnezeu făcute omului păcătos?
Răspunsul ni-l dă apostolul Ioan într-o formă clară şi concisă, pe care apoi îl putem aprofunda din Liturgia cuvântului de azi. Apostolul spune că “Dumnezeu ne-a iubit mai întâi, chiar pe când eram încă păcătoşi” (1In 4,10; 4,19).
Noi nu iubim pe nimeni înainte de a-l cunoaşte. Cunoaşterea noastră porneşte de la raţiune şi dacă găsim motive întemeiate, iubim persoana sau lucrul respectiv. Aceasta este cunoaşterea spirituală naturală. Dar: “căile Domnului sunt altfel decât căile omului” (Is 55,9), fiindcă Dumnezeu porneşte la cunoaşterea omului de la iubire, el însuşi fiind iubire în esenţă (1In 4,8). Cunoaşterea care porneşte de la iubire este supranaturală. Tatăl şi-a iubit Cuvântul şi l-a cunoscut din veci, l-a născut şi s-a identificat cu el în sânul său. Cuvântul lui Dumnezeu devine astfel purtătorul iubirii Tatălui. Cuvântul, cunoscând planul Tatălui de a crea lumea, s-a identificat cu acest plan şi astfel “toate s-au făcut prin el” (In 1,3). Prin urmare Cuvântul devine purtătorul iubirii Tatălui faţă de oameni. Iubind mai întâi pe om, Cuvântul ajunge la cunoaşterea omului, la identificarea sa cu omul: “Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi” (In 1,14), “S-a făcut întru toate asemenea nouă, afară de păcat”, spune autorul Scrisorii către evrei (4,15). Iubind omul, Cuvântul lui Dumnezeu a ajuns să se identifice şi cu suferinţa omului, cu crucea. Iubindu-ne crucea: de a fi oameni slabi, suferinzi, ignoranţi, vremelnici şi muritori, s-a făcut asemenea nouă spre a ne da posibilitatea să-l cunoaştem conform firii noastre şi să-l iubim prin însăşi iubirea pe care o are de la Tatăl, prin Duhul Sfânt, pe care l-a revărsat în inimile noastre” (Rom 5,5) “fără măsură” (In 3,34), ca noi să putem porni la cunoaşterea Tatălui pe cale supranaturală, de la iubirea infuzată. Numai graţie cunoaşterii Tatălui, pornind de la iubirea care ne-a fost dată în inimi, putem ajunge să iubim crucea şi pe aproapele în conformitate cu porunca cea nouă a lui Isus – precum v-am iubit eu pe voi, tot aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Or, Isus ne-a iubit aşa cum suntem, adică păcătoşi, pentru ca la rândul nostru să ne iubim aşa cum suntem, păcătoşi; fiindcă, spune Mântuitorul, iubirea sa şi a Tatălui este una: Eu şi Tatăl una suntem.
Această învăţătură esenţială a vieţii creştine este cuprinsă într-o formă mai inteligibilă în evanghelia zilei (In 10,27-30). Cristos a putut afirma: “Eu sunt păstorul cel bun”, numai datorită faptului că a pornit la cunoaşterea oilor sale de la iubirea Tatălui cu care face o unitate desăvârşită. Noi putem spune că suntem oile lui numai în măsura în care pornim la cunoaşterea Bunului păstor, adică de la aceeaşi iubire unică. “Oile mele ascultă glasul meu şi eu le cunosc şi ele mă urmează”, adică Aleşii mei sunt acei oameni care primesc iubirea mea (ascultă glasul meu = cuvântul Tatălui care aduce iubirea). Eu mă identific cu ei prin firea lor (cunosc oile mele) fiindcă m-am făcut trup. Ei mă urmează (iubesc pe Tatăl, fac voinţa lui) şi eu îi conduc la Tatăl, fiindcă “nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (In 14,6).
Notă pentru înţelegerea mai corectă. Pe vremea lui Isus, mai mulţi păstori îşi adăposteau turmele în acelaşi staul, care avea o singură poartă. Dimineaţa, păstorii ieşeau în faţa porţii şi dădeau semnalul specific turmei lor. Oile, care noaptea s-au amestecat, acum, cunoscând semnalul, se despărţeau şi îşi urmau păstorul. Isus vrea să spună că semnalul oilor sale este iubirea.
Acei care caută cu deplină sinceritate şi în adevăr o cunoaştere a lui Isus şi o adeziune plină de iubire faţă de cuvintele şi faptele lui vor sfârşi prin a crede, prin a avea adevărata mărturie în ei înşişi (1In 5,10), o mărturie care nu se poate deduce din simple premise ale logicii umane, ci o mărturie sigură, supranaturală, mărturia iubirii, după cum sigur şi supranatural este cuvântul lui Dumnezeu.
Dacă iudeii ar fi voit să accepte mărturia iubirii, nu ar fi simţit o greutate în a crede în cuvintele lui, în a accepta ceea ce el le spunea şi pretindea a fi. Dacă ei s-au prezentat în faţa lui cu prejudecăţi care excludeau realitatea ascunsă în Isus, nu l-au acceptat şi nici nu-l vor putea accepta vreodată. Mărturia pe care el le-a oferit-o nu-i va convinge niciodată, fiindcă ei au pornit de la exigenţele unui raţionalism religios, au pornit de pe o altă cale, de pe calea raţiunii umane şi nu de pe calea iubirii (cf. CBL pag. 1374).
Unirea Fiului cu Tatăl este o unire de iubire reciprocă şi de ascultare desăvârşită de voinţa Tatălui (cf. In 5,19-20) din partea lui Isus ca om.
Este, oare, atât de dificil de descoperit această unire din faptele lui Isus?
Darul pe care Tatăl l-a făcut Fiului în iubirea sa cuprinde două lucruri: turma, adică oile care acum îi aparţin (să ne aducem aminte că în Vechiul Testament însuşi Iahve este adevăratul păstor) şi puterea pentru a salva turma, pe Duhul Sfânt, pe care orice om care îl primeşte, ca să-i poată spune lui Dumnezeu Tată (Rom 8,15).
După cum Dumnezeu mai întâi ne-a iubit şi apoi ne-a creat şi ne-a cunoscut fără nici un merit al nostru, tot aşa vrea ca noi, spunându-i Tată, să pornim mereu de la iubire în toate acţiunile noastre, mai ales când este vorba de propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, a Scripturii.
În planul lui Dumnezeu mântuirea începe cu poporul ales: “Mântuirea vine de la iudei” (In 4,22), ca depozitar şi moştenitor al tuturor promisiunilor Vechiului Testament. Evanghelia fiind încoronarea a tot ceea ce Dumnezeu a făcut şi a promis nu se putea opri numai la iudei, fiindcă tot omul este creat de Dumnezeu. Iudeii au fost destinaţi ca beneficiari şi furnizori ai evangheliei. Apostolul Paul ţine să amintească iudeilor de această responsabilitate ce le revine: de a oferi păgânilor evanghelia printr-un act de iubire aşa cum printr-un act de iubire, fără nici un merit din partea lor, Dumnezeu i-a ales să fie poporul său. Deoarece mulţi iudei, nu numai că n-au fost dispuşi să ofere evanghelia păgânilor, dar au refuzat-o ei înşişi şi, ceea ce este şi mai rău, au început să-i urască şi să-i persecute atât pe cei care au predicat-o, cât şi pe cei care au primit-o dintre păgâni. Păgânii au primit cu bucurie cuvântul lui Dumnezeu şi apostolul Paul îi îndeamnă să rămână statornici în har, adică în ascultarea evangheliei care este cel mai mare dar al lui Dumnezeu (Lec. I: Fap 13,14.43-52).
Cerul este oferit celor care îl cunosc pe Tatăl şi pe aproapele prin iubirea Fiului (Lec. a II-a: Ap 7,9.14b-17)
Împăratul roman Domiţian (81-96 d. C.) a decretat ca obligatoriu cultul împăratului. Fiecare cetăţean al Imperiului trebuia să se închine înaintea statuii împăratului. Cine refuza era dat morţii. Pentru creştini începe o perioadă grea. Ei ştiu că numai lui Dumnezeu trebuie să se închine. Ce-i de făcut? Apostolul Ioan, care mai trăia încă, scrie Apocalipsul, carte care are menirea să dea speranţă primilor creştini şi apoi tuturor, arătându-ne că toate sunt în mâna lui Dumnezeu şi nimic nu se poate întâmpla fără permisiunea lui.
A desface peceţile cărţii înseamnă a descoperi sensul istoriei. Imperiul Roman pare solid şi puternic, dar el nu-i veşnic; se va destrăma şi va dispărea de pe faţa pământului. Credinţa, pe care o dă evanghelia, are menirea să învingă nu numai Imperiul, ci întreaga lume, fiindcă victoria porneşte de la acela care a pornit să cucerească lumea printr-un act de iubire şi a strigat: “Îndrăzniţi! Eu am învins lumea” (In 16,33). Iubirea nu are nici graniţe şi nici date calendaristice, ea este mai tare decât moartea. Numai cu iubire pot fi învinşi cei care vă persecută, vrea să spună apostolul Ioan. Prin urmare: înarmaţi-vă cu iubire. Acei care s-au înarmat cu iubire au biruit.
În Cristos, care s-a făcut miel spre a fi jertfit ca să ne spele în sângele său, care s-a făcut pâine spre a ne hrăni, să ne obişnuim a vedea adevărata faţă a lui Dumnezeu-Tatăl: iubirea!
Spune J. Moingt: Să ni-l imaginăm pe Dumnezeu bogat şi puternic! şi este cu toată siguranţa, dar nu în felul în care ne imaginăm noi: bogăţia sa nu stă în a avea, ci în a da; în a se sărăci pe sine; şi nu face uz de puterea sa ca să se impună, ci spre a se face acceptat. Dărnicia Fiului arată ceea ce este Tatăl, sărac din exces de dărnicie, izbucnind într-o abundenţă de viaţă pe care nu încearcă să o ţină numai pentru sine, ci spre a o revărsa cu mărinimie, fără măsură în noi, prin Cristos; în fapt “el dă Duhul său fără măsură” (In 3,34). Ca un exemplu al acestei generozităţi, Paul spune: “El, care nu şi-a cruţat nici pe Fiul său, ci l-a dat ca jertfă pentru noi toţi, cum nu ne va da împreună cu el toate celelalte?” (Rom 8,32). Dacă Dumnezeu nu refuză să jertfească ceea ce are mai scump, pe propriul său Fiu, trebuie să înţelegem că el nu se cruţă nici pe sine însuşi, că se despoaie pentru noi de propria fiinţă şi de viaţa proprie, că ni se dă pe sine însuşi o dată cu Fiul său (cf. MAC pag. 432). Adevărul este că aşa cum Tatăl şi Fiul fac aceeaşi unitate în iubire, tot aşa suntem chemaţi şi noi să facem parte din unitatea Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt.
Să ne rugăm pentru realizarea unităţii: Dumnezeule atotputernic şi veşnic, călăuzeşte-ne spre bucuriile cereşti, pentru ca smerita turmă a credincioşilor tăi să ajungă cu siguranţă acolo unde a intrat Cristos, bunul păstor, mergând biruitor înaintea ei (LR). Amin.

 

* * *

 

A IV-a duminică după Paşti (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Astăzi este sărbătoarea lui Isus, păstorul cel bun. Astăzi este ziua mondială a vocaţiilor.
Pentru a-l înţelege pe Isus înviat, pentru a înţelege chemarea creştină la preoţie, la viaţa consacrată, la căsătorie, trebuie să ne rugăm Duhului Sfânt (cf. exemplele).

2. Tema

“Aleluia. A înviat Păstorul cel bun, care şi-a dat viaţa pentru oile sale”.
Sau: “Cine face parte dintr-o familie, trebuie să-şi facă partea sa”.

3. Mesajul zilei

În prima lectură, luată din Faptele Apostolilor, ni se spune că mântuirea lui Dumnezeu nu se adresează numai evreilor, ci şi păgânilor. Mântuirea lui Dumnezeu este pentru toţi. Răscumpărarea înfăptuită de Cristos este pentru toţi.
- Isus vrea ca evanghelia sa să fie vestită tuturor oamenilor. De aceea, are nevoie de colaboratori!
În a doua lectură, luată din Apocalips, ne este descris paradisul: este lipsit de durere, e plin de bucurie, plin de persoane din toate popoarele şi rasele.
- Isus vrea ca paradisul să fie plin de oameni. De aceea, are nevoie de colaboratori.
În Evanghelie, Isus ne dă o mare asigurare: Este păstorul cel bun, care vrea să-şi îngrijească turma în orice fel.
- Isus vrea ca nici un om să nu se piardă. De aceea, are nevoie de colaboratori.
Eşti chemat să fii colaboratorul lui Isus pentru a mântui lumea. Fiecare dintre noi, întrucât face parte din turma lui Isus, trebuie să-şi facă partea sa.
- Toţi avem o chemare: să colaborăm la împărăţia lui Dumnezeu, pentru a o face plină, perfectă.
- – Există o chemare la căsătorie, proprie tatei şi mamei: să dea fii împărăţiei lui Dumnezeu, educându-i, dându-le exemplu de viaţă creştină.
- – Există o chemare la preoţie, proprie preoţilor: să fie păstori ai Bisericii…
- – Există o chemare la viaţa consacrată, proprie călugărilor şi călugăriţelor: să se pună în slujba iubirii lui Isus şi a propriilor fraţi.
- Mai există o chemare la sfinţenie, proprie tuturor creştinilor. Toţi suntem “piese dintr-un puzzle“. Nu putem să ne sustragem: nu ar mai fi complet tabloul. Nu putem schimba locul sau destinaţia. Cu toţii trebuie să fim la locurile noastre, trebuie să ne facem partea noastră.
Toţi suntem chemaţi să fim sfinţi, aşa cum sfânt este Tatăl nostru din ceruri… Toţi suntem chemaţi să trăim ca fii ai lui Dumnezeu.

4. Exemple

a) Papa Ioan Paul al II-lea ne-a făcut această mărturisire:

Pe la zece sau doisprezece ani, eram ministrant, dar, trebuie să mărturisesc, nu eram prea sârguincios. Mama mea nu mai trăia…
Tatăl meu, dându-şi seama de lipsa mea de disciplină, mi-a spus într-o zi: “Nu eşti un ministrant bun. Nu te rogi destul Duhului Sfânt. Trebuie să îl rogi!” Şi mi-a arătat o rugăciune. Nu am uitat-o niciodată. A fost cea mai mare lecţie spirituală, cea mai durabilă şi cea mai puternică din toate cele pe care le-am putut scoate apoi din lecturile sau învăţăturile pe care le-am primit. Rezultatul acelei lecţii din copilărie este enciclica despre Duhul Sfânt.

b) Fiecare dintre noi îşi are locul său, chemarea sa, în împărăţia lui Dumnezeu.

A fost odată un fragment dintr-un puzzle care căzuse în spatele frigiderului şi pe care nu a reuşit nimeni să îl găsească. Era un fragment dintr-un puzzle foarte mare: avea forma unui omuleţ şi avea pe spate un desen curios galben, maro, roşu şi alb.
A stat mult timp în spatele frigiderului, încât uitase şi ce este. Totuşi, a hotărât să se numească “Bucăţică”. A privit în jur: toate celelalte lucruri pe care le vedea erau obiecte clar conturate. Masa era masă, scaunul era scaun, chiar şi pisica era pisică. Dar el ce era? Aşa, a hotărât să plece să descopere.
Cu picioarele sale rotunde, a ieşit în grădină şi a început cercetarea.
A văzut că nu era nici o bucăţică de piatră, nici o picătură din fântână şi nici o aşchie de lemn. Şi aşa mai departe. După lungi căutări, s-a oprit printre cioburile unei sticle din mijlocul străzii.
A trecut pe acolo un copil cu bicicleta şi, pâsss!, i s-a spart un cauciuc.
- O, nu! a spus copilul şi a privit în jos. Printre bucăţile de sticlă spartă a văzut “Bucăţica”; a luat-o şi a fugit în casă, strigând:
- Mamă, mamă, l-am găsit! Am găsit fragmentul din puzzle-ul meu. Într-o clipă, “Bucăţică” era îmbrăţişat de multe fragmente ca şi el, şi cu o bucurie imensă a înţeles că se terminase căutarea lui. Acum ştia ce este! Acum aveau un sens şi petele colorate de pe spatele lui: galben şi maro erau părţi din blana

unui tigru, roşul şi albul erau părţi din dinţi şi din gura deschisă.
Toate fragmenţelele trebuiau să formeze un tigru magnific din junglă.
- Bine ai venit! Te aşteptam! au strigat în cor toate celelalte fragmente din puzzle. Ne lipseai mult!
- Şi voi mi-aţi lipsit mult, fraţii mei! a spus “Bucăţică”, în culmea fericirii (Rezumat şi adaptare din B. FERRERO, Diciassette storie col nocciolo, L.D.C.).

c) Rugăciune pentru vocaţii, luată din Catehismul C.E.I. “Sarete miei testimoni“.

Tată, dăruieşte-ne
Duhul iubirii,
Duhul Fiului tău.

Duh al înţelepciunii,
Dăruieşte-ne lumină,
Pentru a alege cu bucurie
Căile Domnului.

Duh al înţelegerii,
Fă-ne capabili să citim
Voinţa Domnului
În împrejurările vieţii.

Duh al sfatului,
Condu-ne cu docilitate
Pe calea vieţii.

Duh al tăriei,
Dă-ne curajul să mărturisim credinţa
În orice împrejurare a vieţii.

Duh al ştiinţei,
Arată-ne drumul
Pe care ni l-a ales Dumnezeu.
Duh al evlaviei,
Fă să creştem mereu
În prietenie şi comuniune
Cu Domnul.

Duh al sfintei frici de Dumnezeu,
Deschide-ne inimile
Încrederii şi respectului faţă de Domnul.

 

* * *

 

Duminica a IV-a a Paştelui (C)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Isus a spus: “Eu sunt păstorul cel bun. Oile mele ascultă glasul meu: eu le cunosc şi ele mă urmează. Eu le dau viaţa veşnică: nu vor pieri nicicând şi nimeni nu le va răpi din mâna mea. Tatăl meu, care mi le-a dat, este mai mare decât toţi şi nimeni nu poate să le răpească din mâna Tatălui meu. Eu şi Tatăl una suntem”. Ioan 10,27-30

Acestui scurt text evanghelic, care se citeşte în duminica a patra a Paştelui, îi lipseşte contextul ce ne-ar permite o mai bună înţelegere. Contextul ar fi următorul: este iarnă, ne spune sfântul Ioan, iar Isus se perindă pe sub porticurile Templului, în timpul sărbătorii Dedicării (Hanukkah) când întregul Ierusalim era inundat de nenumăratele lumini ale torţelor. De aceea Isus nu va ezita să spună că Eu sunt lumina lumii…

Cu această ocazie Isus va fi asaltat de numeroase întrebări care ne fac să ne gândim la un soi de proces intentat deja Lui de către Sinedriu aidoma celui din Lc 22.

Iudeii îi vor pune o întrebare cât se poate de directă şi de provocatoare: Până când ne ţii cu sufletul la gură? Dacă Tu eşti Mesia, spune-ne pe faţă! (In 10,23). Ca şi cum identitatea lui Isus era pentru ei o enigmă insuportabilă. Dar Isus, poate din cauza ambiguităţii referitoare la aşteptarea mesianică din societate timpului său, nu răspunde acestei provocări în mod direct. El îi lasă să Îi descopere singuri, din cuvintele şi din faptele sale, identitatea mesianică.

În acest context Isus îşi însuşeşte metafora bunului păstor, metaforă pe care profetul Ezechiel a utilizat-o împotriva “păstorilor” răi care nu se îngrijesc de “turma” încredinţată lor de Dumnezeu, ci o exploatează fără pic de milă (Ez 34). Dumnezeu se mânie împotriva lor şi îi avertizează că se va ocupa El însuşi de “turmă” adunând-o la olaltă şi conducând-o la păşune bună. Or, interlocutorii lui Isus au înţeles foarte bine din cuvintele Lui – Eu sunt păstorul cel bun… - ce vrea El să spună. Isus pretinde că prin El Dumnezeu a început deja să se îngrijească de poporul lăsat de izbelişte de către conducătorii acelui timp, iar după Învierea sa glorioasă grija Lui s-a extins la toţi oamenii din toate timpurile şi pentru vecii vecilor.

Admirabilă este în versetele evanghelice ale acestei duminici tandreţea cu care Isus vorbeşte despre legătura intimă pe care o are cu “oile”, spune el, mele. El este Stăpânul acestei turme întrucât Tatăl i le-a dat. Oile Lui sunt cele care îi ascultă glasul şi îl urmează. El nu alungă pe nici una, ci le primeşte pe toate şi se îngrijeşte de fiecare fără nici o discriminare. El le dă viaţă veşnică celor care încep să-l asculte şi care se lasă călăuzite. Sunetul glasului său este unic şi inconfundabil.

 

* * *

 

Duminica Bunului Păstor, Duminica vocaţiilor

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro

Duminica de astăzi, a IV-a din timpul Paştelui, este dominată de figura păstorului. Isus se prezintă pe sine ca fiind unicul păstor adevărat. Cuvintele pe care le-am auzit la Evanghelie, Isus le-a rostit la templul din Ierusalim, cu ocazia sărbătorii Hanuca, pe la mijlocul lunii decembrie, când se comemora reconsacrarea templului pângărit de păgânii lui Antioh al IV-lea, izgoniţi în anul 164 de Iuda Macabeul. La această sărbătoare, la celebrarea liturgică, se citea în întregime capitolul al 34-lea din Cartea profetului Ezechiel, în care Dumnezeu le face un reproş sever conducătorilor Israelului, care jefuiesc turma, în loc să o păzească. “Vai de păstorii lui Israel, care se pasc pe ei înşişi, care nu caută decât grăsimea şi lâna oilor! Turma nu mai are păstor, este risipită, pradă tuturor fiarelor câmpului”.

În continuare, Dumnezeu face o promisiune: “Eu însumi mă voi îngriji de oile mele, le voi cerceta, le voi aduna din locurile unde au fost risipite, le voi conduce la păşuni bogate. Voi căuta oaia pierdută, o voi aduce înapoi pe cea rătăcită, o voi pansa pe cea rănită”. Isus, la templu, le explică celor care au ascultat cuvintele profetului: “Promisiunea s-a împlinit. Eu sunt păstorul promis, Păstorul cel Bun. Oile mele ascultă glasul meu. Eu le cunosc şi vin după mine. Eu le dau viaţă veşnică”.

Din dorinţa Sfântului Părinte Papa, această duminică a devenit Duminica vocaţiilor. Cu toţii suntem invitaţi să ne deschidem bine urechile, să ne încordăm atenţia, ca să auzim chemarea, glasul Bunului Păstor, şi să-l urmăm. Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, într-o scrisoare adresată tuturor copiilor lumii, le spunea aceste cuvinte: “Omul îl preamăreşte pe Dumnezeu urmând glasul propriei chemări. Dumnezeu îl cheamă pe orice om şi glasul lui se face auzit deja în sufletul copilului: el cheamă la viaţa de căsătorie sau cheamă la preoţie; cheamă la viaţa consacrată sau cheamă să fii misionar… Cine ştie? Rugaţi-vă, dragi copii, ca să descoperiţi chemarea voastră, şi apoi s-o urmaţi cu generozitate”.

Duminica de azi nu se numeşte Duminica vocaţiei, ci Duminica vocaţiilor. Într-adevăr, Dumnezeu are mai multe chemări pentru fiecare om: unele chemări sunt universale, comune, adresate tuturor, altele sunt chemări speciale. Chemarea comună este chemarea tuturor la viaţa naturală, la existenţa pământească. Nimeni nu vine pe lume din întâmplare. Dumnezeu s-a gândit din veşnicie la fiecare dintre noi, ne-a iubit şi ne-a chemat la viaţă. Există copii care se nasc nedoriţi şi neiubiţi de părinţi, dar nu există copii nedoriţi şi neiubiţi de Dumnezeu.

Există apoi chemarea universală la viaţa supranaturală, la viaţa Botezului. Ne amintim cuvintele spuse de Isus lui Nicodim: “Adevăr, adevăr îţi spun, dacă cineva nu se naşte din apă şi Duh Sfânt, nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu” (In 3,5). Iar prin chemarea la Botez, toţi oamenii sunt chemaţi să facă parte din noul popor al lui Dumnezeu, adică din Biserică. Acest lucru nu l-au înţeles evreii, cărora, după cum am auzit în prima lectură a Liturghiei, le-au predicat Pavel şi Barnaba. Pentru evrei, poporul lui Dumnezeu nu se putea extinde dincolo de graniţele Palestinei.

Există chemarea universală la sfinţenie, chemare adresată de Dumnezeu absolut tuturor, şi nu doar câtorva categorii de persoane în Biserică. Când, nu cu mult timp în urmă, a apărut scandalul în Statele Unite, cu acuzele de imoralitate la adresa lui Bill Clinton, s-a făcut un sondaj în Italia, iar diferite persoane au fost întrebate: “Ce crezi despre cele spuse despre preşedinte?” O femeie a răspuns: “Dar ce vreţi, să trăiască precum un preot?” Ca şi cum moralitatea, sfinţenia îi priveşte numai pe preoţi, pe călugări şi călugăriţe. Porunca lui Isus: “Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru din ceruri este desăvârşit”, este adresată absolut tuturor. Toţi creştinii sunt chemaţi să fie sfinţi şi neprihăniţi, după le cum scria apostolul Pavel efesenilor.

Există, apoi, în sânul poporului lui Dumnezeu, chemări speciale: fiecare are o chemare specială, care este numai a lui, aşa cum, în corpul uman, fiecare mădular are o funcţie care este numai a lui, dar este spre binele întregului corp. Astfel, unii sunt chemaţi la viaţa de căsătorie, alţii, la preoţie, alţii, la viaţa consacrată. Iar aceste chemări speciale sunt toate căi care conduc spre aceeaşi ţintă finală, care este paradisul. Aceasta este chemarea chemărilor. Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să facă parte odată din acea mulţime imensă, pe care Ioan a văzut-o şi a descris-o în a doua lectură a Liturghiei, care nu mai simte nici foame, nici sete, nici arşiţă, căci Mielul şi Păstorul o conduce la izvoarele vieţii veşnice. Viaţa veşnică începe deja în viaţa pământească.

Sfânta Tereza vorbeşte şi ea de un castel, dar de un castel interior, din inima ei, în care locuieşte Dumnezeu. Şi astfel, Paradisul începe deja pe pământ. “Eu am găsit deja Paradisul”, spunea o mistică din zilele noastre, Elisabeta a Sfintei Treimi. “Paradisul este acolo unde este Dumnezeu; Dumnezeu este în inima mea. Paradisul este în inima mea”.

Urmând glasul Bunului Păstor, cu fiecare zi pe care o trăim, facem un pas către paradis. “Acolo, în Ierusalimul ceresc”, scrie sfântul Augustin, “ne vom odihni şi vom privi; vom privi şi vom iubi, vom iubi şi vom preamări. Nu avem alt scop în viaţă decât acela de a ajunge la sfârşit în împărăţia care nu va avea sfârşit”.

2.

Crezul pe care îl rostim duminică de duminică la sfânta Liturghie se termină cu cuvintele: “Cred în viaţa veacului ce va veni”. E ultimul adevăr de credinţă pe care îl mărturisim în Crez. Şi cum sunt ultimele cuvinte ale Crezului, le rostim, poate, grăbiţi şi fără atenţia cuvenită. Tocmai asupra acestui adevăr de credinţă – credinţa în viaţa veşnică -, ne atrag în mod deosebit atenţia textele din Liturghia de astăzi: viaţa veşnică este rodul învierii Domnului.

Pavel şi Barnaba, în prima lectură, predicau la Antiohia Pisidiei viaţa veşnică; evreii nu au crezut şi s-au făcut nevrednici de viaţa veşnică; păgânii, câţi erau orânduiţi să capete viaţa veşnică, au crezut.

Isus, în Evanghelia pe care am auzit-o, le promite celor ce ascultă glasul său: “Eu le dau viaţă veşnică”. Sfântul Ioan, în textul din Apocalips, pe care l-am auzit în lectura a doua, ne descrie mulţimea celor care au ajuns la viaţa veşnică: o mulţime imensă, venită din toate naţiunile şi popoarele, îmbrăcată în veşminte albe, cu ramuri de palmieri în mână, care nu mai simte sete, fiindcă Mielul-Păstor a condus-o la apele vieţii veşnice şi din ochii căreia Dumnezeu a şters orice lacrimă.

Fără îndoială că sfântul Ioan, descriind Ierusalimul ceresc cu cei ajunşi în viaţa veşnică, s-a inspirat din sărbătoarea evreiască Sukot, Sărbătoarea Corturilor, când evreii, timp de opt zile, locuiau în corturi. Era sărbătoarea bucuriei, când evreii, veniţi în pelerinaj la Ierusalim din toate ţările, se îmbrăcau în haine albe, purtau în mâini ramuri de palmieri şi formau o grandioasă procesiune de la templu la Bazinul Siloe, de unde preoţii scoteau apă în urcioare de aur, cu care apoi stropeau altarul templului, iar fiicele Israelului cântau şi dansau prin vii, îmbrăcate în rochii albe.

Nu există în lume decât o singură tristeţe şi o singură nefericire: aceea de a nu şti sau a uita că, în afară de această viaţă, este o altă viaţă, cea veşnică. Franz Kafka, a descris în romanul său, “Castelul”, toată tragedia omului modern întemniţat în imanenţă, adică în buncărul unei lumi, al unei vieţi fără ieşire, într-o altă lume şi într-o altă viaţă. El descrie un castel regal cu nenumărate camere, scări, curţi interioare. Un curtean care a asistat la moartea regelui încearcă cu disperare să iasă din castel şi să ducă vestea în cetate, dar nu poate ieşi din castel. De altfel, chiar dacă ar reuşi să iasă, ce mare lucru ar putea să le spună oamenilor, că a murit un rege?

Cine vizitează Sfântul Mormânt la Ierusalim poate să vadă în pereţii de piatră ai mormântului lui Cristos nişte găuri mari. Înviind din morţi, Cristos a făcut în mormântul fiecăruia dintre noi o breşă, o gaură prin care avem acces către o altă lume, către o altă viaţă. Această viaţă veşnică, pe care ne-o promite Cristos şi pe care ne-a dobândit-o prin învierea sa, nu începe după moarte, ci începe deja în această viaţă. În Evanghelia de azi, Isus nu spune “le voi da viaţa veşnică”, ci “le dau viaţa veşnică”. “Cine crede în mine nu va avea viaţă veşnică, ci are viaţă veşnică. Cine mănâncă trupul meu nu va avea viaţă, ci are viaţa veşnică”. Să ne imaginăm că, la moarte, la judecată, vom primi un loz pe care îl vom deschide şi vom vedea ce e în el: câştigător sau necâştigător, viaţa veşnică sau osânda veşnică? Viaţa veşnică nu este un titlu de proprietate cu care plecăm din lumea aceasta. Viaţa veşnică, paradisul, începe, ca şi iadul, în această viaţă.

Cel care ne conduce la viaţa veşnică este Cristos, Păstorul cel Bun, care îşi cunoaşte şi îşi iubeşte turma. Aşa fusese el descris deja în Vechiul Testament de profetul Ezechiel: “Cum îşi cercetează un păstor turma când este în mijlocul oilor sale împrăştiate, aşa îmi voi cerceta eu oile şi le voi strânge din toate locurile pe unde au fost risipite în ziua plină de nori şi de ceaţă… le voi paşte pe munţii lui Israel, de-a lungul râurilor… le voi paşte pe o păşune bună” (Ez34,12-15).

Cristos, Păstorul cel Bun, înălţându-se la cer, nu şi-a părăsit turma, ci rămâne în mijlocul ei şi o conduce la păşunea mântuirii, prin cei chemaţi să fie păstori sufleteşti. De aceea, Biserica a orânduit ca în duminica de azi, Duminica Bunului Păstor, să se celebreze Ziua mondială de rugăciuni pentru vocaţii la preoţie şi la viaţa consacrată. Cu ocazia zilei de astăzi, Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea adresează un mesaj, o scrisoare în care îi îndeamnă pe tineri să-şi pună astăzi întrebarea pe care i-a pus-o lui Isus tânărul din Evanghelie: “Învăţătorule, ce trebuie să fac ca să dobândesc viaţa veşnică?” Cu alte cuvinte: “Ce trebuie să fac ca viaţa mea să aibă sens? Care este voinţa ta?” Iar dacă tânărul sau tânăra aude invitaţia lui Isus: “Urmează-mă!”, şi acceptă invitaţia, renunţând la orice ideal pământesc, urmându-l pe Isus cu generozitate şi dăruire totală, tânărul sau tânăra îşi găseşte sensul, împlinirea şi bucuria vieţii.

Dar, atrage atenţia Sfântul Părinte, chemarea lui Isus, predilecţia, iubirea, gingăşia lui pot rămâne fără răspuns, iar rezultatul este tristeţea, sentimentul deprimant al nerealizării. Ca în cazul tânărului bogat din Evanghelie, care s-a îndepărtat de Isus trist, şi tristă i-a fost viaţa până la moarte. Dar poate fi o situaţie şi mai tristă: a urma chemarea lui Isus, dar fără spirit de sacrificiu şi de renunţare, fără a părăsi totul, fără a renunţa la tine însuţi, fără a lua crucea în spate. Despre tânărul care a refuzat să-l urmeze pe Isus, nu ne spune Evanghelia că tristeţea lui l-ar fi dus la deprimare totală, la dezechilibru psihic, la sinucidere. În schimb, acest lucru s-a întâmplat cu Iuda, care l-a urmat pe Isus, dar din interese pământeşti, pentru avantaje materiale – bani, carieră. Crucea, sacrificiul se cere de la toţi creştinii care vor să se mântuiască. Sfântul Ioan îi vede în faţa tronului din cer numai pe cei care vin din strâmtorarea cea mare şi care şi-au spălat veşmintele în sângele Mielului. Mai ales, cei chemaţi la apostolat trebuie să fie conştienţi că nu-l pot urma pe Cristos fără crucea de pe umeri. În textele Liturghiei de azi, Isus este numit Păstor şi Miel, miel ce s-a lăsat înjunghiat, sacrificat, care şi-a dat viaţa pentru oile sale. În sfârşit, Sfântul Părinte, în mesajul său, doreşte să se înrădăcineze convingerea că toţi membrii Bisericii, fără nici o excepţie, au harul şi răspunderea de a se îngriji de vocaţii.

La celebrările liturgice, noi deseori cântăm cuvintele Psalmului 22: “Domnul e păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic… Tu îmi întinzi masa în faţa duşmanilor mei”. Acum, la sfânta Liturghie, Isus ne întinde masa; el ne oferă ca hrană cuvântul său şi sfânta Euharistie: trupul şi sângele său. Întăriţi cu această hrană, noi suntem încredinţaţi că vom fi alături de mulţimea pe care sfântul Ioan o descrie în vedenia sa, acolo unde nu e nici foame, nici sete, nici arşiţă şi unde Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii noştri.

 

* * *

 

Ascultarea glasului

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

“Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie vestit mai întâi vouă, dar fiindcă nu l-aţi primit şi singuri vă judecaţi nevrednici de viaţa veşnică, iată că ne întoarcem spre neamuri.” (Fapte. 13, 14; 43-52)

“Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi păstorul lor şi-i va duce la izvoarele apei vieţii.” (Apoc. 7, 9; 14-17)

“Oile Mele ascultă glasul Meu, Eu le cunosc şi ele vin după Mine.” (In. 10, 27-30)

Evanghelia de astăzi este dominată de chipul păstorului. Isus se prezintă ca adevăratul şi unicul păstor. Raporturile Lui cu turma se definesc prin câteva verbe caracteristice: Din partea păstorului: cunosc. Din partea oilor: ascultă, urmează. Mai pot exista şi nişte păstori care vor să fure oile, însă păstorul le apără: “Nimeni nu le va smulge din mâna mea”. Nici moartea nu va putea frânge legătura şi să-l despartă de oi, pentru că veşnică este viaţa şi definitivă, acea viaţă pe care păstorul şi-o dă pentru oile sale. Prin urmare, păstorul se autodefineşte ca “acela, care îşi cunoaşte oile”, nu generic, ci personal, una câte una. În ochii lui, fiecare dintre noi este un absolut, nu o minusculă parte dintr-un întreg.

În limbajul biblic “a cunoaşte”, înseamnă stabilirea unui raport profund cu cineva. În sensul acesta cunoaşterea înseamnă o intimitate în domeniul dragostei. Însă Isus precizează ce înseamnă de a fi ai săi: “Îmi ascultă glasul şi mă urmează”. “A asculta glasul”, înseamnă ceva mai mult decât “ascultarea cuvântului”, întrucât cere o relaţie mai strânsă. “Glasul”, exprimă o chemare cu o tonalitate personală, inconfundabilă, aşa fel încât să poată fi recunoscută persoana iubită, căreia să-i provoace o rezonanţă interioară ce nu poate fi repetată de altcineva, în acela care o aude. Prin urmare, “ascultarea glasului”, implică o legătură de aparenţă reciprocă. Evident, asta numai într-un climat de libertate şi spontaneitate. Toate acestea se traduc printr-un singur cuvânt: “urmare”, adică o apropiere de păstor, nu cu cuvintele, şi nici numai prin comportarea exterioară, ci cu toată fiinţa sa. A fi totul pentru El.

Pentru completarea celor spuse, aş vrea să mai adaug:

1. Figura Păstorului trebuie unită cu figura Mielului. În lectura a II-a se vorbeşte despre “mielul care ca va fi păstorul lor”, adică Domnul Cristos este şi păstor, dar şi miel în acelaşi timp. Cu alte cuvinte El este tot una cu turma Lui, ţine acelaşi pas cu ea, înfruntă aceleaşi riscuri, trăieşte viaţa oilor, în toate aspectele ei. El nu le porunceşte de sus pe unde să meargă, ci merge împreună cu ele: se face calea lor. Nu este izolat de turmă, ci solidar cu ea, chiar şi în împrejurările cele mai grele. Păstorii responsabili, care vor să-L urmeze pe Bunul Păstor, vor trebuie să ţină cont de acest aspect esenţial, pentru că aici nu este vorba de a parcurge o cale paralelă, nici pe jumătate, şi nici de a se mărgini, de a vizita din când în când această turmă, dar atunci numai în grabă, ci Păstorul cel Bun trebuie să participe la întreaga viaţă a turmei Sale.

Unicul privilegiu, acordat unui păstor care vrea să fie şi nu numai să se definească a fi creştin, trebuie să fie acela de a-şi împărţi viaţa cu toţi. Păstorul nu este unul care dă din când în când câte o privire, să se uite din când în când aşa ca peste gard, să vadă ce mai face turma, ci unul care merge împreună cu ea în toate zilele, ceas de ceas. Situaţia turmei nu o cunoaşte, cum că l-ar fi informat cineva, ci numai întrucât a trăit-o El însuşi.

2. În vocabularul tipic lui Ioan Evanghelistul, verbul “a asculta” se intercalează cu verbul “a vedea”. Prin vedere, omul ia cunoştinţă de prezenţa persoanei lui Isus, iar prin ascultarea cuvântului omul înţelege însemnătatea acestei persoane, care este Isus, ca şi a evenimentelor în cauză. Atât văzul cât şi auzul sunt la fel de revelatoare şi trebuiesc aprofundate şi studiate într-o lumină a credinţei. Ascultarea şi vederea se unesc acolo unde obiectul lor este cuvântul devenit trup, dar şi eveniment în acelaşi timp. Isus nu se mulţumeşte numai cu propovăduirea Cuvântului Tatălui, ci El devine revelaţia Tatălui în propria persoană şi în propriul fel de a lucra.

Aşa cum s-a spus, Isus este într-un sens oarecare, însăşi prezenţa Tatălui. Şi tot comportamentul lui Cristos: cuvintele şi faptele Sale, gesturile, comportarea, privirea, devin revelaţia Tatălui ceresc. O fi oare prea mult de cerut păstorilor şi chiar simplilor credincioşi creştini trăirea vizuală a Cuvântului în persona lor? Cuvântul Domnului se face mai credibil atunci când este oferit şi ochilor. Prima lectură scoate în relief propovăduirea mesajului creştin printre iudeii din diaspora prin Paul şi Barnaba. Locul acestui eveniment este cetatea Antiochia din Pisidia, pe podişul Anatoliei. De aceea, cetatea aceasta nu trebuie confundată cu Antiohia din Siria. Aici se aflau câteva familii de evrei, şi Paul le-a ţinut în sinagogă un faimos discurc misionar care plasează noutatea adusă de Isus în fruntea întregii istorii a mântuirii şi-i îndeamnă la convertire, pentru că tuturor le este făgăduită iertarea păcatelor.

Aici trebuiesc observate două atitudini contrare: primirea voioasă a mesajului din partea multor păgâni şi refuzul iudeilor sclerozaţi în exclusivismul lor naţionalist, mistuiţi de invidie şi preocupaţi numai de lucrurile materiale. Ostilitatea se preschimbă într-o persecuţie adevărată, aşa fel că numai prin oarecare diplomaţie, şi destul de greu, au scăpat cu fuga cei doi misionari, de prin părţile acelea. Întâmplarea aceasta marchează ruptura cu lumea ebraică. După ce au predicat Evanghelia poporului din Vechiul Legământ, adică acelora care aveau dreptul la aceasta, şi văzând că nu sunt primiţi, atunci Paul şi Barnaba au trecut în ţinutul păgânilor.

Despărţirea de evrei este exprimată plastic, prin gestul de a-şi scutura şi “praful de pe picioare”. Evreii făceau aşa ceva, atunci când după vreo călătorie într-o ţară păgână, reintrau în hotarele lor, adică la vamă, pentru că socoteau că păgânii erau spurcaţi. Aici, această operaţie este răsturnată, pentru că este săvârşită prin actul de a-i părăsi pe pretinşii “curaţi”, pentru a se îndrepta spre popoarele păgâne. Evanghelia trece necontenit prin contraste şi împotriviri dintre cele mai fanatice. Este o trecere inevitabilă, care în loc de a bloca, aşa cum ar crede unii, acestea nu fac altceva decât a o sili să înainteze şi mai mult, extinzându-se către marginile pământului.

De aceea, şi noi va trebui să fim foarte atenţi pentru a nu ne lipi prea mult de Evanghelie spre a nu monopoliza adevărul lui Cristos şi a nu face din mesajul creştin un zid de apărare a intereselor şi privilegiilor noastre. Orice tentativă de apărare a Evangheliei, inevitabil, produce înstrăinarea noastră de Evanghelie. Sechestrarea dinamismului năvălitor al Cuvântului în cenaclurile noastre exclusiviste, înseamnă că acel cuvânt a părăsit deja teritoriul nostru. Poate că ar fi bine ca din când în când să mai ieşim din casă, pentru a ne da seama că Evanghelia a plecat de la noi într-o altă direcţie. Acea moviliţă de praf dinaintea uşii noastre, semnala cu precizie că El, Domnul, plictisit de meschinăria noastră, a plecat spre alte ţinuturi.

Atunci când El nu află o primire binevoitoare, acolo unde ar trebui să afle, în casa Lui. El merge să-şi construiască o altă casă, mai departe, acolo unde nimeni nu s-ar fi gândit. Singura metodă de a nu-l pierde din vedere este de a alege provizorietatea. Cadrul reprezentat de Apocalips în lectura a II-a, oferă o vedenie a poporului lui Dumnezeu, Noul Israel, care a depăşit hotarele exclusiviste ale unei naţiuni şi ale unei rase de oameni şi şi-a răspândit proprii credincioşi în lumea întreagă. “Am văzut o mulţime imensă, pe care nimeni nu o putea număra, din toate popoarele şi rasele pământului.”

Aşadar, într-un sens oarecare, paşaportul este unic şi format din suferinţa crucii. Persoanele acestea au trecut prin încercare. “Şi-au spălat hainele şi şi le-au curăţit în Sângele Mielului”. Însă evanghelistul Ioan nu se referă numai la trecut. El scrie pentru o biserică asupra căreia se abat noi furtuni. Persecuţia este actuală. Şi iată acum uimitoarele cuvinte de mângâiere, prin care Dumnezeu îşi asigură poporul. Probabil, referindu-se la procesiunea solemnă de la Sărbătoarea Corturilor, Ioan vorbeşte despre momentul în care “Acela care stă în scaunul de domnie, va fi păstorul lor”. Prin urmare, Dumnezeu este acela care-şi adună turma, răzleţită de furtuna persecuţiei, pentru a-i oferi propria prietenie şi a o face părtaşă de banchetul cel fără de sfârşit.

Aici nu este vorba despre o vedenie idilică, ci se vorbeşte despre realităţi îngrozitoare, pentru că poporul lui Dumnezeu nu este scutit de cele mai mari calamităţi. Vedenia nu făgăduieşte că “nu vor fi”, ci că “nu vor mai fi niciodată”. Dumnezeu nu-i scuteşte pe ai săi de lacrimi, ci numai le usucă. Speranţa nu este un confortabil adăpost, ci este ceva care se află în inima unui nomad, care-şi continuă calea prin întuneric, cu faţa bătută de vijelie. Steaua care i se află înlăuntru nu-i asigură trecerea preferenţială dincolo de haos, ci numai îi indică sensul drumului. Poporul lui Dumnezeu nu este scutit de încercări, ci numai salvat. Nu este exonerat, ci biruitor. Nu este privilegiat ci iubit. Bucuria cortului poate fi gustată numai de acela care ştie din experienţa lui proprie, ce înseamnă viaţa trăită în pustiu.