Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a IV-a după Rusalii
Evanghelia: Matei 8,5-13
Apostolul: Romani 6,18-23

Matei 8,5-13

Pe când intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaș, rugându-L, Și zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. Și i-a zis Isus: Venind, îl voi vindeca. Dar sutașul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci numai zi cu cuvântul și se va vindeca sluga mea. Că și eu sunt om sub stăpânirea altora și am sub mine ostași și-i spun acestuia: Du-te, și se duce; și celuilalt: Vino, și vine; și slugii mele: Fă aceasta, și face. Auzind, Isus S-a minunat și a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credință. Și zic vouă că mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov în împărăția cerurilor. Iar fiii împărăției vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Și a zis Isus sutașului: Du-te, fie ție după cum ai crezut. Și s-a însănătoșit sluga lui în ceasul acela.

 

Autori

pr. George Dimopoulos
pr. Gheorghe Neamțiu
pr. Ilie Cleopa
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Visarion Iugulescu
pr. Vasile Rob
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Mihai Tegzeș
PF Daniel Ciobotea

 

* * *

 

Credința unui sutaș

Autor: pr. George Dimopoulos
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Această persoană care vine la Cristos în lectura evanghelică de astăzi nu este un om simplu, fără educație. Dimpotrivă, este un om important, cu o autoritate considerabilă. Este un sutaș, un reprezentant al gloriosului imperiu roman. Sfântul Marcu, deși a scris această Evanghelie în greacă, a redactat-o fără îndoială în Roma, păstrând cuvântul latin “centurion”. Istoria ne spune că Roma era dură în special cu popoarele cucerite care căutau să își recâștige libertatea pierdută. Ne-am aștepta ca acest sutaș din Capernaum să fie extraordinar de crud. Dar nu era așa. Era un om amabil, cu sentimente, umil și pios. El și-a dat seama că convingerile religioase ale altora diferă de ale lui, și a acceptat aceasta, spre deosebire de fanaticii farisei care credeau că dețin întreg adevărul, excluzând pe oricine altcineva.

Sutașul avea o problemă gravă, care îl neliniștea mult. Care dintre noi, iubiții mei, nu avem probleme? Tocmai când viețile noastre par a fi caracterizate de pace și calm, deodată apare o durere, un izvor de tristețe, fericirea noastră pălind. Poate este vorba de o suferință a trupului, de una fizică adică. Mergem imediat la medic, și el ne internează. Medicii pun un diagnostic: boală gravă. Boala este incurabilă și nu există alt final decât moartea. Îmi amintesc că am luat masa la un moment dat cu un Episcop. Ne bucuram de mâncare, când Episcopul, care plesnea de sănătate, mi-a spus: “Am 62 de ani, dar mă simt ca unul de 18. În fiecare zi merg pe jos 8 kilometri”. După câteva zile a fost internat și a murit. Viața este plină de probleme. Ai grijă de copii, te sacrifici pentru binele lor. Speri să îi vezi într-o zi terminând facultatea, căsătorindu-se cu cine trebuie. Visezi multe despre cum va fi viitorul lor. Și deodată fiul dispare fără urme, asemenea fiului risipitor din Evanghelie. Săptămâna trecută am vizitat una dintre comunitățile pe care le-am păstorit de-a lungul timpului. Am aflat acolo despre un tânăr cu care stătusem de multe ori de vorbă, și care fugise la Hollywood, unde a fost înjunghiat mortal. Poliția i-a păstrat trupul mai bine de o lună, neștiind de unde vine și presupunând că părinții îl caută. Când am ajuns eu, săptămâna trecută, trupul neînsuflețit tocmai ajunsese acasă, și l-am înmormântat. Acestea sunt problemele vieții!

Problema sutașului era puțin diferită. Sluga sa era bolnavă, iar medicul și evanghelistul Luca ne spune că era pe patul de moarte: “Iar sluga unui sutaș, care era la el în cinste, fiind bolnavă era să moară” (Luca 7,2). Deși istoricii acelor vremuri ne spun că sclavii erau considerați a avea o valoare atât de mică încât carnea lor era dată ca hrană peștilor din lacurile imperiale; deși citim cum un unchi, al cărui nepot i s-a plâns că nu a văzut niciodată o vărsare de sânge, a ordonat imediat uciderea a șapte sclavi; în ciuda la toate acestea, noi vedem aici un sutaș care își iubea sclavul. Nu era un om crud. Chiar dacă nu era un evreu avea în sine ceea ce Sf. Pavel descrie în primele două capitole ale Epistolei către Romani: “Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceștia, neavând lege, își sunt loruși lege, Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conștiinței lor și prin judecățile lor, care îi învinovățesc sau îi și apără, în ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Isus Cristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor” (Romani 2,14-16). Acest centurion, această căpetenie romană, a ascultat glasul Dumnezeului cel mare și adevărat, Creatorul și Susținătorul lumii. Nu a contat pentru el faptul că sclavul său era sclav; era o ființă umană, icoană și imagine a lui Dumnezeu. “Și a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată fața pământului, așezând vremile cele de mai înainte rânduite și hotarele locuirii lor, ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi și L-ar găsi, deși nu e departe de fiecare dintre noi. Căci în El trăim și ne mișcăm și suntem, precum au zis și unii dintre poeții voștri: căci ai Lui neam și suntem” (Fapte 17,26-28). Astfel le vorbea Apostolul Pavel filozofilor din Atena.

După cum indică textul evanghelic, centurionul a fost întâi la medici, cheltuind o sumă importantă de bani, și totuși nu a obținut vindecarea pentru sluga sa bolnavă. Nu mai exista nici o speranță – în afară de Isus! Iubiți frați, cât de des Isus este ultima noastră speranță, când ar trebui de fapt să fie prima, cea mai mare, cea mai puternică speranță a noastră! Fără îndoială centurionul auzise despre, și poate chiar fusese martor la unele miracole și acte supranaturale ale Mântuitorului. Centurionul îl roagă pe Isus să poruncească de la distanță, cu încrederea că aceasta va aduce vindecare sclavului său. Cu uimire Isus admiră credința centurionului, spunând: “Nici în Israel n-am aflat atâta credință” (Luca 7,9). Dumnezeu este întotdeauna mulțumit de credința și faptele fiilor Săi atunci când acestea sunt în conformitate cu legea Sa morală. Sluga și-a redobândit sănătatea. “Și a zis Isus sutașului: Du-te, fie ție după cum ai crezut” (Matei 8,13). Sf. Marcu ne redă în Evanghelia sa cuvintele adresate de Isus discipolilor Săi înainte de Înălțarea Sa, cuvinte adresate tuturor celor care cred în El: “Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi. Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, Șerpi vor lua în mână și chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi își vor pune mâinile și se vor face sănătoși” (Marcu 16,15-18).

Istoricii ne spun că atunci când Alexandru cel Mare cucerea un oraș, aprindea un foc mare. Toți cei care i se supuneau înainte ca acel foc să se stingă nu aveau de ce să se teamă. Nu urmau să fie omorâți sau făcuți sclavi; erau eliberați. În urmă cu 2000 de ani, Isus Cristos a aprins un foc pe acest pământ. Flăcările lui de învățătură evanghelică sunt răspândite în lumea întreagă. Toți cei care vin la Domnul Isus înainte ca flacăra vieții lor să se stingă, nu au de ce să se teamă; vor fi binecuvântați și fericiți. Vor auzi cuvintele Domnului Isus: “Fie ție după cum ai crezut”.

 

* * *

 

Doamne, nu sunt vrednic

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața creștină

“Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperemântul meu,
ci spune doar un cuvânt și se va vindeca sluga mea.”
(Matei VIII, 8)

Dacă suntem cu luare aminte la felul de a vorbi și de a se comporta al oamenilor cu care venim în contact, putem descoperi destul de ușor nota lor dominantă, caracteristică; iar din această notă putem deduce întreaga lor purtare. Dacă bunăoară nota caracteristică a cuiva este egoismul, ne putem face o idee aproximativă asupra felului cum se poartă el în familie și societate, cu cei mici și cu cei mari, cu bogații și cu cei nevoiași. Și nu ne vom mira dacă vom auzi că este capricios, zgârcit, înfumurat, dur, vanitos, deoarece toate aceste scăderi sunt fiice ale egoismului. Dacă însă nota dominantă a cuiva este un nobil dezinteres, putem presupune fără teama de a greși că respectivul va trece printre semeni ca un înger bun, blând, răbdător, prevenitor, delicat, totdeauna disponibil, gata de a se dărui. De aici nevoia de a ne cunoaște bine pe noi înșine, atât în ce privește slăbiciunile, cât și în ce privește înclinațiile spre virtute, pentru a le birui pe cele dintâi și a le cultiva pe cele din urmă; ceea ce nu vom izbuti decât printr-o sinceritate cu noi înșine și printr-o continuă strădanie, unită cu rugăciune și susținută de primenirea în baia pocăinței și nutrirea cu Pâinea Vieții.

1. Meditând asupra scenei la care am asistat astăzi, ascultând fragmentul evanghelic citit, constatăm că nota dominantă a sutașului păgân este profunda sa smerenie, din care răsare, luminoasă, credința sa uimitoare, după cum din sămânță răsare floarea aducătoare de rod.

Sutașul era în slujba lui Irod Antipa, cel care îl decapitase pe Ioan Botezătorul. El avea în subordine o sută de ostași – de unde și numele -, precum și slujitori, sclavi, după obiceiul de pe atunci. Dar, din Evanghelie reiese că se purta delicat și cu inimă față de supuși. I s-a întâmplat, însă, că i s-a îmbolnăvit un servitor pe care îl iubea, ba chiar îl “cinstea”, și aceasta o făcea nu numai din interes, fapt dovedit de demersul său îndrăzneț pe care îl face pentru el la Isus. Era deci milos și generos.

După cum reiese din textul paralel al Sfântului evanghelist Luca (VII, 1-10), sutașul, deși avea o poziție înaltă, fiind păgân și știind despre Isus că este evreu nu se simțea vrednic să meargă personal la Isus ca să-L roage pentru servitorul bolnav. De aceea s-a adresat bătrânilor din Capernaum, rugându-i să se interpună pentru el. Și aceștia – spune evanghelistul -, “venind la Isus L-au rugat stăruitor” să-i împlinească ruga, “căci” – motivau ei – “iubește neamul nostru, și sinagoga el ne-a zidit-o”. Ce suflet ales, nobil! Model de smerenie! Deși le făcuse evreilor un dar atât de prețios, el nu se simțea vrednic să apară în fața lui Isus.

Dar ceea ce urmează ne uimește și mai mult! Când Isus ajunse aproape de locuința sutașului, acesta trimise întru întâmpinarea lui Isus niște prieteni ca să-L roage în numele său: “Doamne, nu te osteni, căci nu sunt vrednic să intri sub acoperemântul meu (…)”. Câtă modestie, câtă finețe de tact izvorăște din smerenia acestui păgân. El știa că evreii nu intrau în casele păgânilor, ca să nu se pângărească; de aceea el nu voia ca Isus să aibă neplăceri cu propriii coreligionari din pricina ajutorului pentru care apelase la El, sau ca fapta lui Isus să fie greșit tălmăcită. Această sinceră mărturisire a propriei nevrednicii, pe de o parte, și delicatețea și respectul pentru sentimentele religioase ale evreilor, pe de altă parte, sunt o splendidă dovadă a profundei smerenii ce îl însuflețea pe acest păgân.

2. Dar acolo unde este smerenie, încolțesc și se dezvoltă toate celelalte virtuți. De aceea, profundei smerenii a sutașului îi corespunde o tot atât de profundă credință. Smerenia și credința sunt în strânsă corelație. Cu cât se adâncește una, cu atât se dezvoltă și se întărește cealaltă.

Fără îndoială, Providența este aceea care l-a condus pe sutaș în Țara Sfântă și l-a făcut să recunoască, cu bunul simț, că credința evreilor într-un singur Dumnezeu, care a zidit toate și căruia toate trebuie să I se supună, este neasemuit mai înaltă decât credința sa păgână. Smerenia l-a făcut să vadă că evreii erau pe calea cea adevărată pe când ei, păgânii, orbecăiau în întuneric. De aceea el nu se sfiește să recunoască printr-un gest public acest adevăr, construindu-le evreilor din Capernaum o sinagogă.

Smerenia însă l-a condus pe sutaș nu numai la credința în unicul Dumnezeu adevărat, ci și la credința în divinitatea lui Isus. Din tot ce auzise despre învățătura și minunile ce le făcea Isus, sutașul a tras concluzia că în acest trimis al Cerului sălășluia puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu; și această convingere și-a arătat-o prin mesajul trimis lui Isus, mesaj ce-l uimește până și pe Isus: “Doamne, nu te osteni – îl roagă sutașul prin trimișii săi -, căci nu sunt vrednic să intri sub acoperemântul meu; pentru aceea nici pe mine nu m-am socotit vrednic să vin la Tine, ci zi numai un cuvânt, și se va vindeca sluga mea. Căci și eu sunt om rânduit sub ascultare; având soldați sub ascultare, și zic acestuia: «Mergi», și merge, iar altuia: «Vino», și vine, iar servitorului: «Fă cutare lucru», și face” (Luca VII, 6-8). Ca și cum I-ar fi spus lui Isus: Tu ai dovedit, de atâtea ori, că de cuvântul Tău ascultă toate puterile firii, așa cum slugile mele ascultă de cuvântul meu. Precum Dumnezeu nu are nevoie să meargă la căpătâiul bolnavului ca să-l vindece, tot astfel și Tu care lucrezi cu puterea Lui nu ai nevoie să vii la căpătâiul slugii mele, căci cuvântul Tău, spus fie și din depărtare, este de ajuns ca să-mi vindece sluga.

Ce sublimă credință! O credință ce stârnește uimirea și lauda lui Isus. De atâta vreme Isus predica și făcea minuni printre evrei. Unii dintre ei au aflat învățătura lui ca nemaiauzită, frumoasă și mângâietoare; alții, ucenicii săi, au recunoscut în El, prin semnele ce le făcea, pe Mesia cel așteptat, dar nici unul din ei nu s-a ridicat la înălțimea credinței mărturisită atât de spontan și ferm de acest sutaș păgân. De aceea, Isus, “auzind aceasta, s-a mirat și a zis celor ce veneau după dânsul: «Vă zic: nici în Israil nu am aflat atâta credință. Și vă zic că mulți vor veni de la Apus și de la Răsărit și se vor odihni cu Avraam și cu Isac și cu Iacob în împărăția cerurilor; iar fiii împărăției se vor arunca în întunericul cel mai dinafară: acolo va fi plâns și scrâșnirea dinților». Și a zis sutașului: «mergi, și precum ai crezut să-ți fie». Și s-a vindecat sluga lui în același ceas” (Matei VIII, 10-13).

Isus deci nu numai că răsplătește prompt credința sutașului, vindecându-i servitorul, cu cuvântul și de la distanță ci, în mod indirect, prin reflecția pe care o face, îl consideră pe acest păgân credincios ca pe unul care deschide șirul mulțimilor de păgâni care se vor mântui primind solia Evangheliei. După cei trei magi de la Răsărit, sutașul va intra cel dintâi în Împărăția Cerurilor. El a primit, drept răsplată pentru credința sa, nu numai vindecarea servitorului, ci și sfințirea propriului suflet.

Iubiții mei, să ne stea mereu vie în suflet pilda luminoasă a acestui om de aur, pildă de smerenie și credință. Ca și el, să ne adâncim tot mai mult smerenia, spre a crește tot mai mult în credință. Dar ce este smerenia? Este recunoașterea adevărului fundamental că noi înșine nu suntem decât pornire spre rău, spre păcat, și că tot ce avem bun în noi este un dar al lui Dumnezeu, bun pe care trebuie să-l fructificăm spre slava Lui și sfințirea noastră și a semenilor; este recunoașterea că noi, cu propriile puteri, nu putem face nimic pentru mântuirea noastră și, în consecință, avem o permanentă nevoie de harul Său pe care trebuie să-l cerem neîncetat, cu încrederea sutașului.

Atât de mult dorește Sfânta Biserică să ne sădească în inimă sentimentul de adâncă smerenie și de neclintită credință a sutașului, încât în Liturghia de rit latin ea pune pe buzele credinciosului în momentul cuminecării cuvintele ce se desprinseseră odinioară de pe buzele sutașului, doar puțin modificate: “Doamne – sună această rugăciune – nu sunt vrednic să intri sub acoperemântul meu, ci zi numai un cuvânt și se va tămădui sufletul meu”. Prin această scurtă invocare, Biserica dorește să ne considerăm nevrednici de darul sălășluirii lui Cristos în noi și să ne încredem în nemărginita Sa putere care, chiar și numai cu cuvântul, ne poate sfinți sufletul.

Să rostim și noi această rugăciune, atât de frumoasă și plăcută Domnului, și s-o rostim nu numai când ne împărtășim cu trupul și sângele Domnului, ci și atunci când, neputând asista la Sfânta Jertfă Euharistică, sau neputându-ne împărtăși, nutrim totuși dorința fierbinte de a-L primi în suflet în mod spiritual, de a ne uni cu El, ca să ne vindece de slăbiciuni sau porniri rele, ca să ne purifice inima cuprinsă de griji și neliniști, de tristețe ori descurajare. “Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperemântul meu, ci spune doar un cuvânt și se va tămădui sufletul meu”. Amin.

 

* * *

 

Despre puterea rugăciunii pentru aproapele

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Și a zis Iisus sutașului: Du-te! Fie ție după cum ai crezut (Matei 8, 13)

Iubiți credincioși,

În Sfînta Evanghelie de astăzi se arată cum a vindecat Mîntuitorul pe sluga greu bolnavă a unui conducător de oști roman care locuia în Capernaum, un mic oraș de lîngă Marea Galileei. Minunea aceasta însă are cîteva caracteristici aparte. Ea s-a săvîrșit datorită credinței dregătorului roman păgîn, care se închina la idoli. Apoi poate și sluga lui, care zăcea în casă bolnav, era tot păgîn, deci străin de Legea Vechiului Testament. De asemenea vedem că Mîntuitorul vindecă bolnavul de la distanță, fără să fie adus de față, ceea ce mai rar se întîmplă. Multora le poruncea pentru bolnav: Aduceți-l aici la Mine! Iar pe alții îi întreba: Crezi că pot să fac Eu aceasta? Și dacă bolnavul sau părinții și însoțitorii lui mărturiseau cu tărie credința în minunile lui Dumnezeu, îndată minunea se săvîrșea și bolnavul se făcea sănătos de orice boală era cuprins.

Pe sutașul roman nu l-a întrebat, însă, de crede în dumnezeirea lui Hristos, căci îi cunoștea credința inimii. Ba nici nu l-a așteptat să-i spună ce dorește. Ci îndată ce sutașul s-a apropiat de El și I-a zis: Doamne, sluga mea zace în casă slăbănog, cumplit chinuindu-se; Mîntuitorul, cu multă blîndețe, i-a zis: Venind, Îl voi vindeca (Matei 8, 6-7). Dar sutașul, pe lîngă credință mare, avea și multă smerenie. De aceea răspunde: Doamne, nu sînt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci numai zi cu cuvîntul și se va vindeca sluga mea! Auzind aceasta Iisus Hristos, S-a minunat de credința sutașului și a zis: Adevăr grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atîta credință! De aceea vă spun că mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov în Împărăția Cerurilor. Iar fiii împărăției vor merge în întunericul cel mai dinafară; acolo va fi plîngerea și scrîșnirea dinților. Apoi i-a zis sutașului: Du-te, și după cum ai crezut, fie ție! Și s-a făcut sănătos sluga lui în ceasul acela (Matei 8, 7-13).

Vedeți credință la un om păgîn? Vedeți cît poate credința curată unită cu smerenia? Amîndouă la un loc fac adevărate minuni. Credința pogoară harul asupra aceluia ce se roagă și smerenia îi deschide inima. Vedeți leacul prin care se poate vindeca lumea? Credința și smerenia. Că dacă omul a decăzut moral atît de mult, este numai din cauză că s-a depărtat de Dumnezeu și de smerenie. Necredința în Dumnezeu și mîndria au adus ființa umană în starea în care se găsește astăzi. Vedeți care este calea cea scurtă și mai sigură a mîntuirii noastre?

Credința și smerenia! Credința că Dumnezeu există și are milă de lumea pe care a creat-o, de fiecare dintre noi, și în același timp, smerenia sinceră, mărturisită că nu sîntem vrednici să intre Hristos în casa și în inima noastră din cauza mulțimii păcatelor pe care le-am făcut. Iată leacul care poate vindeca omul de astăzi. Să creadă cu tărie și dreaptă credință în Iisus Hristos și să se socotească cel mai păcătos de pe pămînt.

Zicea sutașul roman către Hristos: Nu sînt vrednic să intri sub acoperișul meu, ca să ne învețe și pe noi creștinii de azi cum să ne apropiem de El. Cum să ne apropiem de rugăciune, de Sfînta Biserică, de cele sfinte din Altar, de Sfînta Scriptură și mai ales de Sfînta Împărtășanie. Căci dacă ne rugăm lui Dumnezeu fără frică și cutremur, dacă intrăm în biserică cu nepăsare și răutate în inimă, dacă citim Sfînta Scriptură cu mîndrie și cu duh de iscodire, toate ne sînt spre păcat; căci ne lipsesc cele două virtuți amintite mai sus – credința tare și smerenia. Aceeași osîndă ne așteaptă dacă ne apropiem de Trupul și Sîngele lui Hristos nevrednici, nepocăiți, cu păcate nespovedite, certați cu aproapele nostru sau cu canonul neîmplinit.

Vedeți că acest om, păgîn după credință, avea inimă de creștin după faptă. Necreștin fiind, era mai credincios ca iudeii de odinioară și ca mulți creștini din zilele noastre. De aceea Mîntuitorul îl laudă în public, zicînd: Adevăr grăiesc vouă, că nici în Israel n-am găsit atîta credință! Nu numai între evrei, dar nici între creștinii de astăzi nu se găsesc oameni cu mai multă credință ca acest sutaș. Credința și smerenia lui l-a mîntuit, i-a vindecat sluga și l-a făcut nemuritor.

Iubiți credincioși,

Nu de mult am avut ocazia să discut cu niște oameni rătăciți de la dreapta credință. Printre altele ei susțineau despre copiii mici că nu pot fi botezați pentru că, ziceau ei, copiii mici nu au credință. Nu pot fi botezați spuneau ei, deoarece Mîntuitorul a zis către Apostoli cînd i-a trimis la propovăduire: Cel ce va crede și se va boteza, se va mîntui; iar cel ce nu va crede se va osîndi (Marcu 16, 16).

Avînd în vedere că acești oameni rătăciți de la adevăr pe mulți îi înșeală cu cuvintele lor greșite, m-am gîndit ca în predica de azi să arăt că nu numai credința personală în Dumnezeu aduce mîntuire și folos, ci și credința celor din jur poate vindeca, ierta păcatele altora și poate chiar sfinți pe alții și învia din morți. Așa de exemplu vedem în Legea Veche, că prin credința lui Iosua a lui Navi, Dumnezeu a oprit apele Iordanului pînă ce a trecut tot poporul și preoții cu sicriul Legii darului (Iosua Navi 3, 11-17; 4, 16-23). Și tot cu credința sa a oprit soarele și luna din mersul lor pe cer pînă ce a bătut pe vrăjmașii săi (Iosua Navi 10, 10-14). Tot așa prin credința lui Ghedeon, cei trei sute de ostași au biruit pe Madianiți (Judecători 7, 16-25). Prin credința unei văduve sărace marele Prooroc Ilie a înviat pe fiul ei (III Regi 17, 20-22), iar prin credința Sunamitencei, Elisei proorocul a înviat pe fiul ei (IV Regi 4, 30-36).

În Legea Nouă, Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a făcut multe și mari minuni prin credința unora asupra altora. Așa vedem minunea pe care ne-o arată Sfînta Evanghelie de azi, cum Mîntuitorul, prin credința cea mare și tare a sutașului, a vindecat de la distanță pe sluga sa (Matei 8, 13). Altă dată prin credința neîndoielnică a patru oameni ce purtau pe slăbănogul din Capernaum, Hristos a vindecat și a iertat păcatele celui purtat de ei, poruncindu-i să-și ia patul și să meargă la casa sa (Matei 9, 2-6). Prin credința lui Iair, Mîntuitorul a înviat pe fiica sa (Marcu 5, 36-43). Prin credința femeii Cananeence, Domnul a vindecat de duh necurat pe fiica sa (Matei 15, 22-28). Prin credința Martei și Mariei, surorile lui Lazăr, Mîntuitorul a înviat pe fratele lor mort de patru zile, căci ziceau cu credință: Doamne, dacă ai fi fost aici, nu ar fi murit fratele nostru (Ioan 11, 21). Iarăși, vedem că pentru credința tatălui său, Mîntuitorul a vindecat pe tînărul lunatic (Matei 17, 18). Dar nu numai vindecare și înviere din morți poate face cineva prin credința altora, ci și sfințire, după mărturia marelui Apostol Pavel care a zis: Se sfințește bărbatul necredincios prin femeia credincioasă (I Corinteni 7, 14).

Așadar, frații mei, dacă cineva vă spune că pruncii nu se pot boteza deoarece nu au credință, voi le spuneți că ei cu adevărat nu au credință, dar la botez se sfințesc prin credința părinților lor și a nașilor de la botez care mărturisesc credința în locul pruncului celui ce se botează. Nașii de la botez sînt părinții spirituali ai pruncului care se naște la o viață nouă în Duhul Sfînt, așa cum părinții trupești l-au născut pe el trupește. Totodată nașii sînt și garanți în fața lui Dumnezeu și a Bisericii Sale că fiul duhovnicesc va fi crescut în credința ortodoxă și va fi un om credincios.

Dacă cel rătăcit de la adevăr va zice că nu știe copilul cînd îl botezi, și deci nu este voia lui liberă a se boteza, la aceasta să se răspundă că botezul Legii Noi, adică botezul creștin prin apă și prin Duh poruncit de Domnul (Ioan 3, 5) a înlocuit botezul Legii Vechi, adică tăierea împrejur, despre care mărturisește Sfîntul Apostol Pavel, zicînd: În Hristos ați și fost tăiați împrejur, cu tăiere nefăcută de mînă, prin dezbrăcarea de trupul păcatelor cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos, îngropați fiind cu El prin Botez (Coloseni 2, 11-12).

După cum tăierea împrejur în Legea Veche se făcea la opt zile după nașterea pruncului și după cum Isaac s-a tăiat împrejur după opt zile, nu cu voia, ci cu știrea lui, căci era numai de opt zile (Facere 17, 10-14; Levitic 12, 3), așa și pruncul în Legea Harului nu știe cînd a fost botezat. Dar prin mărturia preotului care l-a botezat, a părinților și a nașilor care mărturisesc credința în locul lui, se face valabilă Taina Botezului, deoarece pe mărturia a doi sau trei martori se va rezema tot cuvîntul (Ioan 5, 32; II Corinteni 13, 1; I Timotei 5, 19).

Cît despre vindecarea bolnavilor și pocăința multor păcătoși prin credința și stăruința rudelor, este de ajuns să ne gîndim la atîtea fapte minunate din zilele noastre. Cîți creștini nu se roagă acasă și la biserică pentru cei dragi ai lor stăpîniți de beție, desfrîu și necredință? Dumnezeu văzînd lacrimile, rugăciunea și credința lor, întoarce la credință și pocăință pe soții și fiii stăpîniți de păcate. Aceleași minuni se săvîrșesc și cu rudele care fac Sfîntul Maslu pentru bolnavii lor din spitale, ce nu pot fi de față și cu darul lui Hristos li se ușurează durerea sau se vindecă deplin. Cîți nu se roagă lui Dumnezeu pentru cei din călătorii, pentru cei din primejdie, pentru cei amenințați cu moartea și pentru cei din examen? Datorită credinței, rugăciunilor, Mîntuitorul ajută și salvează pe cei din primejdie și împlinește cererea credincioșilor noștri.

Dar și slujitorii Bisericii noastre se roagă la Sfîntul Altar pentru vii și morți, pentru tot felul de necazuri, boli, secetă și neînțelegeri de familie. Credința lor și harul Duhului Sfînt, pe mulți bolnavi îi vindecă, pe cei certați îi împacă, ploile adapă pămîntul lovit de secetă, cei robiți de patimi se întorc la pocăință și multe suflete ale celor răposați în păcate sînt salvate din muncile iadului. Toate acestea sînt adevărate minuni ale credinței slujitorilor și credincioșilor noștri, care, în numele dragostei creștine, se roagă lui Dumnezeu pentru fiii sufletești ai Bisericii Ortodoxe, pentru ajutorul și mîntuirea tuturor.

Să vă relatez un caz adevărat din zilele noastre, ca să vedeți cum o femeie credincioasă, datorită credinței ei, și-a salvat copilul de la moarte și soțul de la necredință și ucidere.

O femeie de curînd căsătorită a rămas însărcinată. Soțul ei însă nu voia nicidecum copilul. Femeia a cerut sfatul duhovnicului care i-a spus: “Chiar dacă te va lăsa sau te amenință, să nu ucizi copilul. Mai bine sacrifică-te și dă-ți viața pentru copil și vei fi numărată în rîndul mucenicelor, decît să-l ucizi și să fii chinuită în iad ucigaș. Roagă-te cu credință lui Dumnezeu pentru soțul tău și cred că-l va îmblînzi mila Lui”.

Rugîndu-se mult cu post și lacrimi într-o noapte femeia a adormit puțin și a avut un vis înfricoșat. Se vedea că mergea singură pe o vale de munte. Pe marginea drumului din dreapta a văzut copaci mari încinși de foc și cîte o femeie ce făcuse avorturi legată de trunchiul lor, iar vulturi cu gheare și cioc de foc veneau și le mîncat pieptul. În stînga drumului, iarăși, copaci aprinși și femei ucigașe de prunci legate cu funii de ei, iar șerpi fioroși le sugeau sînii.

Plîngînd de spaimă, a văzut un tînăr frumos venind spre ea și l-a întrebat: “Doamne, tu ești Mîntuitorul Hristos?” Iar el i-a răspuns: “Nu sînt Hristos, ci sînt sluga Lui și îngerul tău păzitor, care pururea te păzesc în această viață și am venit să te scot de aici. Și l-a întrebat femeia: “care este păcatul acestor femei ce se chinuiesc așa de cumplit, legate de copacii încinși de foc?” Iar îngerul i-a răspuns: “Aceste femei au ucis copiii lor în pîntece și n-au vrut să-i nască după porunca lui Dumnezeu. De aceea așa se vor chinui în veci. Iată, aici aveai să te chinui și tu, dacă ascultai pe bărbatul tău și-ți avortai copilul…”.

Deșteptîndu-se din somn cuprinsă de spaimă, femeia a spus toate cele văzute soțului ei. Iar el, mișcat de Duhul Sfînt, i-a cerut iertare, făgăduind că niciodată nu o va mai sili la acest păcat cumplit. Apoi a cerut să fie dus și el la preot să-și mărturisească păcatele. Și așa credința femeii a salvat și copilul și soțul de la pierzare.

Iubiți credincioși,

Să cerem de la bunul nostru Mîntuitor să ne dea și nouă credința sutașului roman din Evanghelia de astăzi. Credința și smerenia lui, ca și dragostea lui pentru sluga bolnavă, sînt virtuți care lipsesc multor creștini din zilele noastre. Să cerem de la Dumnezeu în rugăciunile noastre mai multă credință și toate virtuțile părinților noștri, care ne-au născut și crescut. Oare de cîte ori s-au rugat și s-au jertfit pentru noi tata și mama? Oare nu credința lor curată și lacrimile lor ne-au făcut de atîtea ori sănătoși, ne-au ajutat în necazurile vieții, ne-au întărit în credință și ne-au ținut aproape de Hristos?

Să facem deci și noi ce au făcut părinții și sfinții noștri. Să le imităm viața, credința, smerenia, răbdarea și jertfa lor. Să ne rugăm cu credință tare în Dumnezeu pentru toată lumea, începînd cu cei din casa noastră. Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ca fiii și rudele noastre să aibă credință tare și curată, să vină la biserică regulat, să se ferească de secte și păcate, să se vindece de boli sufletești și trupești și să urmeze în toate lui Hristos.

Să ne rugăm pentru întărirea dreptei credințe și a unității creștine în lume. Să ne rugăm cu credință pentru cei bolnavi care suferă greu și așteaptă rugăciunea și mîngîierea noastră. Să ne rugăm pentru săraci, pentru orfani, pentru toți oamenii și pentru credința și dragostea noastră îi va milui Dumnezeu. Iar Dumnezeul dragostei, al milostivirii și al iubirii de oameni va primi rugăciunea și credința noastră, va intra în casele și inimile noastre, va întări credința și pacea în lume, va vindeca și va alina suferințele noastre sufletești și trupești, va binecuvînta pămîntul cu ploaie timpurie și tîrzie, va ajuta pe cei pentru care ne rugăm, ne va ierta și nouă păcatele și va mîntui în dar sufletele noastre. Amin.

 

* * *

 

Vindecarea slugii sutașului

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Textul Evangheliei din duminica de astăzi ne amintește de o stare socială din vechime, care a înjosit multă vreme demnitatea umană și care este condamnată de toate legile omenești. Este vorba de sclavie sau de robie.

Pe vremuri, un rob sau o slugă nu era prețuită ca o ființă omenească, ci era înjosită și complet la discreția stăpânului care avea drept de viață și de moarte asupra ei.

Isus vindecă pe sclavul sau robul unui sutaș păgân, adică al unui ofițer din armata romană, la cererea stăruitoare a acestuia.

Faptul că, deși era un ofițer superior și străin de neamul iudeilor, poartă de grijă slugii sale, arată respect și smerenie față de Isus și față de neamul iudeilor, dovedește că sufletul său depășea asprimea orânduirii sociale a sclaviei, că nu era robit prejudecăților sociale ale vremii. Sutașului i se face milă de suferințele slugii sale, și are milă pentru un suflet necăjit de slugă, care nu are alt sprijin decât bunătatea inimii omenești.

Fapta de iubire a sutașului este vrednică de luat în seamă, mai ales că acesta a fost pătruns de adevărul că are înaintea lui pe Domnul și făcătorul firii, înaintea căruia se pleacă și pe care îl ascultă toate puterile cerești, așa cum îl ascultă și pe el – sutașul – cei ce stau sub a lui stăpânire. Credința sutașului este mare și puternică și îmbrăcată în veșmântul smereniei, când a cerut ajutorul lui Isus, Învățătorul care vindeca multe boli și neputințe în popor: “Doamne, slujitorul meu zace neputincios.

- Voi veni și-l voi vindeca”, a răspuns de îndată Domnul Hristos.

Atunci, o rază de lumină a credinței și smereniei a strălucit în inima sutașului și a zis: “Doamne, nu sunt vrednic de cinstea de a-mi trece pragul casei mele. Sunt păgân, sunt păcătos, nu merit atâta osteneală. Putere ai să poruncești, precum am și eu autoritate peste oștenii mei”. În aceeași clipă, de pe buzele Mântuitorului au răsunat cuvinte de negrăită laudă la adresa sutașului păgân, cum nu le-a auzit nimeni dintre fiii poporului ales: “Nici în Israel n-am aflat atâta credință… Mergi și să-ți fie precum ai crezut!” Evanghelia se încheie cu mărturia că puterea Fiului lui Dumnezeu a lucrat când i-a spus sutașului: “Du-te, fie ție după cum ai crezut. Și s-a însănătoșit sluga lui din ceasul acela” (Mat. 8, 13). Cunoscând conținutul, să ne întrebăm: ce învățăm din această pericopă evanghelică, ce mesaj ne trimite peste veacuri nouă, creștinilor de astăzi? Din Sf. Evanghelie de azi învățăm despre trei lucruri foarte importante pentru noi și a noastră mântuire: iubire, smerenie și credință.

Iubirea este porunca supremă și legea fundamentală a creștinismului. Dumnezeu este iubire. Din El izvorăște adevărata iubire și la El trebuie să ajungă orice iubire. Credința, mântuirea lumii sunt dovezi nezdruncinate ale iubirii nemărginite și necuprinse a lui Dumnezeu. Omul este creat din iubire și nu poate trăi fericit fără iubire. Cu drept cuvânt se spune că sufletul omului este atât de mare cât este și iubirea lui. Sfinții Părinți numesc iubirea regina tuturor faptelor bune și că ea trebuie îndreptată către orice om, ori de ce neam, credință, stare socială, culoare ar fi el.

Cel ce face bine aproapelui, ba mai mult, îi face bine aceluia căruia nu ar fi vrednic de o astfel de iubire, imită pe Dumnezeu, care nu face deosebire între oameni, buni sau răi, între grâu și neghină până la seceriș. Porunca iubirii aproapelui rămâne obligatorie cât va fi lumea. Ba ea va fi valabilă și în împărăția de dincolo de veac. Căci în vreme ce credința se va sfârși, iar nădejdea va face loc vederii lucrurilor nădăjduite, dragostea va rămâne. “Dragostea nu va pieri niciodată” (I Cor. 13, 8). Mai mult decât atât, Isus a făcut din porunca iubirii testamentul Său, zicând: “Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unii pe alții!” (Ioan 15, 22). Dragostea după cuvântul Mântuitorului satură pe cel flămând, adapă pe cel însetat, găzduiește pe cel străin, îmbracă pe cel gol, îngrijește pe cel bolnav și mângâie și ajută pe cel în necaz. Într-adevăr, un dram de iubire este greu de cântărit. Căci creștinul pătruns de dragoste nu supără sub nici o formă pe aproapele său; dragostea nu îngăduie să facem rău aproapelui, nu asuprește pe nimeni, nu insultă, nu minte, nu înșeală, îndelung rabdă, se milostivește (I Cor. 13, 4-6).

În lumina învățăturii Evangheliei, Dumnezeu nu sălășluiește numai în ceruri sau pe masa sfintelor altare, în taina Sf.

Euharistii, ci poate fi descoperit în persoana fiecărui om în nevoi, necaz, primejdie. Așadar, Isus așteaptă iubirea noastră la un colț de stradă, pe un pat de spital, într-un azil de bătrâni, într-o casă de orfani, în casa unor vecini care plâng și n-are cine-i ajuta.

Milostivii credincioși, care împart pâinea lor cu cei ce duc lipsă sau zac neputincioși în boală, și mângâie pe cei cu inimi îndurerate sunt “slujitori” ai lui Dumnezeu, îmbrăcați în haine de lucru. “Omule, zice Sf. Ioan Gură de Aur, de nu-i dai astăzi nimic lui Hristos, dincolo El nu va avea trebuință de tine. Aici flămânzește El, aici însetează. Isus însetează după mântuirea ta.

De aceea vine El ca un cerșetor, de aceea umblă gol. Prin aceasta Dumnezeu vrea să-ți dăruiască împărăția; nu-L trece cu vederea”.

“Învățați-vă de la Mine, zice Mântuitorul, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihna sufletelor voastre” (Mat. 11, 29). Ca să înțelegem mai bine frumusețea acestei virtuți – smerenia – și trebuința ei, să ne aducem aminte că Fiul lui Dumnezeu s-a pogorât din cer ca să ne învețe nu numai prin cuvinte, dar mai ales prin faptele Sale. Sf. Vasile cel Mare zice: “De la naștere până la moarte a fost numai cale de umilință. A voit să fie tăiat împrejur, ca un păcătos, fuge în Egipt ca un fricos, se botează împreună cu păcătoșii și cu vameșii, asemuindu-se cu ei.

Când mai târziu voiau să-L cinstească și să-L facă rege, se retrage; dar când vreau să-L acopere de batjocuri, El se arată. Când îl lăudau oamenii, El poruncește să tacă, iar celor ce le făcea bine, le zicea să nu spună la nimeni. Spre sfârșitul vieții Sale s-a înjosit prin a spăla picioarele ucenicilor. Și ca o încoronare, a primit să moară pe Sfânta Cruce ca un făcător de rele”.

Sfinții Părinți se întreabă și tot ei ne dau răspunsul. Pentru ce era oare nevoie ca chiar pe lemnul crucii să fie răstignit? Și tot ei zic: Pentru ca să nu se înalțe nici un trup pe pământ. Omul este înclinat spre mântuire deșartă. Dar când știm că Fiul lui Dumnezeu s-a smerit, atunci ce să zic eu, care sunt praf și cenușă? Smerenia este cu adevărat o virtute creștinească, pe care n-a cunoscut-o nimeni înainte de Mântuitorul. Așa îi fericește Mântuitorul pe “cei săraci cu duhul”. Cei săraci cu duhul sunt cei smeriți care, oricâte fapte bune fac, se simt tot săraci sufletește și mereu caută să se îmbogățească. Puțin folositoare ne sunt faptele cele bune dacă sunt amestecate cu trufie. Păcatele sunt izvoare pentru alte păcate. Dar și faptele bune pot fi izvor de trufie, și ea se furișează în sânul oamenilor spre a-i pierde.

Sfinții Părinți zic: Smerenia este temelia sfințeniei (Ciprian); Ea este cea dintâi virtute creștinească (Ieronim); Este temelia și mama tuturor virtuților (Sf. Grigorie); Este rădăcina ce dă viață roadelor inimii creștine (Sf. Ioan Gură de Aur). Am avut noi smerenia sutașului? Credința este puternică și mare și îmbrăcată în haina smereniei. “Doamne, nu sunt vrednic, ci zi numai cu cuvântul și se va tămădui”. El credea că Mântuitorul este cel Atotputernic, Stăpânul cerului și al pământului. Este Atotștiutor, adică știa trecutul lui, știa ce-l aducea la El. El credea că este Atotvăzătorul, că o vedea pe sluga sutașului chinuindu-se. Oare Dumnezeu, care este însăși bunătatea, se va milostivi spre el? Sutașul face o comparație: “Eu sunt om sub stăpânirea altora și am sub mine ostași și-i spun acestuia: du-te, și se duce, și celuilalt, vino, și vine, și slugii mele: fă aceasta, și face”. Sutașul era convins și a mărturisit că moartea și viața, bolile și bucuriile sunt ca niște slugi supuse stăpânului, pe care el le conduce după voia sa. S-a mirat și Mântuitorul de o astfel de credință ca aceea a sutașului.

Precum fără ochi nu putem vedea lumea înconjurătoare, precum fără minte nu putem înțelege lucrurile din jur, spre a le pune spre folosul nostru, tot așa fără credință nu-l putem cunoaște pe Dumnezeu. Scopul principal al credinței este cunoașterea și mântuirea sufletului. Din Evanghelia de azi învățăm să așezăm în sufletul nostru cele trei virtuți principale: Iubirea, care rodește milă și răbdare; Smerenia, care te apropie de om și Credința, care te leagă de Dumnezeu. Amin.

 

* * *

 

Vindecarea slugii sutașului

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Frați creștini,

În Sf. Evanghelie de astăzi, observăm un lucru de mirare, că Mântuitorul lumii Domnul nostru Isus Hristos, în loc să-Și atribuie minunile pe care le săvârșea ca un Dumnezeu Atotputernic, le punea pe seama credinței oamenilor. El, puternic în fapte și cuvânt, dezleagă pe cei stăpâniți de duhuri necurate, vindecă pe cei bolnavi, înviază morții, poruncește mării și vânturilor, și toate acestea le atribuie numai credinței; “…. fie ție cum ai crezut” – zice sutașului care ceruse să-i vindece sluga bolnavă. El se miră de credința sutașului, zicând că nici în Israel n-a găsit atâta credință se miră de credința cananeencei zicând: “O, femeie, mare este credința ta”, pretutindeni vestește puterea și folosul credinței și lasă să se înțeleagă că nimic nu se poate refuza credinței. Pentru aceasta, să ascultăm cu luare aminte ca să putem înțelege mai bine efectele credinței în legătură cu mântuirea noastră.

Domnul nostru Isus Hristos se afla în al doilea an al vieții Sale publice. Toată lumea îl admira, chiar și păgânii. Învățătura Sa, deși era simplă, era încă luminoasă și rațională. Puterea Sa era supraomenească. El întindea mâna, rostea un cuvânt și marea cu vânturile ei îl ascultau. Peștii apelor, lepra frigurilor, paralizia, moartea se supuneau la gestul și la glasul Său. Dar, mai presus de toate, Isus era bun, milos către cei în suferință, îngăduitor cu cei slabi, milostiv cu cei săraci. Pentru toate acestea poporul Îl numea trimisul lui Dumnezeu – Mesia.

Păgânii îl priveau pe tânărul profet ca pe un om extraordinar, de la care se puteau aștepta minunile cele mai uimitoare. Așa vedem în Evanghelia de astăzi că un sutaș, un căpitan roman ce staționa în Capernaum cu oastea sa, apelează în mod public la Isus, cu gândul să-i vindece sluga care era grav bolnavă. Iată împrejurările acestui episod: Isus, după ce termină predica de pe munte, se sculă și trecu prin mijlocul mulțimii urmat de ucenicii Săi și intră în Capernaum.

Sutașul acesta, auzind că vine Domnul Hristos în Capernaum și știind câte minuni săvârșise, s-a adresat fruntașilor poporului evreu, ca să-L roage pe Isus să-i vindece servitorul. Aceștia au mers la Isus și-I ziseră: “Acest om merită să-i faci ce cere, căci el iubește neamul nostru și el a clădit și sinagoga noastră”.

Isus plecă împreună cu ei și, când era aproape de casa sutașului, acesta îi ieși înainte și-I zise: “Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci numai zi cu cuvântul și se va vindeca sluga mea. Că și eu sunt om sub stăpânirea altora și am sub mine ostași și-i spun acestuia: du-te, și se duce; și celuilalt: vino, și vine; și slugii mele: fă aceasta, și face”. Acest căpitan păgân, cu sinceritate și îndrăzneală militară, declară că nu se simte vrednic de a primi o personalitate așa de înaltă în casa sa. Smerenia acestui om era mare, dar și mai mare era credința lui. Din Sf. Evanghelie de astăzi este ușor a cunoaște fizionomia căpitanului din Capernaum. El este unul din acei păgâni care înțelege cu inima și adoră pe Dumnezeul lui Israel. Cu banii săi a zidit marea sinagogă din Capernaum, ceea ce dovedește că era bogat și vedem că-și întrebuința bogăția făcând multe milostenii, fapte rare pe atunci.

Din aceste fapte s-a născut în inima lui bunătatea către oameni. El iubește pe sclavul său și-l îngrijește la boală, în acele timpuri când alți păgâni îi priveau pe sclavi ca pe niște vite. Sutașul trebuie să-L fi cunoscut pe Mântuitorul cel puțin din auzite, căci aici, în Capernaum, unde locuia el, Isus tămăduise pe un îndrăcit, însănătoșise pe soacra lui Petru și vindecase pe toți bolnavii din cetate. Lumina lui Hristos, care-i orbise pe iudeii cei pizmași, luminase pe credinciosul păgân roman.

El crede în puterea Mântuitorului și recunoaște în El pe cel ce deține puterea dumnezeiască. De aceea, zice cu credință și hotărâre: “Eu nu sunt decât un ofițer sub stăpânire și, cu toate acestea, când zic unuia din oamenii mei: vino, el vine. Dar Tu, Doamne, ești Regele regilor, Împăratul întregului univers; bolile sunt supuse Ție și nu ai nevoie să fii de față ca să poruncești. Toată natura de la distanță Ți se supune.”

Smerenia acestui sutaș păgân încununează toate virtuțile. El se socotește un mare păcătos și, de aceea, se crede nevrednic a se prezenta în fața Mântuitorului. Isus admiră credința lui și-l laudă în public, zicând: “Amin, zic vouă, nici în Israel nu am aflat atâta credință.”

Mântuitorul admiră și laudă credința sutașului pentru ca să înfrunte pe evreii cei îngâmfați și să roșească de rușine, văzând cum credința păgânilor o întrece pe a lor. De aceea, cu această ocazie, El le mai zice: “Și zic vouă că mulți, de la răsărit și de la apus, vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isac și cu Iacov în Împărăția cerurilor. Iar fiii împărăției vor fi aruncați în întunericul cel mai dinafară.”

Iată cum Mântuitorul îi mustră pe necredincioșii evrei de atunci care nu voiau să creadă și să recunoască că El este Fiul lui Dumnezeu, că El este Mesia cel proorocit de proorocii lor. Un fapt vrednic de luat în seamă este acela că în Noul Testament ofițerii romani au jucat un rol onorabil. Astfel, pe Golgota, tot un sutaș păgân, mișcat de cele ce se petreceau atunci, când a fost răstignit Isus, văzând el cum soarele se întunecă, cum se cutremură pământul și pietrele se despică, cum fulgerele și trăznetele sfâșie văzduhul, iar morții din morminte înviază, acest sutaș numit Longhin a strigat plin de credință: “Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!”.

În Cezareea Palestinei, cel dintâi păgân care a fost întors la credință se Sf. Apostol Petru a fost tot un ofițer – centurionul Cornelie; despre el se spune că era evlavios, foarte milostiv și temător de Dumnezeu. Făcea multe milostenii și se ruga Domnului.

Pe Sf. Ap. Pavel de două ori l-a scăpat de la moarte un general numit Lisias și tot un căpitan păgân i-a scăpat viața când călătorea spre Italia, de aceea și consemnează el, zicând: “Am auzit și pe Mântuitorul nostru Isus Hristos în Evanghelia de astăzi cum a lăudat credința sutașului. El, dacă nu ar fi avut credință, smerenie și fapte bune, sluga lui care era grav bolnavă nu ar fi fost tămăduită. De aceea, credința este o virtute din cele mai mari, fără de care nu se poate mântui nimeni”.

Prin credință ne facem fii ai Împărăției cerului, prin credință facem faptele cele bune, cele sufletești și trupești. Credința ne face să iubim pe vrăjmașii noștri; credința ne face să urâm plăcerile lumești; credința ne face să ne rugăm lui Dumnezeu în suferințe, să răbdăm lipsuri și să alegem viața înfrânată. Credința ne face să spunem și altora despre Dumnezeu, despre viața veșnică și despre osândirea păcătoșilor în iad. Credința ne învață să fim smeriți, să fugim de slava deșartă, să fugim de oamenii gâlcevitori, invidioși și vicioși. Credința ne face să ne iubim unii pe alții, să avem o viață înfrânată, o pocăință sinceră cu lepădare de sine.

Noi, prin vechimea credinței noastre, prin nenumăratele binefaceri primite de la Dumnezeu, ne putem numi cu adevărat fiii Împărăției, dar să vedem dacă și viața și faptele noastre sunt la înălțimea credinței pe care o moștenim. Să vedem dacă viața noastră se potrivește cu viața înaintașilor noștri și dacă, nu cumva, ne asemănăm și noi cu poporul evreu din vremea Mântuitorului pe care l-a mustrat cu aspre cuvinte chiar în fața sutașului păgân atunci când a zis: “.. iar ei, fiii Împărăției, vor fi goniți în întuneriucul cel mai dinafară, acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților”.

Poporul cel ales până la Mântuitorul a fost poporul evreu. De la Mântuitorul încoace, Dumnezeu nu mai ține seamă din ce neam face parte un creștin adevărat. Toată creștinătatea botezată în numele Sf. Treimi, toată turma creștină de pe întregul pământ se numește Noul Israel, poporul cel ales al lui Dumnezeu.

Sunt mulți însă care se laudă că au credință, dar faptele lor îi dovedesc că sunt mincinoși, fiindcă credința fără fapte bune este moartă, după cum trupul fără suflet este mort. Sufletul credinței sunt faptele. Pe creștin îl cunoaștem că are credință după fapte, așa cum cunoaștem pomul după roade. Credința este pomul cu crengile lui, iar faptele sunt roadele. Așa cum un om nu se mulțumește de la un pom numai cu frunze și umbră, nici Dumnezeu nu se mulțumește cu creștinul fără fapte bune.

Faptele bune ale credinței sunt multe, dar mai principale sunt acestea:

- mergerea la biserică în duminici și sărbători (să se stea în biserică la slujba Sf. Liturghii cel puțin aceste 2-3 ore, de la 9 la 12, și să se ia parte la această jertfă a Domnului Hristos;

- spovedania și împărtășania, păzirea posturilor, rugăciuni și milostenii;

- să crezi și să te folosești de cele 7 taine ale Bisericii;

- să spui și altuia de Domnul Hristos, să cinstești sfinții cu prinoase, să cinstești sfintele icoane și să le ai în casă

- să ajuți biserica cu tot ce are ea nevoie, să cinstești persoanele bisericești și să-ți faci semnul Sf. Cruci drept, pe față.

Luați seama, să știți toate acestea, ca să nu se osteneasă cineva în zadar. Cel care nu îndeplinește aceste fapte nu se poate spune că are credință. Când pronunțăm cuvântul acesta – credință – să ne gândim că de el sunt legate toate aceste fapte ale credinței.

Creștinul trebuie să mai ia parte și la masluri, să se spovedească și să se împărtășească, căci dacă nu face aceste fapte, nici celelalte rugăciuni nu-i sunt primite. Credință, spun în gura mare că au și sectanții și toți rătăciții care s-au lepădat de Biserică, de Sf. Taine și de preoție, dar nu au aceste fapte bune, aceste fapte ale dreptei credințe.

Sf. Scriptură spune și mai lămurit: “Credință au și diavolii și se înfioară”. Oare nu știu ei cine i-a făcut? Desigur, dar faptele lor sunt drăcești, rele și nu vor să aibă smerenie să se întoarcă la Dumnezeu și să recunoască greșeala. Păcatele împotriva credinței sunt mai multe, dar cele mai însemnate sunt acestea:

Primul păcat: tăgăduirea existenței lui Dumnezeu sau necredința totală. Acesta este cel mai greu păcat și cad în el cei ce duc o viață stricată, desfrânată, precum și cei ce se încred în cărțile cu conținut imoral, în romane și reviste pornografice.

Al doilea păcat este credința falsă sau greșită, cum o au popoarele cu religii deosebite ca: budiștii, mahomedanii, evreii și mulți alții care nu cred în Domnul Hristos și care au rămas tot în păgânism.

Al treilea păcat împotriva dreptei credințe este indiferentismul, adică indiferența sau nepăsarea omului față de problemele credinței.

Al patrulea păcat este scepticismul sau îndoiala în materie de credință. Aceasta este o boală sau o trândăvie sufletească ce nu îngăduie celui atins de ea să ia hotărâri temeinice față de credință. Cei atinși de acest păcat au credință, cred în Dumnezeu, dar nu vor să aibă de-a face cu El; nu vor să se supună legii lui Dumnezeu.

Al cincilea păcat este apostazia sau lepădarea de credința ortodoxă și trecerea la altă religie. Acest păcat este foarte mare pentru că omul leapădă adevărul luminii depline și îmbrățișează întunericul minciunii și al rătăcirii.

Al șaselea păcat este schisma sau dezbinarea, adică nerecunoașterea autorității bisericești.

Al șaptelea păcat este erezia sau abaterea de la unul sau mai multe din adevărurile credinței creștine. Ereziile au produs mari tulburări în viața Bisericii.

Al optulea păcat este bigotismul, adică credință tare, dar neluminată, care pune preț pe forme și pe lucruri secundare și neglijează fondul și lucrurile principale. Așa sunt unele persoane care învață multe neorânduieli în viața Bisericii.

Al nouălea păcat este fariseismul sau ipocrizia, fățărnicia; adică acei oameni care au credință doar în aparență.

Al zecelea păcat sunt superstițiile, adică credință și practici care nu au nici o bază rațională. Ca de exemplu: mulți cred că le merge rău dacă au plecat din casă și au călcat cu piciorul stâng, întâi; ori, dacă au uitat ceva și s-au întors înapoi; dacă le-a ieșit cineva în cale cu un vas de apă gol; dacă le-a ieșit preotul în cale; sau, cum cred unele femei, că e păcat să lucreze joile după Paști, marțile după Rusalii și alte obiceiuri păgânești.

Al unsprezecelea păcat împotriva credințe adevărate este ocultimsul; adică magia, vrăjitoria, necromația, ghicitul în palmă, în cafea și multe altele.

Acestea toate sunt păcate împotriva credinței adevărate. De aceea, să luăm aminte să nu ni se pară lucru de glumă, că diavolul a întins multe curse celui ce vrea să creadă drept, ca să nu se poată mântui și să cadă într-una din aceste curse. Iată de ce creștinilor noștri de astăzi nu le ascultă Dumnezeu rugăciunile. Pentru că, mai întâi, se târăsc în fel de fel de rătăciri și n-au credință întemeiată în Dumnezeul minunilor, Dumnezeul creștinilor – Isus Hristos – așa cum a avut-o sutașul din Evanghelia de astăzi.

El a crezut temeinic în Mântuitorul Isus Hristos că va putea să-i facă sluga sănătoasă. El a venit cu smerenie, deși era o personalitate pământească, și nu s-a socotit vrednic să intre Isus în casa lui și, chiar mai mult, nici n-a îndrăznit să dea ochii cu El. El a avut fapte, dar ce fapte mari! Căci făcuse o biserică în cinstea lui Dumnezeu, unde mergeau evreii și se închinau, iar cât privește credința lui, am văzut cum chiar Mântuitorul s-a mirat.

Creștinii noștri de astăzi, foarte mulți din cei ce se bat cu pumnul în piept că se duc pe la biserici și că sunt credincioși, când li se întâmplă vreo nenorocire sau boală aleargă mai întâi la vrăjitoare, se mânjesc cu vrăji diavolești din tălpi până în creștet, spurcând atât trupul cât și sufletul, arvunindu-le pe amândouă pentru iad. După ce fac toate acestea, vin apoi pe la biserică, zicând: “Să o mai luăm și prin slujbe”.

Ajungând la biserică, în loc să întrebe preoții și oamenii bisericii ce trebuie să facă, se lasă iarăși înșelați de diavol, căci le iese înainte (până și aici) câte o babă fără frică de Dumnezeu și-i pun la cale să aprindă lumânările cu vârful în jos în sfeșnic, să meargă pe la 9 biserici și să pună numele dușmanilor în pomelnicul de morți și o mulțime de astfel de învățături greșite, încărcându-se de păcate.

Mare greșeală fac, și cei ce învață așa, și cei ce ascultă, fiindcă rugăciunea acestora se face spre păcat. Pentru ca Dumnezeu să ne asculte rugăciunile, trebuie și noi să îndeplinim unele condiții, și anume:

Întâi, rugăciunea să izvorască din credință neclintită.

Al doilea, să fie făcută cu inimă smerită, nu cu mândrie ca fariseul.

Al treilea, să nu cerem lucruri nedrepte sau vătămătoare altora.

Al patrulea, rugăciunea să fie stăruitoare, ca a femeii din parabola judecătorului nedrept.

Al cincilea, rugăciunile și darurile nu sunt primite, să se știe, acelora care poartă supărare, dușmănie și nu pot ierta.

Al șaselea, să se știe că rugăciunile nu sunt primite celor necununați la biserică, cu binecuvântarea religioasă de către preot, fie chiar și acasă. Cei ce nu au cununie religioasă trăiesc în desfrânare și păcatul acesta este egal cu idolatria. Acestora nu le sunt primite nimic din ce fac până nu se cunună religios; nici postul, nici rugăciunea, nici ajunarea, nici lumânarea sau coliva.

Al șaptelea, nu sunt primite rugăciunile părinților pentru copiii care au murit în vreuna din religiile rătăcite și nici copiii nu pot face ceva pentru părinții care au murit rătăciți în vreuna din secte, lepădându-se de Biserică, de preot, de Sf. Taine, de sfintele icoane.

Al optulea, nu sunt primite rugăciunile femeilor care se roagă cu capul descoperit, vopsite, fardate, cu fustele scurte, cu pantaloni, parfumate, înzorzonate; toate acestea se roagă cu mândrie și sunt o scârbă înaintea lui Dumnezeu. D asemenea, nu sunt primite rugăciunile acelor femei care vin cu îndrăzneală să se roage la icoanele din fața Sf. Altar, în fața sfintelor uși împărătești, fiindcă se fac o mare sminteală bărbaților.

Al nouălea, nu sunt primite rugăciunile femeilor care și-au spurcat bărbații, punându-le în mâncare sau băutură fel de fel de spurcăciuni de la vrăjitoare și descântătoare. Acea femeie care a făcut așa să nu creadă că mai poate trăi în casă cu un asemenea om spurcat. Să nu se gândească că mai are vreo iertare fără spovedanie sinceră și, mai ales, fără vreun canon mare și serios pe care să-l facă cu lacrimi toată viața. Dacă a apucat moartea acest suflet cu așa păcate grele, îl așteaptă plângerea și scrâșnirea dinților în întunericul cel mai dinafară, cum a spus Domnul Hristos în Sf. Evanghelie de astăzi. Acea femeie care face astfel nu este o creștină, nici păgână nu se mai numește și nici chiar animal, căci animalele nu fac așa ceva.

Ce înșelăciune grozavă este în lumea aceasta, frați creștini! Cum se mai străduiește omul, din toate puterile, să strângă, să aibă mult, să-și împodobească trupul cu fel de fel de îmbrăcăminte scumpă și modernă, să se distreze prin chefuri și păcate. Mulți și-au vândut sufletul diavolului numai ca să poată câștiga aceste lucruri trecătoare. O tânără vândută demonului a făcut aceasta ca să se mărite cu cine vrea, să facă ce vrea în lumea aceasta, să fie bogată dar, nu mai poate scăpa de duhul necurat și nu numai de el, ci de o droaie de duhuri necurate, și acum plânge că nu știe ce să facă, de luni de zile nu mai poate dormi.

Iată lume înșelată de duhuri necurate, pentru lucruri trecătoare! Sufletul este lăsat în părăsire; el, care este cel mai scump, este ca un om necuviincios, bolnav și paralitic, ca sluga sutașului care zăcea spre moarte. Sufletul este înfometat și însetat pentru că el caută altceva, o hrană și o băutură sfântă care este Cuvântul lui Dumnezeu și, dacă nu găsește această hrană, se îmbolnăvește, suferă și moare. Totuși, această hrană mântuitoare există, ea se găsește în Sf. Biserică, dar oamenii sunt așa de întunecați, așa de rătăciți și cu mintea împărțită, că parcă nu aud, nu văd, nu simt să vină în locașul Domnului să se hrănească.

Îmi aduc aminte de o veche istorioară de unde putem trage o frumoasă învățătură. Se spune că doi călători, rătăcind printr-o pustietate, ajunseră în primejdia de a muri de foame și de sete. Deodată, în zare, se ivește un pom înalt cu umbră deasă. Când ajung lângă el bieții călători, cu bucurie observară că au găsit o traistă de la alți călători și, plini de bucurie, nădăjduiau că vor găsi în ea ceva de mâncare. Au desfăcut în grabă traista, dar, vai, în ea nu găsiră decât aur, iar aurul acela nu putea să le astâmpere foamea și setea. Puțin mai departe de ei se găsea un izvor cu apă limpede, dar ei, neștiind, și fiind fără putere, au murit acolo lângă traista cu aur.

Așa se întâmplă și cu noi în pustiul acestei lumi. Lumea aceasta nu are nici o hrană pentru suflet, e un pustiu fără apă, fără pâine sufletească. Vai, câte suflete mor de foame și de sete lângă bogățiile și averile lumii acesteia trecătoare. Ei nu cunosc izvorul acesta limpede care este Sf. Biserică. Ei nu au credință și nu pot să se adape și să se hrănească în Casa lui Dumnezeu, mor de foame lângă traista cu bani. Bani sunt destui, dar sufletul e pustiu și, dacă nu se întorc la Dumnezeu, vor pieri în blestem dumnezeiesc.

Să ne silim cu toții să reparăm trecutul nostru, să avem o credință vie în Dumnezeul cerului și al pământului, că sfânt este Domnul Dumnezeul nostru și sfinți trebuie să fim și noi, să nu zicem ca necredincioșii, că de ce mergi așa des la biserică, că doar nu ai să te faci sfânt?! Sfinți trebuie să ne facem, căci dacă vrem să locuim și noi cu sfinții, sfinți trebuie să ne facem. Cine vrea să locuiască cu demonii în iad, să trăiască în păcate, să se întineze mereu, că la ei vor ajunge.

Să trăim în sfințenie, frați creștini, și în viață curată. Să ne lepădăm de toate păcatele care ne spurcă sufletul și trupul. Astăzi este ziua când trebuie să ne hotărâm, până când nu e prea târziu, căci dacă ne va apuca moartea în păcate grele ne va trimite și pe noi în plângerea și scrâșnirea dinților și, acolo, în zadar vom striga să ne miluiască Dumnezeu. Atunci vor blestema părinții pe copii, căci și-au pierdut sufletul pentru ei alergând să le agonisească fericirea pe pământ.

Atunci vor blestema copiii pe părinți și vor scrâșni cu dinții asupra lor, zicându-le: “Blestemați să fiți voi, părinților, că nu ne-ați arătat calea cea dreaptă a credinței și ne-ați lăsat să ne tăvălim în noroiul plăcerilor păcătoase; nu ne-ați învățat credința, să mergem și noi la biserică, să ne spovedim, nu ne-ați sfătuit pe noi să ne cununăm, nu ne-ați spus cât de greu este păcatul avorturilor, iar acum să ne chinuim aici în veci”.

Atunci vor scrâșni cu dinții soțiile împotriva soților și vor zice: “Blestemați să fiți voi, că ne-ați pus la cale să ne omorâm copilașii în pântece și ne-ați împiedicat să mergem la biserică, nu ne-ați dat voie să postim, să ne spovedim, să ne îndreptăm”. Așa se vor chinui, vor plânge și se vor tângui în întunericul cel groaznic împreună cu diavolul și cu toți cei înșelați de ei în vecii vecilor. Să scuturăm solzii cei negri de pe ochi și să ne întoarcem la Dumnezeu, acum cât mai e timp, strigând cu pocăință și cu smerenie ca să luăm iertare.

Rugăciune

Doamne Isuse Hristoase, Dumnezeul cel adevărat, Fiul lui Dumnezeu cel viu, ai venit în lume să vindeci toată boala și neputința, zi Tu un cuvânt dumnezeiesc acestor suflete ce s-au adunat aici în Sfântă Casa Ta, fă, Dumnezeul cerului, să se tămăduiască toți de bolile cele sufletești și trupești.

Deschide ochii sufletelor celor ce Te caută pe Tine și care au venit aici și ajută-ne la toți ca, în ziua cea de apoi, să ne odihnim și noi în sfântă Împărăția Ta cu toți aleșii Tăi cei din veac. Amin.

 

* * *

 

Duminica a IV-a dupa Rusalii

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

“Fie tie dupa cum ai crezut” Mt. 8,13

Sfantul evanghelist Matei, in pericopa evanghelica de astazi, ne infatiseaza trei mari virtuti ce se gasesc, nu intr-un iudeu, ca reprezentant al poporului ales de catre Dumnezeu, ci intr-un pagan, reprezentant al imperiului roman, cotropitor si ocupant al Tarii Sfinte. Si anume; Iubirea, Smerenia si Credinta.

a. Iubirea – pe care acest comandant de armata romana o are fata de oameni, indiferent pe ce scara sociala s-ar afla ei la un moment dat. Iudeilor le-a facut Sinagoga in timp ce, pentru sclavul sau, intervine la toti cei care l-ar putea ajuta pentru a-i reda sanatatea. Si in incercarea sa de a-si vindeca slujitorul, grav bolnav, ajunge si la Isus, doctorul tuturor trupurilor si sufletelor. Despre iubire, Mantuitorul nostru le spune ucenicilor sai: “Aceasta este porunca mea; sa va iubiti unii pe altii.” Io. 15,22. Ceea ce inseamna si pentru noi ca avem datoria iubirii aproapelui, indiferent de rasa ori starea sociala a acestuia si indiferent daca ne este prieten sau chiar dusman. Sutasul din Evanghelia de astazi implineste porunca iubirii aproapelui, inca inainte de a-l cunoaste pe Isus, si inainte de a-i asculta invataturile.

Sfantul apostol Pavel, deasemenea, spune despre dragoste ca: “nu va pieri niciodata!” 1Cor. 13,8, pentru ca ea este treaza si vie in sufletul acelui om care l-a gasit pe Dumnezeu, si in care Dumnezeu isi are lacas. Dar si omul care l-a “gustat” pe Dumnezeu, dupa cum spune psalmistul, este plin de iubire si faptele sale sunt demne de lauda pentru ca Domnul este iubire, este dragoste, chiar in esenta sa, si: “Dragostea nu face rau, nu minte, nu pizmuieste, nu insulta, nu insala. Ea rabda si se indura.” 1Cor.13,4 – 6. Aceste sentimente de dragoste si iubire care deriva si din iubirea sutasului din Evanghelie, sunt harurile cu care Dumnezeu l-a inzestrat pe om inca de la zidirea sa.

Cea de a doua virtute a sutasului este:

b. Smerenia – pe care acest comandant de osti romane o manifesta in relatia cu Isus si chiar afirma: “Doamne, nu te osteni, ca nu sunt vrednic sa intri sub acoperamantul meu.” Mt. 8,8. El a auzit de puterile si minunile facute de Isus si stie ca vine de la Dumnezeu, ca are putere dumnezeeasca, simtindu-se nedemn sa-i intre in casa, convins fiind ca un singur cuvant al lui Isus este suficient sa-i vindece sluga.

Cele mai mari fapte de smerenie le-a aratat Isus care, din dragoste fata de om a acceptat sa devina om, sa traiasca in firea omeneasca, sa sufere si sa moara ca un om pentru a-l vedea inviind ca un Dumnezeu.

De mic copil il vedem lucrand alaturi de Iosif cu lemnul pentru asigurarea celor necesare traiului zilnic. Isi alege prieteni si ucenici niste oameni simpli, fara carte, traind asemenea lor si simtind umilinta. Se boteaza alaturi de vamesi si pacatosi si chiar mananca si bea alturea de ei, in casele lor. Celor care vroiau sa-l laude si sa-l ovationeze le cere sa taca. Spala picioarele ucenicilor sai.

Smerenia a fost dealungul istoriei virtutea cea mai de pret a omului si cheia prin care s-au deschis cele mai incuiate inimi. Despre care sfintii parinti afirma: “este cea dintai virtute” Ieronim; “radacina care da viata si roade inimi,” Ioan Gura de Aur; “temelia sfinteniei,” sfantul Ciprian; “mama tuturor virtutilor,” Sfantul Grigore.

Cea de a treia virtute pe care evanghelia de astazi ne-o prezinta este :

c. Credinta - care-l face pe sutas sa-i spuna lui Isus: “este suficient sa spui doar un cuvant si sluga mea se va vindeca.” Mt8,9. Despre credinta sfinta Scriptura ne invata, ca:

- fara credinta nu se poate ajunge la cunoastere;

- daca nu ai credinta, nu ai nimic;

- credinta alunga pacatul si face faptele bune;

- credinta ne cere sa vedem in aproapele nostru, prieten sau dusman, in omul de langa noi creatia si maretia lui Dumnezeu;

- credinta ne cere sa ne rugam atat pentru noi cat si pentru aproapele nostru aflat la necaz;

- credinta este izvorul dragostei, al iubirii si al smereniei.

Sfanta Scriptura ne arata multe exemple in care credinta a facut minuni si pentru edificare voi aminti, cateva:

a. Vechiul Testament.

- prin credinta cei 300 de soldati a lui Ghedeon au reusit sa invinga armata mediantilor (Jud.7, 16 – 25);

- Ilie invie pe fiul vaduvei din Sarepta Sidonului (3Regi 17,20 – 22);

- Elisei invie pe fiul Suramitei (4Regi 4: 30 – 36);

b. Noul Testament.

- vindecarea celui adus cu targa de cei patru oameni inimosi (Mt. 9,2 – 6);

- vindecarea slujitorului sutasului din Evanghelia de astazi;

- vindecarea fiicei femeii cananience (Mt. 15,22 – 28);

- vindecarea tanarului lunatic urmare credintei tatalui sau (Mt. 17,18;

c. Invieri datorita credintei.

- invierea fiicei lui Iair (Mc. 5,36 – 43);

- invierea fiului vaduvei din Nain si vindecarea femeii cu hemoragie (Mt. 5,21 – 43);

- invierea lui Lazar (Io. 11,43 – 44);

Si aceste exemple ar putea continua pentru ca puterea credintei este incomensurabila reusind sa sfarame piatra, sa mute muntii si sa opreasca apele.

Credinta este acea putere care vine de la Dumnezeu si care, data omului, este arma credinciosului impotriva ispitelor si a uneltirii diavolului in dorinta lui de a stapani si a mutila sufletul omenesc.

De acea, ea, trebuie sa fie tare, din toata inima, fara dubii si adevarata, precum credinta sutasului care a crezut si a fost convins ca Isus poate sa-i mantuiasca sluga doar prin cuvant. Amin.

 

* * *

 

Vindecarea slugii Sutașului

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Nu de puține ori am ascultat cuvintele lui Isus Hristos, prin care aprecia credința sutașului roman: «Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credință», după care adresându-se acestuia i-a spus: «Du-te, fie ție, după cum ai crezut». Iar servitorul său s-a vindecat în acea oră. «Aveți credință în Dumnezeu», – spune Hristos (Marcu 11, 22). În cuprinsul Sfintei Scripturi se face referire la credință de 329 de ori. Domnul Hristos ne cere tuturor să avem credință.

Când cei doi orbi s-au adresat lui Isus spunându-I “Îndură-Te de noi, Fiul lui David”, Hristos i-a întrebat: “Credeți, că pot să fac, Eu, aceasta?”. “Da, Doamne”, – I-au răspuns orbii. Atunci S-a atins de ochii lor și le-a spus: «După credința voastră, fie vouă» (Matei 9, 28-29).

Femeia cananeeancă L-a rugat pe Hristos să-i vindece fiica. Pentru a pune la încercare credința femeii, Hristos i-a spus: “Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor”. Dar ea a răspuns cu resemnare: «Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile, care cad de la masa stăpânilor lor». Atunci Mântuitorul Isus, i-a spus: «O, femeie, mare este credința ta; fie ție, după cum voiești». Și s-a vindecat fiica ei din ora aceea. (cf. Matei 15, 26-28).

Odată, când Apostolii se aflau cu Isus pe Lacul Ghenizaretului, s-a stârnit o furtună. Înspăimântați, Apostolii au strigat: “Învățătorule, Învățătorule, pierim, iar Hristos i-a întrebat: «Unde este credința voastră?» (Luca 8, 24-25). Domnul Hristos le-a spus Apostolilor: «Aveți credință în Dumnezeu» (Marcu 11, 22), dar și Apostolii L-au rugat zicându-I: «Sporește-ne credința» (Luca 17, 5).

În Evanghelia Sfântului Marcu citim cuvintele lui Hristos: «Cel ce va crede și se va boteza se va mântui» (Marcu 16, 16), iar Evanghelistul Ioan a scris cuvinte asemănătoare: «Cel ce crede în El [Isus Hristos], nu este judecat, iar cel ce nu crede a și fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu» (Ioan 3, 18). În Epistola către Evrei citim: «Fără credință este cu neputință a plăcea lui Dumnezeu» (Evrei 11, 6). În Epistola Sfântului Ioan se spune: «Aceasta este biruința care a învins lumea: credința noastră» (1 Ioan 5, 4).

Am primit darul credinței prin Sacramentul Botezului, dar această credință trebuie practicată și trăită, abordând fiecare încercare a vieții noastre prin prisma credinței. Cine nu-și trăiește credința acela o pierde. În lume trăiesc cel puțin două miliarde de creștini, care prin intermediul Sacramentului Botezului au primit darul credinței, dar mulți dintre aceștia îl pierd pentru că nu se roagă, nu primesc Sfintele Sacramente, încalcă Poruncile lui Dumnezeu, uită de sufletul lor și nu se gândesc la viața cea veșnică. Zilnic se înfăptuiesc nenumărate tâlhării, banditisme, crime, violuri, lucruri imorale, și alte fărădelegi, prin care mulți creștini dovedesc, că nu-și trăiesc credința în mod autentic. Sfântul Apostol Iacob scrie: «Ce folos, frații mei, dacă zice cineva, că are credință, iar fapte nu are? Oare credința poate să-l mântuiască?» (Iacob 2, 14). «Precum corpul fără suflet este mort, astfel și credința fără de fapte, moartă este» (cf. Iacob 2, 26). Credinciosul știe că viața pământească este scurtă și că odată va avea de dat socoteală pentru ea, la Judecata lui Dumnezeu. Este conștient că trebuie să păzească poruncile lui Dumnezeu, deoarece ele reprezintă calea sigură spre fericirea veșnică.

Câți dintre credincioșii Bisericii noastre, Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, nu au dat dovadă de credință, atunci când aceasta le-a fost pusă la încercare. Unii au acceptat moartea de martir. Și aceasta din fidelitate față de Dumnezeu și de Biserica Lui. Ei se roagă în cer pentru noi și pentru țara noastră.

În timpul persecuției Bisericii Catolice de către comuniști, unul dintre credincioșii acesteia, a fost supus judecății unui tribunal al cărui judecător era ateu. Judecătorul i-a citit acuzația spunându-i:

- Ați răspândit literatură religioasă. Vă recunoașteți vinovăția?

- Nu, – a răspuns credinciosul – răspândirea literaturii creștine, reprezintă obligația fiecărui credincios creștin .

- De ce nu faceți parte din biserica, care conlucrează cu regimul nostru comunist, pentru că și acolo sunt credincioși? – l-a întrebat din nou judecătorul.

- Diavolul deasemenea crede în Dumnezeu și se supune Lui, – a răspuns ferm credinciosul în cauză.

- Unde vă întâlniți pentru rugăciunea comună? – l-a întrebat din nou judecătorul.

Creștinul i-a răspuns cu cuvintele lui Isus Hristos consemnate în Evanghelia Sfântului Ioan: «Adevărații închinători se închină Tatălui în Spirit și în adevăr», pretutindeni (4, 23). Pentru acest răspuns îndrăzneț, credinciosul respectiv a petrecut în închisoare cinci ani din viața sa. De fapt, el a făcut dovada unei credințe vii și neclintite în Dumnezeu.

Cu toții suntem obligați să ne trăim credința așa cum ne învață Isus Hristos și Biserica întemeiată de El: «Aceasta este biruința care a învins lumea: credința noastră» (1 Ioan 5, 4).

Rugăciune

O, Doamne, voi începe de la credință, pentru a putea dobândi vederea: merg pe drum în căutarea patriei. În timpul acestui parcurs sufletul îmi spune: că înaintea Ta se află orice dorință a mea, iar față de Tine, nu-mi este ascuns nici un suspin. Dar în patria cea cerească, nu mai sunt dator să mă rog pentru nimic, ci numai să Te măresc, căci acolo nu-mi va lipsi nimic. Aici cred, acolo voi vedea; aici am speranță, și acolo voi avea; aici mă rog, iar acolo voi primi!

Acum cumpănesc lucrurile, pe care le văd, și cred în acelea, pe care nu le văd. Tu, o, Doamne, nu m-ai părăsit chemându-mă la credință; chiar dacă îmi poruncești să cred în ceea ce nu pot să văd, totuși nu-mi refuzi ca să văd acele lucruri, care mă ajută să cred în ceea ce nu văd…, dacă este cu neputință pentru mine să văd Dumnezeirea Ta, în schimb pot să văd foarte clar omenescul Tău. Iată ai devenit Om, pentru ca în aceeași persoană să poți fi văzut, și să se poată crede în Tine. Ajută-mă, să mă bucur și eu de Dumnezeirea Ta. Amin. (După Sfântul Augustin)

 

* * *

 

Isus și străinii

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro

Evanghelia relatează întâlnirea lui Isus cu sutașul de alt neam. Comportamentul lui Isus indică tuturor modul de raportare față de străini. Străinii nu sunt doar cei de alt neam, ci aceia pe care îi marginalizăm, îi ignorăm, îi condamnăm, îi vorbim de rău, îi abandonăm la greu, le refuzăm ajutorul când sunt în nevoi… nu le vorbim dacă ne-au supărat…

Dacă am fost atenți la cuvintele Evangheliei de astăzi, trebuie să înțelegem că Domnul ne cheamă să fim solidari până și cu străinii, cu aceia pe care nu îi avem “la inimă”, față de care simțim o anume antipatie. Numai iubind, creștinul își respectă blazonul, numai așa trece de la întuneric la lumină; numai astfel împlinește convertirea inimii pe calea luminii, a păcii și a bunătății, în cuvinte și fapte.

Sutașul ne arată felul în care trebuie să ne prezentăm înaintea lui Isus. Centurionul este un adult care nu participă la cultul poporului Israel, ci este icoana “dominatorului”, din acele ținuturi. Statutul și condiția lui trebuiau să-l împiedice să ceară ajutorul unui evreu. Dar el, având un slujitor bolnav, nu ține seama de legile care îi despart pe oameni. Starea sănătății slugii sale este motivul pentru care vine la Isus. Nu știe prea bine cum să i se adreseze, dar înțelege că Domnului trebuie să-i spună durerea inimii sale, iar Isus îi împlinește cererea.

Sutașul îi cere lui Isus să spună numai un cuvânt. Cuvântul pronunțat de Domnul dăruiește mântuirea.

Isus îl asigură că va merge acasă la el, pentru a-i vindeca slujitorul. Noi poate am fi profitat de o astfel de generozitate gratuită. Sutașul însă se rușinează și mai mult, înțelegând nevrednicia sa, a omului care apelează la cei pe care îi asuprește și spune: “Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, dar spune numai un cuvânt și slujitorul meu se va vindeca“. Prin cuvintele sale, sutașul dă dovadă de multă umilință, ce uneori, nouă ne lipsește, dar care este soluția vindecării bolilor și relațiilor inter-umane.

De fapt, nu numai slujitorul va fi vindecat de Isus, ci și sutașul, deoarece a descoperit că este nevrednic și că interesul și grija pentru alții i-au transformat în chip surprinzător modul de a cugeta și odată cu el, viața. Evanghelia ne învață că Domnul oferă mântuirea tuturor celor care o caută.

Centurionul a avut credință în Isus, deoarece a auzit vorbindu-se despre Dânsul. Iată felul în care se naște și crește credința în inimile oamenilor. Noi vorbim celor dragi despre Dumnezeu? Dacă am face acest lucru, cu siguranță viața noastră ar fi mai bună. Este important rolul preoților în vestirea Evangheliei, dar și ajutorul pe care creștinii sunt chemați să-l dea în acest sens, spre vindecarea multor bolnavi. De fapt, este necesară citirea Evangheliei și credința în Isus, pentru a putea afla și străbate calea binelui, a iubirii și a mântuirii, la urma urmei. Și profetul Isaia ne cere să urcăm la “muntele” Domnului, ca să ne arate căile pe care trebuie să umblăm pentru ca urmându-le, să construim o Împărăție a păcii și a dreptății. Amin.

 

* * *

 

Cuvântul vindecător

Autor: PF Daniel Ciobotea
Copyright: Ziarul Lumina

Evanghelia duminicii a patra după Rusalii ne relatează cum Mântuitorul Iisus Hristos a vindecat în Capernaum sluga unui sutaș. Această minune este plină de înțelesuri duhovnicești.

În primul rând, Mântuitorul Iisus Hristos vrea să arate ucenicilor Săi că și alte popoare decât cel evreu pot avea credință puternică. De asemenea, minunea săvârșită de Mântuitorul Hristos cu sluga sutașului descoperă iubirea Sa față de oamenii în suferință, iar credința poate rodi în orice om când El, Hristos Dumnezeu-Omul, vine printre oameni și-i cheamă la mântuire.

Sutașul despre care amintește pericopa evanghelică făcea parte din trupele de ocupație a Țării Sfinte. Sutașul (centurionul) roman era politeist, deoarece romanii se închinau la mai mulți zei, nu Dumnezeului Cel adevărat. Totuși, printre ei s-au găsit și oameni receptivi, deschiși pentru a primi învățătura Mântuitorului Iisus Hristos.

Sutașul din Evanghelia acestei duminici reprezintă mulțimea popoarelor care vor veni la Hristos, care vor crede în El și se vor mântui prin El. De aceea, Mântuitorul Hristos spune că “mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov în împărăția cerurilor” (Matei 8, 11), iar fiii împărăției vor fi lăsați afară, referindu-se la cei care, deși se considerau popor ales, nu L-au primit pe El ca fiind Mesia.

Orice ființă umană are valoare unică și atunci când nu mai poate fi eficientă social

Evanghelia care se citește în această duminică la Sfânta Liturghie conține multe învățături ce ni se oferă nouă, creștinilor, spre zidire duhovnicească. Mântuitorul Iisus Hristos scoate în evidență mai multe virtuți ale acestui sutaș de neam păgân. În primul rând, el este bun la suflet și milostiv. Deși este stăpân peste o sută de soldați și poate schimba oricând pe unul cu un altul, totuși el se arată preocupat de servitorul său bolnav și îl roagă pe Mântuitorul să-l vindece. Prin câteva cuvinte, se face vocea celui care nu mai are voce și exprimă suferința celui care nu mai poate exprima direct Mântuitorului Iisus Hristos suferința sa. Se vede aici ceva neobișnuit în acele timpuri, adică un ofițer roman ce acordă multă atenție unui servitor neînsemnat, care, după cutuma vremii, ar fi putut fi tratat ca un obiect oarecare și schimbat cu un altul. Așadar, centurionul roman din Evanghelie este un om bun la suflet, un om milos, un om care compătimește pe cel suferind, adică pătimește împreună cu el, suferă împreună cu el. Iar această bunătate milostivă a lui se arată prin faptul că iubirea frățească, profund umană, față de servitor, îi dă curaj să meargă la Mântuitorul Iisus Hristos, despre Care a auzit că a vindecat o mulțime de bolnavi.

Remarcăm, așadar, iubirea de oameni, bunătatea milostivă a unui sutaș roman față de servitorul lui, arătându-ne că, dincolo de ranguri, de funcții în societate, ceea ce contează în primul rând este demnitatea umană, valoarea unică a fiecărui om în fața lui Dumnezeu și în fața oamenilor. Fiecare ființă umană are valoare, chiar și atunci când nu mai poate fi eficientă social, când nu mai este productivă, când nu mai este activă și când trece prin suferință multă. Deci, pe lângă faptul că este un om bun, sutașul este și un om sensibil, pătimind sau suferind împreună cu cel care suferă.

Sutașul cunoaște puterea mobilizatoare a cuvântului

În fața bolii de care suferea servitorul său, sutașul nu poate face nimic. El nu este medic și nu are capacitatea să schimbe starea de sănătate a servitorului său. Dar Mântuitorul Iisus Hristos, văzând bunătatea milostivă a unui stăpân față de sluga sa, îi spune: “Voi veni și îl voi vindeca”, răspunzând astfel cu bunătate bunătății sutașului. Însă, când sutașul aude că Mântuitorul Iisus Hristos are intenția să vină în locuința lui, îndată răspunde: “Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu”. În primul rând, sutașul roman știa că orice evreu care intră în casa unui păgân urma să suporte dezaprobarea și critica celorlalți evrei, întrucât romanii, fiind păgâni, erau considerați nedemni de a fi vizitați. Evreii disprețuiau pe membrii administrației romane instalate în țara lor, pentru că erau exponenții Cezarului Romei, cotropitorul Țării Sfinte. Așadar, voind să-L protejeze pe Mântuitorul Iisus Hristos de oprobriul public, de eventuale critici din partea conaționalilor Săi evrei, dar și pentru că socotea că el nu merită o cinste atât de mare ca Iisus să intre în casa lui, sutașul a spus:“Doamne, eu nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu”.

Evanghelia ne dezvăluie, așadar, că, pe lângă marea virtute a bunătății sufletești, a compasiunii, a milei, a iubirii milostive față de servitorul său bolnav, acest sutaș are și o altă mare virtute, și anume smerenia.

Deși era comandant peste o sută de soldați, deși reprezenta puterea romană stăpânitoare în Țara Sfântă, sutașul se smerește și spune: “Nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci numai zi cu cuvântul și se va vindeca sluga mea”. Apoi el motivează, zicând: “Și eu sunt om sub stăpânirea altora”, adică sunt subordonat cuiva mai mare, “și am sub mine ostași, și-i spun acestuia: Du-te, și se duce; și celuilalt: Vino, și vine; și slugii mele: Fă aceasta, și face”. Pe baza acestei experiențe, a cuvântului mobilizator, care pune în mișcare persoane – “«du-te» și se duce, «vino» și vine” -, sutașul, prin analogie, vrea să-i spună lui Iisus: Tu, Care ești stăpân peste sănătatea oamenilor, pentru că ești vindecător, pentru că ai vindecat o mulțime de oameni, poți lucra de la distanță, doar cu cuvântul, iar sluga mea se va vindeca.

Sutașul cunoaște puterea mobilizatoare a cuvântului său asupra supușilor, dar, în același timp, recunoaște că el nu are putere vindecătoare asupra trupului. Dacă trupul este bolnav și paralizat, cuvântul omenesc, oricâtă autoritate ar avea, nu poate schimba starea de sănătate a trupului. Cuvântul sutașului poate fi eficient și mobilizator doar atunci când ostașul căruia i se adresează este sănătos. Când boala face pe soldat neputincios, cuvântul sutașului nu-l mai mobilizează din punct de vedere fizic. De aceea, sutașul îi cere Mântuitoruluicuvânt vindecător. Prin aceasta, indirect, sutașul mărturisește că Iisus nu este un om obișnuit, ca toți oamenii, ci El are o putere neobișnuită, El are un cuvânt mai puternic decât un cuvânt mobilizator al stăpânului față de servitor. Iisus are un cuvânt sau este, de fapt, Cuvântul-Persoană Care poate schimba stările sufletești și trupești, poate ridica pe om de la boală la sănătate, de la imobilitate la mișcare, de la neputință la puterea de a face o lucrare.

Văzând acest mod de a gândi al sutașului, care era și o formă de mărturisire a puterii Sale dumnezeiești, Mântuitorul Iisus Hristos spune: “La nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credință”.

Bucuria vindecării

Sutașul păgân a uitat de păgânitatea sa, pentru că era nefolositoare, ineficientă, și s-a apropiat de Hristos Mântuitorul, mărturisind credința sa în puterea Lui vindecătoare. În limba greacă a Noului Testament, Mântuitor (soter) însemnează și vindecător. Mântuitorul Iisus Hristos, constatând că sutașul păgân recunoaște în El puterea vindecătoare a lui Dumnezeu, văzând bunătatea și smerenia lui, scoate în evidență o a treia mare virtute a sutașului, și anumecredința sa puternică în puterea lui Dumnezeu lucrătoare în Iisus Hristos. Indirect, acest sutaș a mărturisit dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, Care dăruiește sănătate, dăruiește viață. Ca urmare, Mântuitorul i-a zis acestuia: “Du-te, fie ție după cum ai crezut. Și s-a însănătoșit sluga lui în ceasul acela”.

Vedem, așadar, că Mântuitorul Iisus Hristos, prin cuvântul vindecător, mântuitor, ridicător, dătător de viață și de sănătate, a vindecat pe servitorul sutașului. Vedem că El prețuiește milostivirea, smerenia și multa credință a sutașului și-i răsplătește aceste virtuți cu bucuria vindecării: bucuria vindecării celui bolnav și bucuria celui care s-a rugat pentru cel bolnav.

Rugăciunea pentru alții poate fi vindecătoare

Evanghelia acestei duminici ne mai învață încă ceva deosebit de folositor:importanța rugăciunii pentru alții, mai ales când oamenii sunt atât de bolnavi încât nu se mai pot deplasa, nu mai pot vorbi, nu mai pot exprima nici suferința lor profundă, copleșitoare, și nu se mai pot ruga nici pentru ei înșiși. Din dragoste pentru semenii lor, oamenii cu adevărat credincioși se fac glasul suferinței celor care nu o mai pot exprima și interpreții cererii oamenilor care doresc să fie vindecați. Ei devin rugători nu doar pentru sănătatea proprie, ci și rugători sau mijlocitori pentru sănătatea și mântuirea altora.

Biserica învață mult de la acest sutaș și de la alții asemenea lui, și anume să nu ne rugăm doar pentru noi înșine, ci pentru toți bolnavii, pentru toți cei suferinzi, pentru cei care știu sau nu mai știu să se roage, pentru cei care pot sau nu mai pot să se roage, pentru cei care pot să se apropie de Mântuitorul Hristos venind la biserică sau pentru cei care nu mai pot să vină la biserică, ci zac în pat, fie în propria casă, fie în spital, fie în case de bătrâni.

Rugăciunea pentru alții poate fi vindecătoare și mântuitoare, de aceea, Biserica se roagă pentru bolnavi prin Taina Sfântului Maslu, prin rugăciunile din timpul Liturghiei, printr-o mulțime de ectenii prin care se cere lui Dumnezeu să dăruiască sănătate și mântuire tuturor oamenilor. Noi, creștinii, următorii Evangheliei lui Hristos, învățăm din bunătatea și smerenia sutașului. Evanghelia ne îndeamnă să înmulțim rugăciunea pentru cei bolnavi, pentru cei suferinzi, să vizităm pe cei care nu se mai pot deplasa, să le alinăm suferința prin prezența noastră iubitoare și rugătoare, milostivă și ajutătoare. Chiar și atunci când nu putem face rugăciuni atât de puternice încât să vindecăm pe cineva imediat, totuși alinăm suferința prin vizitarea bolnavilor, printr-un cuvânt de mângâiere, printr-un cuvânt de întărire, de încurajare. Foarte adesea, la un bolnav, suferința singurătății se adaugă suferinței provocate de boală.

Cum folosim cuvintele?

Cuvântul omului este, într-o anumită măsură, vindecător de boli sufletești, chiar dacă nu poate totdeauna să fie și vindecător al bolilor trupești. Sunt oameni care se află în boala deznădejdii, iar pentru că nu este nimeni lângă ei să le spună un cuvânt de încurajare, mor înainte de vreme, de întristare prea multă. Alții și-au pus capăt zilelor pentru că în clipe de deznădejde și singurătate nu au primit un cuvânt întăritor care să le schimbe starea de tulburare a sufletului într-una de speranță și lumină.

Cuvântul poate răni sau poate vindeca sufletul. Un cuvânt greu spus cuiva îl rănește sufletește. Sunt o mulțime de oameni care au fost răniți sufletește în copilărie, în tinerețe sau în vreme de încercare, iar rana aceasta se vindecă foarte greu, mai ales dacă cel care a rănit pe cineva nu-și cere iertare și nu-și schimbă atitudinea față de cel pe care l-a întristat.

Un cuvânt bun de încurajare, un cuvânt de îmbărbătare, un cuvânt de prețuire adresat celui care a fost umilit sau rănit sufletește poate să schimbe starea sufletească a omului. Noi trebuie să ne gândim nu doar la bolnavii din pat care nu se pot mișca, ci să ne gândim și la modul cum folosim cuvintele: rănim sau vindecăm cu ele? Umilim sau prețuim, dărâmăm sau ridicăm sufletește pe semenii noștri?

Evanghelia duminicii a patra după Rusalii ne cheamă să folosim cuvântul doar pentru a vindeca, pentru a ridica, pentru a întări comuniunea oamenilor cu Dumnezeu și întreolaltă, spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire! Amin.