Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a IV-a după Paşte
Anul A (B, C)
Lecturi:
Fapte 2,14.36-41
1Petru 2,20-25
Ioan 10,1-10

Ioan 10,1-10

În acel timp, Isus a zis: “Adevăr, adevăr vă spun: cine intră în staulul oilor, dar nu pe poartă, ci sare prin altă parte, acela este un hoţ şi un tâlhar. Cine intră pe poartă, acela este păstorul oilor. Acestuia portarul îi deschide, iar oile ascultă de glasul lui. El cheamă pe nume fiecare dintre oile sale şi le conduce afară. După ce le-a condus afară pe toate oile sale, el merge înaintea lor şi oile merg după el, căci cunosc glasul lui. După un străin ele nu vor merge niciodată şi vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul străinului”. Această pildă le-a spus-o Isus fariseilor, dar ei n-au înţeles ce voia să le spună. De aceea Isus le-a zis din nou: “Da, adevăr, adevăr vă spun: Eu sunt poarta oilor. Toţi câţi au venit înaintea mea sunt hoţi şi tâlhari, dar oile nu i-au ascultat. Eu sunt poarta: dacă cineva intră prin mine, va fi mântuit; va putea intra şi ieşi şi va găsi păşunea. Hoţul nu vine decât să fure, să ucidă şi să distrugă. Eu am venit ca să aibă viaţă şi să o aibă din plin”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC 2
volum colectiv ITRC
pr. Anton Iştoc
pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Emanuel Bejenaru
pr. Şerban Tarciziu

 

* * *

 

Poarta oilor

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Psalmistul spunea plin de bucurie: Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic (Ps 22,1), iar sfântul Petru ne arată că Isus Cristos a ajuns păstorul nostru, nu prin viclenie, răpire sau drept de moştenire, ci prin suferinţă, prin faptul că a luat asupra sa păcatele noastre şi ne-a vindecat prin rănile sale, iar Dumnezeu l-a înălţat ca Domn şi Mesia. Isus este păstorul cel bun (In 10,11), iar noi suntem oile şi mieluşeii turmei sale (cf. In 21,16-18). Aceste adevăruri le-am auzit de mai multe ori şi le ştim, dar ce a voit să ne spună Mântuitorul prin cuvintele: Eu sunt poarta oilor? Sfântul Augustin spune: Isus împărtăşeşte calitatea de păstor şi membrelor sale. Aşa, de exemplu, şi Petru este păstor şi Paul este păstor şi ceilalţi apostoli sunt păstori. Dar nici unul nu poate spune despre sine că este poarta, excluzând pe toţi ceilalţi şi-a rezervat numai pentru sine calitatea aceasta de a fi poartă prin care să intre turma, sau, cum spunea sfântul Petru în faţa Sinedriului: Întru nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor întru care trebuie să ne mântuim (Fap 4,12).

Poarta este aceea pe care o închide şi o deschide stăpânul.

Tatăl ceresc este stăpânulabsolut al tuturor lucrurilor şi Isus este, folosindu-mă de o lucrare a artistului Brâncuşi, Poarta sărutului, adică iubirea prin care şi pentru care toate s-au făcut (cf. In 1,3) şi: Multe sunt minunile lumii, dar cea mai mare dintre toate este omul (Sofocle). Isus arată prin cuvintele Eu sunt poarta oilor, nu numai valoarea de minune a omului, dar mai ales iubirea pe care Tatăl o are faţă de om, fiindcă prin Cristos ne deschide calea spre noi realizări şi mai minunate, ca de exemplu: Nimeni nu poate să vină la mine, dacă nu-l atrage Tatăl care m-a trimis, şi eu îl voi învia în ziua de apoi (In 6,44); iar noi, asemenea lui Petru, trebuie să spunem: Doamne, la cine vom merge? Numai tu ai cuvintele vieţii veşnice (In 6,68). Petru era conştient de faptul că Isus este poarta minunată şi oricine trece prin această poartă ajunge la viaţa cea veşnică, ajunge nemuritor.

Ceea ce nu trebuie uitat despre poartă este faptul că adesea este lovită, trântită, forţată, murdărită, sărită etc. Acest lucru s-a petrecut şi cu Isus în toată viaţa sa, dar mai ales în timpul pătimirilor. Poarta este un bun păzitor al valorilor, dacă este solidă şi rezistentă la toate asalturile. Dar cine-i Isus? El este soliditatea însăşi pe care porţile iadului nu l-au putut birui, adică nici moartea, nici lumea şi nici iadul, nici Satana.

Afirmând: Eu sunt poarta oilor, Isus afirmă forţa sa dumnezeiască prin care îşi apără turma şi în acelaşi timp garantează că Biserica, trupul său mistic, va purta amprenta puterii sale: Porţile iadului nu o vor birui (Mt 16,18), ci va birui moartea, va apăra viaţa, va birui păcatul şi va apăra virtuţile, va birui materia şi va face să triumfe spiritul.

Ideea de poartă, ca desăvârşire a puterii, s-a păstrat până în zilele noastre. A folosi expresia de chemat la Înalta poartă, înseamnă a fi chemat la cel mai mare şi cel mai tare, la judecată. Şi cel chemat va veni cu cea mai mare prudenţă. Prin cuvintele: Eu sunt poarta, Isus vrea să ne amintească de ziua în care va veni ca judecător al tuturor oamenilor.

Trecerea prin poartă trebuie să fie totală. După cum nu poţi trece prin ea numai cu piciorul şi cu capul să sari peste gard, tot aşa nu se poate trece prin Cristos numai acceptând ceea ce place şi a respinge ceea ce nu place din învăţătura lui. Stăpânitorilor le place să audă: Daţi cezarului ceea ce este a cezarului, când este vorba de ascultare şi mai ales de impozite, dar nu le place a doua parte: Daţi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu. Tuturor le place fericirea cerului, dar la câţi le place suferinţa, crucea prin care se poate ajunge acolo? Trecerea totală prin poartă înseamnă acceptarea crucii, aşa cum ne spune apostolul Petru: Cristos a suferit şi v-a dat exemplu, ca să călcaţi pe urmele lui. Dacă pentru binele făcut veţi avea de suferit, rămânând statornici, veţi fi plăcuţi înaintea lui Dumnezeu.

Glasul Tatălui, care cheamă mereu pe oameni să intre în împărăţia sa prin Cristos, sunt apostolii, vestitorii evangheliei.

Când în ziua de Rusalii, Petru anunţă poporului din Ierusalim că Dumnezeu l-a înălţat ca Domn şi Mesia pe Isus, pe care ei l-au răstignit, aceştia au fost mişcaţi până în adâncul inimii şi au zis: Fraţilor, ce trebuie să facem?

Dacă ţie îţi aruncă cineva o greşeală în faţă, îl numeşti frate? Eşti în stare să spui: Ce trebuie să fac? Cum să ispăşesc greşeala şi cum pot face ca să n-o mai repet? Dacă ne cercetăm cu sinceritate, în lumina lecturilor de azi, vom constata cu durere că încă nu suntem creştini autentici, nu am păşit total în sânul Bisericii lui Cristos, fiindcă, a intra în sânul Bisericii prin Cristos, înseamnă a trăi aici ca fraţii, a ne ajuta, a ne ierta, a ne dojeni frăţeşte când greşim etc. Din păcate însă, ne suportăm unii pe alţii numai când ne lăudăm unii pe alţii, când punem în evidenţă numai faptele bune reale sau imaginare. De câte ori nu lăudăm pentru a găsi laudă! Astfel ne facem părtaşi de dojana Mântuitorului: Vai vouă, fariseilor făţarnici, care închideţi porţile împărăţiei cerurilor; voi nu intraţi şi nici pe alţii care ar voi să intre nu-i lăsaţi! (Mt 23,13).

Poarta centrală şi unică de comunicare creştină, atât cu Dumnezeu cât şi cu lumea înconjurătoare, trebuie să ne fie Cristos singur. Dacă cineva, pe lângă această poartă, mai păstrează o portiţă de comunicare cu egoismul propriu, cu lumea şi cu diavolul, poate avea soarta Bizanţului din secolul al XV-lea, care, pe lângă poarta principală pe care gărzile o păzeau cu străşnicie, mai avea o mică portiţă lăturalnică, ascunsă, pe care nu prea îşi băteau capul s-o păzească. Când turcii, conduşi de Mahomed al II-lea, au asediat oraşul în anul 1453, locuitorii se simţeau în siguranţă în spatele zidurilor înalte şi al porţilor puternice. Dar într-o noapte, pe când turcii căutau un loc mai potrivit pentru asaltul cetăţii, au dat de porta kerka – portiţa cea mică – descuiată şi nepăzită. Au pătruns prin ea cu teamă, ca nu cumva să li se întindă o cursă. Nu le venea să creadă că este posibil, ca pe timp de război, să laşi o portiţă descuiată şi fără pază! Dar, văzând că nu este nici un pericol, au pătruns tot mai mulţi şi au luat prin surprindere, pe la spate, pe apărătorii de pe ziduri şi de la poarta principală, pe care au deschis-o şi armatele otomane au intrat cu toată puterea. Lupta a fost sângeroasă. În ziua următoare, la răsăritul soarelui, în oraşul fumegând din cauza incendiilor, mii de morţi zăceau pe străzi, pe ziduri, pe acoperişul caselor etc. Capul împăratului Constantin al XII-lea Dragases, înfipt într-o prăjină de pe cea mai înaltă parte a cetăţii, trona peste groaznicul măcel. Puţinii creştini care au mai rămas cu viaţă au trebuit să asiste cu durere la pângărirea celei mai frumoase biserici, “Sfânta Sofia”, când lucrurile sfinte: crucile, odăjdiile, icoanele etc. erau scoase afară şi arse. Fala oraşului, bazilica “Sfânta Sofia”, a fost transformată în moschee pentru păgâni. Aşa a fost în 29 mai 1453. Azi bazilica este muzeu. Şi toate s-au terminat atât de tragic din cauza unei portiţe lăturalnice.

Creştinul trebuie să aibă o singură poartă de comuniune cu lumea internă şi externă a fiinţei sale, care se numeşte Cristos Isus, poarta iubirii, poarta sărutului divin. Cine trece prin această poartă se umple de plinătatea lui Cristos: de iubirea lui dumnezeiască. Dacă omul mai lasă în fiinţa sa o portiţă ascunsă de comuniune cu egoismul, cu lumea şi cu Satana, riscă să aibă parte de un sfârşit tragic, fiindcă, aşa cum spune sfântul Petru, diavolul mereu ne dă târcoale, căutând pe cine să înghită (1Pt 5,8), căutând să pătrundă în cetatea lui Dumnezeu, în fiinţa omului din care a fost izgonit prin Botez.

Dacă sfântul Petru îi îndemna pe cei din Ierusalim: Fiecare dintre voi să se boteze în numele lui Isus! sfânta Biserică ne îndeamnă azi să trecem total viaţa noastră prin viaţa lui Isus, adică să ne trăim Botezul: credinţa şi lepădarea totală de Cel Rău. Amin.

 

* * *

 

Duminica a IV-a după Paşti

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Fiecare om peregrin pe cărările acestei lumi simte cel puţin o dată în viaţa sa nevoia de a-şi pune acele întrebări fundamentale care privesc existenţa sa, sensul vieţii sale: Cine sunt? De unde vin? Încotro merg? Care sunt coordonatele drumului pe care trebuie să merg? De cele mai multe ori se simte neputincios în a răspunde acelei întrebări care priveşte tendinţa înrădăcinată în fiinţa sa de a urca, de a creşte spre absolut, dorul existenţial despre care Blaga spune că “Ne duce pe un drum ce dincolo de orice călător mai are o prelungire” (Dorul-dor).

De două mii de ani, noi, creştinii, martori ai Împărăţiei, în faţa acestei chemări divine la plenitudinea existenţei umane, avem acelaşi răspuns: Cred! Evenimentul învierii lui Cristos a redimensionat răspunsul nostru uman la chemarea divină de a deveni fii ai Împărăţiei, pentru că cel care ne conduce pe cărările vieţii este însuşi Domnul.

“Domnul este păstorul meu” (Ps 22). Mesajul primei lecturi se înscrie pe linia acestui motiv psaltic. Este ultima parte a discursului lui Petru, imediat după Rusalii, începutul oficial al predicării Evangheliei, ceea ce explică tonul solemn adoptat. Casa lui Israel trebuie să ştie în mod clar că acel Isus pe care ei l-au cunoscut doar în mod superficial şi l-au crucificat, a fost constituit de Dumnezeu Domn şi Mesia. Cristos Înviat reia pentru noul popor funcţiile şi rolul pe care Dumnezeu le avea în Vechea Alianţă. Isus a devenit Mesia, Cristos, cel consacrat prin excelenţă de însuşi Dumnezeu pentru a-şi asuma misiunea de conducător al poporului său. A afirma că Dumnezeu l-a constituit pe Isus Cristos şi Domn, înseamnă a recunoaşte că Isus se află într-o poziţie unică în istoria mântuirii, aceea de Revelator definitiv al lui Dumnezeu şi Judecător care trebuie să se întoarcă pentru a ţine judecata definitivă.

Anunţului solemn al lui Petru îi urmează reacţia ascultătorilor săi, care s-au simţit străpunşi în inimă. Cuvântul lui Dumnezeu nu e lipsit niciodată de eficienţă, ci este în stare să străpungă orice inimă împietrită, este mai pătrunzător decât o sabie cu două tăişuri. Oamenii din jurul lui Petru nu au fost interpelaţi doar intelectual sau sentimental. Oare ce putea să-i atragă la un fost pescar ca Petru? Ei au fost atinşi în profunzimea lor existenţială, iar sămânţa căzută în inima lor a prins deja rădăcini.

“Fraţilor, ce trebuie să facem?” Este întrebarea care îl asigură pe Petru că pescuirea minunată promisă de Isus a început deja. Răspunsul este categoric: convertirea fiecăruia prin botez este semnul adeziunii la credinţă pe de o parte, iar pe de altă parte, al ruperii totale cu trecutul şi îmbrăcarea unei vieţi noi în spirit. Botezul în numele lui Isus înseamnă că doar în persoana sa se poate obţine mântuirea şi viaţa nouă.

Convertirea trebuie să fie radicală şi să-l aibă ca model pe Cristos mort şi înviat. Invitaţia pe care o face Petru în cea de-a doua lectură pare puţin paradoxală. De ce martorii bucuriei învierii trebuie să fie invitaţi la suferinţă? Răspunsul lui Petru este clar: “Pentru că şi Cristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat exemplu să călcaţi pe urmele lui”. Suferinţa lui Cristos are o valoare mântuitoare, pentru că este în favoarea noastră, şi una exemplară, deoarece constituie o paradigmă de reprodus în viaţă. Creştinul care îşi ia crucea participând la suferinţa lui Cristos, îi prelungeşte în acelaşi timp valoarea. Cristos a trăit suferinţa cu o coerenţă care fascinează, încredinţându-se total lui Dumnezeu. În vasul nevinovăţiei lui au încăput toate păcatele noastre, pe care le-a distrus pe cruce prin eficacitatea morţii sale, redându-ne sănătatea: “Prin rănile lui aţi fost vindecaţi” (Is 53,5).

A treia lectură continuă această temă a Bunului Păstor care îşi dă viaţa pentru oile sale printr-o alegorie de o mare densitate. Discursul lui Isus începe printr-o parabolă care nu este însoţită de nici o cheie de interpretare, dar care dobândeşte o dezvoltare graduală. În primul rând, alegoria are o profundă bază biblică, relaţia dintre Iahve şi poporul său apărând deja în Vechiul Testament sub imaginea păstorului şi a turmei (cf.Ez 34). Figura luminoasă a păstorului are o mare înrâurire asupra turmei care are încredere în el şi-l urmează în acest exod din instituţia Templului, care nu mai poate oferi viaţă. Templul devenise un ambient al morţii, iar Bunul Păstor îşi scoate turma sa de aici la fel cum în Exod, Dumnezeu şi-a călăuzit poporul. Isus a primit de la Tatăl misiunea de a-i conduce pe oamenii care cred în el pe drumul eliberării de moarte şi de păcat, pe drumul vieţii şi al libertăţii, aşa cum spune sfântul Irineu: “Cuvântul lui Dumnezeu, Cristos, Domnul nostru, din cauza iubirii sale imense s-a făcut ceea ce suntem noi pentru a face din noi ceea ce este el însuşi” (Adversus Haereses). El, păstorul vieţii, dându-şi viaţa şi luând-o înapoi, murind şi înviind, face posibilă şi reală participarea creştinilor la viaţa divină.

Parabola este şi o avertizare făcută autorităţilor pentru a-şi îndeplini rolul de păzitori ai poporului lui Dumnezeu, e o avertizare care are o notă de urgenţă escatologică şi care în alte pagini din Noul Testament este exprimată prin imaginea judecătorului care stă la poartă. Atacul împotriva fariseilor se bazează nu pe faptul că ei nu sunt păzitorii de drept, ci că sunt hoţi care nu se apropie de turmă prin poartă. Vocea lui Isus, însă, cheamă la libertate şi viaţă; el îşi cunoaşte oile şi le cheamă pe fiecare pe numele său. Această cunoaştere personalizată scoate în evidenţă aspectul deosebit al iubirii păstorului: turma sa nu reprezintă pentru el un simplu număr. El caută intimitatea personală a inimii credinciosului. La sfârşitul parabolei, evanghelistul Ioan adaugă că ascultătorii nu l-au înţeles. De fapt, neînţelegerea lor nu surprinde, pentru că nu e doar o problemă intelectuală, ci incapacitatea voinţei de a răspunde provocării adresată în parabolă.

Astăzi, în Duminica a patra a Paştelui, zi cu o semnificaţie deosebită – pentru că este şi Ziua Mondială a Vocaţiilor – Biserica ne îndeamnă să ne întrebăm ca şi primii ascultători ai lui Petru: “Fraţilor, ce trebuie să facem?”

Atenţia lui Dumnezeu faţă de noi se manifestă printr-o varietate de chemări, toate având importanţa lor. Toţi am primit chemarea la existenţă. Dar câţi dintre noi nu trăiesc doar pe jumătate, resemnaţi să existe, fără încredere în Domnul! Am primit chemarea la credinţă, care, prin darul sacramentelor, ne-a făcut maturi şi capabili de angajament şi mărturie în Biserică şi societate. Orice impuls vocaţional ulterior botezului, comportă în mod necesar un îndemn la convertire. Unii au fost chemaţi special să prelungească în Biserică chiar misiunea lui Isus, Bunul Păstor, prin preoţie, diaconat, viaţă consacrată, asociaţii creştine, viaţă de misiune. Dar ce sunt toate acestea fără dragoste, se întreabă sfântul Paul. Oricâte carisme am fi primit, de am vorbi toate limbile, de am avea darul profeţiei şi am cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa, de-am împărţi toată averea săracilor şi ne-am da trupul să fie ars, dacă nu avem dragoste, nu ne foloseşte la nimic (cf. 1Cor 13,1-4). Dragostea este cea dintâi şi cea mai mare poruncă, şi fiind un constitutiv al fiinţei umane, ea reglează intensitatea vieţii noastre. Viaţa este un dar de care nu pot să mă bucur de unul singur: trebuie s-o investesc pentru alţii şi cu alţii. Trebuie să abandonăm egoismul şi să intrăm în comunitatea Domnului înviat, el care este iubirea personificată. În acest sens, fiecare creştin trebuie să se simtă păstor al celuilalt. Aceasta înseamnă a-ţi trăi viaţa ca vocaţie. Este relevantă în acest sens viaţa trăită în acest mod de sfânta Tereza a Pruncului Isus. Ea, deşi nu poseda nimic care să ofere misiunilor, deoarece era carmelită desculţă în conventul din Lisieux, oferea rugăciunile şi sacrificiile sale. Iar când oboseala, sau durerea de cap, sau tusea o tulburau, îşi spunea: “Curaj, curaj. Poate în acest moment un misionar se simte rău în drumul său şi nu mai poate înainta. Pentru el îmi ofer suferinţa ca să poată merge mai departe”. Şi cine dintre noi poate refuza să facă cel puţin atâta pentru a conduce la păşunea lui Cristos acele suflete îndepărtate?

Astăzi noi primim acelaşi mesaj şi ne punem aceleaşi întrebări ca odinioară, ascultătorii lui Petru. Iar răspunsul pe care îl primim este acelaşi: “Mai presus de toate, îmbrăcaţi-vă în dragoste, căci doar ea este legătura desăvârşirii” (Col 3,4). Convertirea şi dragostea nu sunt condiţionate de legile fizice şi ale timpului.

Cunoaşterea dintre păstor şi turmă depăşeşte simpla cunoaştere conceptuală. Această cunoaştere este prezenţa intimă a unuia cu celălalt, înţelegerea şi încrederea reciprocă, comuniunea inimii şi gândirii, pătrunse în întregime de dragoste. Să îndepărtăm aşadar din noi barierele urii şi slăbiciunilor umane şi să ne deschidem inimile pentru a sorbi din izvoarele mântuirii – căci doar cu inima putem recunoaşte glasul Păstorului.

Andrei DĂSCĂLAŞU

 

* * *

 

Duminica a IV-a a Paştelui

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

În duminica de astăzi, a patra din timpul pascal, liturghia ne pune înainte chipul blând şi mişcător al lui Isus, Bunul Păstor. De ce parabola Bunului Păstor este plasată atât de aproape de sărbătoarea învierii? Desigur, pentru a scoate în evidenţă un adevăr fundamental pentru creştinism: anume că Isus, după învierea sa din morţi, deşi vizibil a plecat dintre oameni, el va continua să rămână totuşi printre noi până la sfârşitul veacurilor, ca un bun şi blând păstor care-şi conduce turma la păşunile verzi ale mântuirii.

Este o certitudine mângâietoare pentru oameni să se ştie obiect al iubirii şi al grijii lui Dumnezeu. După ce l-a creat pe om, deşi acesta a căzut în păcat, Dumnezeu, în bunătatea sa nemărginită, s-a îngrijit ca omul să ajungă la mântuire. În acest sens antifona de la intrare subliniază că: “Pământul este plin de bunătatea Domnului”. Această bunătate transpare din grija cu care Dumnezeu a condus poporul ales în decursul istoriei mântuirii.

Vechiul Testament îl descrie pe Iahwe ca pe adevăratul păstor al lui Israel. Evreii îi numeau pe Moise şi pe David “păstori“, ca reprezentaţi ai lui Dumnezeu însuşi. Apoi, tema păstorului este foarte familiară marilor profeţi. Totuşi, în repetate rânduri, păstorii vizibili îl reprezentau atât de rău pe Adevăratul Păstor, încât deseori poporul era ca o turmă risipită.

Acestui popor risipit, Isus i se prezintă ca păstorul cel bun, ca poartă a oilor, ca poartă de mântuire care se deosebeşte de toţi ceilalţi aleşi din Vechiul Testament, pentru că are în sine toate caracteristicile pe care le-au avut toţi ceilalţi aleşi ai lui Dumnezeu.

El a venit când noi eram încă nişte oi rătăcite. Ne-a condus chemându-ne pe nume şi făcându-ne să-i recunoaştem glasul. Ne-a hrănit cu însuşi Trupul său în Sfânta Euharistie.

Pericopa evanghelică de astăzi tratează despre ocupaţia zilnică a unui popor care se îndeletnicea cu creşterea animalelor şi este centrată pe raportul dintre păstor şi turmă. Intimitatea plină de dragoste ce există între păstor şi turma sa reiese din faptul că el cheamă oile pe nume şi ele îl urmează fără ezitare. Totodată, evanghelia ne descrie modul de acţiune al păstorului în contrast cu al tâlharului. Acest contrast reiese din aceea că spre deosebire de păstor care intră pe poartă pentru a conduce turma la păşune, tâlharul intră sărind peste gard pentru a fura, pentru a distruge şi pentru a ucide.

În esenţă, discursul se axează pe conceptul de poartă: “Eu sunt poarta oilor” ne spune Isus. Poartă voind să semnifice legitimitatea celui care intră. “Dacă cineva intră prin mine, va fi mântuit; va putea intra şi ieşi şi va găsi păşunea”. Există aşadar numai un singur acces la turmă, şi acesta este Isus însuşi. Întrucât este poartă, este unica şi exclusiva cale care poate conduce turma la adevărata păşune.

Dar care este adevărata hrană, care este adevărata păşune la care ne conduce Isus? Este Sfânta Euharistie, este veşnica bucurie a paradisului, este veşnica primăvară.

Noul Testament nu se preocupă să ne dea amănunte cu privire la viaţa şi activitatea păstorilor, dar vrea să demonstreze cum profeţiile mesianice despre Bunul Păstor s-au realizat în Isus Cristos.

Un accent deosebit este pus în liturgia de astăzi asupra dureroasei posibilităţi de a confunda glasul Bunului Păstor cu acela al tâlharului şi al mercenarului. Dar unde putem noi fi siguri că cel care ne vorbeşte este Cristos? Unde vine el în mod deosebit în mijlocul nostru? În Biserică, în Sfânta Scriptură, în Sfânta Euharistie. Aici vine el în mod deosebit în mijlocul nostru, ne pregăteşte cu hrana spirituală a cuvântului său şi ne hrăneşte cu însuşi trupul său în Sfânta Euharistie. Ne arată cu claritate calea pe care trebuie să mergem şi nu numai atât, dar ne dă şi puterea s-o facem.

Acum 2000 de ani, Isus s-a adresat contemporanilor săi, astăzi noi suntem cei chemaţi să-l ascultăm, noi cei prezenţi aici. În cuvântul pe care l-am ascultat, el ni s-a adresat nouă în acelaşi mod ca şi contemporanilor săi. Distanţa de timp trebuie anulată. Cuvintele sale au în vedere o situaţie veche de când lumea, o situaţie totdeauna actuală în istorie: omenirea este o turmă risipită, ca o turmă care este totdeauna obiect de multe neînţelegeri şi certuri. Simbolul biblic de turmă nu trebuie înţeles în sens greşit, el nu are nici o semnificaţie negativă care să-l jignească, din contra, este plin de o mare gingăşie.

Astăzi încă se mai repetă situaţia din totdeauna. Mulţi păstori falşi vin la uşa staulului şi bat, dar fiecare îşi are o învăţătură deosebită şi propune o păşune diferită, de aceea poporul este ca o turmă risipită şi dezorientată. Noi, creştinii, trebuie să discernem printre miile de glasuri care se ridică astăzi, glasul adevăratului păstor şi să-l urmăm fără ezitare. Bunul Păstor nu este numai conducătorul turmei, dar şi cel care trăieşte aceeaşi viaţă cu turma sa, este acela care trăieşte în mijlocul oilor sale. În Sfânta Împărtăşanie, el vine în inimile noastre, ne cunoaşte, ne iubeşte şi ni se dăruieşte. Iubirea sa nu este o iubire posesivă, dar o iubire care caută, care se dăruieşte total. Aceasta este caracteristica iubirii pastorale a lui Isus, Bunul Păstor.

Isus Cristos rămâne unicul Păstor al Bisericii sale, care conduce, care hrăneşte, care păzeşte turma sa. Pentru a-şi face vizibilă activitatea sa de păstor, Isus se foloseşte de oameni, de miniştri speciali, care trebuie să reproducă caracteristicile carităţii pastorale a lui Isus. Care trebuie să fie atitudinea credincioşilor faţă de reprezentanţii lui Cristos? Atitudinea unui autentic urmaş al lui Cristos faţă de reprezentanţii săi de pe pământ, trebuie să fie ca faţă de Isus însuşi: plină de iubire, de respect şi de ascultare. În episcopi şi preoţi, noi ascultăm de fapt de însuşi Cristos, care ne vorbeşte prin ei. Dacă Evanghelia ni-l prezintă pe Isus ca Bunul Păstor, ca poartă a oilor, ca poartă de mântuire, Faptele Apostolilor ni-l prezintă ca Domn şi Mesia. Aceste prerogative coincid cu acelea care fac din Cristos Marele Păstor al omenirii.

După ce a explicat în lumina Sfintei Scripturi semnificaţia vieţii, morţii şi învierii lui Isus, apostolul Petru încheie discursul său din ziua de Rusalii printr-o declaraţie solemnă pe care am ascultat-o în prima lectură: “Pe acest Isus pe care voi l-aţi răstignit, Dumnezeu l-a făcut Domn şi CristosA. Isus devine Domn prin învierea sa şi Mesia, adică Uns, întrucât a primit din abundenţă Duhul Tatălui. Acestă predică a lui Petru a mers chiar la inima celor care-l ascultau, iar roadele n-au întârziat să se arate. Ele sunt exprimate prin întrebarea spontană izvorâtă din inima celor care-l ascultau: “Fraţilor, ce trebuie să facem?” Petru le răspunde, recomandându-le să se convertească şi să se boteze pentru a primi darul Duhului Sfânt. Acest îndemn al lui Petru îşi păstrează toată actualitatea. Deosebirea dintre auditoriul lui Petru şi noi, este aceea că ei erau nebotezaţi şi Petru, era şi firesc să le recomande botezul, care îi introducea în misterul lui Cristos, devenind copii ai lui Dumnezeu.

Întrebarea care se ridică acum este, ce trebuie să facem noi, creştinii de astăzi, care am primit deja botezul? Răspunsul este uşor de dat, însă pentru a-l pune în practică, pentru a-l transpune în viaţă, recere efort, recere angajare şi dăruire din partea noastră. Noi trebuie să colaborăm cu harul pe care l-am primit, trebuie să punem partea noastră. Convertirea nu se face într-o singură zi, deoarece cel rău nu doarme, el ne asaltează mereu . De aceea este nevoie de o luptă continuă, de o convertire continuă. Viaţa noastră trebuie să fie un mare “DA” pregătit cu mulţi de “da” de fiecare zi, la voinţa lui Dumnezeu.

Un alt îndemn pe care-l face Petru tot în prima lectură, este: “Salvaţi-vă din mijlocul acestui popor rătăcit”. Dar cum putem noi, oare, realiza acest lucru? Desigur, numai urmând glasul Bunului Păstor putem fi siguri de această salvare; ba mai mult, ne spune psalmistul: “Nu vom duce lipsă de nimic”. Bunul Păstor ne salvează conducându-ne la apele liniştite ale botezului, iar masa pe care o întinde în faţa duşmanilor este Sfânta Euharistie.

Lectura a doua subliniază şi mai bine rolul de călăuză pe care-l are Cristos, dar totodată ne pune în faţă şi o altă realitate de care cei mai mulţi fug: calea urmării lui Isus Bunul Păstor, nu trece numai prin bucurii, dar trece uneori şi prin umiliri, prin încercări şi suferinţe. A rămâne statornic în astfel de împrejurări, este semn de mare credinţă şi tărie. Exodul nostru după Bunul Păstor a început la botez şi continuă în decursul întregii noastre vieţi. Dar Isus ne ajută; el nu ne-a dat numai învăţătura şi exemplul său, lăsându-ne nouă sarcina de a le pune în practică. Acest lucru ar fi fost imposibil pentru noi. Prezenţa sa se face mereu simţită printre noi şi ne inspiră curaj şi tărie în realizarea planului de mântuire al Tatălui. Să-l urmăm cu entuziasm şi bucurie, fără a ne lăsa abătuţi de la calea cea dreaptă. Dacă vom păşi pe urmele Bunului Păstor, cu siguranţă vom ajunge la păşunea veşnică a Tatălui. Petru ne spune în finalul lecturii a doua: “Rămânând statornici, veţi fi plăcuţi înaintea lui Dumnezeu”.

În duminica de astăzi, atât de luminată de imaginea Bunului Păstor, noi sărbătorim şi Ziua Mondială a Vocaţiilor. Acest lucru nu este întâmplător. Biserica a fixat această zi chiar în duminica Bunului Păstor pentru a scoate şi mai bine în evidenţă strânsa legătură ce există între Isus Bunul Păstor, şi cei care-l reprezintă pe pământ ca păstori.

Astăzi, fiecare creştin este invitat să fie mai conştient de rolul său, fiecare dintre noi este invitat să se angajeze mai profund prin rugăciune şi dăruire la creşterea vocaţiilor. Să-l implorăm pe Dumnezeu să trimită mereu lucrători în secerişul său, lucrători care să se inspire din caritatea Bunului Păstor, care este mereu nouă, mereu fidelă, mereu gratuită.

Mihai Mărtinaş

 

* * *

 

Duminica a IV-a a Paştelui

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Trebuie să recunoaştem că discursul lui Isus din Evanghelia pe care am ascultat-o, are un ton destul de misterios. Este ca un fel de “mesaj cifrat, codificat”: staul, oi, poartă, tâlhari, păstor… Despre cine vorbeşte Isus? Ce vrea să ne spună? Şi ce fel de interes poate avea pentru noi acest discurs?

Evident că aceste imagini erau mult mai familiare contemporanilor lui Isus decât nouă. Dar dincolo de imaginile (luate din ambientul timpului), acest discurs al lui Isus conţine o afirmaţie foarte puternică, plasată ca validă pentru toţi şi pentru totdeauna.

Reluând un limbaj deja prezent în Vechiul Testament – unde “oile” şi “păstorii” reprezintă poporul, oamenii în general şi conducătorii lor, sau capii lor – Isus afirmă că numai el este adevăratul “păstor” şi numai el este punctul de referinţă obligatoriu (“poarta oilor”) pentru realizarea oricărui raport de “călăuză” faţă de ceilalţi.

Cu alte cuvinte: Isus afirmă că este singurul în stare să dea oamenilor ceea ce ei au cu adevărat nevoie.

Toţi ceilalţi capi, conducători, lideri şi maeştri de orice fel (fie în domeniul religios cât şi politic sau cultural) desfăşoară o funcţie pozitivă faţă de umanitate, dacă şi în măsura în care spun, învaţă şi fac ceea ce este în linie, în armonie, cu ceea ce a spus, a învăţat şi a făcut el. Altfel – în ciuda aparenţelor, în ciuda unui eventual succes şi popularitate – în realitate fac mai mult rău decât bine: finalmente vor apărea ca “nişte hoţi şi tâlhari” şi nicidecum “păstori”.

Aceasta este o “pretenţie” foarte angajantă. Oare cine dintre oameni ar putea avea pretenţia să afirme ceva similar?

Şi de fapt numai Isus poate să-şi permită să vorbească în felul acesta: pentru că numai el este “Cuvântul” lui Dumnezeu în carne şi oase, numai el şi-a dat viaţa pentru toţi, numai el a înviat din morţi, numai el este “Domnul”.

De aceea ne putem încrede în el, “să-i ascultăm glasul” şi “să-l urmăm” (Evanghelie); chiar şi atunci când este vorba de “a suporta cu răbdare suferinţa”, aşa cum a făcut el (cf. lectura a doua). De aceea putem să ne riscăm viaţa pe urmele lui, “păstorul şi păzitorul sufletelor noastre” (lectura a doua).

Şi în realitate acesta este “programul” pe care s-a fundamentat existenţa noastră, atunci când am fost botezaţi. Faptul însuşi de a fi fost botezaţi – şi încă şi mai mult din momentul în care botezul a fost “întărit, confirmat” prin mir – constituie pentru fiecare dintre noi semnul concret al unei “vocaţii” speciale primită de la Dumnezeu: aceea de a fi ucenici şi martori ai lui Isus Cristos, de a proclama prin viaţa şi cuvintele noastre “adevărul” lui Isus Cristos şi al Evangheliei sale, fiecare în ambientul său şi conform posibilităţilor sale.

Dar acesta nu este singurul mod de a răspunde acestei vocaţii: sunt multe de acest fel… Printre altele, acela de a face din credinţă, rugăciune, din slujirea bisericii, din predicarea Evangheliei o “profesiune” care durează tot timpul: pe scurt este vorba despre ceea ce se înţelege, atunci când se vorbeşte despre “vocaţia” la ministerul sacerdotal sau la viaţa religioasă.

Dar să nu ne gândim la “vocaţia religioasă” ca la un fel de “ştanţare” care se face pe mâna sau trupul cuiva încă de la naştere. În realitate este vorba despre o alegere, care trebuie făcută cu ochii larg deschişi, cu libertate şi conştiinţă.

Chiar dacă, să spunem adevărul, în zilele noastre auzim spunându-se că “a deveni preot”, nu este o meserie la modă… Nu mai reprezintă ca altădată, o “poziţie sigură” în societate. Pe scurt nu este o soluţie destul de comodă pentru cel care nu mai ştie să facă altceva. Nu este o meserie uşoară. Nu se câştigă foarte bine. Şi apoi… mai este şi problema celibatului.

Sunt foarte multe motivaţii să nu te faci preot. În realitate există o singură motivaţie de a te face preot: aceasta este Isus Cristos. În afara unei credinţe convinse şi puternice în Cristos cel înviat, “meseria de preot” nu ar avea sens. Dar de asemenea nu ar avea sens nici să ne numim “creştini”.

 

* * *

 

Cel înviat în acţiune

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

“Şi Domnul Isus lucra în ei” (Mc 16,20)

După ce în duminica trecută am aflat de la Cristos înviat locul unde îl putem întâlni personal: în om, în Scriptură şi în Euharistie, acum tot el este acela care ne arată ce face în fiecare loc.

Evanghelia zilei pune în evidenţă acţiunea lui Isus ca păstor, cu nota specifică de păzitor al turmei, prin imaginea porţii: “Eu sunt poarta oilor”, în contrast cu cei “hoţi şi tâlhari”, care se dau drept păstori ai poporului lui Dumnezeu şi nu sunt. Isus face aluzie la farisei şi toţi cei molipsiţi de fariseism.

Imaginea porţii din Scriptură nu se reduce la acel obiect din lemn sau metal instalat în împrejmuirea care cuprinde case, curţi, grădini, stâne etc, care se închide sau se deschide, ci “poartă” înseamnă putere, forţă. Astfel, Isus, vorbind despre Biserica sa, spune că: “Porţile iadului nu o vor birui” (Mt 16,18), adică puterea Răului nu o va nimici. Deci “eu sunt poarta oilor” înseamnă că: “Eu însumi sunt tăria Bisericii prin atotputernicia dumnezeirii cu care am înviat din morţi”. Biserica – oile – “trupul mistic al lui Cristos”, este purtătoarea vieţii divine, Revelaţiei, a descoperirilor dumnezeieşti. Cristos, ca “poartă”, îşi are tăria din cunoaşterea intimă, organică şi totală a Tatălui (cf. In 17,25). Deci tăria porţii este atotputernicia divină. În virtutea atotputerniciei sale Isus şi-a putut da şi relua viaţa în calitate de Fiu al omului (cf. In 10,17), ca să ne împărtăşească nouă “cunoaşterea Tatălui” (cf. In 17,3), a Iubirii care ne iartă păcatele, ne înlătură slăbiciunea firii spre a ne face “părtaşi ai naturii divine” (2Pt 1,4), părtaşi ai “porţii”, având tăria de “a intra şi de a ieşi” prin Cristos, adică de a intra spre a avea împărtăşire cu Dumnezeu şi de a ieşi spre a avea împărtăşire cu oamenii.

Isus îşi pune în evidenţă calitatea sa de “poartă” în faţa Tatălui ceresc, adică îşi exercită funcţia de “Domn şi Cristos” – conducător şi susţinător, mijlocitor atotputernic la Tatăl (cf. 1In 2,1).

Acţiunea sa de mijlocire în faţa Tatălui este tainică, dar în fapt, în această lume se arată ochilor credinţei noastre în acţiunea acelora pe care i-a rânduit ca “păstori” – porţi – cât mai multe porţi, prin care oile să se poată întoarce la “Păstorul” suprem, la “poarta”, singura poartă, care duce la Tatăl.

Acţiunea atotputernică a lui Cristos ca “poartă a oilor” de a împărtăşi puterea sa păstorilor aleşi, apostolilor şi urmaşilor lor, este o acţiune caritativă: a avut milă faţă de noi, ne-a iubit cu o iubire infinită, dumnezeiască (1In 4,9-10).

Păstorii, prin urmare, îşi au puterea de la Cristos, de la “trupul său mistic”. Cu cât sunt mai uniţi cu Biserica, “trupul mistic”, cu atât sunt mai puternici, cu atât slujesc mai bine “turma”, cu atât mai mult se identifică cu “Poarta oilor” şi asigură plenar unitatea turmei; îşi găsesc disponibilitatea chiar în a-şi da viaţa, spre a o afla iarăşi în trupul lui Isus glorificat ca “Domn şi Cristos”: “De pe aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ai mei, dacă veţi avea dragoste între voi” (In 13,35). Deci, “poarta” păstorului rânduit de Domnul Cristos trebuie să fie iubirea, ea este atotputernicia lui Dumnezeu şi din ea se împărtăşesc păstorii, în frunte cu Petru, care de trei ori a mărturisit: “Doamne, tu ştii că te iubesc” şi a primit puterea să-i întărească în credinţă pe fraţii săi (cf. In 21,15).

Când păstorii pun în evidenţă iubirea, tăria “porţii”, dau credincioşilor siguranţa mântuirii lor: siguranţa învierii şi vieţii veşnice, determinându-i la “convertire” continuă faţă de Păstorul suprem, la o credinţă profundă care se desăvârşeşte prin caritate şi asigură armonia turmei, adică oferă lumii preludiul “împărăţiei lui Dumnezeu” pentru care Cristos s-a rugat “ca toţi să fie una” (In 17,11), ca unul fiecare să aibă în sine acea “poartă”, adică puterea de a ieşi din sine însuşi, din egoismul propriu, spre a fi Cristos, să aibă puterea de a învinge teama şi suferinţa, ba chiar şi moartea, sau, cum spune K. Rahner: “Este mai de folos să ne învingem pe noi înşine, murind ca boabele de grâu pe glia Bisericii, decât să murim ca răzvrătiţi (revoluţionari) în faţa porţilor ei” (Messale dell’Assemblea Cristiana, Festivo, p. 358).

Când Isus numeşte pe cei care au trecut înaintea lui ca păstori, dar nu sunt decât “hoţi şi tâlhari”, îi are în vedere pe farisei, fiindcă ei nu cred în el şi se opun Duhului Sfânt, sunt lipsiţi de puterea “Porţii”. Ei îşi urmăresc interesele personale, materiale, temporare etc, pe care le bazează pe o interpretare greşită a Legii, ca şi cum ei ar fi superiori Legii şi stăpâni ai poporului şi nu simpli slujitori. Adevăratul păstor este slujitor al poporului lui Dumnezeu. Poporul simte cine îl conduce în numele lui Dumnezeu, deoarece Duhul Sfânt este acela care dă Bisericii “sensus fidei” – simţul credinţei – fiindcă numai ei îi este adresată întreaga Revelaţie. Fariseii şi-au pierdut orice autoritate, orice putere de conducere, când pretind superioritate asupra poporului lui Dumnezeu. De aceea acum “mor ca nişte răzvrătiţi la porţile Biserici”. “Cine este mincinosul, se întreabă sfântul apostol Ioan, dacă nu acela care tăgăduieşte că isus este Cristos? Anticristul este acela care îl tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul. Oricine tăgăduieşte pe Fiul, nu-l are nici pe Tatăl” (1In 2,22-23). Fariseii, cărturarii şi arhiereii, împotrivindu-se Duhului Sfânt (cf. Fap 7,51), încearcă să conducă prin minciună şi devin anticrişti.

Aceeaşi întrebare se pune ca şi în duminica trecută: “Fraţilor, ce trebuie să facem?”

Răspunsul: “Salvaţi-vă de răutatea acestui neam pervers!”, adică de toţi acei care încearcă să vă conducă prin minciună, tăgăduindu-l pe Tatăl şi pe Fiul, tăgăduind unitatea turmei şi a unităţii “Porţii” oilor, refuză dialogul unirii şi seamănă neghina discordiei…

Cum?

Azi ni se oferă un răspuns: Rămâneţi în armonie cu “Poarta” prin intermediul acelora pe care Cristos i-a făcut părtaşi ai puterii sale sacramentale de a vesti cuvântul vieţii, de a realiza “Memorialul morţii şi învierii”, de a administra sfintele Taine in persona Christi – în Persoana lui Cristos – de a-i conduce pe oameni la turma lui Cristos trecându-i prin “poarta oilor”. Cine ascultă de “păstorii rânduiţi” de “poarta oilor” capătă puterea de a se converti. La o singură predică a lui Petru s-au convertit peste trei mii de persoane. Şi azi “Pământul este plin de bunătatea Domnului” (Antifona de la intrare)

Ascultarea credinţei este o cruce. Cristos s-a făcut ascultător faţă de Tatăl şi a suferit, cu toate că ştia că Tatăl îl iubeşte şi-i vrea binele, a acceptat crucea. Conştiinţa lui Cristos trebuie să devină conştiinţa noastră. Numai aşa vom trece la vederea Tatălui prin “poarta” care este Cristos.

Să ne rugăm ca pământul să nu fie niciodată lipsit de “bunătatea Domnului”, adică de păstorii cei buni prin care cel înviat ne arată poarta care duce la Tatăl.

 

* * *

 

Duminica oilor

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

În vârful picioarelor

Este definită în mod obişnuit “Duminica bunului păstor”. Şi dacă ar fi, dimpotrivă, mai ales duminica oilor? Toţi sunt de acord în a-l recunoaşte că Cristos este adevăratul păstor, opus mercenarului, pentru că şi-a dat viaţa pentru oile sale, pentru că este călăuza unică, sigură, care merge înainte şi deschide drumul. Trebuie să ne convingem, mai degrabă, că oile sunt preţioase mai mult decât orice lucru. Că nu formăm o turmă… de spinări, cu semnul nivelării şi al cantităţii. Că nu constituie o masă de manevră. Că nu sunt exploatate în nici un fel, nici pentru propriul prestigiu, pentru propria consolare personală. Că sunt cunoscute şi chemate pe nume şi iubite una câte una.

În felul cu care Cristos vorbeşte despre stână aminteşte aproape ca despre imaginea Templului. Şi la centru, de această dată, nu este prezenţa lui Dumnezeu, ci prezenţa omului. O realitate sacră de respectat. Stâna nu este, în mod grosolan, depozitul sau dormitorul oilor. Este locul de întâlnire, de recunoaştere. Isus, pe lângă faptul că se defineşte “Bunul Păstor”, se dovedeşte ca unica poartă de intrare la stână. Cine se ocupă de oi, trebuie “să treacă” obligatoriu prin el, să depună la acea poartă vanitatea, ambiţiile de carieră, portofelul, pretenţii de putere, calcule oportuniste, presupunerea de a şti. Trebuie să lase la acea poartă bastonul şi registrul. Păstorul este prevăzut numai de glas.

Cine nu intră prin poarta care este Cristos, adică nu adoptă stilul său, este “hoţ şi tâlhar”, chiar dacă vorbeşte în numele lui Cristos. Se trece prin poarta de acces la stână se intră numai în vârful picioarelor. Ar fi oportun, la ceremoniile de sfinţire a preoţilor, să se pună un rit special în care viitorul slujitor al comunităţii să fie invitat odată pentru totdeauna să scoată încălţămintea “pentru că locul pe care calcă este sfânt” (Ex 3,6).

Cu voce scăzută

Şi se intră, mai ales, cu voce scăzută. Cateheza fundamentală este cea a vocii. Oile, în loc să fie îndoctrinate, trebuie să primească de la păstorul lor, o vocaţie, adică trebuie să se simtă chemate pe nume. “…Şi oile ascultă glasul său; el cheamă oile sale pe nume şi le conduce afară…” Atâţia păstori se plâng, cu accente îndurerate, pentru ce turma lor nu-i ascultă. În unele cazuri, nu înseamnă că persoanele nu ascultă pe păstor pentru că nu au reuşit încă să audă glasul său? Sau pentru ce păstorul adoptă o voce care, în loc să-l facă să-l recunoască, îl ascunde?

Mercenarul, profesionistul, “cel invizibil”, pentru că este travestit în zelos sau poreclit păstor, se trădează, se descoperă, cu un semn particular minuscul dar decisiv: glasul. În opoziţie, tot glasul face “vizibil” pe adevăratul păstor. Tonul, timbrul glasului, pasiunea, convingerea, explică şi fenomenul care s-a verificat în discursul lui Petru (prima lectură): “S-au simţit străpunşi în inimă”. Atunci este natural să ţâşnească întrebarea: Ce trebuie să facem? Mulţi predicatori, dimpotrivă, pretind să le impună de îndată ceea ce ascultătorii trebuie să facă. Fără a se preocupa, mai înainte, de a deschide o breşă în inima lor.

Lista “lucrurilor de făcut” poate cauza plictiseală sau indiferenţă, dacă cuvântul, mai înainte, nu a provocat o rană, nu a mişcat ceva în adâncime, nu a trezit o dorinţă chinuitoare. Nu este suficient să proclami cu glas răspicat că Isus Cristos este constituit Domn. Este decisiv “modul” cu care este afirmat. Este important ca din cuvintele păstorului să se poată intui ceea ce provoacă acel fapt în viaţa sa.

Meseria în locul iubirii

Poate să fie, astăzi, o dublă deformare a figurii păstorului, faţă de Modelul original. Prima este cea a “corectitudinii”, a profesionalităţii reci. Anumiţi titulari de chipuri stinse, surâsuri îngheţate, strângeri de mână care sunt o invitaţie să ţină la distanţă, gesturi calculate, cuvinte cântărite, priviri stinse (pentru că este la mijloc adăpostul paginii unui registru), guri care mestecă formule, mâini sentenţioase, texte grave, pauze măsurate, atitudini înţepenite, nu reproduc desigur figura Păstorului pe care fiecare dintre noi vrea să-l schiţeze citind cuvintele lui Cristos.

Nu au forţa unui moment de slăbiciune, de abandon. Par că se ruşinează că posedă o inimă, că lasă să se infiltreze un sentiment. Nu reuşesc să depună, nici măcar pentru o clipă, rolul, să dea cale liberă persoanei chircite înăuntrul personajului, umanului încarcerat în acea armură oficială. Propun numai cuvinte scontate, previzibile, pe care se simt obligaţi să le spună. “Cunosc oile mele şi oile mele mă cunosc pe mine”

Dar, pentru a se face cunoscut, Cristos nu a ezitat să plângă, să arate gingăşie, să se lase mişcat (voiam să spun “să pună la inimă”) de orice tip de mizerie, de a cere şi a dărui prietenie, de a manifesta gusturile proprii (inclusiv parfumul!), de a cere mângâiere în momentul tristeţii. Bunul păstor a pus pe tavă (este cazul s-o spunem) toată iubirea sa. Şi, tot stând la masă, le-a împărtăşit discipolilor săi secretele sale, s-a lăsat să facă confidenţele cele mai intime. Anumiţi păstori, dimpotrivă, chiar se plâng pentru că nu se simt înţeleşi. Dar nu riscă să se facă cunoscuţi într-adevăr, să abandoneze adăpostul sigur al funcţiei, să depună masca seriozităţii şi a rigidităţii (despuierea cea mai obligatorie, sărăcia cea mai necesară).

Desigur, păstorul este investit cu autoritate. Dar în loc să revendice autoritatea (uneori confundată cu puterea) care vine de la Păstor, trebuie revendicată (şi manifestată!) iubirea şi delicateţea şi capacitatea de dăruire care vin de la acelaşi Păstor. Nu este iubit pentru că deţine autoritatea. Dar cineva are autoritatea numai în măsura în care este capabil de a iubi “Cum El ne-a iubit”. Comanda, desigur, este garantată de registru. …Dar este vorba despre un alt registru. Acela, precis, care a condus pe Cristos la moartea pe cruce.

A dărui lucruri în loc de a se dărui

Altă deformaţie este aceea a oboselii. Păstorii care vor să facă atâta, se agită, sunt mereu cu sufletul la gură. Cu totul prinşi de fapte, de activităţi, de iniţiative, de organizare, sfârşesc prin a nu mai fi observaţi de persoane. Dau lucruri. Dar astfel se dispensează de a se dărui pe sine. A fi în fugă nu înseamnă în mod necesar a călăuzi turma. Aşa cum a urla cu glas puternic nu înseamnă a şti să vorbeşti oilor (acestea sunt distrase mai mult decât orientate). A nu mai avea timp nu este în mod necesar semnul dedicării pentru alţii.

Îmi amintesc de mărturisirea sfâşietoare a unui misionar din Tanzania: “Am realizat, în misiunea mea, o serie considerabilă de opere, cu costul a sacrificii nenumărate. Pot să spun că nu m-am cruţat de loc. Toate erau lucruri necesare. Aici nu era nimic. Totuşi… După ziua inaugurării oficiale a ultimei construcţii, pe care am zidit-o cărămidă cu cărămidă, o femeie mi-a aruncat în faţă o realitate amară: – Ai făcut mult pentru noi, trebuie s-o recunoaştem, în toţi aceşti ani. Însă, să ştii că nu avem nevoie de lucrurile tale. De tine avem nevoie! Şi tu nu mai eşti… În acel moment mi-a căzut rău. Apoi a trebuit să admit că ea avea dreptate. Nu am observat că, în furia de a înmulţi iniţiativele, de a lucra ca un condamnat fără o clipă de răgaz, am terminat în mod paradoxal prin a mă nega, că am lipsit oamenii de darul esenţial pe care îl aşteptau de la mine… şi la care aveau pe deplin dreptul”.

Votul de răbdare?

Printre recomandările lui Petru, conţinute în a doua lectură, mă limitez să subliniez un cuvânt: răbdare. Chiar în ziua chemărilor, aş vrea să parafrazez astfel: “La aceasta aţi fost chemaţi”: la răbdare. Nu există vocaţie, dacă nu este o vocaţie la răbdare. Un examen sever la care ar trebui să fie supus oricare candidat este cel al răbdării. Eu consider că s-ar putea introduce de-a dreptul un vot, sau cel puţin o promisiune solemnă, pentru răbdare.

Răbdarea nu trebuie să fie obişnuită numai în gura celor în vârstă, care, pierzând de-a lungul drumului visele, le-ar fi înlocuit cu răbdarea (care, în acest caz, nu ar fi altceva decât o resemnare obosită). Nu. Răbdarea foloseşte, dimpotrivă, tocmai pentru a nu lăsa să moară visele. Tinerii trebuie să se echipeze cu răbdarea, ca înveliş al idealurilor lor cele mai îndrăzneţe. Fără o provizie bogată de răbdare, se renunţă la operă după primul insucces, se continuă să se lingă rănile, plângând, după primul incident, se ia o atitudine ridicolă de victime după un refuz, o neînţelegere, se abate şi se dezumflă în contact cu cel mai mic obstacol, la cea mai modestă dificultate. Turma merge, creşte, în măsura răbdării păstorului.

Şi chiar pentru sacramentul reconcilierii, se reuşeşte “să străpungă inima” cuiva (pentru a folosi tot expresia din Fapte), numai dacă se arată “slujitori ai răbdării lui Cristos”. Trebuie să precizăm cu extremă claritate şi onestitate. Misiunea nu se săvârşeşte cu o serie fulgerătoare de succese, de acţiuni încununate de rezultate satisfăcătoare şi preţuite “de sus” (care apoi este mereu un pic de jos…). Este, dimpotrivă, un exerciţiu îndelungat de răbdare, o serie interminabilă de răbdare. Pasiunea, cu cât este mai mare, devorantă, cu atât mai mult trebuie să fie însoţită de răbdare.

Noi toţi, pe lângă faptul că am fost vindecaţi de rănile lui Cristos (cum ne aminteşte tot Petru în a doua lectură), suntem rodul răbdării sale neobosite. Accentuăm în orice ocazie, să evităm echivocurile periculoase. Este inutil să începem, dacă nu suntem dispuşi să… re-începem. Se reîncepe mereu de la capăt, după falimente inevitabile, erori, deziluzii. Lucrurile care se socot “făcute rău” nu sunt făcute rău dacă cineva, în ciuda tuturor, se încăpăţinează să reînceapă ca şi cum ar fi fost prima oară. “Insultat, nu răspundea la insulte, şi suferind nu ameninţa cu răzbunarea…” Poate este un mod concret de a imita Pătimirea “păstorului şi a păzitorului sufletelor noastre” este de a ameninţa… răbdarea, de fiecare dată când visele noastre şi proiectele noastre sunt insultate de o realitate ostilă.

 

* * *

 

Bunul Păstor

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Preotul dintr-o parohie de oraş le vorbea copiilor veniţi la cateheză. Le-a spus că el, ca paroh, este asemenea unui păstor, iar credincioşii îi sunt oiţele. A pus apoi întrebarea: “Ce face păstorul pentru oile sale?” Un băieţel din primul rând a ridicat mâna şi a răspuns: “Le tunde”. Adevărat: păstorii iau această meserie pentru a tunde oile, pentru a le mulge. Dar când Biblia vorbeşte despre liderii poporului lui Dumnezeu ca fiind nişte păstori, se referă la faptul că ei trebuie să hrănească şi să apere turma, să fie una cu ea, aşa după cum păstorul de oi este cu turma sa.

Titlul de “păstor” se referă în literatura religioasă ebraică în primul rând la Dumnezeu, care păstoreşte poporul Său. Vedem aceasta de exemplu în psalmul 23: “Domnul este păstorul meu”. Aici Dumnezeu este prezentat ca un păstor fidel şi bun care îşi conduce turma spre bunăstare şi abundenţă (păşuni verzi) şi o păzeşte de orice pericol (valea umbrei morţii), astfel că oile nu mai vor altceva şi nu se tem de rău atunci când sunt înconjurate de inamici (lupi şi lei). Regii, ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu, sunt de asemenea referiţi ca păstori. Unii dintre ei au însă doar titlul, nu şi calităţile de păstor. În loc să hrănească turma încredinţă lor, se hrănesc pe ei înşişi. Dumnezeu ridică profeţi asemenea lui Ezechiel, care îi denunţă pe astfel de păstori.

“Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Vai de păstorii lui Israel, care s-au păstorit pe ei înşişi! Păstorii nu trebuia ei oare să păstorească turma? Dar voi aţi mâncat grăsimea şi cu lâna v-aţi îmbrăcat; oile cele grase le-aţi junghiat, iar turma n-aţi păscut-o. Pe cele slabe nu le-aţi întărit; oaia bolnavă n-aţi lecuit-o şi pe cea rănită n-aţi legat-o; pe cea rătăcită n-aţi întors-o şi pe cea pierdută n-aţi căutat-o, ci le-aţi stăpânit cu asprime şi cruzime. Şi ele, neavând păstor, s-au risipit şi, risipindu-se, au ajuns mâncarea tuturor fiarelor câmpului. De aceea rătăcesc oile Mele prin toţi munţii şi pe tot dealul înalt; împrăştiatu-s-au oile Mele peste toată faţa pământului şi nimeni nu îngrijeşte de ele şi nimeni nu le caută.” (Ezechiel 34,2-6)

Cine spune că Biblia este ruptă de realitatea actuală? Nu sună aceste cuvinte ca o descriere a turmei de astăzi a lui Cristos? Nu avem noi şi acum păstori care sunt mai interesaţi de confortul lor decât de progresul spiritual al credincioşilor încredinţaţi lor? Nu avem noi slujitori cu colar alb care ar sluji în birourile sau bisericile lor, dar fără să facă vreun pas afară, să iasă în întâmpinarea celor slabi, bolnavi, străini? Nu avem noi autorităţi ecleziale ce conduc cu forţă şi asprime? Nu este poporul lui Dumnezeu risipit peste munţi şi dealuri în căutarea hranei spirituale?

Datorită infidelităţilor păstorilor faţă de chemarea lor divină, Dumnezeu a promis poporului Său că El însuşi va fi păstorul lor, Bunul lor Păstor (Ezechiel 34,15-16). Această promisiune a fost împlinită în Isus care s-a declarat Bunul Păstor care a venit “ca (turma) viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (Ioan 10,10). El este Bunul Păstor care îşi pune în joc viaţa pentru a-şi apăra turma. În acele zile, noaptea păstorii îşi strângeau turmele în nişte ocoluri, ei culcându-se pe pragul intrării în ocol, astfel ca dacă vreun animal dorea să atace oile să aibă prima dată de a face cu ei.

Înainte ca Isus să părăsească lumea aceasta, i-a încredinţat lui Petru sarcina de a hrăni mieluşeii şi de a îngriji de oile Sale (Ioan 21,15-16). Păstorirea turmei lui Dumnezeu este o sarcină continuă, încredinţată Bisericii în întregime, cu Petru în frunte. Astăzi, când celebrăm Duminica Bunului Păstor, trebuie să ne punem două întrebări importante. (1) Sunt eu un membru fidel al turmei lui Dumnezeu? Doar acele oi care merg după păstor pot spera să ajungă la păşunile verzi şi să fie ferite de lupii cei răi. (2) Cum aş putea participa mai îndeaproape la lucrarea păstoririi turmei lui Dumnezeu? Episcopii şi păstorii, precum şi cateheţii, toţi participă în forme diferite la păstorirea turmei lui Dumnezeu. Cum pot fi eu un păstor mai bun din starea mea, îndreptându-mi atenţia şi gesturile spre cei săraci şi de la marginea Bisericii şi societăţii, pentru ca prin mine să audă glasul iubitor al lui Isus, Păstorul cel Bun?

 

* * *

 

La ce se gândeşte Dumnezeu?

Autor: pr. Emanuel Bejenaru
Copyright: Predici.cnet.ro

Să începem cu o întrebare: Ce te preocupă? Sau,unde îţi rătăceşte mintea atunci când nu faci nimic? La ce visezi cu ochii deschişi?

Poţi spune multe despre cineva dacă ştii la ce se gândeşte când stă degeaba. Unii l-au definit pe om ca fiind ceea ce gândeşte în inima lui: josnic, dacă se preocupă de cele josnice şi divin atunci cand cugetarea sa nu e desprinsă de cele cereşti.

Un întreprinzător visează tot timpul la afacerea pe care vrea s-o pornească. Un antrenor îşi imaginează tot timpul scheme de joc prin care să-şi anihileze adversarul. O proaspătă mămică îşi face griji tot timpul pentru copilul său. Urmează întrebarea: La ce se gândeşte Dumnezeu toată ziua? Fiind omniscient, sigur că Dumnezeu poate să se gândească în acelaşi timp la toate lucrurile, dar dincolo de această certitudine, ce anume îl preocupă? Pe unde îi cutreieră gândurile?

Putem şti acest lucru datorită lui Isus. El este Cuvântul întrupat, coborât pe pământ pentru a face cuncoscută voinţa Tatălui. Şi Isus a insistat asupra faptului că Dumnezeu se gândeşte constant la oamenii pe care îi iubeşte atât de mult. Gândurile sale se îndreptă spre om la fel cum gândurile unui păstor revin oii pierdute. Chiar dacă omul nu-şi aminteşte, pentru el şi-a dat viaţa Păstorul suprem. Deşi nu crede, pentru el se preocupă. Deşi nu se consideră important, nu există altul ca el în ochii lui. Deşi nu îşi dă seama, Păstorul este cu el. Deşi nu îl acceptă, el l-a iertat. Pentru că îl vede altfel, neţinând cont de logica mercantilă a omniprezentului „do ut des”. Şi, ne spune Nicu Steinhardt: „e gata oricând să ne ierte, să ne cadă pe grumaz, să dea uitării rătăcirile, neroziile şi înstrăinările noastre, să se bucure de întoarcerea păcătosului cu o bucurie nu mai puţin simplă, sinceră, naivă decât a păstorului care-şi află oaia pierdută ori a femeii care-şi găseşte drahma răzleţită în casă. Aceasta ne dă curaj şi nădejde deoarece constatăm că Domnul nostru nu-i un socotitor nemilos, un contabil straşnic, un spirit dur şi mărunt, un aprig ţinător de minte al răului. Întocmai ca Tatăl din parabola risipitorului, e la orice oră din zi şi din noapte dispus să ne primească, să ierte, să uite şi prin urmare să se bucure şi să se veselească. Amănuntul e deosebit de important: nu numai că iartă, dar fapta aceasta bună pe care o săvârşeşte fără a sta mult pe gânduri îi este prilej de bucurie şi lui. Domnul se bucură nu numai pentru că a fost găsit cel pierdut şi a înviat cel mort şi nu doar pentru beneficiarul actului său de clemenţă. Se bucură şi de bucuria pricinuită, se veseleşte odată cu omul căit, ba poate şi mai mult decât acesta şi găseşte că-i nimerit să serbeze fără de zgârcenie şi de falsă pudoare blagoslovitul eveniment. După orice convertire Isus stă la masă cu metanoizatul (cu Zaheu, cu Levi-Matei), se bucură o dată cu gârbova lecuită, cinează cu soacra lui Petru, cea scăpată de friguri, nu şovăie să junghie viţelul îngrăşat şi să se veselească, jucând şi cântând, la înapoierea acasă a celui după care inima părintească jinduia. Nu ni se cere altceva decât să ne întoarcem la el: fără teamă, fără îndoială, cu nădejde şi încredere; cina e gata, uşile-s deschise, viţelul e mult şi gras, totu-i frumos orânduit. Să avem numai haină de nuntă, altfel spus: căinţă şi credinţă. Atâta doar să avem! Cu o singură vorbă-aidoma buretelui care curăţă tabla neagră ori gumei care şterge scrisul de pe hârtie-Cristos desfiinţează întregul nostru trecut, oricât ar fi de întunecat şi de murdar.”

Un preot nord-american ce făcea parte din Arhidieceza de New York se ruga într-una din parohiile de la Roma când ,la intrare, s-a întâlnit cu un cerşetor. După ce l-a analizat un moment, şi-a dat seama că îl cunoştea pe acel om. Era un coleg al său de seminar care fusese hirotonit în aceeaşi zi cu el şi care acum cerşea pe străzi. După ce s-a prezentat şi s-au salutat, preotul a ascultat de pe buzele cerşetorului cum acesta îşi pierduse credinţa şi vocaţia şi a rămas profund mişcat. A doua zi, preotul sosit de la New York avea posibilitatea să asiste la Liturghia privată prezidată de Papa, pe care îl putea saluta, aşa cum se obişnuieşte, la sfârşitul celebrării. Venidu-i rândul, acesta a simţit impulsul să îngenuncheze în faşa Sfântului Părinte şi să-i ceară să se roage pentru vechiul său coleg de seminar, descriindu-i Papei,pe scurt, situaţia. A doua zi, a primit o invitaţie de la Vatican pentru a lua cina cu Pontiful, solicitându-i-se să ia cu el şi pe cerşetorul de la parohie. Preotul s-a întors la parohie şi a vorbitcu prietenul său despre dorinţa Papei. O dată convins, l-a dus în camera unde stătea el şi i-a oferit haine şi mâncare.

După cină, pontiful i-a cerut preotului să îi lase singuri şi l-a rugat pe cerşetor să îl spovedească. Impresionat, bărbatul i-a zis că nu mai era preot, însă Papa i-a răspuns: „O dată ce ai fost hirotonit preot rămâi preot, pentru totdeauna!” „Însă nu mai am atribuţiile unui preot”, a insistat cerşetorul, care a primit următorul răspuns: „Eu sunt Episcopul Romei şi pot avea grijă de asta!” Bărbatul a ascultat spovada Papei şi i-a cerut ca şi el, la rândul său, să îi asculte confesiunea, după care a plâns cu amărăciune. La sfârşit Ioan Paul al II-lea l-a întrebat la ce parohie cerşise şi l-a făcut asistent al parohului de acolo, responsabil de cerşetorii din acea zonă.

O dată ce am fost botezaţi rămânem botezaţi pentru totdeauna, chiar dacă urcăm la cer anapoda, împleticindu-ne la fiecare secundă, cu aripile pleoştite, ca o pasăre beată. Păstorul cel bun se va gândi întotdeauna la noi, deoarece pentru el nimeni nu e irecuperabil, nimeni nu e prea departe nimeni, nimeni nu e prea nenorocit. Nu există spini care să-l împiedice să ajungă la noi. De fiecare dată când pierdem sensul cuvântului casă, când nu mai vedem steaua polară, când pierdem cărarea spre inima noastră, când nu mai ştim cum ne cheamă şi mulţi nu vor să mai cunoască, noi suntem oile rătăcite pe care le caută cel plin de iubire…

 

* * *

 

Duminica a IV-a a Paştelui (A)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Isus a spus: “Adevăr, adevăr vă spun: Cine nu intră pe poartă în staulul oilor, ci sare prin altă parte, acela este hoţ şi tâlhar. Însă cel care intră pe poartă este păstorul. Acestuia portarul îi deschide şi oile aud glasul lui şi el îşi cheamă oile pe nume şi le mână afară… Adevăr, adevăr vă spun: Eu sunt poarta oilor… de va intra cineva prin mine, va fi mântuit…” (In 10,1-10)

Pe măsură ce ne îndepărtăm de sărbătoarea Învierii preaslăvite a Domnului nostru Isus Cristos, temele duminicilor se preocupă nu doar să afirme marele adevăr al misterului pascal, ci să ne şi sensibilizeze asupra modului în care Viaţa cea nouă şi înnoitoare a Mântuitorului se face simţită după ce El a trecut din această lume la Tatăl. Evanghelia duminicii a IV-a a Paştelui ni-l prezintă pe Isus Cristos în ipostaza Păstorului cel Bun care păstrează o relaţie foarte apropiată cu oile Sale. Ele s-au deprins să-I recunoască prezenţa de înviere (să-i audă glasul) şi, simţindu-se chemate pe nume, să-L urmeze. În plus, Isus Cristos înviat este prezentat şi ca unica Poartă prin care se poate intra în Staul. Aceste alegorii încearcă să exprime, prin cele două imagini foarte familiare oamenilor din acele timpuri, o intimitatea anume pe care Mântuitorul a păstrat-o cu cei pe care Tatăl i-a încredinţat şi mai ales acel rol unic pe care l-a dobândit prin Moartea şi prin Învierea sa glorioasă de a-i aduna şi a-i conduce către locul de pacea şi de siguranţă promis şi pregătit de Părintele Slavei.

Petru, stând în picioare împreună cu cei unsprezece, a ridicat glasul şi le-a vorbit: “Să ştie, aşadar toată casa lui Israel că Dumnezeu l-a făcut Domn şi Mesia pe acest Isus pe care voi l-aţi răstignit.” Auzind acestea, ei au fost pătrunşi în inimă şi i-au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: “Fraţilor, ce trebuie să facem?” Iar Petru le-a spus: “Convertiţi-vă şi fiecare dintre voi să se boteze în numele lui Isus Cristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt”… Atunci toţi cei care au primit cuvântul lui s-au botezat şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete. (Fapte 2,14.36-41)

Citit prin prisma Evangheliei acestei duminici, fragmentul din cartea Faptele Apostolilor care relatează rezultatul răsunător al predicii sfântului Petru din ziua de Rusalii capătă valenţe cu totul originale. Într-adevăr, Duhul Sfânt, coborât asupra apostolilor, le-a dat forţa şi curajul necesar de a ieşi din încăperea în care se încuiaseră spre a vesti lumii victoria lui Isus asupra morţii. Dar, în întrebarea adresată apostolilor: Fraţilor, ce trebuie să facem? nu recunoaştem noi oare răspunsul la glasul Celui care îl cheamă pe fiecare pe nume; în primirea primirea cuvântului şi a botezului nu recunoaştem noi oare angajarea de a-L urma pe Păstorul cel Bun; în numărul mare de suflete (trei mii) care s-a adăugat la nucleul Comunităţii primare, nu recunoaştem noi oare creşterea Poporului lui Dumnezeu? Cu alte cuvinte, în episodul relatat în această duminică suntem invitaţi să întrezărim lucrarea de învierea a lui Isus Cristos în Biserică şi prin Biserică sub acţiunea Duhului Sfânt. Şi această lucrarea nu s-a epuizat atunci. Ea continuă şi astăzi, iar textele citite ne educă privirea să o descoperim la fel de vie şi de puternică. Mai mult, ea ne cere să învăţăm să auzim glasul Bunului Păstor şi să-L urmăm spre mântuirea la care El ne conduce.