Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a IV-a din Post
Evanghelia: Marcu 9,17-32; Matei 4,25-5,12
Apostolul: Evrei 6,13-20; Efeseni 5,8-19

Marcu 9,17-32; Matei 4,25-5,12

Şi I-a răspuns Lui unul din mulţime: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Iar El, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Şi l-au adus la El. Şi văzându-L pe Isus, duhul îndată a zguduit pe copil, şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl lui: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. Iar Isus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele. Iar Isus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Isus, apucându-l de mână, l-a ridicat, şi el s-a sculat în picioare. Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post. Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe.

 

Autori

pr. Jacques Sylvestre, O.P.
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Anthony M. Coniaris
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Anton Dancă
pr. Ilie Cleopa
pr. Anton Dancă
pr. Eduard Patraşcu
pr. Ernest Munachi Ezeogu
Diverşi alţi autori
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Alessandro Pronzato
pr. Vasile Florea
pr. Pierre-Marie Delfieux
pr. Eduard-Mihai Coşa
pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC
volum colectiv ITRC 2
pr. Şerban Tarciziu
pr. Anton Iştoc
pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Claudiu Budău
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Visarion Iugulescu
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Şerban Tarciziu
Diverşi alţi autori
FSC
pr. Alessandro Pronzato
pr. Virgil Blaj, OFMConv
pr. Claudiu Budău
pr. Mihai Tegzeş
pr. Vasile Rob
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
FSC
pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Claudiu Dumea
pr. Pietro Righetto
pr. Olimpiu Todorean
PF Daniel Ciobotea
PF Daniel Ciobotea
pr. Şerban Tarciziu

 

* * *

 

“Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.”

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Într-o zi un tată l-a adus pe fiul său bolnav la Isus, cu speranţa slabă că acesta l-ar putea vindeca. El i-a spus lui Isus: “Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut”. Tatăl a continuat spunând că duhul necurat de care este posedat fiul său îl chinuie pe acesta. De multe ori băiatul s-a aruncat în flăcări şi era să moară ars. Alteori a căzut în apă şi era să se înece. A fost o persoană chinuită, care a suferit foarte mult. Se arunca la pământ şi făcea spume la gură. Tatăl era disperat să găsească o vindecare. A căutat cele mai bune tratamente medicale, dar fără succes. În final şi-a adus fiul la ucenici. Nici ei nu l-au putut ajuta. Plângerea tatălui adresată lui Isus este dureroasă: “… şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut”.

 

“Aduceţi-l la Mine.”

Isus a spus: “Aduceţi-l la Mine”. Unul dintre marile secrete ale vieţii se găseşte în aceste cuvinte: “Aduceţi-l la Mine”. Când suntem bolnavi sau avem o problemă, noi creştinii avem întotdeauna la cine să mergem. “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi”, a spus Isus, “şi Eu vă voi odihni pe voi”. Cât de multe strigăte de ajutor auzim în fiecare zi! Dacă încercăm singuri să venim în întâmpinarea lor, suntem neajutoraţi. Dar dacă credem în Isus, misiunea noastră este aceea de a-i duce pe oameni la Cel care îi ajută cu adevărat. Ca părinţi, prieteni, patroni, tovarăşi de muncă, putem fi intermediarii Lui, ajutoarele Lui. Toţi cei care au nevoie de ajutor îl vor găsi cu adevărat doar la El. Însă înainte de a-i putea duce pe alţii la Cristos, trebuie să mergem noi la El. Trebuie să îl lăsăm pe Isus să ne întărească credinţa. Trebuie să îl lăsăm să distrugă puterea păcatului din vieţile noastre şi să ne elibereze. Trebuie să îl lăsăm să înfăptuiască pentru noi miracolul mântuirii. Apoi nu vom putea să nu îi aducem pe alţii la El.

 

“Câtă vreme este de când i-a venit aceasta?”

Isus s-a purtat cu tatăl într-un mod frumos şi delicat. A început cu întrebarea: “Câtă vreme este de când i-a venit aceasta?” Cu siguranţă Isus ştia deja! Întrebarea a fost pusă doar pentru a-i da acestui tată curajul de a vorbi despre îndelungata lui durere. Isus îi spunea de fapt tatălui: “Mă interesează problema ta. Vorbeşte-mi despre ea.” Chiar şi faptul că tatăl a întâlnit un ascultător înţelegător a contribuit la uşurarea poverii sale. Există o mare putere vindecătoare în a avea pe cineva să te asculte, cineva căruia îi pasă sincer şi care te înţelege. Aici stă o parte din marea valoare a rugăciunii. Avem un Dumnezeu care ne iubeşte şi care doreşte să îi spunem Lui problemele noastre. Tatăl a răspuns la întrebarea Învăţătorului. Şi-a deschis inima în faţa lui Isus şi a lăsat să izbucnească amărăciunea care a otrăvit fericirea casei lui în toţi aceşti ani.

 

“Dacă poţi ceva…”

În timp ce tatăl îşi spunea povestea tristă, băiatul era din nou apucat de duhul necurat. Privind la faţa blândă a galileanului, tatăl a implorat: “Dacă poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi”. Cel mai important cuvânt din rugămintea omului a fost “dacă” – “dacă poţi ceva”. Putem înţelege de ce tatăl avea îndoieli dacă Isus îl putea ajuta sau nu. Fusese dezamăgit de atâtea ori. Băiatul lui avea epilepsie din copilărie. Ca orice alt tată, nu lăsase nici o piatră neîntoarsă pentru a-l vindeca pe băiat. L-a dus plin de speranţă la fiecare doctor pe care îl ştia. A cumpărat fiecare nou medicament care apărea. L-a dus la sinagogă pentru rugăciuni. L-a adus chiar şi la ucenicii lui Isus. Toate acestea au eşuat. De fiecare dată a fost dezamăgit. Era normal să aibă o anumită neîncredere.

O persoană poate avea atât de multe probleme, atât de multe dezamăgiri, atât de multă amărăciune, atât de multe frustrări încât, după o vreme, începe să se îndoiască nu doar de existenţa lui Dumnezeu, ci şi de existenţa a tot ceea ce este bun. Se poate ca povara necazurilor să devină atât de mare încât să ne pierdem speranţa, şi în acest fel să îl pierdem pe Dumnezeu. Aceasta a fost starea în care se afla tatăl atunci când i-a spus lui Isus: “Dacă poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi”.

 

“Dacă poţi crede.”

Isus a răspuns cu un alt “dacă”. “Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede.” El a sugerat faptul că credinţa tatălui are mare importanţă în întreaga situaţie. Isus spune că problema nu este dacă El are sau nu puterea de a vindeca; problema este dacă tatăl crede sau nu că El are această putere. Deoarece “toate sunt cu putinţă celui ce crede”. Puterea lui Dumnezeu este limitată doar de credinţa noastră.

Credinţa nu are nici o putere în sine. Doar atunci când aderă la Cristos prinde puterea extraordinară a atotputernicului Dumnezeu. Credinţa în sine este goală asemenea unei conducte de apă goale, dar atunci când devine legătura dintre atotputernicul Dumnezeu şi omul gol, abundenţa harului Său se revarsă prin ea şi umple golul.

Credinţa noastră în Cristos este aceea care determină câtă putere vom primi de la El. Cupa credinţei noastre poate fi mare sau mică. Vom avea atât de multă puritate, atât de multă pace, atât de multă înţelepciune sau blândeţe, sau iubire, sau curaj, sau speranţă cât poate să ţină în ea mărimea cupei credinţei noastre. Dacă nu primim de la Cristos ceea ce avem nevoie, în loc să dăm vina pe El, trebuie să ne uităm cu atenţie la starea şi la mărimea cupei pe care o aducem la El. “Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede.” Oamenii de ştiinţă au crezut că pot să dividă atomul înainte să o facă cu adevărat. Au existat unii care au spus că acest lucru nu va fi posibil niciodată, dar a fost. Există putere în credinţă atunci când se bazează pe ştiinţă. Există o şi mai mare putere în credinţă atunci când subiectul ei este Dumnezeu. Magia credinţei stimulează o putere extraordinară în noi. Ne conectează la gândirea lui Isus. Ne conectează la cea mai mare sursă de putere din univers: “Veţi lua putere”, a promis Isus, “venind Duhul Sfânt peste voi”.

 

“Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.”

Isus a făcut două miracole. Nu doar l-a vindecat pe băiatul epileptic; a şi făcut să crească credinţa tatălui. De la a spune “Dacă poţi ceva”, disperatul tată a ajuns în punctul în care a putut spune: “Cred”. Şi totuşi nu a fost o schimbare de la necredinţă la o credinţă totală. Rugăciunea lui: “Ajută necredinţei mele” arată că nu avea o credinţă totală şi absolută. El şi-a exprimat credinţa şi a acţionat în virtutea credinţei pe care o avea, însă nu şi-a ascuns îndoiala. A fost cinstit cu Cristos. Nici o persoană nu are credinţă perfectă. În fiecare persoană există un amestec de credinţă şi îndoială. Lucrul important este însă dacă ne lăsăm controlaţi de credinţa pe care o avem sau de îndoielile noastre. Miracolele au loc nu datorită credinţei perfecte, ci mai degrabă datorită credinţei imperfecte în Dumnezeul perfect.

 

Rugăciune.

Doamne, cred. Cred că Tu eşti cel mai mare miracol care a avut loc pe pământ. Vedem cum l-ai vindecat pe băiatul epileptic şi pe atâţia alţii. Vedem cât de mult ţi-a păsat de oameni – cu câtă delicateţe te-ai purtat cu tatăl necăjit, cum ai făcut să crească credinţa lui. Doamne, recunoaştem că cupa credinţei noastre este mică. Fă-o să crească – te rugăm – pentru ca vieţile noastre să fie umplute de pacea, puterea şi iubirea Ta. Amin.

 

* * *

 

Necesitatea credinţei. Necredinţa

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

Sfântul Evanghelist Matei, istorisind, şi el, minunea vindecării îndrăcitului, pe care ne-o prezintă Sfântul Marcu în pericopa evanghelică citită azi la Sfânta Liturghie, ne redă răspunsul complet pe care Mântuitorul, după săvârşirea minunii, îl dă apostolilor care îl întreabă: “Pentru ce noi nu am putut să-l scoatem?” Isus le răspunde: “Pentru necredinţa voastră, căci adevăr vă zic, de veţi avea credinţă cât grăuntele de muştar, veţi zice muntelui acesta: Treci de aici acolo! şi va trece şi nimic nu vă va fi cu neputinţă” (Matei XVII, 19-20).

Mântuitorul proclamă deci răspicat şi categoric necesitatea credinţei pentru săvârşirea oricărei minuni “(…) şi nimica nu vă va fi cu neputinţă”. Şi nu cere o credinţă extraordinar de mare, ci una… doar “cât grăuntele de muştar”, dar, calitativ superioară, concentrată, densă, tare… ca o sămânţă, o credinţă ce exclude orice îndoială, teamă, condiţionare, credinţă la care încă nu ajunseseră nici apostolii, a căror “necredinţă”, imputată lor de Mântuitorul, trebuie s-o interpretăm, conform textului grecesc, în sensul că ei aveau, încă, “o credinţă slabă”.

Fiind credinţa începutul, temelia şi rădăcina oricărei îndreptări, înseamnă că viaţa creştinului se naşte, se hrăneşte şi se dezvoltă din virtutea credinţei.

Iată de ce nici o altă virtute nu a fost subliniată şi poruncită cu mai multă străduinţă, de către Mântuitorul şi de către apostoli, ca aceasta.

După Înviere, când Mântuitorul îi trimite pe Apostoli să evanghelizeze şi să boteze, adaugă: “Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu XVI,16). Iar Sfântul Pavel, în epistola către Evrei, XI,6, o spune răspicat: “Fără credinţă este cu neputinţă a plăcea lui Dumnezeu, căci cel ce se apropie de Dumnezeu este dator să creadă că El există şi că este dătător de plată celor ce-L caută.”

Şi tot Sfântul Pavel, în Epistola sa către Romani (II,22), zice: “Iar dreptatea lui Dumnezeu prin credinţa lui Isus Cristos este pentru toţi şi peste toţi cei ce cred.”

Sfânta Tradiţie, prin glasul Conciliului Vatican, zice: “Fiindcă fără credinţă este cu neputinţă a plăcea lui Dumnezeu, nimeni nu poate să ajungă la îndreptare fără ea”. Iar marele Augustin afirmă: “Nu se ajunge la lumina slavei decât umblând pe cărările obscure ale credinţei, fără care nici o virtute nu este meritorie înaintea lui Dumnezeu”.

Dar nu numai Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, ci chiar şi mintea sănătoasă ne spune că noi, din moment ce suntem fiii lui Dumnezeu, avem datoria să ne cunoaştem Tatăl, precum şi poruncile şi dorinţele Lui şi să I le împlinim; pe de altă parte, ca să merităm Cerul, trebuie să săvârşim fapte bune, căci “tot pomul care nu aduce rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc” (Matei III,10). Or, fiind Credinţa unicul izvor al faptelor bune supranaturale, adică meritorii pentru Cer, şi temelia întregii vieţi creştine, rezultă că acolo unde lipseşte Credinţa lipsesc şi virtuţile şi îndreptarea; de aceea fără ea creştinul e mort faţă de Cer, căci “dreptul din credinţă va trăi” (Evrei X,38).

Din cele spuse decurge obligaţia de a ne cunoaşte credinţa. După cum ştim din catehism, este necesar să credem explicit, ca să ne mântuim, următoarele adevăruri de credinţă:

Că Dumnezeu este unul în fire şi întreit în persoane: Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt;

Că a doua persoană, Fiul, S-a întrupat şi ne-a mântuit prin patima, moartea şi învierea Sa;

Că sufletul este nemuritor;

Că Dumnezeu răsplăteşte binele şi pedepseşte răul;

Că fără harul lui Dumnezeu nu ne putem mântui.

Aceste adevăruri trebuie în mod absolut crezute, adică cine nu le cunoaşte nu se poate mântui, după cum nu se poate salva de la înec cel ce nu ştie înota.

De asemenea, trebuie cunoscute şi crezute, cel puţin în substanţă, adevărurile cuprinse în Crez, poruncile, sacramentele, Tatăl nostru, Salutarea îngerească (Născătoarea). Dar acestea sunt necesare nu ca mijloc, ci din poruncă bisericească, adică cine, fără vina sa, nu le cunoaşte se poate mântui, dar cine le ignoră din propria sa vină păcătuieşte grav.

Totuşi, pe lângă toate argumentele care dovedesc temeinicia şi divinitatea credinţei noastre – argumente asupra cărora am reflectat în prima meditaţie despre Credinţă – şi împotriva dovezilor care ne arată necesitatea de a crede, de a accepta adevărurile de credinţă şi a le trăi, este îngrijorător de mare numărul acelora care refuză să creadă, care iau în derâdere credinţa şi pe cei ce cred; ca şi al acelora care, deşi născuţi şi crescuţi în creştinism, îşi reneagă credinţa; iar numărul acestora se pare că tot mai mult creşte.

În faţa acestei realităţi consternante, ne întrebăm: Care sunt cauzele necredinţei?

Înainte de toate trebuie să reamintim ceea ce am spus în prima meditaţie; credinţa este un dar al lui Dumnezeu. Isus o spune limpede: “Nimeni nu poate veni la mine, de nu-l va atrage Tatăl care M-a trimis” (Ioan VI,44). Deci, ca să credem, e nevoie de lumina divină a harului; or, fiindcă Dumnezeu “vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (I Tim II,4), rezultă că El oferă tuturor lumina credinţei, numai că aceasta nu poate pătrunde, în multe suflete, din cauza piedicilor pe care ele le întâmpină în mintea, inima şi voinţa omului.

Care sunt aceste piedici în calea credinţei, cauze ale necredinţei?

Cea dintâi este ignoranţa. O domnişoară care călătorea în acelaşi compartiment cu un preot se lăuda cu necredinţa ei. Preotul, calm, o întrebă: “Dacă nu te superi, ai studiat religia?” Desigur, răspunse ea, am citit enciclopedia, pe Voltaire, pe Diderot… Dar operele lui Boussuet, ale lui Fenelon, ale lui Wiseman… le-ai citit? Nici nu ştiu că există. Dar vreun catehism ai studiat? Altceva nici n-am de făcut, decât să mă ocup cu astfel de lucruri? Atunci, iartă-mă – a încheiat preotul – dumneata nu spune că eşti necredincioasă, ci spune mai curând că eşti ignorantă. Studiază religia, şi după ce vei cunoaşte temeinic adevărurile de credinţă, nu vei mai vorbi astfel.

Întradevăr, sunt foarte mulţi, dintre acei, zişi necredincioşi care nu au deschis niciodată o carte de doctrină religioasă, ori măcar vreun catehism.

Faimosul literat francez La Harpe (ţ 1803 – G. Mortarino, op. cit., p.304), poetul bacanalelor pariziene, la început profesa principiile Revoluţiei franceze, având legături cu enciclopediştii. Închis ca suspect, în celulă s-a convertit. Cum? În singurătate, începu să se întrebe: Mă găsesc eu oare în adevăr? Şi inima îi răspunse: nu. Se dedică atunci meditaţiei şi studiului Religiei; ajutat de harul divin, ajunge la credinţă. Ieşit din închisoare, celor care îl întrebau cum şi-a schimbat părerile, le răspundea: “Am ajuns să cred, fiindcă am studiat şi cercetat. Faceţi şi voi la fel şi veţi crede”.

A doua cauză a necredinţei este orgoliul, care deseori se îngemănează cu ignoranţa. Omul mândru se crede capabil să pătrundă totul şi supune totul propriei critici, până şi lucrările lui Dumnezeu, respingând ceea ce mintea lui mărginită nu poate înţelege. Parcă ar ţine în mână o balanţă: pe un braţ al acesteia ar pune cuvântul lui Isus, învăţăturile Apostolilor, ale Sfinţilor Părinţi şi ale sinoadelor ecumenice, credinţa milioanelor de martiri, a oamenilor de ştiinţă şi de artă. Pentru oamenii cu bun simţ aceste imense mărturii ar constitui o dovadă suficientă ca să creadă. Dar omul nostru, pretins savant, cu un aer de superioritate sfidătoare, aşează pe celălalt braţ al balanţei autoritatea sa, pe care o crede indiscutabilă şi atârnând mai greu în cumpănă decât toate mărturiile divine şi umane de pe braţul celălalt. Ce prezumţie, ce îngâmfare ridicolă şi stupidă!

Dar, dintre toate, principalul şi cel mai mare obstacol în calea credinţei este corupţia inimii, pervertirea morală. Creştinismul este duşmanul declarat şi implacabil al plăcerilor senzuale dezordonate, al tuturor patimilor; cum l-ar putea simpatiza inimile stricate de vicii? “Rupe cu păcatul şi a doua zi vei fi credincios” – spunea marele filosof şi matematician Pascal. “Respingând buna conştiinţă, au căzut în necredinţă”, spune Sfântul Pavel (I Tim 1,18).

Tot el, în alt loc, vorbind despre vina şi pedepsirea păgânilor, zice: “Căci cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au mărit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au făcut nebuni în cugetele lor şi s-a întunecat neînţelegătoare inima lor (…). Pentru aceea i-a şi lăsat Dumnezeu în poftele inimilor lor, în necurăţie, ca să-şi pângărească trupurile între ei înşişi; care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună: şi au cinstit şi au slujit făpturii mai mult decât pe Făcătorul (…)” (Romani I,21, 24-25).

Ajuns în sclavajul patimilor neînfrânate şi neavând tăria de a se smulge din cătuşeşe lor, omul, spre a-şi anestezia conştiinţa, caută dovezi împotriva existenţei lui Dumnezeu, al cărui rechizitoriu nu-l poate suporta. Astfel, glasul conştiinţei devine tot mai slab până când amuţeşte totul. Împietrit, păcătosul trăieşte în păcate fără să-şi mai facă probleme de conştiinţă. Dar nu rare sunt cazurile când astfel de necredincioşi, ajunşi la grea cumpănă sau în clipa morţii, se convertesc, printr-un har special al lui Dumnezeu.

Astfel, necredincioşi faimoşi ca: Montaigne, La Mettrie, Montesuieu, Boulanger, în momentul morţii se întoarseră spre Crucifix şi îşi mărturisiră public credinţa. Însuşi Voltaire, maestrul lor, mărturisindu-şi greşeala în faţa prietenilor săi, Diderot şi DOAlembert, le zise: “Mergeţi de la mine, voi sunteţi cauza pierzării mele. Iadul se deschide, cad în el, sunt pentru totdeauna pierdut”. Tot el spunea: “În clipa morţii, mincinoşii spun adevărul”.

Iubiţi credincioşi! Nu ştiinţa multă este pricina necredinţei, ci ştiinţa falsă şi orgolioasă, aceea care crede că poate explica totul, care ignorează principiul cauzalităţii ultime a fenomenelor, care se crede suficientă sieşi şi nu admite decât ceea ce poate supune experimentului ştiinţific. De aceea, pe drep cuvânt afirma un savant că ştiinţa puţină îndepărtează pe om de Dumnezeu, pe când ştiinţa multă îl apropie. Marele Pasteur declara că are credinţa unui breton, iar dacă ar cunoaşte şi mai multe, ar avea credinţă unei bretone. Ignoranţa, orgoliul, interesele materiale meschine, păstrarea unei înalte poziţii sociale, laşitatea, viciile de tot felul îl pot împiedica pe om să creadă sau îl pot face să-şi disimuleze fariseic credinţa, dar în ceasurile cruciale apare momentul adevărului, când credinţa răbufneşte, când faţa adevărată a omului iese din străfunduri la lumină şi strigă în gura mare. Dumnezeu se serveşte de cataclisme şi calamităţi cum sunt inundaţiile şi cutremurele, spre a-l pune pe om faţă în faţă cu sine, a-l confrunta cu marile adevăruri ale vieţii şi a-şi găsi sau regăsi adevăratul său loc în univers care este nu de rob al propriei producţii, ci acela de stăpân al ei, de fiu al lui Dumnezeu Creatorul său, de colaborator al Lui la desăvârşirea sa şi a semenilor săi, printr-o credinţă vie, faptică, adică prin iubire, care este virtutea supremă. Amin.

 

* * *

 

Despre credinţă şi îndoială

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Iubiţi credincioşi,

Să înţelegem că alta este credinţa tare, deplină, şi alta este credinţa îndoielnică şi puţină. Prin credinţa dreaptă şi deplină omul poate, cu puterea lui Dumnezeu, să facă minuni şi să dobîndească fericirea vremelnică şi veşnică. Credinţa deplină sau desăvîrşită este credinţa propovăduită de Biserica Ortodoxă şi mărturisită pe scurt în Simbolul Credinţei (Crezul). Această sfîntă şi dreaptă credinţă, împreună cu lucrarea faptelor bune, cu scopul de a plăcea numai lui Dumnezeu, îi aduce omului mîntuirea sufletului (I Corinteni 10, 31).

Să ştiţi, fraţii mei, că sînt multe feluri de credinţe pe pămînt care nu aduc mîntuirea sufletului, ci şi la piezare îl duc. Aşa sînt credinţele păgîne, credinţele strîmbe ale celor care cred în vrăji, în descîntece şi în fermecătorii, în visuri şi vedenii false şi alte multe feluri de credinţe străine de adevăr care duc la pierzare pe cei înşelaţi de ele. Numai credinţa cea deplină şi dreaptă pe care o mărturiseşte şi o propovăduieşte Biserica Ortodoxă este mîntui-toare fiind întemeiată pe Sfînta Scriptură şi Sfînta Tradiţie apostolică şi patristică. Ea are temelie neclintită pe Hristos piatra cea din capul unghiului (Matei 21, 42).

Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi, ca şi Sfinţii Apostoli au fost cei mai mari apărători ai dreptei credinţe la cele şapte Sinoade ecumenice şi la cele locale. Prin învăţăturile lor scrise ne-au lăsat luminate căile mîntuirii, care duc la Hristos numai după dreptarul credinţei Ortodoxe. Cînd pe Sfîntul Vasile cel Mare îl îndemna guvernatorul Modest să primească unirea cu erezia lui Arie, atunci marele ierarh i-a zis: “Nu! Biserica a primit învăţătura sa de la Hristos Dumnezeu şi această învăţătură eu sînt dator s-o apăr chiar cu preţul vieţii mele. De aceea nu voi îngădui să se lase la o parte sau să se schimbe vreun cuvînt, sau măcar o silabă din această dumnezeiască predanie. Ci ca un paznic rînduit de Dumnezeu prin har voi sta aici credincios şi neclintit la postul meu, chiar dacă voi plăti această împotrivire cu viaţa mea. Eu nu voi înceta de a apăra tezaurul cel nepreţuit al credinţei contra tuturor vătămăturilor ce vin de la necredincioşi şi eretici. Adevărurile dreptei credinţe au fost păstrate în totalitatea şi curăţia lor cu multe jertfe omeneşti şi cu mari valuri de sînge creştin”.

Cînd milioane de oameni, bărbaţi şi femei, copii, tineri şi bătrîni, învăţaţi şi filosofi din primele veacuri ale creştinismului şi-au dat viaţa pentru învăţătura creştină, pentru a ne lăsa moştenire curată în Iisus Hristos, nimeni dintre creştinii zilelor noastre n-are dreptul să strice frumuseţea şi podoaba dreptei credinţe, avînd în ea adevărul. Toţi care vor face unele schimbări în cuvintele Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii nu vor avea parte de Hristos şi nu vor moşteni împreună cu sfinţii Lui cereasca împărăţie.

Credinţa deplină şi tare este cea care se lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6), adică cea care este urmată de fapte bune. Iar credinţa care este lipsită de dragoste, adică de fapte bune, este zadarnică şi nefolositoare. Aceasta ne-o arată Sfîntul Apostol Pavel zicînd: De aş avea darul proorociei şi orice ştiinţă şi de aş avea totă credinţa încît să pot muta şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sînt (I Corinteni 13, 2). Încă să ştim, fraţilor, că dreapta noastră credinţă cea deplină şi tare, care lucrează prin fapte bune, trebuie să fie statornică pînă la ultima noastră suflare. În această privinţă avem mii şi milioane de pilde lăsate nouă de Sfinţii lui Dumnezeu care L-au mărturisit şi, pentru dragostea Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, şi-au pus sufletele lor pentru Evanghelie, răbdînd pînă la moarte înfricoşătoare chinuri. Pentru a adeveri acest lucru despre credinţa cea statornică a Sfinţilor lui Dumnezeu voi aduce cîteva exemple din viaţa Bisericii.

Primul exemplu de jertfă totală pentru mîntuirea lumii şi pentru propovăduirea Sfintei Evanghelii pe pămînt a fost Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. El ne-a descoperit adevărurile veşnice ale dreptei credinţe. El ne-a învăţat cum să credem în adevăratul Dumnezeu cel închinat şi mărit în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt. Hristos, Mîntuitorul lumii, ne-a descoperit că Duhul Sfînt purcede de la Tatăl şi ni L-a trimis pe pămînt ca Mîngîietor şi Domn al vieţii. El a sfinţit pe fecioara Maria prin întruparea Sa şi ne-a încredinţat-o tuturor ca Născătoare de Dumnezeu şi mamă, zicîndu-i: Iată fiul tău! iar prin iubitul Său ucenic Ioan Evanghelistul, căruia i-a spus: Iată mama ta! (Ioan 19, 26-27), ne-a făcut fiii ei.

Dreaptă credinţă plină de Duh şi de putere a avut dintre oameni cel mai mult Maica Domnului, cea dintîi rugătoare pentru noi toţi înaintea Preasfintei Treimi. Ea a crezut în cuvintele Arhanghelului Gavriil şi prin el a primit să nască cu trup pe Hristos, cînd a spus: Fie mie după cuvîntul tău! (Luca 1, 38).

Dar ce vom spune de marea credinţă a Sfinţilor Apostoli? Oare nu ei au semănat dreapta credinţă şi Evanghelia în toată lumea? Nu au străbătut ei Asia, Europa şi Africa, vestind venirea Mîntuitorului în lume şi apropierea Împărăţiei Cerurilor? Nu au răbdat ei atîta prigonire şi temniţă şi moarte martirică pentru Hristos şi pentru Evanghelie? Nu au vindecat ei bolnavi şi tot felul de suferinzi cu puterea credinţei, chemînd numele lui Hristos? Nu au dărîmat ei capiştile idoleşti şi în locul lor au înălţat biserici creştine?

Astfel, ce vom vorbi de credinţa plină de rîvnă a lui Petru, căruia i-a spus Hristos: Amin zic ţie, tu eşti Petru şi pe această piatră voi întemeia Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18)? Oare nu a fost el răstignit pe cruce cu capul în jos pentru dragostea lui Hristos? Ce vom zice de credinţa Apostolului Pavel, gura lui Hristos? Pe el l-a făcut Mîntuitorul din tiran şi persecutor, Apostol al neamurilor şi martir. Deci, cum vom lăuda credinţa de foc a Sfîntului Pavel, dragostea lui pentru mîntuirea păgînilor şi a evreilor, curajul şi bărbăţia lui, înţelepciunea lui şi răbdarea lui, bătăile, temniţa şi lanţurile pe care le-a suferit el pentru Evanghelie, învrednicindu-se să fie înălţat de Duhul Sfînt pînă la al treilea cer? Oare nu el a spus că după plecarea mea vor intra între voi lupii răpitori - adică ereticii -, care nu vor cruţa turma? (Fapte 20, 29).

Cine poate spune cu cîtă dragoste şi fierbinte credinţă au slujit Apostolii pe Hristos şi Evanghelia Lui? Sau cine ştie cîte bătăi şi torturi şi lanţuri au pătimit pentru Hristos Sfinţii Mucenici? Căci cu cît îi chinuiau păgînii mai mult, ei mai tari se făceau în credinţă şi primeau cu bucurie să moară pentru Iisus, decît să se lepede de El. Cine ştie dintre muritori numărul şi numele tuturor sfinţilor lui Dumnezeu? Sau cine poate lăuda după vrednicie credinţa lor, dragostea lor, smerenia lor, bărbăţia lor şi sfinţenia cu care au trăit ei Evanghelia şi au împlinit poruncile lui Dumnezeu? Oare ei credeau în Hristos numai cu buzele sau pentru răsplată? Sau slujeau Biserica pentru ranguri? Sau mărturiseau Evanghelia învierii pentru bani şi daruri?

Nu, niciodată. Sau se temeau de oameni mai mult decît de Dumnezeu? Sau se certau pentru întîietate? Sau se pîrau unii pe alţii, sau urmăreau averi şi scopuri pămînteşti în Biserică? Sau se îndoiau în credinţă şi schimbau după plac şi după mintea lor învăţătura Evangheliei, cum fac sectele de azi? Nu. Ci credinţa lor dreaptă şi statornică în Dumnezeu era tare ca fierul; feţele şi inimile lor străluceau de lumina Duhului, ca făcliile pentru sfinţenia vieţii lor; mîinile lor nu oboseau să dea milostenie, picioarele lor nu conteneau să alerge la biserici şi la vestirea Evangheliei; gurile lor nu încetau să se roage lui Dumnezeu, iar sufletele lor albe ca zăpada aşteptau cu bucurie dezlegarea de trup şi unirea în cer cu Hristos.

Aceeaşi credinţă tare pînă la jertfă şi viaţă îngerească au dus pe pămînt toţi sfinţii şi Cuvioşii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe. Ei cu rugăciunea şi credinţa lor făceau multe minuni, cu lacrimile lor sfinţeau pustiul şi mănăstirile, cu inima lor odihneau pe Dumnezeu, iar cu înţelepciunea şi sfaturile lor scriau cărţi de folos, apărau dreapta credinţă în lume, combăteau pe eretici şi izgoneau pe diavoli dintre oameni. De aceea sînt trecuţi ca sfinţi în calendar şi le cerem ajutorul.

Ce putem spune de părinţii şi înaintaşii noştri care au păstrat cu atîta sfinţenie şi tărie credinţa ortodoxă pe pămîntul ţării noastre? Să amintim de marele domn al Moldovei Ştefan cel Mare, care a apărat ortodoxia aproape o jumătate de secol şi a înălţat 48 de biserici şi mînăstiri. Să pomenim şi pe domnul martir Constantin Brîncoveanu, cu cei patru copii ai săi, care şi-au vărsat sîngele pentru Hristos departe de ţară. Să amintim şi pe ierarhii mărturisitori şi apărători ai dreptei credinţe din Transilvania, şi pe sihaştrii şi cuvioşii sfinţi care s-au nevoit în Carpaţi, în pădurile şi mînăstirile noastre.

Nu putem uita nici pe bunii noştri părinţi şi ţărani credincioşi de la sate. Oare cîţi erau mai credincioşi decît ei? Cine se ruga mai cu credinţă şi cu lacrimi ca ei, ţăranii şi mamele noastre blînde şi evlavioase de prin sate?

Toate acestea le-am spus, fraţii mei, ca să ne dăm seama că şi în ţara noastră credinţa în Dumnezeu a avut dintotdeauna bărbaţi sfinţi, trăitori adevăraţi în Hristos şi apărători ai credinţei curate împotriva tuturor sectelor şi a celor îndoielnici şi slabi în credinţă.

Iubiţi credincioşi,

Împotriva credinţei adevărate şi puternice în Dumnezeu, de-a lungul celor două mii de ani de creştinism, s-au ridicat tot felul de obstacole, ispite şi neghine, cum le numeşte Iisus Hristos în pildele Sale. Şi care au fost acestea? La începutul creştinismului s-au ridicat creştini iudaizanţi, care voiau să amestece credinţa curată în Hristos cu practicile religioase ale Legii Vechi. Apoi s-au ridicat împotriva credinţei propovăduite de Mîntuitorul şi de Apostoli, împăraţi păgîni romani, care prin grele persecuţii sîngeroase căutau să-i întoarcă pe creştini din nou la idolatrie.

Din secolul IV diavolul a ridicat împotriva credinţei apostolice tot felul de eresuri, secte şi curente filosofice păgîne, ca arianismul, nestorianismul, monofizismul, monotelismul, iconoclasmul, gnosticismul, maniheismul, montanismul şi multe altele. Mai tîrziu s-au ridicat reformiştii luterani, calvinii, husiţii şi sectele mai noi din zilele noastre. Toate acestea au urmărit slăbirea dreptei credinţe şi convertirea ortodocşilor la eresul lor. Unii au reuşit mai mult, alţii mai puţin în scopul lor prozelitist, diabolic, de fărîmiţare a Bisericii lui Hristos, iar alţii au dispărut fără urme.

Corabia Bisericii lui Hristos merge mai departe pe marea vieţii dar diavolul nu încetează s-o atace cu noi şi noi arme şi ispite. Cea mai puternică armă, după secte, este necredinţa în Dumnezeu care, luînd locul păgînismului, încearcă să slăbească credinţa tare şi curată în Dumnezeu. Însă jertfa păstorilor devotaţi ai Bisericii, scrierile Sfinţilor Părinţi şi rugăciunile călugărilor şi ale credincioşilor au slăbit atacul necredincioşilor.

Atunci diavolul a inventat o nouă armă împotriva credinţei vii, lucrătoare în Hristos, anume, îndoiala. Creştinii îndoielnici sînt din ce în ce mai numeroşi. Ei cred în Dumnezeu, dar se îndoiesc şi de viaţa veşnică, şi de puterea rugăciunii, şi de harul Lui. Se roagă, dar cu îndoială, cum s-a rugat şi tatăl copilului bolnav din Evanghelia de astăzi. Creştinii îndoielnici merg la biserică numai cînd sînt bolnavi, cînd au duşmani, necazuri, sau examene. În rest, spun că n-au timp, că se pot ruga şi acasă sau că se roagă preoţii pentru ei. Aceştia se îndoiesc şi de viaţa veşnică, şi de puterea rugăciunii, şi de harul preoţiei, şi de sfinţenia Sfintei Împărtăşanii. Duhul îndoielii este un diavol cumplit care chinuie pe mulţi credincioşi şi îi aruncă în deznădejde, în gînduri negre, în secte, în sinucidere. Căci şi creştinii care se duc la secte, tot din cauza îndoielii în credinţă o fac. De aceea îndoielnicii şi sectanţii sînt mereu tulburaţi, îngînduraţi, gata oricînd de ceartă şi chiar de răzbunare.

O imagine clară a îndoielii noastre în credinţă o prezintă Evanghelia de astăzi. Un tată şi-a adus copilul bolnav de epilepsie să-l vindece Hristos. Mai întîi a cerut să-l vindece ucenicii Săi dar n-au putut. Apoi căzînd la picioarele lui Hristos, I-a spus durerea şi L-a rugat să-i vindece copilul. Dar Mîntuitorul întîrzia să facă minunea. De ce? Din cauza necredinţei tatălui copilului. Că iată cum se ruga: “Doamne, de poţi ceva, ajută-ne nouă, fiindu-Ţi milă de noi!” Atunci Hristos i-a răspuns: De poţi crede, toate sînt cu putinţă celui credincios. Tatăl copilului, apăsat de boala fiului său, a strigat cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! (Marcu 9, 22-24). Atunci îndată Hristos a izgonit duhul rău din copil şi l-a vindecat.

Oare cîţi dintre creştinii noştri nu cîrtesc înaintea lui Dumnezeu cînd sînt în suferinţă şi necaz? Cîţi nu vin la biserică şi se roagă mai mult din interese pămînteşti, zicînd cam aceleaşi cuvinte îndoielnice: “Doamne, dacă eşti bun, ajută-mi! Doamne, dacă m-ai iertat, miluieşte-mă! Doamne, dacă poţi şi vrei, vindecă-mă şi pedepseşte pe vrăjmaşii mei!” Or, aceasta nu este rugăciune primită de Dumnezeu!

Iubiţi credincioşi,

Dacă vrem să ne mîntuim şi să fim miluiţi de Hristos, să avem credinţă tare, vie, curată, statornică. Altfel nu ne aude repede Dumnezeu. Sau ne răspunde ca omului din Evanghelia de azi: De poţi crede, toate sînt cu putinţă celui credincios! Să avem credinţă puternică şi toate le vom dobîndi.

Îndoiala în credinţă a adus lumea aici, la marginea prăpastiei. Îndoiala în credinţă a creat atîtea secte şi a adus dezbinarea în Biserică, în familie şi peste tot. Cum ne putem întări în credinţă ca să scăpăm de îndoială şi de cumplitele ei urmări? Numai prin rugăciune şi post, prin deasă spovedanie şi împărtăşire şi prin citirea cărţilor sfinte. Căci aşa a răspuns Mîntuitorul ucenicilor Săi care L-au întrebat: Pentru ce noi n-am putut să-l scoatem? Pentru puţina voastră credinţă (Matei 17, 19-20). Acest neam de diavoli cu nimic nu poate fi scos, fără numai cu rugăciune şi cu post! (Marcu 9, 28-29).

Vedeţi ce ne răspunde Hristos? Vedeţi puterea rugăciunii ajutată de post? Vedeţi puterea postului ajutat de rugăciune? În zadar unii vorbesc de rău postul. În zadar alţii se roagă, dacă nu vor să postească. Uniţi rugăciunea cu postul, mergeţi regulat la Sfînta Liturghie, spovediţi-vă curat, mai ales acum în Sfîntul şi Marele Post. Împăcaţi-vă, ajutaţi-vă în greutăţile vieţii şi creşteţi-vă copiii în credinţă şi frică de Dumnezeu, ca să nu fie robiţi de diavolul prin păcatele tinereţii. Doar vedeţi cîţi părinţi suferă pentru copiii lor bolnavi, neascultători şi răi.

De ne vom ruga cu credinţă şi cu post, vom dobîndi cererile noastre şi vom putea rosti cu folos rugăciunea omului din Evanghelia de astăzi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! Amin.

 

* * *

 

Vindecarea tânărului îndrăcit

Autor: Diverşi alţi autori
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Cât de îndureraţi trebuie să fie un tată sau o mamă să îşi vadă copilul suferind fără raţiune. Să sufere dureri şi confuzie – pentru ce? Unde este Dumnezeu în situaţia noastră dificilă – ne întrebăm poate adesea. Unde este Dumnezeu în toată această durere şi confuzie?

Astăzi am ajuns la a patra duminică din Postul Mare. În lectura evanghelică am auzit despre un tată care nu mai avea decât o singură speranţă. Fiul lui era posedat încă din copilărie de un anumit duh, care i-a provocat durere şi confuzie. Nici chiar discipolii lui Isus nu au putut să îl vindece pe băiat. Bărbatul şi-a adus fiul la Isus, care după ce a aflat situaţia disperată a acestuia a devenit extrem de supărat pe întreaga mulţime şi a rostit aceste cuvinte dure şi directe: “O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?” Copilul a fost adus imediat lângă Isus şi duhul a început de îndată să îl zguduie. După cum ştim, în final copilul a fost vindecat. Dar care a fost preţul, ne-am putea întreba? Tatăl şi-a acceptat şi mărturisit necredinţa şi l-a implorat cu lacrimi pe Dumnezeu să îi facă deplină credinţa. Acesta este preţul, deplinătatea credinţei noastre – plătit de Cristos însuşi, dar totuşi şi noi trebuie să ne rugăm şi să îl implorăm pe Domnul.

Duhul din această relatare a miracolului este o referire la spiritul acestei lumi, duşmanul lui Cristos. Este spiritul acestei generaţii, puternic înrădăcinat în societate, şi transmis copiilor noştri ca un virus. Fraţilor, ţineţi minte aceste cuvinte – este spiritul acestei generaţii care îi chinuie pe tinerii noştri aşa cum îl chinuia duhul pe băiat, după cum am auzit mai devreme. Îi trânteşte la pământ, îi aruncă în foc ca să se ardă, îi aruncă în apă ca să se înece – astăzi este vorba despre droguri, alcool, jocuri de noroc, orice deformează chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în ei.

Acest spirit are o foarte îndelungată istorie, mergând până la Omul primordial, Adam şi Eva. Este puternic înrădăcinat şi nu poate fi scos cu nimic – decât, aşa cum Domnul l-a instruit pe Moise, aşa cum Domnul nostru i-a instruit pe discipolii săi, aşa cum Domnul nostru ne instruieşte astăzi, implorându-l pe Dumnezeu prin post şi rugăciune. “Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim?”, l-au întrebat discipolii pe Învăţătorul lor ruşinat. Şi noi trebuie să ne întrebăm de ce nu putem alunga acest spirit din vieţile noastre şi din ale copiilor noştri? Deoarece, fraţilor, aşa cum ne spune Domnul: “Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post”. Aceasta este cheia către o pocăinţă plină de părere de rău.

Nu este o coincidenţă faptul că prima şi a doua treaptă dintre cele 30 din “Scara Raiului” a Sfântului Ioan Scărarul privesc renunţarea la această viaţă, la această lume în care trăim şi detaşarea de toate plăcerile ei. Îl cinstim astăzi pe Sfântul Ioan Scărarul ca pe un mare sfânt al Bisericii noastre, care ne aminteşte că a merge spre cer nu este la fel de uşor cu a urca într-un lift şi a apăsa un buton. Dimpotrivă, este un urcuş lung şi riscant imposibil de escaladat până la capăt dacă nu implorăm ajutorul lui Dumnezeu. Fie ca Dumnezeu să ne dea deplinătatea credinţei, a păcii şi a bucuriei în urcuşul nostru spre cer. Amin.

(autor neprecizat)

 

* * *

 

Puterea credinţei

Autor: pr. Vasile Florea
Copyright: Predici.cnet.ro

Evanghelia acestei duminici, care ne vorbeşte despre vindecarea celui posedat, este o evanghelie ce ne reaminteşte şi necesitatea de a avea credinţă pentru a putea săvârşi minuni. Şi adeseori noi oamenii vrem câte o minune în viaţa noastră. Credinţa noastră, care este un dar din partea lui Dumnezeu, nu trebuie să fie extraordinar de mare. Este suficient ca ea să fie cât un grăunte de muştar, aşa cum ne spune evanghelia. Ce înseamnă aceasta? Că ea trebuie să fie densă, tare, fără urmă de îndoială şi teamă. O astfel de credinţă ne umple sufletul de speranţă şi se manifestă prin iubire. Credinţa este o virtute esenţială pentru orice creştin. Viaţa creştinului se naşte, se hrăneşte şi trăieşte din credinţă. Nimeni nu-şi poate îndrepta viaţa dacă nu are credinţă. Prin urmare creştinul fără de credinţă este mort faţă de cer. Iată de ce este necesar să ne cunoaştem credinţa. Este necesar să cunoaştem adevărurile de credinţă, să cunoaştem învăţătura bisericii cu privire la credinţă şi să ne rugăm pentru ca Dumnezeu să ne întărească credinţa. Fiind credinţa dar al lui Dumnezeu, ea este dăruită tuturor, dar nu poate pătrunde în multe suflete din pricina piedicilor pe care le întâlneşte din partea omului. În lupta noastră cu ispitele diavolului avem nevoie tocmai de această credinţă care să ne poată ajuta să trecem cu bine peste ele.

Ne propunem cu toţii să ne îndreptăm viaţa, dar nu reuşim să împlinim acest lucru. Poate se întâmplă aceasta şi pentru că nu credem că stă în puterea noastră să realizăm ceea ce ne propunem. Şi nouă ne spune astăzi Isus: “De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9,23). Iată aşadar că să credem sau să nu credem stă în puterea noastră. Putem spune şi noi asemenea tatălui celui posedat din evanghelia de astăzi “Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”, doar dacă suntem suficient de umili. Pentru a putea da un astfel de răspuns trebuie să existe o legătură permanentă între noi şi Dumnezeu. Existând această legătură şi răspunsurile noastre vor fi inspirate de Dumnezeu şi vor fi adevărate mărturii de credinţă.

Cum putem păstra această legătură cu Dumnezeu? Prin rugăciune, post şi sacramente. Prin rugăciune pentru că ea ne ajută să vorbim cu Dumnezeu. Rugăciunea permite sufletului să respire şi astfel sufletul este capabil să trăiască. Prin post întrucât este necesar ca dezordinea cauzată de concupiscenţă să fie reordonată, iar echilibrul spirit-trup să fie restabilit. Ori postul tocmai acest lucru îl realizează. Prin renunţarea de bună voie la plăceri permise nu facem altceva decât să ne întărim voinţa, să stăpânim prin puterea spiritului ceea ce este material şi pământesc în noi, murind pentru cele pământeşti dar trăind pentru cer. Prin sacramente întrucât ele sunt semnul vizibil al harului invizibil. Prin primirea sacramentelor harul vine şi lucrează în noi uşurându-ne, ba chiar realizând convertirea noastră. Iată aşadar câteva căi propuse de evanghelie care sunt la îndemâna noastră pentru a putea spori în credinţă. Aceasta este calea care ne duce şi pe noi la înviere. Dar aşa cum Isus până la înviere a trecut prin patimă şi moarte, la fel şi noi avem de trecut prin suferinţe şi moarte pentru a învia.

Dumnezeu se serveşte de diferite metode pentru a-l pune pe om faţă în faţă cu el însuşi. Doar fiind faţă în faţă cu propria viaţă omul reuşeşte să-şi pună întrebări asupra sensului existenţei sale. Iar în momentul în care îşi pune astfel de întrebări el a pornit în căutarea lui Dumnezeu care îl aşteaptă pentru a-l conduce la viaţa deplină. Omul trebuie să înţeleagă că este stăpânul universului şi al lucrurilor materiale şi nu sclavul lor. Omul trebuie să înţeleagă că este chemat la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu şi deci este chemat la iubire şi la împărtăşirea acestei iubiri. Împărtăşind iubirea ne facem colaboratori ai lui Dumnezeu, ne desăvârşim noi înşine şi ajutăm şi pe ceilalţi să ajungă la desăvârşire. Iar acesta este scopul pentru care am fost creaţi, aceasta este menirea noastră de oameni, dar mai ales de creştini. Amin.

 

* * *

 

Ajută necredinţei mele!

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: AMDM.info

În duminica a patra din Postul Sfintelor Paşti se citeşte pericopa Sfintei Evanghelii cu vindecarea unui tânăr adus la Isus de tatăl său. Tânărul era stăpânit de “un duh mut”, care îl chinuia cumplit.

Această boală grea îl apuca din timp în timp, făcându-l să cadă jos, să se frământe în zvârcoliri chinuitoare, scrâşnindu-şi dinţii, făcând spume la gură, înţepenind. Aceste manifestări ale bolii, venite pe neaşteptate, în afară de suferinţa grea dar trecătoare a spasmelor, ameninţau viaţa copilului, prin aceea că putea să cadă în apă sau în foc, prăpădindu-se astfel un suflet nevinovat.

Apostolii au încercat să-l tămăduiască, dar n-au putut.

Nefericitul tată vine la Mântuitorul Isus descriind suferinţele fiului său şi zicând: “De poţi ceva, ajută-ne, fie-ţi milă de noi. Iar Isus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată, strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 22-24).

Domnul Isus, mişcat de această suferinţă a fiului, de credinţa tare şi smerită a tatălui său, porunceşte: “Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc, ieşi afară din copil şi să nu mai intri în el. Şi răcnind, şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Isus, apucându-l de mână, l-a ridicat şi el s-a sculat în picioare” (Marcu 9, 25-27).

La întrebarea ucenicilor, de ce n-au putut ei să izgonească duhul cel rău din copil, Isus le răspunde: “Acest soi de demoni cu nimic nu poate fi scos afară decât numai cu rugăciune şi post” (Marcu 9, 29).

Sf. Evanghelist Matei redă mai pe larg acest răspuns al lui Isus: “Ci Isus le răspunse: pentru necredinţa voastră; că de veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Dar acest neam de demoni nu ies decât numai cu rugăciune şi cu post” (Matei 17, 20-21).

Ce învăţăm noi, creştinii, care am ajuns cu ajutorul lui Dumnezeu în această a patra duminică a sfântului şi marelui Post şi care ne pregătim să întâmpinăm cu bună cuviinţă creştinească Patimile, Moartea şi Învierea Domnului Isus Hristos? Relatarea Sf. Evanghelist Matei, care întregeşte pe aceea a Sf. Evanghelist Marcu ne arată că o credinţă puternică, împreună cu cele două arme ale pocăinţei, rugăciunea şi postul, ajută pe creştin să poată nimici puterea demonilor.

Credinţa este acea putere lăuntrică, ce încălzeşte sufletul, îi dă puteri, şi-l face să năzuiască spre desăvârşire.

Credinţa a făcut lucruri mari şi minunate încă de la începutul lumii şi a făcut pe oameni plăcuţi lui Dumnezeu, încă în Legea veche, înainte de venirea Mântuitorului, că toţi câţi au fost drepţi, din credinţă au lucrat şi prin credinţă au făcut fapte mari şi plăcute lui Dumnezeu.

Credinţa a mântuit pe Noe de apele potopului. Pentru credinţă a fost mutat de pe pământ Enoch, ca să nu vadă moarte…, prin credinţă s-au făcut mari şi plăcuţi lui Dumnezeu Avraam, Isac, Iacob şi Moise etc.

Vedem dar, câte a făcut credinţa, încă în Legea veche, vedem cum prin credinţă se poate face omul plăcut lui Dumnezeu, că credinţa, ca şi iubirea, toate le poate, ceea ce şi Hristos mărturiseşte în Sfânta Evanghelie de astăzi, când zice: “Toate se pot credinciosului”.

Tot aşa şi în Legea Noului Testament, credinţa a fost cea dintâi care s-a cerut de la toţi câţi vor să se mântuiască; Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume ca să se mântuiască cei ce vor crede în El; a trimis şi Hristos pe Apostoli, ca să înveţe pe popoare, şi cei ce vor crede cele învăţate şi auzite, să se mântuiască.

Credinţă a cerut Domnul Isus Hristos de la cei doi orbi, care au venit la El ca să-i vindece, şi după ce şi-au arătat credinţa, i-a vindecat pe ei, zicând: “după credinţa voastră, fie vouă” (Mat. 9, 27-30).

Pentru credinţă a înviat Isus Hristos pe fiica lui Iair, că zice lui: “Nu te teme, crede numai” (Luca 8, 48).

Credinţa a mântuit de lepră pe cei zece leproşi, că zice celui ce s-a întors să mulţumească: “Credinţa ta te-a mântuit” (Luca 17, 19).

Acestea şi alte nenumărate pilde, care le aduce Sf. Evanghelie şi pe care nu le pot enumera pentru mulţimea lor, arată clar câtă putere are credinţa. Dar credinţa numai atunci e deplină şi adevărată dacă se arată prin fapte, prin post şi rugăciune, pentru că cel ce are credinţă adevărată şi tare nu poate să nu lucreze şi fapte bune.

Credinţa numai împreună cu fapte bune poate să mântuiască pe om, că iată, şi dracii cred şi se cutremură, după cum vedem din Evanghelie, când multe duhuri necurate cunoşteau că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, şi totuşi dracii nu se mântuiesc pentru că nu au fapte bune. Numai prin fapte poate arăta omul că are o credinţă adevărată.

Drepţii au ajuns drepţi şi plăcuţi lui Dumnezeu pentru credinţa lor, împreunată cu faptele cele bune.

Avel nu numai a crezut, ci a arătat credinţa lui prin fapte, că a adus jertfă lui Dumnezeu. Avraam prin fapte şi-a întărit credinţa sa, că la porunca lui Dumnezeu s-a dus cale departe şi acolo a înălţat altar pentru fiul său, ca să-l jertfească Domnului.

Vedeţi, dar, cum credinţa lucrează prin fapte, căci numai aşa se poate împlini; că precum trupul fără suflet este mort, aşa şi credinţa fără fapte moartă este.

Dar Legea Noului Testament şi mai mult ne întăreşte în adevărul că credinţa lucrează prin iubire. Dar în ce constă iubirea? În împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, pentru că zice Domnul: “Cel ce are poruncile mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte” (Ioan, 14, 15-21).

Apostolii s-au învrednicit a fi sfinţi, nu numai pentru credinţa lor, dar, pe lângă iubire, au împreunat cu credinţă fapta cea mai deplină şi desăvârşită.

Mulţimile de martiri, sfinţi şi mărturisitori n-au avut numai credinţă, ci credinţa au întărit-o prin fapta cea mai mare a iubirii, s-au supus până şi morţii, pentru Hristos, în care au crezut; că bine ştiau ei cum că credinţa lucrează prin iubire, şi au arătat că nu numai cred dar îl şi iubesc pe Domnul, împlinind poruncile Sale.

Ca să fie şi mai deplină, pocăinţa, care este o fiică a nădejdii, o împăcare cu Domnul, prin lucrarea faptelor bune, o curăţire a conştiinţei, trebuie unită cu post şi rugăciune, pentru că postul ne opreşte de la rele, înfrânează poftele.

Postul este, după cum spune Sf. Ioan Scărarul, “nimicirea gândurilor viclene, curăţirea rugăciunii, luminător al sufletului, paza minţii, suspinare smerită, oprire de la clevetire, pricină de liniştire, străjerul ascultării, uşurarea somnului, sănătatea trupului, pricinuitorul nepătimirii, dezlegarea de păcat, uşa raiului şi desfătarea cerească”.

Postul şi rugăciunea sunt şi acte de cult, specifice şi definitorii ortodoxiei, ca aducere la expresia credinţei noastre dreptslă vitoare, dar ele nu sunt şi nu pot fi nişte acte goale de conţinut, fără temei şi scop, repetabile şi intrate în obişnuinţă, ci ele exprimă o atitudine de conştiinţă fermă, liberă, smerită şi limpede.

Postul adevărat este asociat de Biserică cu rugăciunea stăruitoare. Această alăturare a postului cu rugăciunea dă expresia obiectivă a legăturii noastre cu Dumnezeu, căci, cu cât postul este mai susţinut, cu atât rugăciunea noastră este mai adâncă şi mai vie.

În acest înţeles postul şi rugăciunea, ca arme ale duhului de luptă contra răului, depăşesc graniţele obişnuite ale zilelor calendaristice stabilite şi se permanentizează ca normă de viaţă a credincioşilor.

Postul şi rugăciunea se împlinesc şi se definesc reciproc.

Rugăciunea dă puteri tainice trupului ca să poată posti, iar postul dă aripi sufletului ca să se poată ruga.

Aşadar, postul şi rugăciunea sunt, pe de o parte, mijloace intime de exprimare a raportului nostru cu Dumnezeu: trăiri subiective, individuale, care implică pe fiecare credincios; dar, pe de altă parte, ele lucrează în afară, rodesc nemijlocit atât în lupta contra răului, a ispitelor, a patimilor şi a păcatelor, cât şi în relaţiile noastre cu semenii noştri, în mod pozitiv.

În acest chip, postul şi rugăciunea nu devin scop în sine, ci ele se interpătrund cu întreaga noastră fiinţă morală; cu credinţa, cu virtutea şi cu faptele cele bune. Pentru aceasta, locul şi însemnătatea postului şi a rugăciunii în viaţa creştină sunt de o importanţă deosebită. În acest fel să încercăm, pe cât este cu putinţă, să înţelegem rolul postului şi al rugăciunii, locul şi rostul lor pentru viaţa de aici şi cea de dincolo, pentru fericirea şi mântuirea noastră.

Să considerăm postul ca un mod de viaţă, plin de bucuria de a trăi în curăţenie şi Duh, exteriorizat în lumina feţei şi în pacea Duhului. Aşa cum ne-a învăţat Mântuitorul: “Tu când posteşti unge-ţi capul tău şi faţa ta o spală” (Mat., 6, 17), adică, fiţi bucuroşi, fiţi veseli. Căci pe de o parte, postul opreşte pornirile rele ale vieţii, ceea ce-i un mare folos, iar pe de altă parte, postul ne oferă un curat izvor de virtuţi, care înseamnă cel mai mare folos şi răsplată pentru noi, făgăduită de Dumnezeu celui ce posteşte: “Tatăl vede pe cel ce posteşte şi îi va răsplăti lui”.

Este adevărat şi verificat că în fiinţa omului se duce o luptă surdă, între pornirile trupului şi năzuinţele sufletului. Sfinţii Bisericii, mari postitori şi rugători, au arătat aceasta. Sfântul Apostol Pavel a pus în lumină, în chip dumnezeiesc, acest adevăr şi tot el mărturiseşte că din această pricină îşi supune trupul unui sever exerciţiu, pentru a-l face să asculte, în pace, graiurile duhului (Romani, 8, 4-10).

Postul creştin este un mare proces de curăţire a sufletului şi a trupului, ca să ne facă vrednici de a sluji lui Dumnezeu şi de a ne împărtăşi cu El.

Postul este deci, o normă de viaţă creştină. El a fost instituit de Dumnezeu la facerea lumii, prin porunca de a nu mânca din fructul oprit (Fac., 3, 16). De la Moise la ultimul prooroc al Vechiului Testament, Sf. Ioan Botezătorul, toţi au postit. La fel toţi patriarhii şi drepţii Vechiului Testament.

Mântuitorul Isus Hristos spiritualizează postul. El însuşi şi-a început activitatea în istorie după ce a postit şi s-a rugat 40 de zile în pustie (Mat., 4, 1-2). Sfinţii Apostoli au postit, iar Sf. Apostol Pavel ne îndeamnă explicit la post (I Cor., 7, 5). Sfinţii Părinţi, mari postitori, au arătat valoarea postului şi ne-au îndemnat să-l practicăm. Pentru Sf. Ioan Gură de Aur postul este leacul adevărat al trupului şi al sufletului, iar Sf. Vasile cel Mare zice: “Primii noştri părinţi au fost izgoniţi din rai pentru că n-au ţinut postul poruncit lor; noi trebuie să postim ca să intrăm din nou în rai” sau “adevăratul post este îndepărtarea de la rău, înfrânarea limbii, înfrânarea mâniei, lepădarea poftelor, a defăimării şi minciunii”.

“Postul, spune Fericitul Augustin, curăţeşte inima, ridică sufletul şi-l închină către căinţă, depărtează răul, potoleşte văpaia poftelor şi aprinde flacăra credinţei”.

Avem pildă supremă în acest sens pe însuşi Mântuitorul Isus Hristos, pe Sfinţii Apostoli şi pe Sfinţii Bisericii, care sunt expresii de cea mai înaltă ţinută de realizare a noastră pe scara valorilor morale, pentru care postul şi rugăciunea au constituit o condiţie cerută pe drumul spinos al cunoaşterii adevărate a lui Dumnezeu.

Postul este o jertfă a fiecăruia, pentru că postul nu este un tipar rigid, care se aplică uniform tuturor, indiferent de puterile fiecăruia. Contează, în cea mai mate măsură, puterea spirituală a fiecăruia, până la atingerea limitelor de sus ale capacităţilor noastre, postul şi rugăciunea devenindu-ne unitate de măsură.

Dar pentru ca postul să realizeze o cât mai perfectă armonie intimă între trup şi suflet, între om şi obşte şi între credincios şi Dumnezeu, el trebuie să se împletească cu rugăciunea. Această împletire ni se înfăţişează ca o necesitate cerută a echilibrului şi a frumosului moral-spiritual.

Ştim că rugăciunea este legătura noastră intimă şi directă cu Dumnezeu; ea este o comuniune de viaţă cu divinitatea. Prin ea preamărim, mulţumim şi cerem ajutorul lui Dumnezeu. Ea alungă ispitele, şterge păcatele, mijloceşte mântuirea, atunci când ea izvorăşte dintr-o credinţă puternică. Dumnezeu ne-a spus să-L “chemăm la vreme de necaz” (Ps., 49 15) şi ştim că “El ne ajută” (Ps., 68), pentru că Domnul Isus ne-a fagăduit: “cere şi ţi se va da, bate şi ţi se va deschide”.

Trebuie să ne rugăm cu timp şi fără timp (Luca, 18, 1), pentru că numai rugăciunea învinge răul deznădejdii noastre şi ne întăreşte puterea duhului în lupta cu păcatul: “Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi în ispită, căci duhul este plin de râvnă; dar trupul e neputincios”, ne îndeamnă Domnul Isus Hristos (Mat., 26, 41).

Tăria noastră în trezire duhovnicească ne-o dă rugăciunea şi postul “căci protivnicul ne dă târcoale ca un leu care răcneşte căutând pe cineva să înghită” (I Pentru, 5, 8). Ca legătură plină de taină a omului cu veşnicul, spune un mare trăitor creştin, “rugăciunea este minunea minunilor, care se împlineşte zilnic în sufletul evlaviosului”.

Prin rugăciune avem pe Dumnezeu cu noi, totdeauna, învrednicindu-ne de harul său. Rugăciunea este o necesitate de viaţă a sufletului nostru, fără de care el se sufocă, ca trupul fără oxigen.

Istoria vieţii şi mântuirii creştine este o lungă cale a rugăciunii noastre, deschisă către Dumenzeu. De la Adam până la Sfântul Ioan Botezătorul, toţi drepţii şi proorocii Vechiului Testament s-au rugat.

Însuşi Mântuitorul, care a restabilit legătura dintre Dumnezeu şi om, s-a rugat şi ne-a învăţat pe noi să ne rugăm, dându-ne atotcuprinzătoarea Rugăciune domnească sau Tatăl nostru, în care uneşte toate cererile în ruga “Facă-se voia Ta”, adică se ne potrivim, în rugăciune, voia noastră după voia lui Dumnezeu, care cunoaşte inima şi trebuinţele noastre. Sfinţii Apostoli au vieţuit într-o continuă rugăciune şi lucrare de propovăduire a Sfintei Evanghelii.

Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă ca “rugăciunea să fie stăruitoare (Rom. 12, 12), şi să facem, în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni” (Efes 6, 18), şi în orice loc, fără mânie şi îndoieli (I Tim. 2, 8).

Sfinţii Părinţi s-au rugat şi au lăsat pagini nemuritoare despre rugăciune, care este pacea şi bucuria de a trăi şi mijlocul cel mai indicat de întărire sufletească şi duhovnicească.

Ce luptă este mai încordată şi biruinţă mai mare decât lupta cu noi înşine şi cu puterile întunecate care ne asaltează şi biruinţa asupra noastră şi asupra celui rău. Atunci ne vom învinge şi vom fi stăpâni pe noi, când ne vom lăsa conduşi de puterea duhului, a rugăciunii şi a postului.

Prin aceste două virtuţi, creştinul se înduhovniceşte pe măsura puterii şi voinţei lui, care acţionează luminat în câmpul harului divin cu care colaborează în vederea mântuirii.

Postul şi rugăciunea sunt puteri de sus, care înveşnicesc pe om încă de aici, şi-l conduc, ajutându-l să se ridice treaptă cu treaptă, spre limanul fericit al învierii.

Dacă postul şi rugăciunea lucrează în fiinţa noastră, a fiecăruia din noi, ele produc, prin caracterul lor comunitar obştesc, o întreagă serie de virtuţi obşteşti, ce stau la baza vieţii creştine, tocmite pe dreptate, dragoste, respect reciproc, încredere, cinste, demnitate etc. În acest chip rugăciunea şi postul devin mijloace de unitate umană şi creştină, de solidaritate în dragoste, înlăturând egoismul, nedreptatea, asuprirea care generează ura, vrajba, răutatea şi neînţelegerea dintre oameni şi popoare.

Numai când ne vom elibera de slăbiciuni şi păcate vom vedea adevărata statură şi autentica noastră armură a sufletului, de adevăraţi fii ai lui Dumnezeu. Numai prin lupta ce o ducem cu păcatul, prin rugăciune şi post, întrezărim împărăţia cerurilor deschizându-se pentru noi.

Să ne înmulţim puterile trupeşti şi sufleteşti ca într-un focar de raze de lumină, să ne rupem de păcatele veacului acestuia, urmându-L pe Domnul Isus, pas cu pas! Să punem la inimă cuvântul Său şi să ne rugăm postind şi să postim rugându-ne, ca El să ne dezlege de orice legătură a celui rău şi de orice cursă a vrăjmaşului, ca purificaţi de orice necurăţie să devenim părtaşi ai Sfintei Sale cine, în ziua cea neînserată a Învierii Sale. Amin.

Text preluat de pe AMDM.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Duminica Sfântului Ioan Scărarul

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Fraţi creştini,

În vremea când Mântuitorul nostru Isus Hristos umbla pe pământ cu ucenicii săi, prin părţile Palestinei, lumea era plină de multe feluri de duhuri necurate. Demonii iadului erau încuibaţi în sufletele şi trupurile multor oameni chinuindu-i îngrozitor. Aşa ne istoriseşte Sfânta Evanghelie de astăzi despre suferinţele unui copil surd şi mut, pe care duhul necurat îl arunca în foc şi-n apă, îl făcea să scrâşnească din dinţi, să spumege, îl trântea la pământ unde rămânea ca un mort sub povara groaznicelor chinuri.

Toate acestea ne dovedesc existenţa chinurilor din iad, unde vrăjmaşii sufletelor noastre – demonii – vor chinui necontenit pe cei ce nu se vor trezi din păcate în această viaţă. Azi ca şi atunci există în lume boli sufleteşti si trupeşti, există aceste duhuri necurate care chinuiesc pe mulţi din cauza depărtării de Dumnezeu, din cauza răcirii de Sfânta Biserică, din cauza nepregătirii prin spovedanie şi împărtăşanie.

Tânărul din Evanghelia de astăzi, pe care l-a vindecat Domnul Hristos, reprezintă omenirea până la sfârşit, lumea stăpânită de duhul surzeniei şi al muţeniei, lumea care nu vrea să audă Cuvântul lui Dumnezeu şi nu găseşte nici o plăcere în a-şi deschide gura ca să laude minunile lui Dumnezeu; căci nu este de ajuns numai a ne minuna de puterea Mântuitorului şi de a recunoaşte existenţa lui Dumnezeu, ci trebuie a ne instrui viaţa noastră şi a ne întări în evlavie, ca să fim ascultători şi împlinitori ai sfintelor Sale învăţături.

Numai aşa ne vom face folositori de darurile Sfintei Biserici şi vom dovedi şi noi că suntem adevăraţi creştini.

Să ascultăm cu luare aminte în ce chip şi în ce împrejurare s-a săvârşit această minune.

Era în cel din urmă an al vieţii pământeşti a Domnului Hristos şi cu aproape opt luni înainte de patima şi de suferinţele Sale cele de bună voie.

Mântuitorul, ca să arate ucenicilor puterea Sa dumnezeiască, a luat pe trei dintre ei şi s-a suit pe muntele Tabor, unde s-a schimbat la faţă înaintea lor. Acolo le-a arătat o mică parte din slava Sa, căci au strălucit faţa precum şi hainele Lui mai mult ca soarele, ca lumina şi zăpada, încât ucenicii au căzut cu faţa la pământ, nemaiputând privi cu ochii pământeşti.

Acolo au auzit ei glasul Tatălui ceresc, care a mărturisit zicând: “Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit, pe Acesta să-L ascultaţi!” După ce s-au petrecut acestea, Domnul a coborât din vârful cel înalt al Taborului împreună cu cei trei ucenici, Petru, Iacob şi Ioan. Ajungând în vale la poalele muntelui, Domnul vede o mare mulţime de oameni, zgomotoasă, întărâtată împrejurul celor nouă ucenici care rămăseseră acolo de cu seară. Printre aceşti oameni erau cărturari şi farisei. Apostolii şi cărturarii se certau între ei cu aprindere. Apostolii erau cam încurcaţi, ruşinaţi şi păreau biruiţi, pe când duşmanii lor se făleau cu neruşinare şi îngâmfare, iar mulţimea făcea mare haz de aceasta şi aproba pe fariseii şi cărturarii care prin cuvinte înfundaseră şi reduseseră la tăcere pe ucenici.

Un glas strigă: “Iată învăţătorul!” Şi toate privirile se întorc spre Isus. Mulţimea alergă înaintea Lui şi i se închină cu respect, că în sfârşit sosise omul căruia i se supune toată făptura şi acum va răzbuna pe ucenici, pedepsind pe duşmanii lor. Isus trece prin mijlocul lor, merge drept la cărturari şi farisei şi, arătând pe apostoli, le zice: “De ce le căutaţi ceartă, ce vă întrebaţi cu dânşii?”

Nimeni nu răspunde. Răutatea lor nu poate decât să tacă. Fariseii şi cărturarii rămaseră încremeniţi. Mântuitorul îi ruşinase de atâtea ori, deşi întrebările lor erau pregătite cu mult mai înainte.

Iată că din mulţime iese un om, se apropie de Isus, cade la picioarele Lui şi cu o voce rugătoare îi zice: “Doamne, rogu-te, caută spre fiul meu, miluieşte copilul meu, e singurul meu fiu, l-am adus la Tine pentru că suferă rău, fiind lunatic şi stăpânit de un duh mut şi surd şi oriunde îl apucă pe el, îl zdrobeşte, face spume şi scrâşneşte cu dinţii săi şi se usucă. Am rugat pe ucenicii Tăi ca să-l scoată şi n-au putut”.

Pentru ce cei nouă ucenici nu au putut să scoată duhul necurat din tânăr? Fariseii şi cărturarii, care întotdeauna pândeau astfel de ocazii, au început să râdă de ei ca să surpe încrederea poporului în Învăţătorul lor, în Mântuitorul nostru Isus Hristos. Ei spuneau poporului că Isus nu este Mesia cel adevărat, este un înşelător care scoate pe draci cu putere domnului dracilor.

În această încurcătură se aflau ucenicii şi nu ştiau ce să răspundă. Isus le dăduse putere de a izgoni duhurile necurate şi reuşiseră de multe ori, dar acum nu ştiau nici ei care era pricina. Înainte de a răspunde nenorocitului tată, Isus zise cu amărăciune şi întristare aceste cuvinte: “O, neam necredincios şi îndărătnic, până când vă voi suferi pe voi?”

Astfel vorbea Domnul acestui popor îndărătnic şi acestor făţarnici farisei care tot timpul căutau pricini împotriva lui Dumnezeu. Cum să nu se întristeze Isus, când făcuse atâtea minuni şi ei tot necredincioşi îndărătnici rămăseseră?! Dar iată că şi de data aceasta, în faţa rugăciunii şi a credinţei acestui tată îndurerat, Domnul nostru Isus Hristos cu ton poruncitor s-a adresat diavolului şi i-a zis: “Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc, ieşi afară dintr-însul şi de acum să nu mai intri în el!”

Diavolul, îndată, scoţând un strigăt mare, aruncă pe copil la pământ, îl scutură cu putere şi ieşi afară lăsându-l nemişcat. Lumea începu să strige: “E mort, e mort!” Isus, apucându-l însă de mână, îl ridică şi bolnavul îndată se sculă sănătos. Mântuitorul îl dădu tatălui său plin de viaţă şi sănătate. Cărturarii erau învinşi, batjocurile şi cuvintele pline de răutate pe care le spuseseră împotriva apostolilor şi Domnului Hristos căzură asupra lor. Ei se duseră ruşinaţi şi umiliţi, iar mulţimea slăvea pe Dumnezeu şi pe marele făcător de minuni, Isus, Fiul lui Dumnezeu.

Această vindecare a tânărului stăpânit de duhul cel mut şi surd este una din minunile cele mai însemnate ale Mântuitorului, căci aceste nenorociri chinuiesc şi astăzi pe oameni sufleteşte şi trupeşte. Această minune simbolizează lucrarea Domnului Hristos, pentru fiecare dintre noi, ca să ne aducă la mântuire; căci Domnul a tămăduit pe copil ca să cunoaştem şi noi minunea.

Omul cel stăpânit de surzenie şi de duhul cel mut nu găseşte cuvinte ca să vorbească de Dumnezeu, el nu aude glasul Evangheliei. Omul stăpânit de duhul cel surd, duhul cel necurat, este ca un epileptic chinuit şi muncit, aruncat la pământ pe praful deşertăciunilor lumeşti, în noroiul crimelor, al viciilor şi al desfrânărilor.

Nenorocirea şi mai mare este că aceşti mutilaţi sufleteşte suportă cu plăcere urgiile ce-i stăpânesc şi, fără să se poată împotrivi duhului celui rău, păcătuiesc mereu până când se usucă sufletul în ei şi îşi pierd toate puterile spirituale. Ce poate să însemne altceva, sucelile, răcnetele de la jocurile lumeşti, decât o îndrăcire, o epilepsie sufletească a acelora care se simt bine în astfel de împrejurări.

În timpul acestor petreceri diavoleşti, diavolul pune stăpânire pe multe suflete. Nici nunţile nu se mai fac spre bucuria oamenilor şi folosul cel sufletesc şi trupesc al lor, ci este o ocazie ca diavolul şi iadul să culeagă o mulţime de roade bogate de pe urma acestor munţi blestemate, pline de desfrânare şi vorbe urâte; acolo nu mai stă Isus, Domnul nostru care s-a dus la nunta din Cana Galileii. Au început să se arate roadele cele rele ale necredinţei şi ale îndrăcirii sufleteşti şi trupeşti ale multora; căci foarte mulţi copii care s-au zămislit în timpul acestor blestemate urgii s-au născut bolnavi cu sufletul şi cu trupul.

Duhul cel necurat şi-a făcut apariţia iarăşi în lume punând stăpânire pe sufletul şi trupul multora. Aceste blestemăţii au intrat ca alcoolul şi nicotina în sânge la mulţi şi cred că nu ar putea trăi fără otrava aceasta a plăcerilor lumeşti. Spitalele, puşcăriile sunt pline din cauza acestor plăceri vinovate.

Acum câţiva ani în urmă am văzut o întâmplare foarte tristă. O doamnă îmbrăcată în doliu, slăbită şi suferindă, povestea unui prieten al meu durerea ei de mamă. Avusese o singură fată care-i murise în urma unei răceli de la un bal. După ce a îngropat-o, timp de două săptămâni mama moartei era îngrozită de un vis înspăimântător, căci se scula totdeauna tremurând din somn şi nu mai putea dormi cu nici un chip. După ce se duse la doctor, acesta îi dădu nişte pastile de dormit, însă fără nici un folos, căci visul acela îngrozitor pe care îl avea în fiecare noapte o chinuia mai rău, fiindcă nu putea nici să se mai trezească din somn din cauza pastilelor.

Ea venise la prietenul meu, care era preot, să-i citească rugăciuni, să nu mai viseze aşa, că nu mai putea de frică. Ea îi povesti preotului visul care o chinuia zicând: “O visez, părinte, aşa cum era în viaţă, dar mai ales jucând, muzica cântă şi lume multă dansează. Nu după mult timp vin nişte tineri negri înalţi drept la fiica mea, o iau şi începe fiecare să danseze cu ea. După un timp o pun să joace singură, un joc ţigănesc, un fel de căzăcească rusească şi nu o lasă deloc să se odihnească. Când oboseşte o lovesc cu bicele până când îi rup hainele de pe ea; cade jos, o ridică în bătaie şi din nou o pun să danseze toate dansurile moderne în strigătele lor de bucurie. Aşa o chinuiesc mereu, iar eu când o văd astfel bătută şi chinuită, mi se rupe inima, părinte. Ţip şi strig, sar, tremur din somn şi nu mai pot dormi nicidecum, nu mai sunt bună de nimic”.

Preotul o întrebă atunci: “A dansat fiica dumitale în viaţă?” Femeia îi răspunde:”Da, îi plăcea mult să se ducă la baluri, serate şi la toate jocurile. De multe ori mergeam şi eu cu ea, numai de dragul ei, era frumoasă, învăţase carte multă şi dansa aşa de elegant, că toţi o curtau. Îi făcea mare plăcere să joace, îi plăcea viaţa, părinte”.

“Din ce cauză a murit?” întreabă preotul. “A răcit la un bal – zise femeia – eu n-am fost atunci, a dansat mult, a transpirat şi a răcit, era prea pasionată, era tânără, părinte, când a murit împlinea 21 de ani”. Preotul o întrebă: “La înmormântare au venit şi prietenii ei de dans?”

“N-a venit nici unul, deşi am luat muzica şi a cântat până la mormânt, şi a cântat tot ce-i plăcea ei”.

“Dar de ce n-aţi luat un cor de la biserică, să cânte rugăciuni şi cântece sfinte de iertare a păcatelor?”

“A fost şi ideea aceasta părinte, dar n-au vrut rudele, motivând că nu este şi tobă la cor ca s-o audă lumea. Omul la întristare nu ştie ce face. Nu ştiu de-o va ierta Dumnezeu, că mai mult eu sunt de vină, părinte”.

Iată chinurile iadului în care se zbate o tânără căzută în cursa păcatelor de pe faţa pământului. Demonii o chinuiesc atât pe ea pentru păcatele săvârşite, cât şi pe mama cea ticăloasă care n-a învăţat-o calea cea dreaptă de urmat. Aşa foc şi durere îngrozitoare era pe această tânără acolo în iad, ca şi pe tânărul surd şi mut din Evanghelia de astăzi, pe care-l aruncau demonii în foc şi-n apă, făcându-l să spumege şi să se usuce. Grozave sunt chinurile demonilor şi aici pe lumea aceasta, dar mai ales la ei acolo în iad, în temniţele cătrănite de unde nu mai poţi ieşi. Vai sufletelor care ajung acolo!

O, lume neascultătoare, ţi se spune ce să faci, dar nu vrei să asculţi, ţi se arată ce trebuie să faci şi nu vrei să te supui poruncii dumnezeieşti. Şi atunci când guşti rodul neascultării, te vaiţi că e amar. Iertător mai eşti Doamne, Dumnezeule că nu îngădui să vină negri aceia urâţi să danseze cu ei aici de vii pentru neascultările lor, să danseze tot aşa de îngrozitor până când vor auzi şi vor înţelege să asculte de poruncile Tale.

Mi-aduc aminte, de la mănăstire, de un călugăr tânăr şi frumos, de neam mare, care a părăsit lumea şi s-a făcut călugăr numai pentru faptul că fiind odată la horă, cum era hora pe la sate, jucând acolo, lângă el s-a prins diavolul şi juca cu ei, râzând cu ei. Toţi ceilalţi nu l-au văzut, numai el l-a văzut. S-a smucit din joc şi nu după mult timp la mănăstire s-a oprit. A văzut pe diavol cum juca cu ei şi s-a hotărât să trăiască pentru Dumnezeu.

Iată, fraţi creştini, cum îşi bate joc satana de zidirea lui Dumnezeu, aşa ca şi în vremea Mântuitorului. Această scenă se repetă de multe ori în zilele noastre. Iată ce vedem, lume răzvrătită, lume îndrăcită, strigăte de jale, plângere şi tânguire, diavolul râde şi se răsfaţă, iar biata lume înşelată şi încătuşată de poftele lui, deznădăjduită fără nici o putere suferă şi nu ştie ce are.

Sfânta Biserică, care este muntele Taborului, este plină de lumină, de nădejde, de viaţă, de bucurie şi sănătate, în ea locuieşte Mântuitorul Isus Hristos, Dătătorul a tot binele. Tatăl ceresc strigă mereu să ascultăm de El, de învăţătura Fiului Său, de poruncile Lui, ca să ne izbăvim şi să ne mântuim sufletul de rele. Omenirea însă rămâne mută şi surdă la glasul Tatălui Ceresc. Aleargă în toate părţile, se zbate în supărări şi necazuri de tot felul, n-aude, nu vede.

Clopotele bisericilor, care simbolizează glasul lui Dumnezeu, în zadar îi cheamă pe oameni, căci nu vor să asculte. Tocmai în timpul Sfintei Liturghii, din duminici şi sărbători, când preoţii în biserică se roagă pentru ţara aceasta, pentru toate oraşele şi satele, pentru cei ce locuiesc într-însele, tocmai în aceste zile binecuvântate de Dumnezeu, când toată suflarea ar trebui să stea cu frică şi cu cutremur, căci se jertfeşte pe Sfintele Altare Fiul lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră, tocmai atunci tineretul nostru urmează chemării diavolului, duhurilor necurate care sunt slobozite pe faţa pământului, să înveţe lumea cum să necinstească pe Dumnezeu, cum să-L insulte şi să nu asculte de voia Sa.

În acest timp ei se duc cu miile şi zecile de mii în locurile periculoase sufletelor; prin cârciumi, pe la teatre, cinematografe. Ţi se rupe inima când vezi atâta tineret înghesuindu-se peste tot şi stând ceasuri întregi transpiraţi de fericire şi palpitând de emoţie în faţa câtorva oameni îmbrăcaţi în tricouri care aleargă, asudă, se lovesc şi se rostogolesc şi îşi rup picioarele alergând după o minge. Ei nu văd în jurul lor nici o faptă măreaţă, nici un alt act de admirat.

Mulţi s-au schimbat în felul de a vorbi, de a se purta şi de a gândi. Când îi auzi ţipând, înjurând, gesticulând în diferite feluri, nu poţi să nu te gândeşti la îndrăciţii din Evanghelie, văzând cum îi apucă furiile îndrăcirii. Unul i-a smuls urechile unui prieten cu dinţii, de bucurie că au băgat gol favoriţii lui; altul a trântit şi a spart pentru că nu au învins favoriţii lui; câte certuri, bătăi, despărţiri dintre soţi, din cauza jocurilor acestora blestemate, jocurilor demonilor care au adus pe pământ multă nelinişte şi despărţire de Dumnezeu.

Iată cum chinuieşte satana biata lume, iată îndrăcire sufletească, vrednică de plâns, care usucă sufletul tineretului nostru creştin. Mai sunt şi altele aduse la noi de străinii păgâni sau de creştinii plimbaţi prin străinătate ca fiul cel pierdut. De pildă balurile, seratele, ceaiurile, discotecile şi multe petreceri sunt năravuri ale popoarelor străine aduse în ţara noastră. Sulemenirea sau fardul, cum i se mai zice într-un termen modern, nu luminează persoana ci, dimpotrivă, o umbreşte; căci femeile care ţin zece ani la rând aceste practici cu unsori, după acest timp faţa lor începe să se zbârcească, să îmbătrânească, făcându-se ca o pungă.

S-a constatat de unii savanţi că roşul de buze este cel mai bun teren şi cel mai favorabil pentru dezvoltarea microbilor; aşa de repede se înmulţesc, că la două zile se fac câte cinci sute de colonii de microbi. Înainte, păcatul acesta nu exista decât la personalul din circuri sau teatre, a trecut apoi în rândul doamnelor de la oraş, iar acum, în cele din urmă, a pătruns această plagă şi în satele cele mai depărtate. Le-a învăţat duhul cel necurat al sulemenirii, nu numai să-şi vopsească buzele, obrajii ci şi unghiile de la mâini şi picioare. Aceste păcate au devenit atât de necesare, încât cele mai multe femei cred că nu ar putea să trăiască fără aceste unsori microbiene, aceste murdării ale satanei.

Sora unei creştine, care a murit dintr-o boală foarte grea, s-a arătat în vis acesteia şi i-a spus: “Vai, sora mea, spune tu şi la alţii să nu mai facă nimeni ca mine. Ce chinuri grozave am tras de la demoni, nu atât pentru alte păcate, cât pentru că m-aţi îngropat cu unghiile roşite la mâini şi picioare. Vai, cum trăgeau de ele şi se agăţau, ce ace îmi băgau pe sub ele şi ce chinuri am suferit?”

Multe femei nu pot să se abţină nici când vin la biserică, aşa de mult a intrat în sânge acest obicei rău, această învăţătură drăcească, încât şi la moarte au pretenţia unele să fie vopsite şi pudrate.

Se pretează la acestea chiar şi unii bărbaţi, neştiind cu câtă mâhnire şi silă privesc sfinţii îngeri când văd aceşti morţi în acest fel mascaţi, cu ţigara în mână sau cu pachetul de ţigări pe piept în coşciug.

Ce întuneric mare este în lume! Unde e credinţa creştinilor noştri? Cum cred ei că se pot mântui şi înfăţişa înaintea lui Dumnezeu în halul acesta? O, ce multă neştiinţă şi necredinţă! Aşa râde diavolul de lume, aşa îşi bate joc de creştini. Altădată, unde era un creştin fugeau demonii şi se înspăimântau, iar acum râd diavolii de atâţia creştini şi îşi bat joc de ei, şi când sunt vii şi când sunt morţi, şi de trupurile şi de sufletele lor. Vai de sufletele lor, acelora care merg în felul acesta la judecată.

Dacă cineva are urechi de auzit, să audă, căci va veni o vreme când demonii le vor scoate şi ochii, căci sprâncenele şi le-au scos mai dinainte. Toate chemările rele le aud, le înţeleg, le urmează cu multă pasiune, numai glasul Evangheliei şi al poruncilor lui Dumnezeu nu vor să-l audă. Vai de părinţii aceia care au copii cu astfel de fumuri în cap, care sunt surzi şi muţi la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, căci îşi iau plata izbucnind în ţipete şi plângeri nemângâiate ca să plătească astfel chiuiturile de la nunţile din posturi. În aceşti copii zămisliţi în posturi şi sărbători s-a încuibat duhul cel mut şi surd, s-au încuibat duhurile cele rele care îi chinuie pe copii cu necredinţa şi pe părinţi ca să-şi vadă păcatele în faţă. Aceşti copii rătăcesc din pântecele maicii lor, cum zice Sfânta Scriptură, căci de la zămislire au fost în rătăcire.

Mă doare sufletul când aud aproape în fiecare zi mame spunându-mi despre copii lor că nu mai ştiu cum să facă să-i aducă la credinţă. Nu vor să audă de rugăciune, de biserică. “Fiica mea, singura mea copilă, – zicea o mamă îndurerată – m-a înjurat de paşte în faţă, pe mine, mama ei care am născut-o, care am crescut-o şi pe care am hrănit-o; când am chemat-o la biserică, mi-a zis s-o las în pace cu această rătăcire, acuzându-mă că sunt sectantă.”

De altfel, vorba aceasta – de sectant – este foarte mult pe limba omului de astăzi; cum vede un creştin mai apropiat de Dumnezeu, de biserică, îi şi scoate vorba aceasta că-i sectant, e pocăit. Aceştia nu ştiu ce înseamnă un sectant, o sectă, pentru că nu cunosc credinţa adevărată, credinţa noastră ortodoxă, credinţa lăsată de Dumnezeu Isus Hristos . Ei vorbesc aşa pentru că diavolul le spune, ca şi fariseilor şi cărturarilor din vremea Mântuitorului, ca să aducă hule lui Dumnezeu. Aceştia sunt surzi duhovniceşte, diavolul a băgat ghearele în urechile lor să nu mai audă. Sunt muţi ca să nu poată vorbi de bine, adică cuvinte frumoase, rugăciuni şi cântări de slavă lui Dumnezeu. Când e vorba de rugăciune sau să cânte lui Dumnezeu, au gura încleştată, înţepenită ca la copilul îndrăcit din Evanghelia de astăzi, şi nu pot să zică nici un cuvânt plăcut lui Dumnezeu.

Pentru diavol ştiu însă să cânte toate cântecele lumeşti, toate hulele, toate înjurăturile şi insultele, limba lor e focar de cuvinte murdare, ea s-a făcut cheie de descuiat iadul. Urechile lor sunt astupate de diavol, care locuieşte în inimă şi stăpâneşte tot trupul. Sunt unii care dau şi pe la biserică şi aud cuvântul lui Dumnezeu dar nu cu urechile sufleteşti, ci cu cele trupeşti. De aceea rămân înţeleniţi şi auzirea lor a fost numai pe moment, când au plecat din biserică au uitat tot şi fac iarăşi ce-i învaţă duhul cel necurat. Vor auzi şi ei o dată glasul trâmbiţei judecăţii celei de pe urmă, când vor fi adunaţi în faţa Dreptului Judecător să dea seama fiecare de faptele ce le-a făcut. Atunci însă va fi prea târziu şi nu vor mai putea face nimic pentru suflet.

Fraţi creştini, Domnul nostru Isus Hristos ne zice şi nouă, creştinilor din veacul acesta răzvrătit şi lepădat: “O, neam necredincios, până când voi fi cu voi, până când vă voi suferi pe voi, o, lume necredincioasă şi îndărătnică, până când vă voi lăsa la Biserica Mea, până când vă voi mai lăsa preoţii Mei, Sfintele Mele Taine, darurile Mele şi tot Harul Meu? Ce semne să vă mai trimit, ce urgii să vă mai dau ca să vă întoarceţi la Mine să nu pieriţi în vecii vecilor? Căci v-am trimis foamete, boli, războaie şi inundaţii, v-am dat cu capul de toţi pereţii când v-am cutremurat pământul, v-am făcut semne pe cer şi minuni pe pământ şi tot nu voiţi să mă ascultaţi şi să vă întoarceţi la Mine, să păziţi legea Mea. Voi, creştinilor, sunteţi mai de plâns ca celelalte religii; căci evreii îşi ţin legea lor, turcii îşi ţin legea lor şi toate popoarele păgâne îşi ţin sărbătorile şi rânduielile lor, numai voi nu vreţi să păstraţi legea Mea. Numai voi îmi batjocoriţi sfânta mea duminică şi sărbătorile cu tot felul de urgii pe care le faceţi cu bucurie, spre bucuria satanei”.

Într-adevăr, fraţi creştini, să nu uităm că în Sfânta Scriptură stă scris că, înainte de a veni sfârşitul, vine lepădarea de credinţă. Creştinii se vor lepăda de Dumnezeu şi de credinţa cea adevărată. Poate puţină vreme mai este, şi Dumnezeu nu ne va mai suferi şi va trimite peste noi urgiile apocaliptice şi fiarele cele cu cap de om, ca să ne pedepsească în chipul cel mai îngrozitor şi să ne arunce focului şi chinurilor iadului, aşa după cum merităm.

Să ne trezim din păcate, fraţi creştini, acesta este glasul lui Dumnezeu, voia Lui, să lăsăm păcatele, acum este momentul, sculaţi-vă din somnul cel greu, este momentul să ne pregătim cu toţii de drum. Lăsaţi-vă de toate blestemăţiile, de toate poftele diavoleşti, lepădaţi-vă de satana şi de toate lucrurile lui, ca nu cumva să ne apuce cu ceva ale lui, vremea plecării.

Veniţi la sfânta biserică, cu inima înfrântă şi smerită, cu candela credinţei înflăcăraţi, cu rugăciune şi cu post, cu putere de rugăciune şi bucuraţi-vă, bucuraţi-vă, cei ce aţi aflat calea cea luminată. Mulţumiţi lui Dumnezeu şi Sfântului Hristos că v-a adus la El, v-a luminat şi v-a deschis ochii şi nu vă luaţi după întunecaţii întunericului din lume.

Rugăciune

O, prea Milostive şi îndelung răbdătorule Isuse, îţi mulţumim că ne-ai îngăduit până acum şi nu ne-ai lăsat să pierim în păcatele noastre, îţi mulţumim că ne-ai trezit inimile ca să cunoaştem Calea Ta.

Alungă Tu duhurile cele necurate de la toţi creştinii care sunt pecetluiţi cu botezul Tău şi să urmeze poruncile Tale ca să Te slăvească şi acum şi în vecii vecilor. Amin.

 

* * *

 

“Slujirea” tatălui biruie puterea diavolului

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Partea I-a

Iubiţi credincioşi! Evanghelia de astăzi ne vesteşte că pe drumul înspre Ierusalim se arată neputinţa omului în opoziţie cu puterea lui Dumnezeu. De ceva vreme, ucenicii sunt cu Isus şi văzând cum lucrează, doresc să-L imite. Crezând că nu este necesar să-L deranjeze şi să-i ceară ajutorul, apostolii cad într-un dublu faliment: faţă de acest tată şi faţă de Isus. Din această pericopă, înţelegem că Evanghelia scrisă de apostoli este adevărată. Voi aţi scrie o carte în care v-aţi face de râs?

Evanghelia relatează că ucenicii nu au putut scoate diavolul dintr-un tânăr. Puterea răului a fost mai mare decât capacitatea lor. Isus le explică faptul că vindecarea este rodul luptei împotriva răului, care necesită efort şi compasiune; nu este un joc “de-a magia”. Astăzi sunt multe rele care depăşesc capacitatea noastră de a le înfrunta şi birui: violenţa, drogurile, bolile, terorismul, dar şi lenea. Sunt mulţi oameni care caută să facă binele, să se implice, însă se pare că, lumea în loc să fie mai bună, devine tot mai rea. Rămâne întrebarea: “pentru ce să ne luptăm în viaţă”?

Evanghelia ne răspunde că lumea este disperată: singură nu găseşte soluţii. Când Isus coboară din munţi, întâlneşte lume multă în jurul ucenicilor. Un tată era necăjit, deoarece un spirit rău a pus stăpânire pe copilul său. Marcu descrie în detaliu: situaţia tânărului; durerea tatălui; incapacitatea de a-l vindeca a ucenicilor, precum şi reacţia lui Isus. Pe de-o parte, avem îmbulzeala mulţimii şi neputinţa ucenicilor în faţa “stăpânirii” diavolului, pe de alta, credinţa în Isus, faţă de care diavolul îşi pierde toată puterea.

Isus cere informaţii cu privire la tânăr. Răspunsul tatălui: “Dacă poţi, ai milă de noi şi ne ajută”, reflectă starea de spirit neîncrezătoare a mulţimii, care este solidară, dar incapabilă să rezolve această problemă. Cuvintele “Dacă poţi…” nu sunt pe placul Mântuitorului. Nu se poate să fii neîncrezător, deoarece totul este posibil celui care crede. Tatăl copilului răspunde: “Cred, Doamne. Ajută necredinţei mele!” Acest răspuns reprezintă partea centrală a pericopei de astăzi. El arată că ataşamentul ucenicului, în ciuda limitelor umane, trebuie să fie încrezător în Dumnezeu.

Minunea săvârşită, arată puterea lui Isus asupra răului, dar şi faptul că Domnul nu vrea o propagandă populistă. Isus s-a grăbit să scoată diavolul, poruncindu-i să nu se mai întoarcă, tocmai pentru că venea lume multă.

Rămaşi cu Isus, ucenicii doresc să ştie pentru ce nu au putut ei să înlăture diavolul din tânăr. Isus îi (şi ne) informează că anumiţi diavoli se pot scoate doar cu puterea rugăciunii. Credinţa şi rugăciunea sunt strâns unite. Nu există una fără cealaltă. Discipolii decăzuseră… Mai înainte ei aveau puterea de a scoate diavolii (cfr. Mc 6, 7), iar acum nu o mai au. Le-a lipsit credinţa sau rugăciunea? Nouă ce ne lipseşte?

Datorită unei credinţe nesigure şi a lipsei rugăciunii asidue, ucenicii nu reuşesc să facă minunea! Lipsa de credinţă îndepărtează omul de Isus, pe când cel care crede sincer, are toată susţinerea Domnului. Nu este uşor să crezi, dar putem învăţa de la tatăl acestui tânăr care se roagă “Doamne, ajută necredinţei mele!“. Oare tatăl are mai mare, mai multă credinţă decât ucenicii? Nu putem şti. Dar este cert că ucenicii (şi toţi creştinii) trebuie să se bazeze pe puterea lui Isus, care singură eliberează omul de tot răul. Să nu uităm că Isus -autorul creaţiei şi al învierii- este cel care prin cuvântul Său, se îngrijeşte de lume şi o însănătoşeşte de necredinţă şi de păcate.

Pe timpul lui Isus erau mulţi cei care vorbeau despre scoaterea diavolilor. Lumea era cuprinsă de frică şi mulţi erau cei care profitau de teama mulţimilor. Puterea răului avea multe denumiri: Diavolul, Belzebul, Principele dracilor, Satana, Dragon, Stăpânirile, Puterile, Lucifer… (cfr. Mc 3,22.23; Mt 4,1; Apoc 12,9; Rm 8,38; Ef 1,21). Şi astăzi puterea răului are diferite nume. Vedem că lumea necinstită se îmbogăţeşte pe nedrept, profitând de frica pe care semenii o au faţă de diavol. Obiectivul lui Isus este să ajute omenirea să se elibereze de această teamă şi să înţeleagă că sosirea Împărăţiei lui Dumnezeu, înseamnă venirea unei puteri mai mari decât cea a răului.

În vremea aceea, omul puternic era cel care se folosea de puterea răului pentru a bloca lumea într-o stare de frică (cfr. Mc 3,27). Puterea, forţa răului subjuga persoanele şi le determina să trăiască în spaimă, în întuneric şi în moarte (cfr. Mc 5,2); o putere imensă, pe care nici un om nu reuşea să o stăpânească (cfr. Mc 5,4). De fapt, Imperiul Roman cu “Legiunile” sale (cfr. Mc 5,9), cu armatele sale, era instrumentul care menţinea această stare de asuprire. Însă Isus este omul mai puternic care biruieşte şi îndepărtează, alungă puterea şi teroarea răului.

Chiar dacă în Scrisoarea către Romani, apostolul Pavel enumeră toate puterile răului care l-ar putea ameninţa pe om: “Da, eu sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici domniile, nici timpul de faţă, nici viitorul, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul, nici vreo altă făptură nu ne va putea despărţi de dragostea lui Dumnezeu, care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (Rom 8,38-39), să nu uităm că, cele dintâi cuvinte ale lui Isus după Înviere poruncesc: “Nu vă fie frică! Bucuraţi-vă!… Pacea să fie cu voi!” (Mc 16,6; Mt 28,9.10; Lc 24,36; Gv 20,21).

Iubiţi credincioşi! În această lume plină de necredinţă şi de rele, înaintea căreia ne simţim neputincioşi, Isus ne dă instrumentele vindecării: credinţa şi rugăciunea. Să nu uităm că suntem “sarea” pământului! Iată ce înseamnă postul! Suntem responsabili de înlăturarea răului din jurul nostru! Dacă într-adevăr credem, putem face ceva bun chiar în situaţiile cele mai disperate. Asemenea tatălui din pericopa de astăzi, putem învăţa şi noi să iubim, să avem credinţă în Domnul, să-I cerem ajutorul, odată ce am ascultat cuvintele Sale. Singuri nu putem face nimic! Acest tată este ascultat de Isus şi pentru că şi-a pus viaţa în slujba fiului său bolnav. Din nefericire, în zilele noastre tot mai mulţi părinţi îşi neglijează proprii copii.

Tatăl tânărului ne dă o importantă lecţie: îndemnat de Isus să aibă mai multă credinţă, formulează una dintre rugăciunile cele mai calde din întreaga Evanghelie: “Doamne, eu cred, dar ajută necredinţei mele“. Da, Doamne, Tu cunoşti slăbiciunea noastră şi greutăţile vieţii noastre. Ajută-ne, atunci când credinţa noastră slăbeşte.

Câţi ucenici din zilele noastre nu reuşesc să vindece mulţimile de răul disperării, sau să umple sufletele de încredere şi de speranţă în Domnul? Tot mai mulţi bolnavi sunt apăsaţi de tristeţea şi de singurătatea lor. Într-adevăr, nimic nu putem face fără Domnul! Isus a spus: “Fără Mine nu puteţi face nimic“. Dar mândria i-a orbit pe ucenici: (1) făcându-i să creadă că nu mai au nevoie de ajutorul Domnului şi (2) determinându-i să se bazeze doar de propriile puteri. Nu este de mirare că aceştia vor rămâne dezamăgiţi de neputinţa lor înaintea puterii diabolice.

Fraţilor! Pe apostoli (şi pe noi) Isus doreşte să îi (să ne) înveţe că răul, în diferitele lui forme, poate fi biruit cu ajutorul rugăciunii. Prin rugăciune putem ajuta ca lumea şi cei dragi ai noştri, să scape de sub jugul răului, căci: “Graniţa dintre bine şi rău trece prin interiorul inimii noastre” (sf. Francisc de Sale).

Rugăciunea este o necesitate, o datorie pentru cei care îl urmează pe Isus, în lupta contra răului. Ucenicii nu reuşesc să scoată diavolul, în ciuda faptului că Isus i-a ales pentru a-i trimite în lume, cu scopul de a predica şi a scoate diavolii (cfr. Mc 3,14-15). De fapt, când apostolii au fost în misiune şi au predicat, lumea s-a convertit şi dracii au fost alungaţi (cfr. Mc 6,12-13). Acum nu reuşesc. Din ce motiv? Isus răspunde printr-o propoziţie care iluminează multe perioade din istoria Bisericii: “Acest fel de demoni poate fi eliminat doar prin rugăciune” (Mc 9,29).

Doar un creştin care se roagă poate birui puterea pe care diavolul o are peste lume. Doar cu rugăciunea încrezătoare poate omul să umple slăbiciunile proprii, cu puterea lui Dumnezeu. Trebuie să credem că rugăciunea noastră este mult mai puternică decât ne-am putea imagina. Terapia (reţeta) pentru bolile şi moartea noastră este aceea de a-I permite lui Isus să ne ia de mână şi să ne ridice la viaţă: acest ataşament indispensabil este credinţa. Dar, credinţa adevărată ne lipseşte.

Fraţilor! Cu toţii suntem chemaţi să repetăm cuvintele tatălui acestui tânăr: “Doamne, ajută necredinţei mele” (Mc 9, 24). Această credinţă este atotputernică deoarece face loc, îi permite să intervină chiar puterii lui Dumnezeu, care vine în ajutorul nostru. Amin.

Partea a II-a

Pericopa din această duminică se încheie cu cea de “a doua vestire a patimilor şi a morţii lui Isus”, dar capitolul al IX-lea al Evangheliei după Marcu nu se încheie astfel, ci relatează că ucenicii, parcă surzi la cuvintele Mântuitorului, au alte preocupri: se ceartă cu privire la cine este “mai mare”. Ajunşi la Cafarnaum, Isus doreşte să-i înveţe şi să-i pregătească, nu doar cu privire la patima şi la moartea Sa, ci şi cu privire la cine este mai mare. Şi pe noi Mântuitorul ne pregăteşte să înfruntăm suferinţa şi moartea, mistere care stârnesc teamă şi pe care nimeni, de fapt, nu le doreşte.

Este vizibilă opoziţia între darul de Sine pe care Isus îl vesteşte şi dorinţa apostolilor de a stăpâni, a conduce, a comanda, a se afirma şi a fi aplaudaţi de lume. Isus îi întreabă despre ce au discutat. Ei tac. Nu au curajul să răspundă. Isus îşi arată mila faţă de ei şi continuă să meargă pe calea Sa: întâietatea peste alţii, trebuie să fie întâietatea în slujire, iar cine slujeşte nu poate sta decât pe locul din urmă, “ca Fiul Omului care a venit să slujească şi nu pentru ca să fie servit, şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi“. Pentru Isus, crucea a fost o alegere a slujirii, o punere a Sa pe ultimul loc! Acest mister l-a sigilat în clipa spălării picioarelor. Domnul înţelege stilul slujirii, în primirea copiilor, a celor mici şi nevoiaşi: “Cine îi primeşte pe aceştia mai mici ai Mei, pe Mine mă primeşte“. Şi aceasta este forma cea mai înaltă de a aduce o jertfă plăcută Domnului.

Crucea nu este doar suferinţa care se poate abate peste viaţa şi moartea ta, ci este un stil de viaţă pe care tu trebuie să-l alegi: acela al slujirii şi al darului gratuit de sine! Din păcate, într-o lume în care, din cea mai fragedă copilărie, tinerii sunt educaţi să fie competitivi, să-şi caute un loc de muncă, să fugă după prestigiu şi putere… învăţătura slujirii gratuite şi a darului, nu mai este considerată sănătoasă, benefica. Însă cuvintele lui Isus sunt clare: “Dacă cineva doreşte să fie primul, să fie cel din urmă şi slujitorul tuturor“. Poate cu toţii trebuie să ne convertim şi să ne schimbăm ideea personală despre Dumnezeu.

Această “a doua vestire a patimii lui Isus”, ne prezintă o idee nouă despre Dumnezeu, corectând astfel ideile noastre despre un “Dumnezeu glorios”.

Îl privim pe Domnul ca pe un stăpân, patron, conducător atotputernic… Însă dacă suntem atenţi, când recităm Crezul, nu spunem: “Cred într-unul Dumnezeu atotputernic“, ci “Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotputernic“. Atotputernicia Domnului este cea a iubirii, a paternităţii şi nu o “atotputernicie” care domină sau asupreşte, ci una care slujeşte. Pe calea către patima Sa, pe care a mers în mod liber, Isus s-a făcut “ultimul”, dar şi “slujitorul tuturor”. Crucea este adevăratul chip al lui Dumnezeu. El este Întâiul, este cel mai mare, însă în slujire, în dăruirea de sine.

Isus a căutat cu orice preţ ca să reveleze despre Sine şi despre Tatăl acest chip al umilinţei, al disponibilităţii. Viaţa Sa ascunsă timp de treizeci de ani la Nazaret, l-a impresionat într-o zi pe Charles de Foucauld, care de atunci s-a hotărât să se pună mereu pe ultimul loc, pentru a nu fi mai prejos faţă de Isus. Isus s-a coborât la nivelul păcătoşilor, pentru ca nici un om înaintea lui Dumnezeu să nu se simtă jenat de propria-i mizerie.

O idee nouă despre om: Dacă aceasta este măreţia lui Dumnezeu, care este măreţia omului? “Cine este mai mare?” se întrebau ucenicii. În societatea noastră este normal ca lumea să caute o poziţie favorabilă, de conducere. Şi lumea animalelor este ierarhizată pe baza legii junglei, cei tari stăpânindu-i pe cei slabi. Isus inversează această logică: “Cine vrea să fie primul, să fie ultimul” şi cine vrea să fie cel mai mare “să fie slujitorul tuturor“. Isus a inversat tendinţa naturală de dominare a umanităţii.

Observăm că nu este îndeajuns să schimbăm persoanele din funcţiile de conducere, căci cei care au fost asupriţi, ajunşi la putere, vor asupri la rândul lor, iar lucrurile nu se vor schimba în bine, niciodată. Istoria lumii a experimentat nu de puţine ori acest fenomen al falşilor revoluţionari, care prin cuvinte condamnă profitorii, dar odată ajunşi “sus”, se îmbogăţesc pe seama celor săraci. Isus propune o altă soluţie: ca stăpânul să devină în mod deliberat, slujitorul tuturor. Este o revoluţie care trebuie să se facă în interiorul omului: o schimbare a inimii… renunţarea la a domina, a stăpâni. Într-o zi, Isus le-a spălat picioarele ucenicilor, apoi le-a spus “V-am dat exemplu, pentru ca aşa cum Eu am făcut, să faceţi şi voi” (Io 13, 13-15). Este greu de însuşit acest mod de a gândi. Nici ucenicii nu înţelegeau aceste cuvinte. Doar dacă privim la exemplul sfinţilor, înţelegem că acest lucru este realizabil.

Isus anunţă pentru a doua oară patima sa, iar ucenicii discută cu privire la cine este mai mare între ei. Isus i-a luat cu El, iar acum, fiind la nevoie, s-ar aştepta să fie înţeles, încurajat, însă apostolii au alte planuri. În faţa acestei situaţii, Isus renunţă la El învăţându-i: “între voi să nu fie aşa“! Domnul atotputernic, se dă la o parte pentru că este Iubirea care ştie să se dăruiască pentru noi. De fiecare dată când ne punem în slujba aproapelui, ne comportăm la fel ca Isus.

Iată cât de mult seamănă apostolii cu noi. În logica lor regăsim logica noastră meschină. Cele mai multe certuri, în familie sau la locul de muncă, au loc datorită ideii de autoafirmare: căutarea unui loc dominant şi a dorinţei de a fi cel mai mare. Noi însă trebuie să privim la Isus şi nu la oameni!

Înaintea acestor idei, Isus se aşează. Este comportamentul Maestrului care are ceva important de spus ucenicilor: ca şi cum le-ar trasa o nouă vocaţie. Ceea ce le va zice este important şi decisiv pentru misiunea lor, pentru identitatea şi viaţa lor de ucenici. Cuvintele Sale: “Cine vrea să fie primul, să fie ultimul şi slujitorul tuturor” evidenţiază opoziţia puternică dintre “primul” şi “ultimul” -care sub această formă este prezentă doar în acest text din Evanghelia lui Marcu- şi arată că relaţiile interpersonale sunt inversate: cel “dintâi” pe orice plan (familial, social, politic, bisericesc…) alege în mod liber să stea la urmă, să fie ultimul.

Este vorba de umilinţa radicală, derivată din slujire. Servitorul, diaconos, desemnează persoana care serveşte masa. Cuvântul exprimă o slujire concretă. Este vorba de cineva care acţionează în favoarea altora; cineva care nu-i consideră pe alţii simple obiecte de care să se servească pentru a-şi atinge scopurile proprii sau lucruri care -odată folosite- se pot arunca. Slujitorul nu se foloseşte de alţii, ci este la dispoziţia celorlalţi. El trăieşte, munceşte şi-şi consumă viaţa pentru alţii. Acesta este planul de Biserică pe care trebuie să şi-l însuşescă, comunitatea Mântuitorului.

Înaintea “circului” din lume, a oamenilor care în societate se bat cu orice preţ, pentru putere şi succes, istoria relaţiilor ucenicilor va fi în mod radical diferită. Fiecare rol cu responsabilitate este o slujire şi trebuie îndeplinit ca atare. Isus întăreşte aceste cuvinte prin gestul Său de a lua în braţe un copil şi a-l strânge la piept, de a-l pune în centrul atenţiei, a-i acorda timp, importanţă. Din păcate mulţi părinţi nu se comportă astfel cu copii lor.

“Copilul” este simbolul celui care nu contează în societate, nu produce şi în plus, deranjează. Iată omul care valorează mai mult. Iată faţă de cine trebuie să fim atenţi în mod particular, imitând iubirea lui Isus pentru copii şi faţă de cei al căror simbol sunt ei: este necesar să-i “îmbrăţişăm”, să-i facem să simtă toată afecţiunea noastră. Acest lucru înseamnă să-i primim, căci: “Cine primeşte pe unul dintre aceşti copii în numele Meu, pe Mine mă primeşte“. Isus se identifică cu imaginea fără prestigiu, slabă, neapărată a copilului şi a celor neputinciosi. Iată oamenii care trebuie să fie importanţi pentru apostoli, iată cine sunt cei pe care trebuie să-i primească -ştiind că-L primesc pe însuşi Cristos- în loc să se piardă în discuţii inutile, cu privire la cine este mai mare şi în jocuri de ambiţie. “Copilul” este simbolul “celui care slujeşte” (al lui Isus) şi simbolul “ultimilor” în care noi îl slujim pe însuşi Isus Cristos.

Copilul este emblema neputinţei, care permite celor mai mari să-l domine cu uşurinţă; este imaginea săracului, a umilului, a neajutoratului. A respecta “copilul” este un gest care exprimă gratuitatea. A-l sluji, în numele lui Isus, înseamnă a-L sluji pe însuşi Dumnezeu.

În formele cele mai diferite în care se practică ospitalitatea, în măsura în care suntem ospitalieri faţă de cei mai mici şi nevoiaşi; în măsura în care le facem loc în inimile noastre, se întâmplă un lucru extraordinar pe care îl putem înţelege doar în lumina credinţei: de fiecare dată este Isus cel pe care îl primim şi prin El, Tatăl primeşte darul şi onoarea de a fi oaspetele nostru. “Cine Mă primeşte, nu Mă primeşte pe Mine, ci pe Acela care M-a trimis”. “A-l sluji pe copil” înseamnă a-L sluji pe Dumnezeu! Şi ce muncă poate fi mai mare, mai importantă, mai înălţătoare? Astfel trăim adevărata înţelepciune care, în spiritul “fericirilor”, construieşte pacea şi înţelegerea în viaţa comunităţii creştine.

Iubiţi credincioşi! Trebuie să-I permitem lui Isus să ne educe în acest sens, pentru a putea -odată reîntorşi la casele noastre- să fim “iubirea slujitoare” a Domnului. Amin.

 

* * *

 

Toate sunt cu putinţă, celui ce crede

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

Sfânta Evanghelie, pe care am ascultat-o astăzi ne prezintă rugămintea unui tată adresată lui Isus pentru fiul sau bolnav de o boală gravă – epilepsia. Înainte şi pe timpul vieţii publice a lui Isus, era convingerea generală că, toate necazurile ce se abat asupra omului sunt urmarea faptului că persoana respectivă nu se mai afla sub protecţia divină şi că a trecut sub cea a diavolului. Situaţie în care acesta îşi trimite slugile sale care-l “muncesc” necontenit. La fel cum au procedat şi cu acest tânăr. Sigur că, cei mai afectaţi de bolile sau necazurile copiilor sunt părinţii. Ei sunt primi care intervin pentru ameliorarea stării de sănătate a acestora. De aceea, ne putem închipui, că şi acest tată a întreprins toate demersurile umane posibile la acea dată pentru ameliorarea stării de sănătate a fiului său. Printre acestea fiind, aşa după cum ne spune sfântul evanghelist Marcu, şi prezentarea copilului la ucenicii lui Isus, dar rezultatul nu a fost cel aşteptat.

Acest tată, vedem din sfânt Evanghelie, are dorinţa, legitimă, de altfel, de a-şi vindeca fiul dar nu avea suficientă încredere în nici unul dintre cei la care a apelat. Chiar şi lui Isus, despre care auzise câte minuni a făcut, îi spune: “dacă poţi ceva, ajută-ne!” Tatăl acestui tânăr este necredincios şi plin de îndoieli, nu are încredere nici în Isus pentru că îi solicită milă faţă de ei, spunând: “fie-ţi milă de noi!” şi nu-şi dezvolta credinţa care trebuie să o aibă în puterea dumnezeirii lui Isus. Isus cunoştea destul de bine necazul tânărului, de asemenea ştia, tot aşa de bine, şi durerea din sufletul acestui părinte, dar dorea să-l conştientizeze, nu numai pe acest tată, dar şi pe cei prezenţi la această întâmplare, cum a făcut-o şi cu alte ocazii, de faptul că numai credinţă puternică, aduce mântuirea. Şi că dubiul şi îndoială amâna sau chiar pierd mântuirea. De aceea, înainte de a interveni, îi spune, în faţa celor prezenţi: “De poţi crede, toate sunt cu putinţă, celui ce crede!” (Mc. 9,23). Impresionat de Isus Cristos, tatăl cu lacrimi în ochi spune, hotărât: “Cred, Doamne!” moment în care Isus intervine, la fel cum a făcut-o şi cu alte ocazii, arătându-şi puterea dumnezeirii sale, doar prin puterea cuvântului poruncind diavolului să iasă din tânăr şi să nu se mai întoarcă niciodată la el.

Prin această intervenţie, descrisă de sfânta Evanghelie de astăzi, Isus, readuce în mesajul învăţăturilor sale, nevoia postului şi a rugăciuni spunându-le ucenicilor săi, care nu reuşise să-l vindece pe băiat: “Acest soi de demon nu poate fi scos decât cu post şi rugăciune!” (Mc. 17; 20,21). Şi, iată cum, nevoia postului a fost instituita de Biserica având la baza învăţătura lui Cristos şi viaţa sa, faptul că, înainte de a-şi începe viaţa publică, a postit 40 de zile, la fel ca Înaintemergătorul său, care se pregătea pentru a se achita de menirea pentru care a fost născut ca o binecuvântarea a unor oameni înaintaţi în vârstă, Zaharia şi Elisabeta. Postul nu numai că curăţă trupul de toxine, dar, mai ales, spală sufletul de ispite şi păcate. Prin reducerea prisosului de energie din alimentele de dulce consumate, meditaţia omului despre viaţa sa, despre Patimă Domnului şi relaţia lui cu Creatorul său – Dumnezeu – Tatăl, devine mai profundă. Rugăciunea este cel de al doilea mijloc de mântuire, aflat şi din Evanghelia de astăzi, pentru că duce la vindecarea trupului de porniri dezordonate sau dezonorante şi curăţă spiritul uman, prin concilierea directă şi intimă a omului cu Dumnezeu. Fiind cel mai simplu şi mai uşor mijloc de a sta de vorbă, aşa după cum doreşti tu, cu Dumnezeu. Necesitatea rugăciunii derivă din nevoia omului de a se destăinui, de a-şi face propriul examen de conştiinţă în fata Creatorului său, din faptul că, prin Jertfa Fiului lui Dumnezeu am devenit fii adoptivi ai lui Dumnezeu şi fraţi ai lui Isus Cristos.

Referitor la rugăciune “apostolul neamurilor” sfântul Pavel, în 1 Tim. 2,8, spune că trebuie să ne rugăm: “în orice loc, fără mânie şi fără îndoială.” Luând acest exemplu, adevăraţi creştini se roagă mereu, fie pe mărgelele de rozar, fie intonând calea crucii, fie solicitând preoţilor oficierea de sfinte Liturghii pentru ei, familiile lor, prieteni sau cunoscuţi, dar, mai ales pentru Sufletele sărace din Purgator, pentru care nu are cine să se roage, etc. Este bine de reţinut, chiar şi din această sfântă Evanghelie, a IV-a din Postul sfintelor Paşti, că orice cerere adresată lui Dumnezeu, personal sau prin intermediul aproapelui nostru, ori solicitarea unor sfinte Liturghii trebuie însoţită de condiţia “sine qua non” a credinţei, fără dubiu sau îndoială, că Dumnezeu ne va asculta şi ne va “apucă de mână” şi ne va ridica, la fel cum a făcut cu tânărul din Evanghelia de astăzi. Amin.

 

* * *

 

Vindecarea lunaticului

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Într-o zi Isus a luat cu Sine pe trei dintre Apostolii Lui, Petru, Iacob şi Ioan, s-a dus cu ei pe Muntele Tabor unde s-a schimbat la faţă înaintea lor. «Şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina» (Matei 17, 2). Apostolii au fost fascinaţi de splendoarea gloriei cereşti, iar Sfântul Petru a spus: «Doamne, bine este să fim noi aici» (Matei 17, 4). Apostolilor le-a fost bine pe munte, departe de grijile vieţii, îndulcindu-se de întrezărirea gloriei cereşti şi de vederea feţei Domnului Hristos.Coborând de pe munte, cei trei Apostoli au văzut o cu totul altă înfăţişare a lumii: agitaţia, zarva poporului, reproşurile, mândria. Pe munte a fost pace, bucurie, fericire iar la poalele acestuia se aflau necazurile şi zgomotul neplăcut al lumii.

În lumea dezlănţuită, un tată şi-a adus fiul stăpânit de un duh necurat la Apostolii lui Isus. Nouă dintre ei, care au rămas la poalele muntelui, au încercat să-i vindece fiul, dar nu au avut succes, iar duhul cel rău îl trântea pe copil la pământ, ca să-l piardă. Apostolii aveau putere de la Hristos să alunge duhurile rele din oameni: «Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă» (Matei 10, 1). Sfântul Luca adaugă că şaptezeci şi doi dintre discipoli s-au reîntors din misiune, spunându-I cu bucurie lui Isus: «Doamne, şi demonii ni se supun în numele Tău» (Luca 10, 17). Cu toate acestea, Apostolii se văd neputincioşi în faţa acestui copil în suferinţă. Coborând de pe munte şi privind mulţimea, Hristos este iritat de absenţa adevăratei credinţe manifestată în rândul poporului iudeu «O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine» (Marcu 9, 19); oare de câte ori nu ne aducem aminte de Dumnezeu decât numai în momentele de supărare, uitând să ne gândim la El în clipele de bucurie. Nefericitul tată, disperat, plin de speranţă, insistă în cererea sa: «De poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi» (Marcu 9, 22). Omul vrea să creadă cu adevărat în puterea vindecătoare a lui Isus căci «Toate sunt cu putinţă celui ce crede» (Marcu 9, 23). În durerea sa, are puterea să recunoască faptul că numai harul divin îi poate întări credinţa şi strigă, din adâncul fiinţei sale: «Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!» (Marcu 9, 24). Deschizându-şi sufletul în faţa harului divin, tatăl se converteşte, iar faptele sale îl fac demn să se bucure de vindecarea fiului său, care va avea un călăuzitor în credinţă prin el. Şi Isus Hristos îi dăruieşte copilului vindecarea.

Apostolii s-au simţit însă temperaţi în avântul lor, pentru că ei au eşuat în încercarea de a face ceea ce le-a poruncit Mântuitorul. Isus le răspunde: «Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post» (Marcu 9, 28-29).

Rugăciunea şi postul sunt indispensabile pentru viaţa spirituală a creştinului. Isus s-a rugat, a petrecut nopţi întregi în legătură de iubire cu Tatăl, a postit şi a cunoscut foamea şi setea, însă a învins slăbiciunea firii noastre arătându-ne calea spre sfinţenie. Ziua predica în putere, noaptea o petrecea în rugăciune. Apostolii, cuprinşi de frenezia lumii, nu de puţine ori aveau dispute cu fariseii (Marcu 9, 14), de aceea, lipsiţi de adevărata stare necesară dialogului cu Dumnezeu, au fost departe de conlucrarea cu harul divin dăruit lor din voinţa lui Isus.

Rugăciunea şi postul se îmbină armonios. Cel care caută drumul spre sfinţenie ştie că nu se poate apropia de Dumnezeu decât dacă înlătură piedicile care îi opresc înaintarea. Postul şi abstinenţa fizică sunt primii paşi în viaţa ascetică prin care omul îşi supune corpul şi puterea instinctelor, spiritualizându-şi viaţa. Urmează asceza morală şi mai ales lupta cu egoismul propriu care ne scoate înainte voinţa noastră, uitând de Voinţa lui Dumnezeu. După ce am îndepărtat greutăţile ce ne împiedicau drumul spre Dumnezeu, putem în sfârşit dialoga cu Iubirea Atotputernică; sufletul descătuşat de apăsarea corpului – care trebuie să primească doar atât cât îi trebuie – se poate înălţa de acum înainte spre culmi nebănuite.

Creştinul nu poate să fie un bun creştin fără rugăciune. Statisticile secolului XX d.Hr. indicau, că 90% dintre cei care trăiesc în Statele Unite ale Americii cred în Dumnezeu. Editorialul “Readers Digest”, publica în cursul anului 1992 un interesant articol intitulat: “De ce se roagă America?” Autorul acestuia scrie că în timpurile noastre oamenii simt o foame spirituală, simt nevoia unui ajutor din partea Creatorului Atotputernic. Ancheta făcută a constatat că 52% dintre cei chestionaţi se roagă zilnic. Medicii creştini şi în special psihiatrii care se întâlnesc frecvent cu suferinţele sufleteşti, îi îndeamnă pe pacienţii lor să se roage sau să conlucreze cu preotul. Un cardiolog din Harward, Herbert Benson, a dovedit, că rugăciunea grăbeşte procesul de vindecare al bolnavilor. Psihiatrul american Artur Korngaber mărturisea că se roagă foarte des cu tinerii săi pacienţi. El spune: “Excluderea lui Dumnezeu din sfaturile psihiatrice – va fi pentru unii pacienţi un proces zadarnic de vindecare”. Statisticile arată, că în cazul copiilor americani, trei din patru, se roagă în singurătate. Oare unde este Occidentul atât de blamat de indiferentism când bisericile catolice din Europa de Vest sau din Statele Unite sunt pline de credincioşi practicanţi care se implică activ în viaţa parohiei? Suntem noi la fel de activi ca aceştia sau de cele mai multe ori avem parte de biserici sau capele goale ?

Rugăciunile se pot face în diferite moduri. Există rugăciunea verbală, când recităm psalmi sau rugăciuni diferite; rugăciunea minţii, când medităm la adevărurile veşnice desprinse din cuvintele Scripturii; rugăciunea inimii sau rugăciunea spirituală – contemplativă, când sufletul se înalţă spre Dumnezeu.

Aducem lui Dumnezeu rugăciuni de laudă şi preamărire, deasemenea ne rugăm atunci când suntem în nevoi, suferinţe şi tentaţii pentru că Isus ne-a spus: «Cereţi şi vi se va da» (Matei 7, 7). Cea mai înălţătoare rugăciune o aduce sufletul aflat în dialog cu Dumnezeu, mai presus de cuvinte.

Un preot a observat în parohia sa, cum un tânăr intra zilnic în biserică, şezând sau îngenunchind în bancă privind la tabernacol, unde se afla Isus în Sfânta Euharistie. La întrebarea preotului: “Ce fel de rugăciuni rosteşti?”, acesta i-a răspuns: “Eu privesc la El, iar El se uită la mine”.

Când se celebrează Sfânta Liturghie preotul îndeamnă cu insistenţă poporul credincios zicând: “Domnului să ne rugăm!” Este o invitaţie repetată în privinţa renunţări la grijile lumii acesteia, pătrunzând prin rugăciune în lumea lui Dumnezeu. Să nu ne descurajăm! Uneori, după ce am pregustat din fericirea rugăciunii profunde, va trebui să ne întoarcem din nou la simpla rugăciune verbală, un minunat mod prin care Dumnezeu ne cultivă umilinţa şi ne ajută să recunoaştem adevărul despre slăbiciunile noastre omeneşti.

Să ne încredinţăm lui Dumnezeu aşa cum copilul se lasă cu totul în grija părinţilor săi, iar El nu ne va dezamăgi niciodată. Domnul ne ascultă întotdeauna, oferindu-ne tot ceea ce este necesar pentru mântuire.

Rugăciune

Doamne, cât de puternică şi invincibilă este puterea Ta. Aceasta străbate abisul oceanelor, mişcă pământul din temelii, dacă se atinge de munţi, aceştia fumegă. Ea dă culoare vieţii noastre, ne face să ne minunăm de frumuseţea naturii pe care ai creat-o şi ne poartă pe aripile speranţei. Nimic nu o poate înlătura aşa cum nimic nu i se poate împotrivi.

Cât de neputincioşi suntem noi, Doamne, şi cât de repede ne îndepărtăm de tine. Duşmanul mântuirii noastre ne pândeşte ca să ne cucerească şi să ne câştige pentru el, ştiind cât de firavi şi nestatornici suntem.

O, Doamne, priveşte la pericolul care ne urmăreşte zilnic în viaţă şi fă ca în mintea noastră, să fie veşnic prezente cuvintele pe care ni le-ai spus:« Fără Mine nu puteţi face nimic.» Recunoaştem acest lucru şi-l mărturisim.

De aceea ne adresăm Ţie, fă să strălucească întotdeauna puterea Ta peste noi şi să nu cădem în prăpastia disperării nici în cursa celui rău, care ne pândeşte. Întăreşte-ne, Doamne, ca de fiecare dată când suntem tentaţi şi atacaţi de diavol să ne apărăm cu arma rugăciunii şi a credinţei în Tine. Prin puterea Ta care învinge toate, ajută-ne să ajungem în Paradisul Ceresc, unde se află bucuria vederii Tale în gloria eternităţii. Amin.

 

* * *

 

Duminica a IV-a din Post. Vindecarea lunaticului

Autor: pr. Olimpiu Todorean
Copyright: ParohiaSfantulGheorghe.ro

Iubiţi credincioşi,

Exorcismul pe care l-a făcut Isus, este strâns legat de schimbarea la faţă de pe munte, acum ucenicii rămân cu Isus singur” (36) care se îndreaptă spre cruce. Toate se întâmplă în ziua următoare, în ziua a opta, o zi lucrătoare ce vine după o zi de sărbătoare. Este o zi a vieţii cotidiene, în care Îl vedem pe Isus cum merge spre Ierusalim, ascultând de glasul Tatălui. Ca şi preambul, pericopa tratează şi problema “zilei următoare”: cum trebuie să trăim sărbătoarea schimbării şi mărirea de pe munte în lumea de jos, de sub munte, tulburată şi agitată de rău. Cum să aducem în “ziua de azi” victoria asupra răului deja obţinută de Cristos, victorie pe care o celebrăm zilnic în Sfânta Liturghie? Cum să trăim duminica de luni? Este o problemă de credinţă. Schimbarea la Faţă, lumina care învinge întunericul a avut loc noaptea, la fel ca şi agonia din Ghetsimani, la fel ca şi celebrarea euharistică. Dar şi în ziua următoare Isus este încă între ucenici, dar nu ca un Domn al măririi, ci ca un “Isus singur”, ce merge spre cruce.

Darul experienţei entuziasmate, acum coboară la poale, în viaţa cotidiană. Aici trebuie să se facă drumul exodului, în mijlocul oamenilor abandonaţi în mâinile răului şi ale necredinţei. Pericopa evanghelică face referire la biserica post pascală care, în absenţa Domnului său, care s-a separat de ea, nu ar trebui să privească doar cu nostalgie spre Cer ci este chemată să continue lupta împotriva răului şi să mărturisească Învierea Domnului. Frângerea pâinii le-a deschis ochii ucenicilor pe drumul Emausului făcându-i să înţeleagă crucificarea şi gloria Domnului. În virtutea acestei viziuni, care este un dar al Spiritului Sfânt care deschide ochii orbilor şi trezeşte credinţa luminând inimile, glasul Tatălui ne face să ascultăm de Fiul (acesta este…), şi să-l urmăm pe drumul său.

Raportul dintre Schimbarea la Faţă de pe munte şi lupta de la poale este acelaşi pe care comunitatea creştină îl experimentează atunci când termină de celebrat, de participat la Sfânta Liturghie. După ce li s-au deschis ochii şi au văzut gloria Domnului înviat, se trece de la ziua de sărbătoare la viaţa de zi cu zi, în care trebuie să se poarte “crucea cotidiană”. (v.23), cu Isus singur. La câmpie, în cotidianul zilnic, discipolii demonstrează că nu au o ascultare suficientă pentru a învinge răul. “Viziunea” măririi este dată pentru a confirma “ascultarea” faţă de Isus care se îndreaptă spre pătimire: el este cel care dă credinţa necesară pentru a-l urma zi după zi, în lupta împotriva răului. Ucenicii “nu au putut” să-l învingă pe demon pentru că fac parte încă din “această generaţie necredincioasă şi pervertită”.

Reproşul este adresat numai ucenicilor care nu au văzut schimbarea la faţă. Cei trei ar fi fost în măsură să învingă răul. Dar oare nu sunt la fel ca aceşti ucenici neputincioşi atâţia în biserică, care celebrează “euharistia dormind” şi nu deschid ochii să vadă mărirea Domnului în aşa fel încât să le dea curajul de a înfrunta crucea? Aşa cum Isus, după prima suire pe munte, în comuniune cu Tatăl cel ceresc a ales pe cei doisprezece şi a coborât la câmpie să anunţe Împărăţia, tot aşa, după înălţarea sa la cer, a coborât între ai săi pentru a realiza Împărăţia prin credinţa ucenicilor. Absenţa Sa este un mod nou de prezenţă. Într-adevăr motivul incapacităţii ucenicilor în a elibera de rău pe cel stăpânit nu este absenţa Domnului, care este mereu prezent şi glorios, ci absenţa în ucenic a acelei credinţe ce-l face puternic. Tema acestei pericope este posibilitatea mântuirii în absenţa lui Isus. Ea este dată de credinţă. Neputinţa ucenicului în a opera mântuirea este raportată de Isus, la lipsa de credinţă. Eficienţa sau ineficienţa în lupta împotriva răului depinde de credinţă şi de nimic altceva. Domnul este omnipotent şi milostiv; dar poate să acţioneze doar acolo unde este acceptată acţiunea sa, acolo doar unde este credinţă. Cel care este absent pentru că a murit şi a înviat şi pe care îl vedem prezent şi glorios în pâinea şi vinul ce se aduce pentru liturghie, este eficient în viaţa noastră cotidiană în măsura în care ascultăm vocea Tatălui, care ne spune că trebuie să-l urmăm pe Fiul pe drumul crucii.

Exorcizarea din pericopa evanghelică de astăzi este cea mai grea şi mai dură făcută vreodată de Isus. Ea este o victorie asupra spiritului celui mai greu de învins. Marcu îl numeşte “surd şi mut” şi îl identifică cu acelaşi spirit care închide ucenicii în surzenie şi în muţenie. Ei nu au putut să învingă demonul surd şi mut pentru că ei înşişi sunt surzi şi muţi. Sunt neputincioşi să elibereze pe alţii de rău pentru că ei înşişi sunt o pradă pentru cel rău. Acest rău împiedică primirea a ceea ce Isus a spus cu privire la crucea Sa proprie şi a ucenicilor. Acest spirit împiedică ascultarea credinţei şi are de a face cu surzenia şi muţenia ucenicilor înaintea cuvântului crucii (v.45) Povestire acestui fapt este şi un preludiu al momentului în care Fiul unic va fi dat în puterea forţelor “întunericului”, prezentând analogii cu învierea din Nain (singurul copil – îl dă tatălui; tânărul din Nain îl dă mamei). Acest copil numit singurul fiu dat tatălui este Isus, Fiul Unic al tatălui şi servul fraţilor, care va fi dat Tatălui prin moartea de pe cruce. În schimbarea la faţă de pe munte, Tatăl îl cheamă Fiu ce trebuie ascultat. Astăzi Acest Fiu dă tatălui pe copilul îndrăcit, o anticipare a dăruirii sale şi a tuturor Tatălui Ceresc.

Iubiţi credincioşi,

Isus ne dăruieşte pe toţi datorită credinţei noastre Tatălui ceresc în fiecare celebrare euharistică dar numai dacă avem credinţă: De la acel: “dacă poţi” tatăl copilului ajunge să spună: “Cred! Vino în ajutorul necredinţei mele”. Credinţa poate fi puternică numai atunci când se acceptă puterea crucii. Credinţa care nu cunoaşte această putere a crucii nu poate să mântuiască: şi aceasta este necredinţa şi stricăciunea. Amin.

 

* * *

 

Hristos vindecă îndoiala, boala şi nepriceperea duhovnicească

Autor: PF Daniel Ciobotea
Copyright: Ziarul Lumina

Evanghelia vindecării demonizatului a fost rânduită de Biserică să fie citită în duminica a IV-a din Sfântul şi Marele Post al Paştilor. Este numită şi Duminica Sfântului Ioan Scărarul, pentru că în această duminică se face în mod deosebit pomenirea Sfântului Ioan Scărarul, deşi el este pomenit în fiecare an în data de 30 martie.

Evanghelia ne arată în mod concentrat trei mari lucrări pe care le-a săvârşit Mântuitorul Isus Hristos, şi anume: a vindecat de necredinţă sau de îndoială pe tatăl copilului bolnav, a vindecat pe copil de boală şi a vindecat pe ucenicii Săi de nepricepere duhovnicească privind izgonirea demonilor din om.

Slăbirea credinţei întăreşte lucrarea diavolului asupra omului

Evanghelia evidenţiază, pe de o parte, cât de multă suferinţă a întâlnit Isus Hristos în acest copil care era chinuit de demon şi cât de puţină credinţă a întâlnit la tatăl lui. Multă suferinţă, pe de o parte, şi puţina credinţă, pe de altă parte. De aceea, Mântuitorul Isus Hristos, îndată ce aude pe tatăl copilului bolnav zicând “Am încercat să îl aduc la ucenicii Tăi şi l-am adus, dar ei nu l-au putut vindeca”, S-a tulburat pentru că ştia pricina nevindecării copilului, şi anume credinţa slabă a tatălui şi nepriceperea duhovnicească a ucenicilor. Totuşi Isus nu l-a mustrat pe tatăl copilului în mod direct, ca să nu mai adauge la multa lui suferinţă şi durerea mustrării, ci, pentru că tatăl copilului făcea parte din poporul evreu care s-a împărţit în două, adică unii Îl acceptau pe Hristos crezând în El, iar alţii se îndoiau de puterea Lui, Mântuitorul a zis: “O, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi, până când vă voi mai răbda?”

Prin aceasta, Mântuitorul Isus Hristos vrea să ne arate, indirect, că foarte adesea diavolii au putere asupra oamenilor doar când slăbeşte credinţa în popor. Cu cât slăbeşte mai mult credinţa în popor, cu atât demonii au mai multă putere asupra oamenilor, făcându-i, prin suferinţă, să cârtească, să se răzvrătească sau să hulească pe Dumnezeu. Mai ales când suferă un copil nevinovat. Cea dintâi atitudine pe care poate să o aibă cineva slab în credinţă este revolta sau răzvrătirea. Sfinţii Părinţi ai Bisericii – mai ales Sfântul Ioan Gură de Aur -tâlcuind această Evanghelie spun că, adesea, demonii chinuie pe oameni şi produc boli şi suferinţe sau încercări, ca oamenii să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu, să hulească pe Dumnezeu, mai mult decât să se apropie de El sau să-I ceară ajutorul Său.

Mustrarea Domnului nu înseamnă micşorarea milei Lui faţă de om

Când însă a văzut suferinţa copilului, Mântuitorul Isus Hristos a zis: “Aduceţi-l la Mine”. Deci şi atunci când mustra pe cei prezenţi pentru necredinţa lor, Isus rămânea în starea de iubire faţă de om. Mustrarea Lui nu înseamnă diminuarea milostivirii Lui faţă de omul în suferinţă. Iar după ce l-au adus pe copilul chinuit de duhuri rele mai aproape de Isus, Mântuitorul l-a întrebat pe tatăl copilului de câtă vreme i se întâmplă copilului această chinuire încât este aruncat când în foc, când în apă, trântit la pământ. Atunci tatăl copilului a răspuns: din pruncie, deci de multă vreme. Întrucât Mântuitorul l-a întrebat despre vremea suferinţei copilului, tatăl acestuia a zis cu o anumită nădejde firavă în suflet: “De poţi face ceva, ajută-ne, fie-Ţi milă de noi.” Acest dacă poţi face ceva exprima o credinţă slabă şi o speranţă firavă, întrucât tatăl copilului a văzut că ucenicii Mântuitorului nu au putut vindeca pe copilul său. Prompt, mustrător, şi totuşi încurajator, Isus i-a răspuns: “De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui care crede”.

În acel moment, tatăl copilului a simţit mustrarea Mântuitorului în mod direct, pentru că i-a fost adresată lui, personal, nu în general mulţimii care asculta. Atunci tatăl copilului şi-a recunoscut vina, adică puţina lui credinţă, şi, căzând în genunchi, cu lacrimi în ochi, a strigat: “Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”. Prin aceasta, sărmanul tată s-a pocăit de îndoială, de necredinţă sau, mai precis, de credinţă slabă şi, cu multă smerenie, proprie căinţei, a zis: “Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”.

Pocăinţa şi multa smerenie ale tatălui aduc vindecarea fiului bolnav

În partea primă a cuvintelor sale, tatăl copilului bolnav arată că s-a întărit în credinţă, iar în partea a doua el a recunoscut că s-a întărit în smerenie, recunoscând că nu a avut credinţa suficient de tare pentru a fi vindecat copilul său. Vedem în cuvintele tatălui sărman două atitudini complementare din punctul de vedere duhovnicesc, caschimbare de atitudine şi de stare duhovnicească. Mai întâi, lacrimile arată starea lui de căinţă pentru credinţă puţină, sau credinţă amestecată cu îndoială, şi cuvintele “Cred, Doamne” arată dorinţa lui de a-şi întări credinţa. Iar cuvintele “ajută necredinţei mele!”arată pocăinţa, smerenia lui. Căci nu a mai zis: ajută credinţei mele puţine, ci a numit puţina lui credinţă necredinţă. Şi îndată după ce Isus a îndreptat pe acest om şi l-a întărit în credinţă, i-a vindecat copilul, poruncind demonului care chinuia pe copil: “Ieşi din el şi să nu mai intri în el”. În clipa aceea, demonul l-a zguduit pe copil foarte puternic şi l-a aruncat la pământ. Însă el zăcea la pământ, încât unii credeau că el murise. Dar Isus l-a luat de mână, l-a ridicat în picioare şi l-a dăruit tatălui său. Iar copilul a fost vindecat pentru totdeauna.

Tatăl compătimitor devine glasul suferinţei copilului posedat de demoni

Când a văzut căinţa lui până la lacrimi şi mărturisirea întru smerenie a necredinţei sale, dar şi dorinţa de a crede mai puternic, şi efortul său, Mântuitorul Isus Hristos a împlinit dorinţa acestui tată sărman, care nu a zis “ajută pe copilul meu” sau “fie-Ţi milă de el”, ci a zis “ajută-ne, fie-Ţi milă de noi”. Deşi suferea doar copilul, toată suferinţa lui se transfera şi tatălui său. Toată suferinţa copilului era împărtăşită şi de tatăl său. Copilul era bolnav, dar tatăl lui s-a făcut glasul suferinţei copilului chinuit de un duh mut şi surd. Şi, pentru că era stăpânit de un duh mut şi surd, copilul nici nu putea să articuleze vreun cuvânt, să-şi exprime suferinţa. Tatăl devine glasul suferinţei copilului. De aceea foloseşte pluralul: “Ajută-ne, fie-Ţi milă de noi”. Mântuitorul Hristos, văzând rugăciune fierbinte şi credinţă puternică, a poruncit duhului necurat să iasă din acel copil şi să nu mai intre niciodată. Iar duhul a ieşit din copil, însă copilul era căzut la pământ ca şi când ar fi fost mort. Atunci Mântuitorul l-a ridicat şi l-a dăruit tatălui său. Numai acum tatăl îl are pe copil cu adevărat. Cât era bolnav şi posedat de duhul necurat, duhul necurat stăpânea peste copil. Vedem deci cum Mântuitorul Isus Hristos are milă şi de tatăl copilului, care se pocăieşte recunoscându-şi puţina lui credinţă, dar şi de copil, pe care îl eliberează de duhul necurat ce îl chinuia şi căruia îi redă sănătatea – îl redă pe copil tatălui său şi arată lumii milostivirea Lui cea vindecătoare.

Hristos descoperă ucenicilor ştiinţa vindecării de demoni

Evanghelia ne spune că, după ce Mântuitorul Isus Hristos a intrat în casă, ucenicii Lui erau nedumeriţi şi se întrebau – în sinea lor şi între ei – de ce nu au putut ei înşişi să scoată demonul din copilul suferind. Apoi, prinzând curaj, în taină, L-au întrebat pe Mântuitorul: “De ce nu am putut noi să scoatem pe diavolul din acel copil?” Iar Mântuitorul, ca un Învăţător înţelept, le-a spus ceea ce le lipsea, le-a arătat ştiinţa vindecării de demoni a oamenilor prin rugăciune şi prin post. Ei primiseră de la Mântuitorul Isus Hristos puterea de a scoate duhuri necurate şi de a vindeca orice boală şi neputinţă din popor, dar nu înţelegeau de ce această putere nu devenise operantă, de ce nu devenise lucrătoare. Atunci Mântuitorul Hristos îi vindecă de nepriceperea lor duhovnicească în a lucra izbăvirea omului de puterea demonică: nu este suficient să porunceşti demonilor ca să iasă afară din omul pe care îl chinuie, ci trebuie să fii încărcat cu putere dumnezeiască, şi nu doar în cuvinte, ci în toată fiinţa ta. Trebuie să fii plin de Duhul Sfânt ca să poţi alunga duhurile cele rele din oamenii chinuiţi de acestea. Iar Duhul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt, se dobândeşte prin rugăciune, prin cerere, prin stăruinţă, prin invocare a harului lui Dumnezeu, a ajutorului Lui şi prin postire. Când omul posteşte, se smereşte şi când se smereşte mai mult, rugăciunea sa devine fierbinte. Prin smerenie se goleşte de sine, de egoism, şi se umple de prezenţa iubitoare şi mântuitoare a lui Dumnezeu.

Demonii se tem de smerenie şi de prezenţa Duhului Sfânt

Apostolii învaţă de la Mântuitorul Isus Hristos că nu este suficient să poruncească demonilor ca să iasă din copil, ci trebuie să fie în stare de legătură vie cu Dumnezeu prin rugăciune şi prin post, întrucât demonii nu se tem nici de discursuri, nici de cuvinte frumoase, nici de cuvinte aspre sau autoritare, ci se tem de smerenie, deoarece ei sunt mândri, şi se tem de prezenţa Duhului Sfânt în om, Duhul Cel Sfânt al lui Dumnezeu, Care singur poate alunga duhurile rele din oameni. Prin această învăţătură, Mântuitorul Isus Hristos ne arată cât de necesară, de vie şi de puternică, de eliberatoare – de patimi drăceşti, de duhuri necurate, de boală şi neputinţă – este rugăciunea unită cu postul. În mod voit Biserica a ales această lectură din Evanghelia după Sfântul Marcu, ca să ne arate că în perioada Postului Mare avem nevoie de rugăciune fierbinte, de postire multă adăugată la credinţa puternică.

Postirea schimbă setea şi foamea noastră fizice în foame şi sete după Dumnezeu

Sfinţii Părinţi, rugători şi postitori, care se luptau mult cu patimile egoiste, numesc patimile acestea “demoni” sau “duhuri rele”. De pildă, ei numesc lăcomia “demonul lăcomiei”. Pentru a înţelege această vorbire a lor, trebuie să înţelegem mai întâi lupta lor. Ei au văzut că, foarte adesea, demonii folosesc slăbiciunile trupului şi ale sufletului spre a-l îndepărta pe om de Dumnezeu. Într-o rugăciune către Mântuitorul Isus Hristos, Sfântul Isaac Sirul spune: “Doamne, nu am fiică, ci trup, care cumplit se îndrăceşte.” Prin această luptă cu patimile, cu ispitele, care nu vin doar de la trup, ci şi de la duhurile necurate, invidioase pe om, pentru că omul se apropie de Dumnezeu, Sfinţii Părinţi ne învaţă cât de mare este puterea rugăciunii unite cu postul. Postirea schimbă setea şi foamea noastră fizice în foame şi sete duhovniceşti, după Dumnezeu. Dacă ne hrănim cu prezenţa lui Dumnezeu din rugăciune, din citirea Sfintelor Scripturi, din vorbirea duhovnicească, din fapta de milostenie, atunci devenim puternici, pentru că puterea sau harul lui Dumnezeu ne ajută să biruim patimile şi ispitele care vin de la demoni prin slăbiciunile firii noastre păcătoase.

În plus, Evanghelia din această duminică ne arată şi grija părinţilor pentru copii. Tatăl copilului bolnav, chiar dacă a avut la început o credinţă mai slabă, amestecată cu îndoială, din cauza suferinţei copilului, pe care o împărtăşea şi el, a venit la Hristos, iarHristos Domnul lui i-a întărit credinţa şi copilului i-a luat suferinţa. Aici vedem cum Hristos Domnul cheamă pe toţi părinţii, care au copii bolnavi sau chinuiţi de rele, să vină la El, cerând ajutorul Lui.

De aceea, Evanghelia duminicii a IV-a din Postul Sfintelor Paşti este una a vindecării, a speranţei cultivate prin credinţă întărită şi prin rugăciune fierbinte însoţită de post.

Sfântul Ioan Scărarul, dascăl al rugăciunii şi al pocăinţei

Duminica a IV-a din Sfântul şi Marele Post al Paştilor este unită cu pomenirea Sfântului Ioan Scărarul. Acesta a trecut la Domnul în anul 649, trăind în ultima parte a secolului al VI-lea şi prima parte a secolului al VII-lea.

Sfântul Ioan Scărarul a fost un dascăl al rugăciunii, al ostenelilor, al nevoinţei şi al pocăinţei. În cartea sa numită Scara virtuţilor sau Scara Paradisului ne arată cum trebuie să ne eliberăm de patimi şi să dobândim virtuţile, iar smerenia şi iubirea sunt virtuţile cele mai mari pe care el le descrie în cartea sa. Sfântul Ioan Scărarul, ca dascăl al virtuţilor dobândite prin credinţă puternică, prin post şi rugăciune, este un dascăl al întregii creştinătăţi. Cartea lui, Scara, a fost citită ca un manual de viaţă duhovnicească secole de-a rândul, în mediul monahal. Şi astăzi, în unele mănăstiri, este citită mai cu seamă în perioada postului. În cuvinte simple, dar cu un conţinut foarte adânc, Sfântul Ioan Scărarul ne arată lupta duhovnicească din suflet, din minte şi din inimă a celui care se străduieşte să urce spre Dumnezeu prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti, prin curăţirea de patimi. Sfântul Ioan Scărarul este numit în cântările acestei duminici el însuşi “scară a virtuţilor”, “lauda monahilor”, “luminător şi călăuzitor pe drumul mântuirii”.

Pocăinţa, smerenia, lacrimile, toate nevoinţele de care se face pomenire în ScaraSfântului Ioan au ca scop curăţirea noastră de patimi şi creşterea noastră în virtuţi. Aceste virtuţi sunt adunate în suflet ca flori de lumină pentru a le oferi Mântuitorului Isus Hristos în lumina Sfintelor Paşti. Sfântul Ioan Scărarul, dascăl al rugăciunii, al postirii, al pocăinţei, este nu numai lăudat în cântările Utreniei acestei duminici, ci este şi chemat să se roage pentru noi. El e nu numai un model, o icoană duhovnicească, ci şi un rugător pentru noi. De aceea, noi îl rugăm pe Sfântul Ioan Scărarul să ne ajute să simţim puterea lui Hristos Care l-a vindecat pe copilul demonizat îndrăcit şi să vindece sufletele şi trupurile noastre de toată patima, de toată ispita, de toată nevoia şi să ne dăruiască bucuria vindecării pe care a simţit-o tatăl copilului vindecat şi copilul însuşi, spre salva lui Dumnezeu şi mântuirea noastră. Amin.

 

* * *

 

Creştere şi urcuş duhovnicesc prin virtuţi

Autor: PF Daniel Ciobotea
Copyright: Ziarul Lumina

Evanghelia care se citeşte în duminica a patra din post este plină de înţelesuri duhovniceşti şi de folos sufletesc. În ea ni se vorbeşte despre un îndrăcit, lunatic, care a fost vindecat de Mântuitorul Isus Hristos. Nici ucenicii, nici tatăl fiului lunatic nu au credinţă suficient de puternică, ci o credinţă incompletă. De aceea, Mântuitorul zice: “O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când va voi răbda?” (Marcu 9, 19). Faptul că ucenicii Lui nu au putut alunga demonul din copilul posedat, de asemenea Îl nemulţumeşte pe Mântuitorul. Dar, după ce spune: “O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când va voi răbda?”, îndată Mântuitorul zice: “Aduceţi-l la Mine” (pe cel bolnav).

Mântuitorul ne îndeamnă să preţuim înţelesul şi folosul postului şi al rugăciunii

Mântuitorul Isus Hristos nu Se bucură când credinţa noastră este îndoielnică, este puţină sau slăbeşte. Deoarece tatăl copilului zice către Isus: “De poţi face ceva, ajută-ne, fie-Ţi milă de noi”, Mântuitorul îi răspunde: “De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede”. Când răspunsul lui Isus este perceput de tatăl fiului bolnav ca o mustrare pentru credinţa sa slabă, acesta se pune în starea de căinţă, de părere de rău şi de smerenie, iar apoi răspunde cu lacrimi: “Cred Doamne! Ajută necredinţei mele”. În aceste cuvinte, “Cred Doamne! Ajută necredinţei mele”, se vede atât dorinţa tatălui sărman de a crede mai puternic, cât şi smerita recunoaştere a puţinei lui credinţe pe care el nu o mai numeşte “puţină credinţă”, ci “necredinţa mea”. Vedem cum Hristos Domnul întăreşte credinţa tatălui şi apoi îi vindecă fiul suferind. Deci, Isus vindecă mai întâi pe tatăl copilului de îndoială şi pe copil de boală, iar apoi, pe ucenicii Săi îi ajută şi îi luminează, învăţându-i că demonii nu pot fi alungaţi decât cu post şi rugăciune. Prin aceasta, Mântuitorul lisus Hristos ne arată că, de fapt, credinţa se întăreşte prin post şi rugăciune. Prin post şi rugăciune, credinţa nu mai rămâne doar o convingere intelectuală sau o speranţă vagă, ci devine o stare existenţială, o legătură vie a omului cu Dumnezeu. Exemplul ne arată că neamul de demoni care nu iese din om decât numai cu post şi cu rugăciune este unul foarte viclean şi rău, atât de viclean şi de chinuitor de oameni încât ucenicii înşişi ai Mântuitorului Hristos nu l-au putut alunga din copilul lunatic care cădea uneori în foc, alteori în apă, şi care făcea spume la gură sau cădea la pământ aproape mort. De ce numai prin post şi rugăciune se poate săvârşi alungarea demonilor? De ce nu ies demonii la simpla poruncă a ucenicilor? Pentru că ei nu se tem de cuvinte, ci se tem doar de smerenie şi de prezenţa lui Dumnezeu în om.Când postim şi ne rugăm, ne punem în starea de smerenie, nu mai contăm pe ajutorul nostru, nu dăm prioritate hranei materiale în viata noastră, ci hranei duhovniceşti.Postul, ca prioritate dată hranei duhovniceşti faţă de hrana trupească, ne pune în starea de dependenţă totală de Dumnezeu şi în starea de smerenie. În general, oamenii care postesc se simt adesea mai slăbiţi şi mult mai flămânzi şi mai însetaţi după prezenţa şi iubirea lui Dumnezeu, decât dacă sunt îmbuibaţi cu hrană trupească. Starea aceasta de foame şi sete după Dumnezeu, stimulată de post şi rugăciune, este starea prin care ne umplem de prezenţa sau harul lui Dumnezeu cel Atotputernic. Când harul divin este prezent în noi, demonii se tem nu de om, ci de Duhul Sfânt prezent în omul care se roagă şi posteşte. Prin dobândirea Duhului Sfânt, omul devine puternic duhovniceşte, iar atunci duhurile necurate se înfricoşează şi pleacă la porunca oamenilor duhovniceşti, a celor ce se roagă fierbinte şi postesc mult.

Prin urmare, Mântuitoru Isus Hristos ne îndeamnă să preţuim mai mult înţelesul şi folosul postului şi al rugăciunii, în această perioadă de urcuş duhovnicesc spre Înviere. Să ne curăţăm, aşadar, de păcate, să ne întărim în credinţă şi să ne umplem de harul Sfântului Duh prin post şi pocăinţă, prin spovedanie şi împărtăşire euharistică, prin rugăciune fierbinte şi prin fapte bune. Să învăţăm de la acest tată sărman şi necăjit smerenia, să spunem şi noi cu lacrimi de pocăinţă: “Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”. Astfel, vom vedea cum se vindecă sufletul nostru de patimi drăceşti şi închipuiri deşarte, de gânduri şi vorbe urâte, de credinţă slabă şi de fapte rele.

La o astfel de schimbare ne îndeamnă şi Sfântul Ioan Scărarul, mare trăitor şi dascăl al pocăinţei, al postului şi al virtuţilor.

“O făclie şi o bună călăuză duhovnicească a postitorilor”

Duminica a patra din Postul Mare este numită şi Duminica Sfântului Ioan Scărarul pentru că, în această duminică, se face o pomenire deosebită Sfântului Ioan Scărarul, deşi el este prăznuit, de obicei, pe 30 martie. Deci, pomenirea Sfântului Ioan Scărarul nu se face pentru că ar fi ziua trecerii lui la viata veşnică, ci el este pomenit în duminica a patra din Post ca dascăl al pocăinţei. El se numeşte “Scărarul” pentru că a scris o carte deosebită pe care a intitulat-o Scara virtuţilor sau Scara paradisului, prin care ne arată cum, prin lepădarea de patimi şi prin dobândirea virtuţilor, oamenii urcă duhovniceşte, în sufletul lor, spre învierea sufletului şi spre întâlnirea cu Hristos cel răstignit şi înviat, adică prin comuniunea cu Dumnezeu ei dobândesc raiul sau paradisul.

Sfântul Ioan Scărarul a trăit în ultima parte a secolului al Vl-lea si prima parte a secolului al VII-lea, a murit în anul 649 şi a fost preţuit totdeauna de Biserică în calitatea sa de înţelept duhovnic, vindecător de suflete, dascăl al pocăinţei. Cartea sa, numită Scara, a fost multă vreme un manual de formare duhovnicească a călugărilor, fiind citită secole de-a rândul cu multă atenţie şi cu multă dragoste în toate mănăstirile. Ceea ce reţinem în mod deosebit din această lucrare este faptul că adevărata pocăinţă este izvor de bucurie. El vorbeşte despre lacrimile pocăinţei cele de bucurie aducătoare. Bucuria pe care lacrimile pocăinţei o aduc este bucuria Duhului Sfânt, pe care Dumnezeu o dăruieşte celor ce îşi plâng păcatele şi primesc iertare. Aceasta este bucuria iertării, bucuria ridicării, bucuria înnoirii, bucuria sfinţirii sufletului omului păcătos, bucuria învierii lui din moartea păcatelor şi a patimilor.

Scara a fost şi încă mai este, în multe mănăstiri, călăuză duhovnicească în lupta împotriva patimilor şi în dobândirea virtuţilor. În cartea aceasta se vede că Sfântul Ioan a scris cum a trăit şi a trăit cum a scris. De aceea, în duminica a patra din Postul Sfintelor Paşti, el este pomenit ca “scară” sau întăritor al celor ce se nevoiesc şi urcă sau sporesc duhovniceşte, atât prin pilda vieţii, prin scrisul său, cât şi prin rugăciunile pentru cei ce se luptă duhovniceşte, aşa după cum ne arată cartea Triodului: “Întărind ca nişte trepte virtuţile, spre cer te-ai suit cu adevărat luminând, prin dreapta credinţă, la adâncul cel nemăsurat al privirii la cele de sus, biruind toate pândirile demonilor, şi păzeşti pe oameni de vătămarea lor, o Ioane, scara virtuţilor; şi acum te rogi, să se mântuiască robii tăi” (1).

Fiind icoană a înfrânării şi a ascezei, Sfântul loan Scărarul este numit în Triod “rai al virtuţilor”, “legiuitorul ascezei (nevoinţei)” şi “făptuitorul” prin excelenţă (2). Cu alte cuvinte, Sfântul loan Scărarul este o făclie şi o bună călăuză duhovnicească postitorilor în urcuşul lor spre Înviere, spre Lumina Sfintelor Paşti.