Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a IV-a din Post
Anul C (A, B)
Lecturi:
Iosue 5,9.10-12
2Corinteni 5,17-21
Luca 15,1-3.11-32

Luca 15,1-3.11-32

Toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de el ca să-l asculte. Fariseii şi cărturarii însă murmurau spunând: “Acesta îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei”. Atunci le-a spus această parabolă: Apoi le-a spus: “Un om avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei i-a spus tatălui: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine». Iar el le-a împărţit averea. Şi, nu după multe zile, fiul cel mai tânăr şi-a adunat toate şi a plecat de acasă într-o ţară îndepărtată. Acolo şi-a risipit averea într-o viaţă de desfrâu. După ce a cheltuit toate, a venit o mare foamete în ţara aceea, iar el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus şi s-a aciuat la unul dintre cetăţenii acelei ţări care l-a trimis la câmp să păzească porcii. Şi ar fi dorit să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea. Atunci, venindu-şi în fire, a spus: «Câţi zilieri ai tatălui meu au pâine din belşug, iar eu mor aici de foame! Mă voi ridica, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău. Ia-mă ca pe un zilier al tău». Într-adevăr, s-a ridicat şi a mers la tatăl său. Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă şi, alergând, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat. Atunci, fiul i-a spus: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău». Însă tatăl a spus către servitorii săi: «Aduceţi repede haina cea dintâi şi îmbrăcaţi-l! Daţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l: să mâncăm şi să ne bucurăm, căci acest fiu al meu era mort şi a revenit la viaţă, era pierdut şi a fost găsit». Şi au început să sărbătorească. Însă fiul lui mai mare era la câmp. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Atunci a chemat pe unul dintre servitori şi l-a întrebat ce este aceasta. El i-a spus: «Fratele tău a venit, iar tatăl tău, pentru că l-a recăpătat sănătos, a tăiat viţelul cel îngrăşat». Dar el s-a mâniat şi nu voia să intre. Însă tatăl său a ieşit şi-l ruga stăruitor. El i-a răspuns tatălui său: «Iată, de atâţia ani te slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Dar mie nu mi-ai dat niciodată măcar un ied ca să mă distrez cu prietenii mei. Însă, când a venit acest fiu al tău care şi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai tăiat pentru el viţelul cel îngrăşat». Atunci, el i-a spus: «Fiule, tu eşti cu mine totdeauna şi toate ale mele sunt ale tale. Dar trebuia să sărbătorim şi să ne bucurăm pentru că acest frate al tău era mort şi a revenit la viaţă, era pierdut şi a fost găsit!»”

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Eduard Patraşcu
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Alessandro Pronzato
pr. Pierre-Marie Delfieux
pr. Eduard-Mihai Coşa
FSC
pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Claudiu Dumea
pr. Pietro Righetto
pr. Şerban Tarciziu

 

* * *

 

De la dreptate la iubire

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Moise a dat poporului Legea Domnului: Iată, eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul, poruncindu-ţi astăzi să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să umbli pe căile lui şi să împlineşti poruncile lui, hotărârile lui şi legile lui, ca să trăieşti şi să te înmulţeşti şi să te binecuvânteze Domnul Dumnezeul tău pe pământul pe care îl vei stăpâni. Iar de se va întoarce inima ta şi nu vei asculta, ci te vei lăsa ademenit şi te vei închina la alţi dumnezei şi le vei sluji lor, îţi dau de ştire astăzi că vei pieri şi nu vei trăi mult în pământul pe care Domnul Dumnezeu ţi-l dă şi pentru a cărui stăpânire treci tu acum Iordanul (Dt 30,15-18).

Israelul s-a angajat să împlinească Legea Domnului, ca să-i fie bine în ţara Canaanului.. Până la intrarea în Ţara Promisă, poporul s-a hrănit cu mana minunată. O dată ajuns aici, mana încetează de a le mai fi aliment zilnic. De-acum încolo au roadele pământului. Făgăduinţa s-a împlinit şi începe o nouă etapă. Israeliţii au trecut Iordanul şi au sărbătorit alianţa cu Dumnezeu. Cei care au împlinit Legea, au mâncat din roadele pământului; cei care n-au împlinit-o, au murit în pustiu sau au rămas robi la alte popoare. Aşa era drept, numai că această dreptate a avut şi efecte negative, din păcate.

Iată-le:

a) Observarea Legii se făcea de frică: frica de sabie, de lepră, de robie, de moarte etc. Această frică îi făcea sclavi, fiindcă vedeau în Dumnezeu un stăpân gata să lovească aspru cea mai mică încălcare a Legii.

b) Observarea Legii din frică a dus la un fel de afacere comercială cu Dumnezeu, adică vrea să spună evreul: Păzesc Legea, dar să-mi dai asta… şi asta... Dumnezeu devine un partener de afaceri, dar pe care îl mai poţi trişa pe ici pe colo, ceea ce a dus la un fariseism înfloritor, pe care Isus l-a condamnat cu asprime.

c) Observarea Legii le dădea impresia că Dumnezeu le devine dator şi au dreptul să-l monopolizeze, să nu mai facă bine decât neamului lor, iar pe duşmani să-i nimicească. În felul acesta observarea Legii a devenit o problemă fără suflet pentru restul lumii.

Ôi pe noi ne-a scos Dumnezeu, prin Isus Cristos, din sclavia diavolului, păcatului şi a morţii şi ne călăuzeşte spre ţara în care cu adevărat curge lapte şi miere, fiind dătătoare de fericire veşnică; şi nouă ne cere să păzim poruncile lui, dar nu ca evreilor pe bază de dreptate, ci pe baza carităţii sale, care ne fereşte de frică, fariseism şi de tentă comercială, fiindcă Isus ne-a descoperit că Dumnezeu ne este Tată, iar sensul vieţii noastre trebuie să fie călăuzit de paternitatea carităţii sale. În acest sens Biserica, noul popor al lui Dumnezeu şi trupul mistic al lui Cristos, se hrăneşte pe pământ cu o mană cerească, cu sfânta Euharistie, care conţine viaţa cea nouă, compusă, printr-o unire ipostatică, din uman şi divin. Aceasta va înceta la graniţa veşniciei şi omul se va hrăni numai din roadele paradisului: înviere, vederea lui Dumnezeu faţă la faţă, ospăţul de la nunta Mielului, bucuria comunitară a tuturor celor mântuiţi şi apoi de apariţia unui cer şi a unui pământ nou. Chemarea de azi, de a ne pregăti cât mai bine pentru sărbătoarea Învierii Domnului, este o chemare la fericirea veşnică. Ştim să-i răspundem?

În lectura a II-a, sfântul Paul ne oferă o dublă învăţătură:

a) creştinul mântuit menţine legătura sa cu Cristos prin apostoli, care nu sunt altceva decât ambasadorii lui Isus şi b) omul nu se mântuieşte decât prin credinţa în Isus Cristos şi nu în virtutea faptelor Legii (Gal 2,16; Rom 3,28). Omul nu-şi merită mântuirea, îndreptăţirea prin observarea Legii, fiindcă mântuirea veşnică nu se poate dobândi prin merite vremelnice, aşa încât ea este darul obţinut prin meritele infinite ale jertfei lui Cristos, el fiind Fiul lui Dumnezeu (cf. Rom 3,21-26; 4,4 ş.u.). Legea ne dă cunoaşterea păcatului, dar nu ne dă puterea de a nu-l mai face; pe când Isus este desăvârşirea Legii, sufletul ei, fiindcă dă, nu atât cunoaşterea păcatului, el fiind fără de păcat, dar ne dă puterea, harul de a nu-l mai face, dă pe Duhul lui Dumnezeu, care revarsă în inimi sensul paternităţii divine, iubirea (Rom 5,4), prin care îi spunem lui Dumnezeu Abba-Tată (Rom 8,15).

Postul Mare ne converteşte spre acest Abba-Tată. Acela care posteşte cu credinţă, se roagă, se mortifică şi face milostenie, se îmbracă în Cristos, devine făptură nouă.

Charles Dickens, mare romancier englez, autor a zeci de volume considerate capodopere literare, când a fost întrebat despre cea mai poetică istorisire din toată literatura universală, a răspuns că este Parabola fiului risipitor din Noul Testament. Da, în această parabolă este cuprinsă toată iubirea divină şi toată răutatea omenească. Fiul cel mai mic, cerându-şi partea de avere şi părăsind casa părintească, renunţă la calitatea de fiu, renunţă la caritatea paternă, la ceea ce este cel mai nobil şi sfânt. Aici este greşeala lui cea mai mare şi apoi nu este de mirare că va renunţa la cinstea şi demnitatea de persoană umană până când va ajunge mai prejos decât porcii, animale necurate, fără a avea dreptul să mănânce roşcovele cu care aceştia se hrăneau. Un proverb evreiesc spune: Evreul se converteşte numai când este constrâns să mănânce roşcove. Dar, oricât ar fi omul de rău, în el tot mai rămâne semnul apartenenţei de un tată. Omul îşi poate pierde demnitatea de fiu, dar nu poate pierde conştiinţa că aparţine unei origini prin creaţie, că poartă un chip şi o asemănare cu cineva. Chipul şi asemănarea îl atrage mereu spre origine. Atracţia este chemarea spre a ne redobândi asemănarea şi chipul autentic în care focul iubirii mai arde încă; el nu se poate stinge total fiindcă este aprins din Dumnezeu.

De obicei prima parte a parabolei este bine cunoscută şi destul de bine înţeleasă; dar Isus a intenţionat să scoată în evidenţă şi partea a doua: criza prin care trece fiul mai mare când află de atitudinea tatălui său faţă de fratele rătăcit. Fiul mai mare se pretinde a fi omul dreptăţii. Drept era ca tatăl, după o muştruluială bună, să-l trimită pe risipitor să-i adune averea, iar de nu, să-l pună în rând cu celelalte slugi la muncile cele mai grele; drept era ca, pentru risipa făcută, pentru ruşinea adusă familiei, pentru dreptul de întâi-născut al fratelui mai mare, risipitorul să-i fie slugă; drept era ca fratelui mai mare să i se facă o sărbătoare şi să i se dea cinstea şi răsplata cuvenită, care să fie lecţie încurajatoare pentru cei buni şi necazul mai mare al celor răi. Din contra, tatăl, cum îl vede pe cel rău venind bălăbănindu-se ca un beat, îi aleargă în întâmpinare, îl strânge la piept, îl sărută, nu-l lasă să cadă în genunchi spre a-i cere iertare, îi dă haina cea mai bună, îi pune inel în deget, încălţăminte în picioare, îi face ospăţul cel mai bogat etc. Unde-i dreptatea? Noi nu o vedem, aşa cum nu a văzut-o nici fiul mai mare, care a început să se plângă de nedreptate.

Pe când legea dreptăţii nu face decât să-l osândească pe cel vinovat, legea iubirii se străduieşte să-l salveze. Bine a spus cineva că dincolo de această înălţime nu se ridică altceva decât bolta cerului care se sprijină pe culmile iubirii. Dumnezeu nu tratează pe păcătoşi ca pe nişte delincvenţi, ci ca pe nişte bolnavi de care îl cuprinde mila, fiindcă mai vede încă în ei amprenta sa creatoare şi că au trebuinţă de un medic (cf. Mt 9,12).

Postul nostru are menirea să ne aducă medicul necesar pentru vindecarea noastră, care, chiar morţi de suntem, ne poate învia, fiindcă ia asupra sa păcatele noastre.

Un căpitan a strigat în faţa soldaţilor săi: Croitor, un pas înainte! Soldatul păşi în faţa trupei. Căpitanul: Croitor, poţi să-i repari mantaua? Soldatul a răspuns: Domnule căpitan, eu mă numesc Croitor, dar nu sunt croitor de meserie; aşa că nu pot.

Oare nu suntem creştini numai cu numele?

 

* * *

 

Duminica a IV-a din Postul Mare

Autor: pr. Eduard Patraşcu
Copyright: Predici.cnet.ro

- comentariu exegetico spiritual la lecturi -

Lectura I (Ios 5, 9a.10-12)

După drumul lung şi obositor în pustiu, poporul ales – pe care Dumnezeu nu încetează să-l cheme mereu “fiu” – din sclavia grea a Egiptului ajunge acum în intrarea în Ţara Promisă. Suntem, cu textul nostru, în momentul când abia s-a terminat ritualul tăierii împrejur (v. 3-5) ca semn de purificare şi reînnoire a alianţei. Deci, “seara” (la lăsatul serii) se celebrează Paştele: noapte solemnă asemenea acelei în care s-a început exodul, veghe plină de aşteptare. “Ziua următoare” (v. 11) Israel experimentează mâna puternică a Domnului: Dumnezeu declară în mod solemn lui Iosue: “Astăzi am îndepărtat de la voi josnicia Egiptului” (v. 9).

Şi iată “semnul”: pentru patruzeci de ani în pustiu se hrănise cu mană, pâinea lacrimilor – dar oferit în mod gratuit de la Domnul – acum pentru prima dată gustă fructele acelei regiuni. Israelul “tăiat împrejur”, adică sfinţit, trăieşte experienţa fiului care se reîntoarce acasă.

Lectura II (2Cor 5,17-21)

Fragmentul începe cu afirmaţia fundamentală a creştinismului: dacă umanitatea a murit şi a înviat cu Cristos, tot ce era vechi (adică sub legea păcatului) a dispărut. Ceea ce contează este creatura nouă. Omul vechi a fost îngropat prin botez. Din apă iese omul nou.

Această transformare este har pur. Umanitatea scufundată în păcat nu putea să se reîntoarcă la Dumnezeu doar prin mijloacele ei. În excesul iubirii sale (cf. Ef. 2,4; Rom. 5,8), Dumnezeu l-a trimis pe Unicul Său Fiu ca prin moartea sa să obţinem mântuirea. Noi am fost salvaţi “prin Cristos” şi “în Cristos”. Cele două expresii nu sunt o repetiţie, ci o aprofundare spre a declara că o dată ce am fost împăcaţi prin meritele lui Cristos, noi am fost fixaţi în El şi am devenit cu El colaboratori la opera sa de mântuire. De fapt, în v. 20, ne este încredinţată o misiune specifică: suntem ambasadori ai lui Cristos: prin noi Dumnezeu vrea să-i implore pe toţi să se lase salvaţi. Misiunea cere adeziunea totală şi liberă a voinţei. Paul oferă un motiv nobil care poate provoca adeziunea: cel Drept s-a făcut păcat pentru ca păcătoşii să devină dreptate. S-a făcut solidar cu noi, oare noi vom fi solidari cu El?

Evanghelia (Lc 15,1-3.11-32)

Evanghelia după Luca e definită în mod comun “Evanghelia milostivirii”. Cu capitolul 15 ne aflăm în centrul Evangheliei: conţine, de fapt, cele trei parabole ale milostivirii, sunt asemănătoare cât priveşte structura, dar aşezate într-o progresivă intensitate: oiţa care s-a pierdut, fiul risipitor care a cerut partea sa de moştenire şi care apoi a plecat. La o mai mare depărtare corespunde o mai mare iubire: pentru monedă şi oiţa regăsită se sărbătoreşte, pentru fiul care s-a întors este ucis viţelul cel gras, i se dă inelul şi veşmântul regesc.

Este o pagină din evanghelie care în aparenţă nu are nevoie de nici o explicaţie. Totuşi câteva sublinieri. Întâi de toate trebuie menţionat că aceste parabole sunt într-un context: Isus este înconjurat de “păcătoşi” şi “mănâncă” cu ei, gest care pentru mentalitatea evreiască exprima o comuniune profundă. La rândul lor păcătoşii – toţi – “se apropie de El”, adică îl consideră ca pe un prieten. Cărturarii şi fariseii “murmură”, sunt scandalizaţi şi dezaprobă modul de a gândi a lui Isus, contrar (după ei) Legii. Protagonistul parabolelor este întotdeauna Dumnezeu, pe care Isus a venit să-l reveleze. În parabola fiului risipitor este prezentată situaţia umanităţii, bine reprezentată de cei doi fraţi. Din cauza păcatului omul se simte sclavul unui patron, oricare ar fi modul de a-şi trăi sclavia, în rebeliune sau în subiectivism fără iubire. Totul devine un “a pretinde” sau un “a calcula”, până când întoarcerea după rebeliune a fratelui mai mic dezvăluie fie ceea ce este în inima fratelui mai mare, fie adevărata faţă a “patronului”. El în realitate este un Tată cu o mare iubire. Milostivirea lui vindecă rănile profunde lăsate de rebeliune. Gingăşia lui se exprimă printr-o invitaţie la sărbătoare şi la comuniune, care nu se pot desfăşura în plinătate până când nu participă toţi. Această sărbătoare trăită din plin are ca şi preţ pasiunea şi moartea lui Cristos. “Un om avea doi fii…” aşa începe parabola: reprezintă umanitatea rănită.

 

* * *

 

Cine este mai bun?

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Care este diferenţa între o bancnotă nouă de 20$ şi una mototolită de 20$? Un predicator a arătat credincioşilor o bancnotă de 20$ şi a întrebat cine o vrea. Toate mâinile au fost sus. Apoi a mototolit-o în palme şi apoi a întrebat din nou cine o vrea. Iarăşi toate mâinile sus. A aruncat-o jos, a călcat-o în picioare şi a repetat întrebarea. Din nou, toate mâinile sus. Apoi le-a explicat că diferenţa pe care o fac ei între o bancnotă nouă de 20$ şi o bancnotă mototolită şi murdară de 20$ este şi diferenţa pe care o face Dumnezeu între o persoană bună şi una rea. Amândouă sunt dorite. Amândouă stau în principal la fel în faţa lui Dumnezeu din moment ce “toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu” (Romani 3,23). Henri Nouwen pune problema diferit: “Cu toţii suntem handicapaţi; unii sunt mai vizibil handicapaţi decât alţii.”

Evanghelia de astăzi este povestea unui bărbat şi a celor doi fii ai săi. La începutul povestirii aflăm că cel mic este băiatul cel rău, iar cel mare băiatul cel bun. Dar la sfârşit vedem că amândoi, în moduri diferite, se dovedesc a fi obstacole în calea unităţii şi armoniei familiei pe care tatăl o doreşte mai mult decât orice.

Problema începe cu fiul cel tânăr. Fără să aştepte ca tatăl lui să moară, el îi cere partea din moştenire. Apoi îşi abandonează îndatoririle şi responsabilităţile din familie şi merge departe să ducă o viaţă de distracţie neîntreruptă. Viaţa lui nesocotită îi topeşte averea şi se trezeşte într-o bună zi foarte sărac. Un fiu de bogătaş să ajungă să hrănească porcii, animalele socotite de evrei ca necurate, iată măsura decăderii extraordinar de grave. O viaţă de păcate îi conduce rapid pe oameni în situaţia în care pierd orice simţ al ruşinii şi decenţei. Dar oricât de mult s-ar îndepărta păcătoşii de casa tatălui, inima iubitoare a acestuia îi va urma mereu, şoptindu-le neîncetat în inimă: “Vino acasă! Vino acasă!” Tânărul nostru nebunatic şi păcătos are totuşi noroc cu ceva: nu este prea mândru ca să meargă înapoi şi să spună: “Tată, am greşit; îmi pare rău.” Şi se decide să facă aşa.

Câtă tensiune trebuie să fi fost în sufletul lui pe când se apropia de casa tatălui său, neştiind dacă acesta îl va primi sau nu! “Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă şi, alergând, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat” (Luca 15,20). Tânărul a început să îşi citească textul de pocăinţă pe care îl compusese pe drum, dar tatăl este copleşit de bucurie şi nu îl ascultă, ci le spune sclavilor: “‘Aduceţi repede haina cea dintâi şi îmbrăcaţi-l! Daţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l: să mâncăm şi să ne bucurăm, căci acest fiu al meu era mort şi a revenit la viaţă, era pierdut şi a fost găsit’. Şi au început să sărbătorească” (versetele 22-24).

În acest punct al povestirii aflăm de defectele bunului frate mai mare. În loc să se bucure că fratele său, despre care se credea că este pierdut pentru totdeauna, s-a întors cu bine acasă, este enervat că tatăl lor l-a primit organizând o adevărată sărbătoare. Furia îl distanţează de propria familie. Plecând, el mormăie nemulţumit: “Este nedrept. Este nedrept.” Adesea aceste cuvinte sunt folosite pentru a justifica dorinţa de răzbunare, intoleranţa, auto-aprecierea şi chiar violenţa. Acţionând astfel, fratele cel “bun” aduce diviziunea în casa tatălui tocmai când părea că unitatea se va reface. Păcatele celor care nu sunt suficient de buni (fratele cel mic) precum şi păcatele celor care sunt prea buni (fratele cel mare) sunt în aceeaşi măsură obstacole în realizarea unităţii şi armoniei în casa tatălui.

Suntem cu toţii păcătoşi. Că păcatele tale sunt mai vizibile decât cele ale fiului cel mic, sau mai ascunse ca cele ale fiului cel mare, mesajul pentru noi toţi, cei de astăzi, este că avem fiecare nevoie de pocăinţă şi de întoarcere la casa tatălui. Fiul cel mic trebuie să întoarcă spatele stilului de viaţă frivol şi să se întoarcă în casa tatălui pentru a fi un fiu responsabil şi ascultător. Fiul cel mare trebuie să întoarcă spatele furiei şi resentimentelor şi să înveţe să împartă casa cu un frate care în aparenţă nu se ridică la nivelul meritelor lui.

La ora de religie, în care copiilor le-a fost prezentată parabola fiului risipitor, un catehet a întrebat: “Acum spuneţi-mi: cine a suferit cel mai mult în această poveste?” Un copil a ridicat mâna şi a răspuns: “viţelul cel îngrăşat”. Cu siguranţă! Apoi fiul cel mare care a rămas afară din casă pe timpul petrecerii. Nici măcar nu a gustat din viţelul la a cărui creştere a ajutat cu propriile mâini. Şi toate acestea pentru că a rămas blocat în ideea lui de echitate, nereuşind să vadă că drumurile tatălui nu sunt drumurile noastre. Slavă Domnului!

 

* * *

 

“Tată, am păcătuit…”. Sacramentul Reconcilierii

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iaşi
Copyright: Predici.cnet.ro

Am ascultat astăzi una dintre paginile cele mai scumpe din Evanghelie: Parabola Fiului Risipitor. Aceasta poate fi citită din mai multe puncte de vedere. Dacă luăm ca filon conductor figura tatălui, aceasta ne vorbeşte despre nemărginita milă şi gingăşie a lui Dumnezeu, care ne spune indirect cum trebuie să se comporte cel ce îl reprezintă pe pământ pe acest Tată iertător (ministrul reconcilierii). Dacă luăm ca fir conducător figura fiului mai mare, parabola ne învaţă cum nu trebuie să se poarte “ceilalţi în biserică”, cei drepţi (adevăraţi sau închipuiţi) în faţa celui ce a greşit. Dacă vom privi la acest fiu mai mic şi risipitor, parabola ne descrie itinerarul exemplar al unei reconcilieri.

Intenţia Liturghiei este ca noi să citim parabola în această lumină. De fapt, în lectura a doua am ascultat chemarea sfâşietoare a apostolului care ne spune: “Vă rugăm pentru Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu”. Ne aflăm la jumătatea Postului Mare, timpul cel mai potrivit pentru părăsirea păcatului, iar astăzi Biserica ne propune o învăţătură cu privire la sacramentul spovezii, vrând prin aceasta să ajungem curaţi la Sărbătoarea Învierii Domnului, indicându-ne calea privilegiată. În parabolă, păcătosul îi spune direct tatălui: “Am păcătuit!”, însă Paul, în cuvintele pe care le-am auzit, introduce în acest cadru mijlocirea istorică a lui Cristos şi cea sacramentală a Bisericii: “… ne-a împăcat cu sine prin Cristos şi ne-a încredinţat slujirea reconcilierii” (adică Bisericii).

Citită în felul acesta, parabola Fiului Risipitor ne apare ca un sacrament al Pocăinţei în acţiune, având la centru “mărturisirea” (Tată, am păcătuit!) şi la sfârşit dezlegarea (“Acest frate al tău era mort şi a revenit la viaţă!”). Mărturisirea sau spovada este un sacrament în criză de identitate, cum spunea un teolog, întrucât creştinul experimentează din ce în ce mai mult nepotrivirea acesteia de a traduce experienţa personală în ceea ce priveşte păcatul şi iertarea lui Dumnezeu.

Cui i se datorează această criză? Se vorbeşte despre eclipsarea sensului păcatului (“Cel mai mare păcat actual este acela că oamenii au pierdut sensul păcatului”, spunea Papa Pius XII). Însă a existat şi există un motiv serios pentru care s-a redus disciplina penitenţială, până la recenta reformă. Aceasta are rădăcini mult mai adânci; începând de la un anumit moment s-a accentuat momentul acuzării particulare a păcatelor, în detrimentul tuturor celorlalte momente, care devin oarecum accesorii; a fost înţeles greşit principiul că sacramentul lucrează totdeauna prin sine însuşi, automat (ex opere operato), din care cauză s-au înmulţit spovezile făcute în condiţii aproape imposibile, datorită mulţimii persoanelor, grabei şi a sărăcăcioaselor dispoziţii sufleteşti.

Aspectul crizei se manifestă mai ales prin faptul neglijării evidente din partea multora a spovezii frecvente; însă adevărata criză, aşa cum am spus, este mai profundă, şi din fericire se observă o oarecare depăşire a ei. Totul pleacă de la redescoperirea unor componente esenţiale ale vieţii creştineşti, care evidenţiază în toată lumina, sau mai bine spus în umbra sa, distanţa dintre instituţia divină şi viaţa. Aceste componente sunt: Cuvântul lui Dumnezeu, adică renovata cunoaştere a Bibliei; Duhul Sfânt şi redescoperirea rolului Său în Biserică; comunitatea, adică dimensiunea socială a păcatului şi a pocăinţei.

Cuvântul lui Dumnezeu duce la o mai bună înţelegere a păcatului. Mai întâi de toate face să apară insuficienţa anumitor scheme ale examenelor de conştiinţă, care privilegiau prea mult păcatele personale (mai ales cele împotriva poruncii a VI-a) lăsând în umbră dragostea frăţească, dreptatea, şi mai ales păcatele de omisiune. Accentul se schimbă apoi de la actele păcătoase, asupra cărora insistă morala tradiţională, la starea păcatului: de la păcate, la păcat. Aici nu este vorba numai de înşirarea urmărilor păcatelor în numărul şi specificul lor, cât mai mult de cauza acestora, de a pune securea la rădăcină, corectând opţiunea fundamentală sau orientarea de fond a sufletului; trecând de la o atitudine de rezistenţă împotriva lui Dumnezeu şi de capitulare în faţa lumii, la o atitudine de împotrivire faţă de lume şi de capitulare în faţa lui Dumnezeu.

A enumera cu scrupulozitate toate păcatele, chiar şi cele mai neînsemnate, fără ca mai înainte să fi denunţat rădăcina acestora, este ca şi cum ai combate febra, fără a descoperi boala care o cauzează. Păcatul este un refuz faţă de dragostea Tatălui şi reîntoarcere la idoli, sau la lăturile porcilor: “M-au părăsit pe mine, izvorul apelor vii, şi şi-au săpat puţuri crăpate care nu ţin apă”. Iată ce este păcatul privit din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Fiul risipitor din parabolă săvârşise multe păcate – aşa cum spune fratele mai mare -, îşi risipise toată moştenirea cu femeile desfrânate, însă în clipa mărturisirii, ceea ce-i stă mai mult la inimă nu mai sunt păcatele comise în afara casei părinteşti, ci numai acelea săvârşite în acea zi când a întors spatele tatălui său şi a părăsit casa părintească! La acest păcat se referă mărturisirea lui: “Tată, am păcătuit… !”

Problema mărturisirii este recondusă în cele din urmă la problema universală şi centrală a convertirii evanghelice: este vorba despre a descoperi adevărata boală sufletească. Întrebarea crucială pe care Isus o adresează celui ce îi cere astăzi iertare de păcatele proprii este aceeaşi pe care o adresase odată paraliticului: “Vrei să te faci sănătos?” Vrei cu adevărat? Un adevărat examen de conştiinţă ar trebui să plece de la această întrebare: Doresc eu într-adevăr să mă vindec de păcat? Sunt dispus a mă lăsa vindecat de Dumnezeu, sau sunt prea afectat de boala care mă mistuie? “Fă-mă sănătos, dar nu chiar acum”, spunea Sfântul Augustin, înainte de a face pasul decisiv al convertirii sale.

Redescoperirea sufletului trebuie să meargă paralel cu redescoperirea comunităţii. În concepţia medievală şi post-tridentină a pocăinţei, Biserica intra oarecum numai ca o “putere a cheilor”, ca ierarhie şi instituţie. Se insista numai asupra dispoziţiei juridice a mărturisirii (un proces cu sentinţă de dezlegare sau nedezlegare). Reînnoirea eclesiologiei (dusă mai departe de Conciliul Vatican II) ne face să vedem Biserica nu numai ca o ierarhie sau instituţie, ci mai ales ca o “koinonia” şi mister, ca Trup Mistic al lui Cristos şi ca popor al lui Dumnezeu. În felul acesta apare dimensiunea comunitară a păcatului, care este ruptura nu numai de Cap, ci de Cristos întreg: Cap şi Trup, de Biserică. Mădularul care suferă face să sufere întreg trupul, pentru că păcatul unui mădular slăbeşte şi infectează întregul organism ecclesial.

Mărturisirea sau spovada trebuie să reflecte această natură comunitară a păcatului şi a reconcilierii; comunitatea nu are un rol numai pasiv, de martor sau de obiect al reconcilierii, ci un rol activ în sensul că participă şi operează reconcilierea. Sfântul Iacov scrie: “Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii ca să fiţi vindecaţi”. În mod foarte potrivit Liturghia ne propune formula: “Mărturisesc lui Dumnezeu Atotputernicul şi vouă fraţilor…”.

În cele din urmă, în noul ritual al pocăinţei (dat de Congregaţia pentru Cultul Divin în 1974), reapare Duhul Sfânt, ignorat aproape complet de-a lungul veacurilor în disciplina penitenţială, şi reapare tocmai în punctul în care mai înainte se invoca puterea cheilor (excomunicarea, interdicţia), reapare chiar întreaga Preasfântă Treime, ca adevăratul agent al reconcilierii. Formula care precede dezlegarea spune: “Dumnezeu, Părintele Milostivirii, care a împăcat cu sine lumea în moartea şi învierea Fiului Său şi a dat pe Duhul Sfânt pentru iertarea păcatelor, să-ţi acorde prin ministerul Bisericii iertarea şi pacea”. Tatăl, Isus Cristos, Duhul Sfânt şi Biserica: iată protagoniştii întregii reconcilieri! Pentru un păcătos care se reîntoarce la Dumnezeu se pune în mişcare tot cerul şi tot pământul.

Reforma sacramentului nu a reuşit să ducă până la capăt renovarea practicii penitenţiale, care de altfel nici n-ar fi fost posibilă într-un timp atât de scurt. Unele principii din trecut frânează încă puternic, ţinând în picioare anumite aspecte, concepţia analitică sau materială a păcatului (importanţa numărului şi a speciei) şi caracterul individualistic şi foarte puţin comunitar al spovezii. Unele dintre punctele în care se simte mai mult necesitatea de noi experienţe, care să uşureze practica penitenţială, este cea cu privire la spovada colectivă. O atare reconciliere comunitară, este prevăzută de noul ritual numai prin motive negative sau de forţă majoră (lipsa de preoţi sau primejdie de moarte).

La începutul Bisericii se făcea spovada colectivă chiar şi din motive pozitive, adică pentru a exprima concret caracterul comunitar al reconcilierii, pentru a sta în faţa lui Dumnezeu ca fraţi pocăiţi şi umiliţi care împreună imploră iertarea Tatălui, iertându-se şi ei între ei. Lui Dumnezeu îi place pluralul: “Am păcătuit”. Îi place spovada corală a întregului Său popor, introducând-o chiar de pe vremea profeţilor, ceea ce ne-a furnizat un model în rugăciunea “Tatăl nostru”: “Tatăl nostru… şi ne iartă nouă păcatele noastre”. Există păcate, mai ales cele de omisiune, pentru care comunitatea creştină trebuie să ceară iertare lumii, în public, pentru că acele păcate sunt făcute în comunitate. Nimic nu împacă sau reconciliază cu lumea mai mult decât aceste liturghii corale în care Biserica, în elementul ei uman, ia asupra ei responsabilitatea greşelilor şi a păcatelor care au marcat istoria ei, împiedicând ca în felul acesta numele lui Cristos să mai fie blestemat printre popoare din cauza noastră.

Prin urmare, ceea ce se cere de la noi este o ascultare creatoare. Ascultare, deci nimic extravagant, ci mai degrabă disponibilitatea de a primi cu recunoştinţă directivele Bisericii, în cazul acesta cele conţinute în noul ritual al Pocăinţei, folosind toate posibilităţile ce le oferă, care nu sunt puţine, trupeşti şi sufleteşti, pentru că ascultarea fundamentală rămâne totdeauna aceea a Duhului şi a Cuvântului lui Dumnezeu, care nu se lasă prinsă în nici un ritual, ci vrea să ducă mai departe Biserica. Să remarcăm că normele Bisericii orânduiesc Pocăinţa – sacrament, în vreme ce nu elimină alte forme sau posibilităţi de iertare a păcatelor (Euharistia, rugăciunea, ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, pomana, etc.). Aici este vorba despre o lege care, trebuind să fie folosită în toată Biserica, nu poate lua în considerare cazurile particulare. Esenţialul este a înţelege care sunt exigenţele şi preocupările ce inspiră disciplina Bisericii.

Reînnoirea Pocăinţei încă nu a fost încheiată, cu toate acestea se poate întrevedea de pe acum care este calea pe care Duhul Sfânt conduce Biserica. Să încercăm să parcurgem, sau mai bine spus, să alergăm pe această cale. La pocăinţă recurgem deoarece Cuvântul lui Dumnezeu ne-a luminat şi ne-a revelat păcatul nostru, pentru că Duhul Sfânt ne face să simţim trebuinţa de a reînfiripa prietenia cu Dumnezeu ofensat, punând în inimă sentimentul filial faţă de Tatăl, ceea ce ne face să strigăm de departe: “Tată, am păcătuit!” Prin urmare, nu vorbim de obligaţia sau obiceiul de a te spovedi, ci de trebuinţa de a o face.

Raportul spovadă-iertare de păcate nu este privit mecanic, ci este vorba de un proces vital. Reconcilierea poate veni foarte bine, chiar mai înainte de spovadă, în clipa când s-a luat această hotărâre. Este suficient ca persoana să accepte toate exigenţele unei astfel de iertări spirituale, inclusiv aceea de a recurge la necesara mediere a Bisericii pentru păcatele mari, de îndată ce va fi posibil (fiul risipitor era deja împăcat în momentul în care s-a hotărât să se scoale şi să meargă la tatăl). Cel care prin harul lui Dumnezeu nu se simte apăsat de păcate grave, nu va omite pentru aceasta spovada pe o perioadă prea îndelungată ştiind că gravitatea păcatului se măsoară mai mult după dragostea şi după chemarea pe care cineva a primit-o decât după materie, iar pe de altă parte, a se cerceta, a-şi deschide propria conştiinţă, a se pune în stare de mărturisire în faţa lui Dumnezeu este un mijloc optim pentru a nu cădea în lâncezeală sau în insensibilitate spirituală.

Sacramentul Pocăinţei reînnoit apare ca sacrament pascal în dublu sens: a) Pentru om este un mic exod, o trecere, o lepădare a omului vechi şi îmbrăcare a omului nou; b) Pentru că Isus Cristos aplică roadele Patimii sale răscumpărătoare. Pocăinţa reînnoită apare ca sacrament prin excelenţă al însănătoşirii interioare (însănătoşirea sufletelor istovite), inclusiv vindecarea minţii, a memoriei, adică înlăturarea amintirilor şi gândurilor rele, care sunt cicatricile lăsate de păcatele altora şi ale noastre, şi nu permit iubirii lui Dumnezeu să se răspândească liber în inima noastră (resentimente, iertări neacordate şi neobţinute, traumatisme spirituale adânci, etc.).

Chiar şi confesorul apare într-o nouă lumină. El nu mai este judecătorul fratelui său, care pronunţă o sentinţă, chiar şi în numele Bisericii, ci medicul curant al însănătoşirii spirituale, sau mai bine spus “Prietenul Mirelui”, care ajută la recompunerea unui raport de dragoste pus în criză de către păcat. Astăzi există posibilitatea concretă de a administra şi a primi sacramentul pocăinţei “carismatic” (ca un dar), ca o pecete a Duhului Sfânt, care îndreaptă şi integrează raportul de fii ai lui Dumnezeu… Trăirea sacramentului în mod carismatic şi spiritual este cel mai bun mod de a-l trăi ca o experienţă autentică umană şi eliberatoare.

“Mă voi ridica, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: ‘Tată, am păcătuit…’”. Aşa şi-a spus fiul risipitor, s-a sculat şi a plecat la drum. Tot aşa să facem şi noi astăzi: nu trebuie să mergem cine ştie unde, în regiuni îndepărtate: cu toţii ne-am îndepărtat de Dumnezeu, cu toţii păcătuim de şapte ori pe zi. Să ne lăsăm, aşadar, împăcaţi cu Dumnezeu de către Cristos şi de către Biserică, deoarece în felul acesta Învierea Domnului din acest an va fi cea mai frumoasă din viaţa noastră de până acum!

 

* * *

 

Chemaţi să fim creaturi noi

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

S-au terminat cepele şi ghindele

Şi astfel Evreii, instalaţi în tabără în stepa din Ierihon, pot în sfârşit să mănânce roadele din Ţara promisă. Regretul după “pepeni, praz, ceapă şi usturoi” (Num 11,5), mâncate cu lăcomie în timpul şederii în Egipt, este definitiv îndepărtat. Şi mana a încetat să mai cadă. Acum sunt ciorchinii de struguri, rodiile, smochinele oferite de Dumnezeul eliberator. Şi pentru fiul risipitor s-a sfârşit timpul ghindelor aruncate la porci.

Tatăl pentru a sărbători întoarcerea sa, a pregătit un banchet somptuos. Dar, mai înainte de a înfige dinţii în carnea de viţel gras, fiul întors a gustat unele delicateţe care nu erau destinate gurii: îmbrăţişarea tatălui, iertarea lui, primirea sa, semnele (inelul, încălţămintea şi haina splendidă) recuperării din propria condiţie şi demnitatea de fiu. Înaintea mâncărurilor minunate a avut posibilitatea de a se bucura de muzică, de sărbătoare.

Situaţia sa a fost un exod pe dos. Abandonase libertatea casei părinteşti (schimbată de el printr-o închisoare sufocantă), pentru ” a se pune în slujba” propriilor plăceri exagerate – tiranii cei mai cruzi – şi apoi de un patron nu prea generos. Atunci când şi-a dat seama de orbirea sa, nu a ezitat să ia calea de întoarcere. Convertirea a început în momentul în care a încercat nostalgia, nu a sclaviei (cum s-a întâmplat de atâtea ori cu israeliţii), ci pentru libertatea pe care a lăsat-o în spate din necugetare.

“Dă-mi partea de avere care îmi revine”. Pretinsese partea cea mai rea a libertăţii sale, cea care îi dădea posibilitatea de a deveni sclav. În acest moment casa părintească a devenit pentru el “casa promisă”. Şi în timp ce “salariaţii” se angajează în pregătiri, tatăl însuşi se ocupă de o operaţie mai dificilă şi delicată: să extirpe din capul fiului o mentalitate de slujitor şi să răsădească mentalitatea de fiu. Casa nu devine o celulă de pedeapsă, ci o sală de muzică şi dans. Şi fiul revăzut, care s-ar fi mulţumit să fie primit ca slugă, descoperă că tatăl, în loc să aştepte pe fratele care se întorcea de la câmp, îl aştepta chiar pe el, să se întoarcă din desfrâul său. Este cea mai mare şi imprevizibilă surprindere. Bucuria de a fi aşteptat.

Se gândea că tatăl nu ar mai vrea să se gândească la el, după acea stupidă aventură, că i-a dat destule bătăi de cap. Dimpotrivă îşi dă seama că tatăl nu a mai avut stare din cauza absenţei sale, nu a mai putut suporta îndepărtarea sa (“Repede, aduceţi veşmântul cel mai frumos şi îmbrăcaţi-l…”). Evident, fiul care se întoarce după obişnuita muncă de la câmp, este iubit (“tu eşti totdeauna cu mine…”). Dar el are nevoie mai ales de acela care a risipit totul. Acel tată se simte tată nu doar atunci când poate să dea atestate de bună purtare, prime de ascultare şi răsplată pentru muncă, ci şi atunci când reuşeşte să regăsească pe cel care “era pierdut”. Nici un proces nici pentru a absolvi, nu dă “libertatea supravegheată” sau o perioadă de probă, nu cere o reparaţie cuvenită.

Ţintuit de o îmbrăţişare

“I s-a aruncat de gât şi l-a sărutat”. După ce s-a lăsat cuprins de acel gest, tatăl nu a putut să se transforme în judecător. Şi-a descoperit slăbiciunea. Nu va mai putea să fie dur, neutru, distant. Pe de altă parte, îmbrăţişarea şi sărutul, unit cu căinţa fiului, devin mai eficace decât orice lectură a unui articol de lege. Îmbrăţişarea şi sărutul vor ţintui de acum şi în viitor pe fiul în responsabilităţile sale: responsabilitatea celui care se simte iubit, în ciuda prostiilor săvârşite. Banchetul şi sărbătoarea vor şterge amintirea “ţării îndepărtate” şi de bucuriile frivole la care fiul risipitor era condamnat (echivalentul “muncilor forţate” impuse Evreilor).

Nu este suficient a predica convertirea. Trebuie pregătită întoarcerea, a se asigura de primirea în casă, şi că pe masă sunt roadele iubirii, încrederii, respectului, mai bune ca ghindele. Desigur, nu ajunge să condamnăm ghindele smulse de la porci. O casă demnă de acest nume trebuie să fie o “casă promisă”, în stare de a oferi produse care satură foamea celui care riscă să moară din exces de hrană înşelătoare. Rămâne totuşi semnificativ strigătul fiului risipitor, înainte de a apuca drumul întoarcerii: “Eu care mor de foame”.

A se converti înseamnă a recunoaşte propria foame adevărată. A o observa, a o admite, mai ales când cineva se zbate… în belşug. Cea mai rea dintre lipsuri. Eu mă căiesc dacă găsesc curajul de a mă spovedi, intrând în mine însumi (pentru că “ţara îndepărtată” este cea care mă face să trăiesc în afara mea) că îmi lipseşte ceva. În special când am de toate. De fapt a avea totul, a-şi permite totul, ascunde adesea ceea ce îmi lipseşte, ceea ce m-ar face să trăiesc ca om, creştin, persoană liberă.

“Era mort…”: acesta este diagnosticul tatălui în privinţa acelei experienţe. Cineva moare când se descoperă incapabil să înţeleagă ce îl face să trăiască. Chiar dacă se încăpăţânează să muşte din fructele obişnuite înveninate. Se “pierde viaţa” nu într-un accident oarecare de stradă, şi nici când se apucă un drum greşit, ci atunci când nu observă (sau când îşi închipuie) că drumul “drept” este tocmai acela pe care cineva se află. Ajunge să facem o întoarcere din drum (nu interzis, dar chiar obligatoriu după legile stradale creştine), care numeşte o astfel de manevră convertire. Nu. Nu este vorba de o banală “întoarcere înapoi”. Tatăl aşteaptă pe cei care “se întorc înainte”.

O mare posibilitate

“Lucrurile de mai înainte au trecut, iată s-au născut altele noi”. Observă Evreii la intrarea în Ţara făgăduită. Cepele au fost abandonate. Ghindele au fost lăsate pentru destinatarii legitimi prevăzuţi cu patru labe şi rât. De acum este o realitate nouă de luat în seamă, un program de libertate de respectat. O iubire fidelă care nu trebuie trădată. Dumnezeu şi-a ţinut făgăduinţele (Ţara cu roadele sale, Casa împodobită de sărbătoare şi o masă încărcată cu Rodul care vine din pământ dar nu aparţine pământului). Acum depinde de noi să ţinem promisiunile. Una, esenţială: să nu risipim acele daruri.

Într-o perspectivă creştină – după indicaţia lui Paul în a doua lectură – toate acestea se sintetizează într-un plan precis: de a deveni “creaturi noi”. Şi lucrul acesta devine posibil numai “în Cristos”. Nu e o chestiune de efort din partea omului. Mai corect efortul esenţial al omului constă în “a se lăsa împăcat cu Dumnezeu”. În ciuda aparenţelor, este mai uşor a se lăsa mustrat, pedepsit. Dimpotrivă Dumnezeu ne cere, prin ministerul milostivirii încredinţat Bisericii, să îi permitem să ne ierte. Fiul risipitor a fost recuperat în momentul în care “s-a lăsat” îmbrăţişat şi sărutat de tatăl. Unica “reparaţie a pagubei” cerut pentru patrimoniul risipit în acest fel este de a nu refuza semnele unei iubiri care nu mai putea să aştepte.

Rămâne de precizat că fiul risipitor nu a devenit o “creatură nouă” pentru că a îmbrăcat veşmintele cele mai frumoase. Nu este vorba de veşminte, nici nu este suficient să schimbe look-ul. Ceea ce contează nu este pielea, nici ceea ce este pe piele, dar ceea ce este dedesubt. Transformarea trebuie să vină în “interior”. Cuvântul “reconciliere” nu priveşte pur şi simplu atitudinile exterioare. Sau schimbă inima, sau totul rămâne ca mai înainte. Tatăl nu “adaugă” ceva în buzunarele fiului. Îi oferă o posibilitate uluitoare de a inaugura o existenţă nouă.

“Astăzi încep să înţeleg ceva”

Dar este cineva care a rămas ataşat la lucrurile vechi. Incapabil de a înţelege noutatea şi de a gusta roadele ţării (sau ale casei) făgăduite. El a rămas cu voinţa sa de ied nesatisfăcut. Fiul cel mare, în loc să se agheţe de promisiuni, este ataşat de revendicări. Tocmai el, care nu s-a îndepărtat niciodată, refuză să intre în casă (a nu se îndepărta este ceva diferit de “a sta înăuntru”, aşa cum a nu călca poruncile nu este încă a realiza proiectul patern). Pentru că în acea casă, culegând informaţiile de la un slujitor, va găsi nu numai un fiu risipitor (“acest fiu al tău care a devorat averile tale cu prostituatele”), dar mai ales un “tată risipitor”. Da, un tată care “risipeşte” milostivire, iertare, îmbrăţişări de primire sărbătorească.

Cum să trăieşti într-o casă unde inima devine mai importantă decât regulamentul, unde milostivirea a întrecut dreptatea? Nu-şi dă seama că şi el ar trebui să se întoarcă, în sfârşit, admiţând că are destule lucruri care trebuie iertate. Da, să fie iertat de punctualitatea sa fără avânt, de cumsecădenia sa indispusă, de moralismul său meschin, de pretenţia de a fi fiul exemplar fără a accepta… pe fiul tatălui său. De a fi iertat pentru ascultarea fără bucurie, pentru munca interesată (interesată pentru un ied mizerabil), pentru atmosfera de gheaţă care este creată de prezenţa sa în casă. De a fi iertat de alergia la sărbătoare şi la iertare.

“Nu voia să intre…” Până acum s-a mulţumit de “a nu pleca”. Dar nu s-a hotărât deloc, nici înainte, să intre cu adevărat. “Fiule… tot ce este al meu este şi al tău”. Tocmai aceasta îi produce frică. Îi este frică de posibilitatea de a-şi “însuşi” inima tatălui, iubirea sa fără măsură. Dacă ar fi vorba de a administra dreptatea şi pedepse, nu ar avea dificultăţi. Aici, însă, nu se pune problema de a “administra”, ci de “risipire” adică de a iubi fără limite.

Şi rămâne plantat acolo, pe pragul casei. Condamnat să îmbătrânească hrănindu-se cu bombăneli. El nu a călcat nici o poruncă părintească. Dar atunci când tatăl îl roagă să “intre”, adică să schimbe inima şi mintea, el continuă să discute. Preferă să fie “ireproşabil”, drept, satisfăcut de sine, mai degrabă decât mulţumit şi complice cu un tată risipitor. Cine ştie dacă va reuşi să se confeseze: “Tată, eu te slujesc de atâţia ani. Dar numai astăzi am început să înţeleg ceva. Despre tine. Despre mine. Despre altul. Despre casă”.

 

* * *

 

Fiul risipitor

Autor: pr. Pierre-Marie Delfieux
Traducere: sr. Agnes
Copyright: Predici.cnet.ro

Un om avea doi fii. Ca toti copiii, cei doi s-au nascut si ei din trup si din sânge. Iar trupul este slab, pe când sângele, odata varsat, pângareste pamântul (Matei 26,41; Numeri 35,33). Pacatul li se trage celor doi din propria fire. Mezinul greseste din slabiciune, cautând printre straini o fericire pe care o avea la îndemâna dar era incapabil s-o recunoasca. Frivol, nedemn de parintele lui, îsi cere partea de avere si pleaca într-o tara îndepartata, unde-si risipeste bunurile; dupa care ajunge sa afle ce înseamna rusinea, decaderea, mâhnirea si jalea.

În contrast, fiul mai mare ne apare ca un om al datoriei. Numai ca acest constiincios are inima împietrita: pentru el, fericirea nu este ceva care se poate împarti si cu atât mai putin ceva care ti se ofera pe gratis. Aflat în serviciul parintelui, îsi face datoria fara bucurie si fara dragoste; în fond, este un egoist, un invidios care nu se sinchiseste nici de parintele, nici de fratele lui. Asa cum nu i-a pasat de îngrijorarea parintelui la plecarea mezinului, nu-i pasa nici de ce i se întâmpla acestuia. Iar primirea facuta celui întors acasa, ospatul dat în cinstea celui pe care nici nu-l mai considera frate, îl revolta într-atât încât nu mai vrea nici sa intre (15,28).

Tot astfel Dumnezeul îndurarilor este si el înconjurat de fii care îl ocolesc, sau care nu mai vor sa se întoarca! Tatal din pilda îi arata fiului care nici macar nu-i mai spune “tata” întreaga masura a generoasei sale iubiri, în care-si au locul amândoi copiii. În primul rând, pune lucrurile la punct, adresându-se celui mai mare cu cuvântul fiule si desemnându-l pe cel întors acasa ca acest frate al tau. Si, nebun de bucurie, îl cheama la bucurie: Fiule, tu esti cu mine totdeauna si toate ale mele sunt ale tale. Dar trebuia sa sarbatorim si sa ne bucuram pentru ca acest frate al tau era mort si a revenit la viata, era pierdut si a fost gasit (15,31-32).

La fel stam si noi, cei nascuti din vointa omeneasca, înaintea Tatalui nostru din ceruri, care cunoaste zidirea noastra, si stie ca suntem tarâna (Psalm 102,14): pe cât de slabi, pe atât de orgoliosi, pe cât de lacomi, pe atât de risipitori. Usuratici si ingrati, ne acrim luându-ne în serios din cale-afara, si ne pierdem bucuria. Si totusi, asa incapabili de a împartasi bucuria fratilor nostri cum suntem, asa înversunati s-o refuzam cum suntem, dragostea Tatalui ne este oferita mereu, împreuna cu libertatea deplina de a o primi sau de a o refuza!

Dragostea Tatalui nostru milostiv si bun (Psalm 102,13) covârseste pacatul nostru, iar despre largimea si lungimea, înaltimea si profunzimea (Efeseni 3,18) ei, Cristos a vorbit ca nimeni altcineva. Nu este El Fiul care a coborât din cer anume pentru a-l face cunoscut si iubit pe Tatal? Nu este El acela care a dat marturie despre ce a vazut si auzit (Ioan 3,32), facând cunoscut misterul vointei lui Dumnezeu, dupa planul binevoitor hotarât de mai înainte (Efeseni 1,9)?

Un om avea doi fii. Tot astfel, Dumnezeu are doi fii: unul plamadit din tarâna, Adam, şi Noul Adam, Fiul omului, Isus Cristos. Iar Fiul, într-o zi, si-a lasat în urma conditia divina, rangul si drepturile si a plecat într-o tara îndepartata, pamântul oamenilor. S-a facut asemenea lor, le-a împartasit sclavia: El, fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine, devenind asemenea oamenilor, iar, dupa felul lui de a fi, a fost socotit ca un om (Filipeni 2,6-7).

Ai sai, însa, nu l-au primit (Ioan 1,11). Primul culcus al lui Isus a fost o iesle umpluta cu paie. Foarte curând, avea sa afle ce înseamna prigoana, singuratatea, nepasarea si ura oamenilor. Mai târziu, avea sa-si risipeasca totul. A facut-o daruindu-si cu larghete cuvântul, pacea, lumina, adevarul, viata, aducându-le oamenilor întelepciunea tainica a lui Dumnezeu, care a fost tinuta ascunsa, si pe care Dumnezeu o hotarâse înaintea veacurilor spre marirea noastra (1 Corinteni 2,7 si Romani 16, 25).

A ratacit printre fiii pierduti ai casei lui Israel (Matei 10,6), si-a risipit timpul în tovarasia bolnavilor – nu a celor sanatosi -, a pacatosilor – nu a celor drepti -, si a mers chiar pâna la a fagadui femeilor pierdute si tâlharilor ca vor intra cei dintâi în Împaratia Parintelui Sau (cf. Marcu 2,17, Matei 11,19, Luca 23,43). Iar lumea a spus despre el tot raul, facându-l “nebun”, “posedat”, “hulitor”. S-a pretins ca este un mâncacios si un bautor de vin, prieten cu vamesii si cu pacatosii (Matei 11,19), un pacatos el însusi (Ioan 8).

Si-a daruit pâna si Trupul si Sângele (Luca 22,19). S-a înfiorat si s-a nelinistit, având sufletul trist de moarte (Marcu 14,34 si Ioan 12,27). Iar în al noulea ceas, a strigat cu glas puternic: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit? (Marcu 15,34; cf si Evrei 5,8). În acel ceas, departe de izvorul cu apa vie, pe crucea pe care a fost tintuit, Isus a strigat: Mi-e sete! (Ioan 19,28), iar apoi a fost culcat în tarâna si umbra mortii (Psalm 118,25).

A coborât în iad, printre sufletele care erau în închisoare (1Petru 3,19), spre a le aduce lumina. A purtat pacatul nostru si durerile noastre (Isaia 53,4-5). Si, ridicat iar în picioare, într-a treia zi, a vestit: Ma urc la Tatal meu si Tatal vostru, Dumnezeul meu si Dumnezeul vostru (Ioan 20,17). Iar, dupa ce le-a vorbit, Domnul Isus s-a înaltat la cer si s-a asezat la dreapta lui Dumnezeu (Marcu 19,19).

Sarbatoarea din pilda despre tatal îndurator este cea care va aparea ulterior în cartea Apocalipsei, identificabila cu banchetul escatologic anuntat cu mii de ani înainte de profetii Vechiului Testament: Domnul Dumnezeul tau este în mijlocul tau ca un izbavitor puternic. El se va bucura foarte de tine si în dragostea lui va tresalta si va cânta de bucurie pentru tine. (Sofonie 3,17). Îl putem privi asadar în fiul plecat si reîntors al parintelui din pildă. Întoarcerea în ceruri aduce cu sine multimea regasita a copiilor lui Dumnezeu pierduti de pacatul stramosesc, multimea celor care erau morti si au revenit la viata, erau pierduti si s-au gasit.

Readus la viata prin acela care este de acum totul în toti (1Corinteni 15,28), purtând pe deget inelul demnitatii regasite, îmbracat în straiele de sarbatoare spalate în sângele Mielului, omul poate acum împartaseasca bucuria deplina si nepieritoare a celor mântuiti: … si iata, am vazut o multime mare pe care nimeni nu putea sa o numere, din toate natiunile, triburile, popoarele si limbile. Ei stateau în picioare în fata tronului si în fata Mielului, îmbracati în haine albe si cu ramuri de palmier în mâini. … Cine sunt si de unde vin acestia care sunt îmbracati în haine albe?… “Acestia sunt cei ce vin din încercarea cea mare. Ei si-au spalat hainele si le-au albit în sângele Mielului” (Apocalips 9,1.14).

Împreuna cu multimea aceasta imensa a mântuitilor, împreuna cu apostolii, sa ne închinam asadar înaintea dragostei netarmurite a lui Dumnezeu, care a mers atât de departe încât pentru noi nu l-a crutat pe Fiul sau! Nu-i putem raspunde decât iubind. Pentru ca iubirea este de la Dumnezeu si oricine iubeste este nascut din Dumnezeu si-l cunoaste pe Dumnezeu… Prin aceasta s-a aratat iubirea lui Dumnezeu în noi: Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul sau, unul nascut, ca sa traim prin el (1Ioan 4,7.9).

Iata pâna unde merge dragostea acesta purificatoare, dragostea fara margini a Tatalui nostru ceresc care, zi de zi, ceas dupa ceas, asteapta din partea noastra fie si cel mai mic semn de pocainta si întoarcere. O asteptare care ne respecta libertatea, o asteptare a cuiva care ne vede toate greselile, dar pentru care conteaza doar duiosia unui parinte pentru copiii lui. Ca sa recunoastem toate acestea, a fost nevoie de marturia Fiului coborât din ceruri printre noi. A fost nevoie de un Dumnezeu ca sa ne spuna ce se petrece în casa Tatalui când este gasit un copil ce fusese pierdut, când se întoarce la viata cineva care era ca si mort.

Cine ne va desparti pe noi de dragostea lui Dumnezeu? (Romani 8,35). Suntem noi oare în stare sa credem ca Dumnezeu însusi ne asteapta, ca sa locuim împreuna, El cu noi, si noi cu El? Atunci am auzit un glas puternic de la tron, spunând: “Acesta este cortul lui Dumnezeu împreuna cu oamenii! El va locui împreuna cu ei, iar ei vor fi poporul lui si el, Dumnezeu cu ei, va fi Dumnezeul lor…” (Apocalips 21,3).

Ce vom auzi oare când vom ajunge înaintea lui Dumnezeu? “Sa ne facem socotelile!”, sau mai degraba “Ai strabatut un drum lung si greu. Esti ostenit si ranit, nu-i asa? Ce mila mi-a fost de tine! Intra, fiule, intra, fiica, în bucuria Stapânului tau!” Atât de departe ne duce pilda aceasta a fiului risipitor, care este în primul rând pilda despre Tatal Domnului nostru Isus Cristos, Tatal îndurarilor si Dumnezeul oricarei mângâieri (2Corinteni 1,3), a carui iubire pentru noi o vom cunoaste pe deplin odata si odata. Amin.

 

* * *

 

Bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu

Autor: pr. Eduard-Mihai Coşa
Copyright: Predici.cnet.ro

Reţinem faptul că în timpul Postului Mare, Biserica ne readuce în centrul atenţiei marile teme ale credinţei noastre creştine. Termeni ca pocăinţă, convertire, iubirea şi milostivirea divină, iertare, dăruire, revin frecvent în textele liturgice din acest timp de har.

Suntem astăzi în duminica a IV a Postului Mare, iar Liturgia cuvântului scoate în lumină bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu; o milostivire, poate încă neînţeleasă de noi.

- Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul, am cântat împreună la Psalmul responsorial (Ps. 33,2).

- În prima lectură am auzit cât de bun a fost Domnul cu poporul său pe care, după ce l-a scos din ţara robiei cu mână tare şi braţ puternic, l-a aşezat în ţara făgăduinţei unde putea sărbători Paştele în libertate (Cf. Ios 5,9-12).

- Şi sf. Paul, în a II-a lectură ne reaminteşte de bunătatea Tatălui când spune că totul vine de la Dumnezeu, care ne-a şi împăcat cu sine prin Cristos, neţinând cont de păcatele oamenilor. (Conf. 2Cor. 5, 17-21).

Da, bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu transpare din fiecare pagină a Bibliei, dar întâmpinăm nenumărate dificultăţi pentru a o înţelege şi a o trăi.

Se spune, pe bună dreptate că marea problemă a mesajului creştin nu stă în explicarea misterelor de credinţă. Există o dificultate mai mare, şi anume, greutatea de a convinge în privinţa Bunătăţii şi milostivirii lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi am vrea să potrivim, să modificăm şi să instrumentalizăm bunătatea lui Dumnezeu după propriile necesităţi, după propriile gusturi. Pe când, milostivirea este mult superioară şi atât de diferită faţă de aşteptările noastre: şi, de aceea ne pune în dificultate.

Biblia cunoaşte încă de la începuturi (vezi Ex 34,6) această dificultate iar ca exemplificare am putea aminti istoria lui Iona în cetatea Ninive: Ioana este trimis să predice pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui Ninive, datorită fărădelegilor comise în această cetate. Dar Ninive se converteşte iar Dumnezeu îşi anulează pedeapsa pronunţată. Ce se întâmplă atunci? Iona se mânie şi exclamă: …Ştiam eu că Tu eşti un Dumnezeu îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi plin de dragoste…. (Iona, 4,2). După care Dumnezeu cu răbdare, caută să-l convingă pe Iona (şi pe fiecare dintre noi), să accepte bunătatea Sa aşa cum este ea.

Într-adevăr, ori datorită educaţiei primite în copilărie, ori din cauza fragilei noastre legături cu Dumnezeu, ne este greu să intrăm în logica sa, să înţelegem şi să credem în milostivirea sa dar mai ales s-o practicăm aşa cum el o face. Nu am fost ajutaţi suficient pentru a descoperi adevărata faţă a lui Dumnezeu. Mai degrabă, ne-am făcut imagini greşite despre El.

- De câte ori nu suntem tentaţi să ni-l închipuim pe Tatăl ceresc ca un Dumnezeu judecător şi legalist, care condamnă orice lipsă de-a noastră şi cântăreşte orice lucru. Credem că nu are altceva de făcut decât să pedepsească orice nereuşită de-a noastră.

- Sau, câţi nu sunt dintre cei care îşi imaginează un Dumnezeu de treabă, comerciant, care se acomodează cu cererile şi măsurile noastre, care poate fi cumpărat sau înduplecat după trebuinţele noastre.

- Dar cea mai eronată imagine ne-o facem despre Dumnezeu când ni-l închipuim ca pe un Dumnezeu care sperie şi pedepseşte. Este imaginea transmisă de unii părinţi copiilor lor în prima fază a educaţiei. Când părinţii lipsesc din preajma copiilor, obişnuiesc să-i lase în grija lui Dumnezeu care oricând este gata să pedepsească orice neascultare.

Evident sunt imagini distorsionate despre Dumnezeu, imagini care nu ne lasă să descoperim adevărata faţă a Tatălui ceresc şi de aceea, nu ne permit o relaţie filială cu El.

Un autor povesteşte într-o carte de-a sa ce a înţeles un elev din parabola Fiului Risipitor şi cum a redat-o într-o lucrare de control, la ora de religie:

“Un om avea doi fii, – scrie el – însă cel mai mic nu mai vroia să stea acasă şi, într-o zi a plecat departe, luând cu el toţi banii săi. La un moment dat aceşti bani s-au terminat şi băiatul s-a hotărât să se întoarcă acasă pentru că nu mai avea nici ce mânca. Când aproape ajunsese acasă, tatăl său l-a văzut şi, foarte mulţumit, a luat un ciomag şi a fugit în întâmpinarea lui. Pe drum l-a întâlnit pe celălalt fiu, cel bun, care l-a întrebat unde merge atât de repede şi cu acea bâtă.

- S-a întors nenorocitul de frate-tu. După tot ceea ce a făcut, merită o bătaie bună!

- Vrei să te ajut şi eu, tată?

- Bineînţeles – răspunde tatăl.

Şi astfel, amândoi l-au bătut măr. La sfârşit tatăl a chemat servitorul şi i-a spus să ucidă viţelul cel mai gras pentru a organiza o mare sărbătoare pentru că în sfârşit i s-a împlinit dorinţa, de a-l pedepsi pe fiul care i-a făcut atât de multe necazuri!”

(A. CENCINI, Vivere riconciliati, EDB)

Evident, este nostimă interpretarea copilului, dar arată clar că nu ne este deloc uşor să descoperim chipul milostiv al Tatălui, ci mai degrabă, încă din copilărie, părinţii şi educatorii, în mod voit sau nu, ne-au vorbit şi ne-au convins despre altceva.

O imagine greşită despre Dumnezeu o aveau şi fariseii şi cărturarii din timpul lui Isus. Pentru faptul că Mântuitorul încerca să se apropie de cei păcătoşi şi chiar stătea la masă cu vameşii, deseori era judecat şi contestat de către adversarii săi. Am auzit în textul Evangheliei de astăzi că la o astfel de acuză a fariseilor, Isus le răspunde cu o parabolă. Este cunoscută în general ca parabola fiului risipitor, dar o astfel de denumire ar indica doar un aspect secundar al parabolei. Ar trebui numită mai degrabă parabola tatălui milostiv deoarece scoate în relief inima mărinimoasă şi compătimitoare a tatălui faţă de fiul rătăcit care se întoarce acasă. De fapt, protagonistul parabolei este un tată, iar punctul culminant al parabolei este bucuria sa imensă datorată regăsirii fiului, motiv pentru care organizează o sărbătoare deosebită.

Cunoaştem destul de bine succesiunea evenimentelor. Ne surprinde decizia fiului rebel care părăseşte căminul familial, ne scandalizează comportamentul său libertin şi modul imoral prin care îşi iroseşte averea moştenită şi apoi, admirăm felul în care, fiind constrâns de situaţie, se întoarce din nou acasă.

Dar să nu pierdem din vedere comportamentul tatălui în faţa rătăcirii fiului. Vedem un tată care rămâne în continuu în aşteptarea fiului plecat; când îl vede în zare venind spre casă, îi aleargă în întâmpinare, îl îmbrăţişează, îl sărută şi îi arată toată căldura sa părintească. Nu îl ia la rost pentru ceea ce a făcut, nu îi cere cont de nimic, nu îl întreabă despre intenţiile sale viitoare nici nu cercetează dacă într-adevăr s-a căit pentru cele săvârşite. Nici măcar nu-l lasă să-şi termine discursul său pregătit cu atâta trudă, ci e preocupat de un singur lucru: să-i redea demnitatea de fiu pe care o pierduse şi să declare sărbătoare în familie. Motivul marii sărbători şi a bucuriei de nedescris, care constituie şi punctul culminant al parabolei sunt exprimate de cuvintele tatălui: căci acest fiu al meu era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost regăsit. În parabolă, tatăl simbolizează inima Tatălui ceresc: este cu siguranţă cea mai frumoasă imagine a lui Dumnezeu pe care ne-a lăsat-o Isus. Imaginea Dumnezeului lui Cristos, care mântuieşte şi iartă, care declară sărbătoare ori de câte ori cineva îşi vede greşelile şi se întoarce din rătăcirea sa.

Ori de câte ori avem ocazia, ascultăm cu plăcere şi cu atenţie această parabolă a lui Isus. Cât este ea de actuală şi cât de mult se aseamănă cu unele episoade din viaţa noastră!!

Povestea tânărului din parabolă poate fi şi istoria noastră, de ieri, sau chiar de azi. Cine dintre noi nu a simţit că la un anumit moment din viaţă s-a îndepărtat de casa părintească, de iubirea lui Dumnezeu şi că rătăceşte în viaţă pe un drum greşit? Dar curajul tânărului şi iubirea fără margini a tatălui sunt atât de grăitoare încât nimic nu ne-ar mai putea împiedica să repetăm: ştiu ce voi face! Mă voi ridica, mă voi duce la Tatăl şi-i voi spune…!

Aşadar, parabola este o invitaţie: dacă ai păcătuit, ridică-te!; dacă ai trădat, întoarce-te!; dacă ai ofensat în modul cel mai josnic, să şti bine şi să reţii că Dumnezeu este gata să şteargă totul şi să reînceapă totul de la început!.

Să primim aşadar invitaţia celei de a patra duminici din Post şi, în lumina parabolei din Evanghelie, să-i facem o bucurie Tatălui prin întoarcerea noastră. Să fim convinşi că El ne aşteaptă cu braţele deschise şi vrea să ne petrecem viaţa în casa Sa, printre fii săi. Amin.

 

* * *

 

Duminica a IV-a din Postul Mare Ciclul C (lectio divina)

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Luca 15,1-3.11-32

1 În acel timp, văzând cum vameşii şi păcătoşii se apropie de Isus, ca să-l asculte, 2 fariseii şi cărturarii cârteau împotriva lui spunând: «Acest om se arată prietenos cu cei păcătoşi şi stă la masă cu ei».

3 Atunci Isus le-a spus această parabolă:

11 «Un om avea doi fii. 12 Cel mai tânăr dintre ei i-a zis tatălui: “Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine”. Şi tată le-a împărţit averea.

13 După câteva zile, fiul cel mai tânăr a strâns tot ce avea şi a plecat într-o ţară îndepărtată, unde şi-a risipit averea, ducând o viaţă destrăbălată.

14 După ce a cheltuit totul, a venit o mare foamete în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă. 15 Atunci s-a dus şi s-a aciuat pe lângă unul dintre locuitorii ţării aceleia, care l-a trimis la ţarina sa, ca să-i păzească porcii. 16 Acum ar fi fost bucuros să-şi umple stomacul cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nici pe acestea nu i le dădea nimeni.

17 Venindu-şi în fire, şi-a zis: “Câţi argaţi ai tatălui meu au pâine din belşug, iar eu mor aici de foame! 18 Mă voi ridica, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta; 19 nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Primeşte-mă ca pe unul din argaţii tăi”. 20 S-a ridicat deci şi s-a dus la tatăl său.

Pe când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi l-a cuprins mila, i-a alergat în întâmpinare, s-a aruncat de gâtul lui şi l-a sărutat de nenumărate ori. 21 Fiul i-a zis: “Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău…”.

22 Dar tatăl a spus servitorilor săi: “Aduceţi repede haina cea mai frumoasă şi îmbrăcaţi-l; puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare; 23 aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l, să mâncăm şi să ne veselim, 24 căci acest fiu al meu era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit”.

Şi au început să petreacă.

25 Fiul cel mai mare era la câmp. La întoarcere, când s-a apropiat de casă, a auzit muzică şi jocuri. 26 L-a chemat pe unul dintre servitori şi l-a întrebat ce se întâmplă.

27 Servitorul i-a răspuns: “Fratele tău s-a întors, iar tatăl tău, pentru că l-a redobândit sănătos şi teafăr, a tăiat viţelul cel îngrăşat”.

28 Atunci fiul mai mare, cuprins de mânie, nu voia să intre. Tatăl său a ieşit să-l înduplece. 29 El însă i-a răspuns tatălui: “Iată, eu de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată nu ţi-am călcat porunca, mie însă niciodată nu mi-ai dat măcar un ied, ca să petrec cu prietenii mei. 30 Dar când soseşte acest fiul al tău, care ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate, îi tai viţelul cel îngrăşat!”.

31 “Fiule, i-a zis, tu întotdeauna eşti cu mine şi tot ce-i al meu este şi al tău. 32 Trebuia, aşadar, să petrecem şi să ne veselim, pentru că acest frate al tău era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit!”».

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

Liturgia Bisericii ne dăruieşte în această duminică unul din cele mai frumoase şi elocvente texte evanghelice din tot Noul Testament. E vorba de introducerea la capitolul 15 din Luca plus lunga parabolă care începe la versetul 11 şi se intitulează în diferite moduri: parabola “fiului risipitor”, a “tatălui milostiv”, a “celor doi fii”, etc.

Din nou este vorba de un text propriu al sfântului Luca şi care începe cu o introducere (versetele 1 la 3), care situează foarte bine întreaga relatare. De Domnul se apropie persoane de faimă foarte rea, păcătoşii publici, adică oameni cunoscuţi de toţi în fiecare localitate sau cătun. Acest lucru provoacă reacţia fariseilor şi învăţătorilor Legii. Îl critică pe Isus că-i primeşte şi că mănâncă împreună cu ei. Domnul, în loc să răspundă cu un discurs lung, va folosi trei parabole: două mai mici (pe care liturgia le omite astăzi) şi cea care dă trup întregii relatări de astăzi.

În lunga noastră parabolă sunt trei personaje, fac parte din una şi aceeaşi familie însă între ele au caracteristici foarte diferite. Să vedem fiecare personaj cu o scurtă descriere a ceea ce face. Ne vor folosi de “oglindă” pentru a actualiza Cuvântul lui Dumnezeu în propria noastră viaţă:

- Fiul cel mai tânăr: cere moştenirea sa; vinde bunurile şi se dedică distracţiei făcând răul; iroseşte toţi banii; îi este foame; lucrează păzind porci; înţelege cât de nesăbuit a fost; se decide să se întoarcă la tatăl său pentru a fi un “argat” în plus; acceptă că s-a purtat rău faţă de Dumnezeu şi faţă de tatăl său;

- Fiul cel mai mare: lucrează la câmp; se supără din cauza sărbătorii şi nu vrea să intre; se confruntă cu tatăl său şi reproşează atitudinea fratelui său.

- Tatăl: împarte moştenirea; aleargă în întâmpinarea fiului mai mic cu iubire şi-l primeşte cu îmbrăţişări şi sărutări; îl îmbracă şi-i pune inel în deget şi încălţăminte în picioare (semn că redevine fiu); organizează o mare sărbătoare; îl roagă pe fiul mai mare să participe la sărbătoare; îi explică motivele pentru care este sărbătoare şi veselie.

În afară de personaje este foarte important să percepem climatul de fericire şi veselie care se experimentează în lumina iertării, milostivirii, înţelegerii şi compasiunii tatălui.

Pentru a ţine cont: Titlurile pe care ediţiile Bibliei le dau diferitelor părţi nu sunt nici “inspirate” nici “canonice”. Adică nu sunt “Cuvântul lui Dumnezeu”. Sunt scheme didactice pe care diferiţi editori ai Bibliei le plasează în ediţiile lor pentru o uşurinţă mai mare în căutarea textelor. Pentru aceasta, parabola pe care o medităm astăzi poate să fie intitulată în diferite forme.

Alte texte biblice pentru a confrunta: Ex 34,6; Os 11,8-9; Os 2,21; Lc 6,36.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea în dicţionar cuvântul “Milostivire, milostiv”.

Întrebări pentru lectură

- Cine se apropie de Isus? Ce face Isus cu ei?

- Ce reproşează fariseii şi învăţătorii Legii?

- Cum reacţionează Isus în faţa criticii care i se aduce?

- Cum începe parabola?

- Cum era compusă familia care ni se prezintă astăzi?

- Ce cere fiul cel mai mic?

- Ce face tatăl?

- Cum foloseşte banii fiul cel mai mic?

- În faţa lipsurilor pe care trebuie să le îndure, ce se gândeşte fiul cel mai mic? Ce face el?

- Cum îl primeşte tatăl? Notaţi toate acţiunile pe care le face.

- Cum reacţionează fiul cel mai mare?

- Ce-i explică tatăl fiului mai mare?

2 – MEDITAŢIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditaţie

- Ca păcătos, mă “apropii” de Isus pentru ca să mă vindece şi să mă ierte?

- Privesc cu “ochi răi” că fraţii “mai răi” se apropie de Isus pentru a-şi schimba viaţa?

- Accept eu că Dumnezeu nostru este un Dumnezeu al iubirii şi milostivirii?

- Ca întrebare generală, ce atitudini ale fiului mai mic, ale fiului mai mare şi ale tatălui există astăzi în inima mea?

- Când mă îndepărtez de drumul Domnului caut eu să mă convertesc cu umilinţă şi să mă întorc la El aşa cum face fiul mai mic?

- Ce lipsuri am experimentat atunci când am fost în păcat şi în păcat grav?

- Mă hotărăsc să mă întorc la “casa tatălui meu”?

- Experimentez eu că tatăl mă primeşte cu braţele deschise?

- Descopăr milostivirea şi compasiunea lui Dumnezeu faţă de mine?

- Trăiesc reîntâlnirea cu Dumnezeu ca o sărbătoare plină de bucurie şi fericire?

- Sunt capricios şi un pic mândru asemenea fiului mai mare?

- Refuz să mă bucur pentru reconcilierea fraţilor cu Dumnezeu?

- Caut să am atitudinea de iubire şi milostivire pe care o are tatăl faţă de ceilalţi?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Pentru rugăciune ne putem lăsa luminaţi de un psalm penitenţial. Poate să fie prima parte a Psalmului 51[50]:

Iartă-mă, Dumnezeul meu

(1-2) Maestrului de cor. Al lui David. Când a venit la el profetul Natan după ce păcătuise cu Betsabea.

1 (3) Ai milă de mine,

Dumnezeule,

după marea ta bunătate,

şi după mulţimea îndurărilor tale,

şterge fărădelegea mea.

2 (4) Spală-mă cu desăvârşire

de nelegiuirea mea

şi curăţă-mă de păcatul meu.

3 (5) Căci recunosc fărădelegea mea

şi păcatul meu stă pururi înaintea mea.

4 (6) Împotriva ta, numai împotriva ta

am păcătuit

şi ce-i rău înaintea ta am făcut.

De aceea, tu eşti drept în sentinţele tale

şi nepărtinitor în judecăţile tale.

4 – CONTEMPLAŢIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru interiorizarea mesajului, vom folosi imaginea sărbătorii şi a veseliei (versetele 24 şi 32):

- Se cuvine să ne bucurăm şi să ne veselim când fiinţa umană se deschide la Dumnezeu…

- Se cuvine să ne bucurăm şi să ne veselim când duşmanii se împacă…

- Se cuvine să ne bucurăm şi să ne veselim când soţii caută să crească în iubirea lor…

- Se cuvine să ne bucurăm şi să ne veselim când adversarii îşi dau mâna cu sinceritate…

- Se cuvine să ne bucurăm şi să ne veselim când se oferă şi se primeşte iertarea…

- Se cuvine să ne bucurăm şi să ne veselim când prietenii cresc în generozitate…

- Se cuvine să ne bucurăm şi să ne veselim când triumfă adevărul asupra minciunii…

- Se cuvine să ne bucurăm şi să ne veselim când binele învinge răul în toate formele sale…

5 – ACŢIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propunere personală

- Ca discipol al Domnului să mă deschid cu sinceritate la milostivirea Tatălui Veşnic.

Propunere comunitară

- Dialogaţi în grupul tău de tineri în privinţa “fiului mai mic”. Tineretul de astăzi în linii generale, are unele din caracteristicile acestui fiu risipitor? În caz de răspuns pozitiv, în ce situaţii se exprimă şi în ce formă? Ce se poate face astăzi în mod concret pentru ca tinerii îndepărtaţi de Dumnezeu să se întoarcă la El?

 

* * *

 

Acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Liturgia cuvântului din duminica a IV-a din Postul Mare constituie o chemare la bucurie. Antifona de la început dă tonul: Bucură-te, Ierusalime; adunaţi-vă toţi cei care îl iubiţi; bucuraţi-vă, cei care aţi fost întristaţi, ca să tresăltaţi şi să vă îndestulaţi cu belşugul mângâierilor sale (cf. Is 66,10-11). Belşugul mângâierilor este Duhul Sfânt.

Cine sunt cei chemaţi la bucurie?

Toţi cei care iubesc Ierusalimul ceresc pentru dobândirea căruia s-au întristat pe pământ, adică au suferit şi au postit, conduşi fiind de Duhul lui Cristos.

Dacă cineva a avut curajul să trăiască învăţătura primelor trei duminici din acest timp de post, adică înfrânarea, (mortificaţia), rugăciunea intensă şi milostenia, (dând de pomană), azi este chemat la bucurie, la mângâierile divine.

Prima lectură (Ios 5,9a. 10-12) ne descrie bucuria primului Paşte sărbătorit de Israel când a pus piciorul pentru prima dată pe pământul făgăduit. Dar, ca să ajungă la această bucurie, a trebuit mai întâi să fie înţărcat de Dumnezeu, lipsindu-l de mana prunciei din pustiu; a trebuit să înlăture ruşinea de pe conştiinţă, vina de a fi trăit în Egipt ca păgânii, fără a fi practicat circumciziunea; şi apoi de a mânca azimele ca pe o făgăduinţă de viaţă nouă, aceea de a da mărturie de credinţă în mijlocul popoarelor păgâne.

Creştinul care posteşte îşi trăieşte circumciziunea, adică botezul; creştinul care dă de pomană renunţă la mana copilăriei; creştinul care se roagă îşi întăreşte viaţa prin azimele euharistice, dă mărturie de credinţă în învierea lui Cristos şi a sa. Preludiul bucuriei pascale se face simţit încă de la mijlocul Postului Mare.

După cum odinioară Isus primea pe păcătoşi şi mânca cu ei, tot aşa şi azi, ca tatăl din parabola fiului risipitor, el ne cheamă la masa sa, la bucuria Paştelui, la înviere. Acela care este dispus să continue postul cu mai multă iubire răspunde la chemarea lui Isus şi simte bucuria cum iese din starea fiului risipitor. Îndepărtându-se de tatăl, păcatul l-a situat mai prejos de animale. În loc să-l păzească pe el porcii ca pe o valoare, a trebuit să păzească el porcii ca fiind mai valoroşi decât el. Ca pe un om de nimic, un duşman îl păzeşte să nu mănânce roşcovele porcilor, adică îl duce tot mai mult spre nimicirea totală: trup şi suflet. Dezastrul a început prin pierderea valorilor umane. Şi-a pierdut înţelepciunea când a cerut tatălui averea ce i se cuvenea. Şi-a pierdut înţelegerea când a refuzat îndemnul tatălui de a nu pleca. Şi-a pierdut bunul simţ uman când a acceptat traiul cu desfrânatele. Şi-a pierdut orice putere umană când a devenit incapabil de a se mai împotrivi căderii spre mizeria care l-a aruncat în sărăcie, devenind muritor de foame. Acceptând să trăiască păzind porcii, dă dovadă de cea mai crasă ignoranţă. La coada porcilor trăieşte asemenea lor, privind doar la cele de jos, ca o fiinţă fără Dumnezeu, fără credinţă, fără evlavie, fără frica de Dumnezeu, într-un cuvânt: ca porcul. Acesta era mort. Lipsit de aceste valori umane, ne dăm seama că era lipsit de darurile Duhului Sfânt. Sufletul, fără Duhul Sfânt, este mort. Dar a înviat. Cum? Printr-un dar special din partea Creatorului pentru a-l determina să intre în el însuşi şi să-şi vadă propria nenorocire: foamea. Foamea după tatăl. Fără Duhul Sfânt viaţa nu mai are nici un rost, devine un chin existenţial după fiinţa infinită.

Când păcătosul sub influxul foamei pătrunde în sine, găseşte drumul către Tatăl, fiindcă îi revine înţelepciunea: mântuirea vine de la Tatăl. Îi revine înţelegerea: Tatăl se îngrijeşte de toţi slujitorii săi. Îi revine sfatul când îşi zice: Mă voi ridica. Îi revine tăria când porneşte hotărât la drum spre casă. Îi revine adevărata ştiinţă când recunoaşte în sine: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi a ta. Îi revine evlavia când îşi formulează ruga către Tatăl: primeşte-mă ca pe unul dintre slujitorii tăi!. Îi revine în cele din urmă şi iubirea (frica de Dumnezeu) când spune cu lacrimi în ochi la vederea braţelor întinse din partea Tatălui: Tată, am păcătuit, nu mai sunt vrednic de a-ţi fi fiu. În darurile Duhului Sfânt stă toată demnitatea şi toată desăvârşirea omului şi toată mângâierea şi fericirea.

Această parabolă demonstrează din plin că omul este creat pentru iubirea curată şi sfântă şi nu pentru sexualitate, după cum afirma psihanalistul Freud. Deşi sexul îl atrage, totuşi nu-l mulţumeşte. Fiul risipitor nu rămâne cu desfrânatele şi nici măcar nu-i aduce tatălui ca plocon pe vreuna dintre ele; iar în drum spre casă nu-i atras de chipul mamei. Desăvârşirea omului, fericirea lui totală, stă în plinătatea darurilor Duhului Sfânt.

Exegeţii văd în această parabolă pe Dumnezeu ca Tată şi cele două Testamente – Vechi şi Nou – ca pe cei doi fii. În ultimă analiză reiese că amândoi sunt păcătoşi. Cel mai mare – adică Vechiul Testament – era păcătos dar nu-şi dădea seama, sau nu voia să se împace cu gândul păcătoşeniei sale, ci se credea drept prin drepţii săi: Avram, Isac, Iacob etc. Cel mai mic a devenit mai rău fiindcă în planul istoriei a fost mai departe; adică, pe măsură ce timpul trecea, omul devenea tot mai rău, deoarece se îndepărta de Creator. Când la împlinirea timpurilor omenirea a ajuns la culmea foamei spirituale, Tatăl l-a trimis pe Fiul său în lume ca să stea la masă cu păcătoşii, adică să-i invite la bucurie, la viaţă. Duhul Sfânt vine în sufletul omului nu din exterior, din Cosmos, ci din interior. Dar, fiindcă omul i-a încuiat uşa prin exterior, prin această lume, Tatăl l-a trimis pe Fiul să se facă om în această lume, ca din exterior, din această lume, să-i deschidă uşa Duhului său. Noul Testament ar fi rămas mort, dacă Isus nu ar fi deschis uşa Duhului Sfânt prin moartea sa. Duhul Sfânt trecând prin trupul aceluia care i-a descuiat uşa pentru a intra în lume, îl învie din morţi – Acest fiu era mort şi a înviat - şi începe acţiunea învierii noastre prin deschiderea noastră faţă de cuvântul lui Isus, prin pătrunderea în noi înşine, prin redresarea fiinţei noastre cu darurile sale, ca să-i putem spune cu iubire lui Dumnezeu Abba – Tată (Rom 8,15; Gal 4,6).

Israelul, adus de Iahve în ţara în care curge lapte şi miere ca să fie prin credinţă lumina neamurilor din jur, face din această chemare un mijloc de monopolizare a lui Dumnezeu, închizându-l în sine şi păstrându-l numai pentru folosul său. Israelul nu acceptă ideea că Iahve este şi Dumnezeul celor păcătoşi, al duşmanilor lor şi chiar al prostituatelor. Isus sparge monopolul şi descoperă oamenilor adevărata faţă a lui Dumnezeu: iubirea, mila şi îndurarea. Este atât de bun cu cei care se întorc la el, încât, nu numai că nu-i pedepseşte, ci chiar îi copleşeşte cu bunuri. Iubirea infinită nu are trebuinţă de ispăşirea noastră. Nu trebuie să uităm că păcatul este un rău, nu numai împotriva lui Dumnezeu, ci şi împotriva omului şi chiar a naturii. Omul, fiind iubire mărginită, cere ispăşire. Fiul risipitor va trebui să ispăşească în casa părintească greşeala comisă faţă de fratele său prin efortul de a-l iubi ca pe un duşman, fiindcă acesta nu renunţă la reparaţie nici chiar la insistenţa tatălui şi-l va considera pe acest frate mai mic drept ca pe un uzurpator al drepturilor sale de întâi-născut, al drepturilor dobândite prin fidelitate faţă de casa părintească, al drepturilor dobândite prin comportamentul său social faţă de prieteni.

Numai prin iubirea duşmanului din casă – “Duşmanii omului sunt casnicii săi” (Mt 10,36) – fratele mai mic îşi va ispăşi vina şi va demonstra că s-a convertit cu adevărat. Convertitul devine ca un fel de profet al iubirii Tatălui. Dar “nu este profet dispreţuit decât numai în patria sa, între rudele sale şi în casa sa” (Mc 6,4).

Poate spune cineva că există o adevărată reconciliere între fratele mai mare – iudaism – şi fratele mai mic – creştinism – până în ziua de azi?

Creştini fiind noi înşine, cum trebuie să ne comportăm faţă de fratele mai mare?

Răspunsul ni-l dă apostolul Paul care a simţit pe propria piele duşmănia fraţilor săi de neam, după ce s-a convertit. În lectura a doua (2Cor 5,17-21) ne oferă criteriile fundamentale menite să rezolve orice problemă de acest gen oriunde în lume şi anume: 1) dacă este cineva în Cristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut. Deci să nu mai ţinem în seamă cele vechi, cele ale păcatului! 2) Dumnezeu ne-a împăcat cu sine prin Cristos şi ne-a dat nouă slujirea împăcării. Adică oricât ne-ar persecuta, ne-ar urî cineva, noi avem datoria de a-i oferi motive de pace, fiindcă nici Dumnezeu nu mai ţine cont de greşelile noastre din trecut. 3) După cum Dumnezeu, pentru a ne împăca cu sine, l-a făcut păcat pentru noi chiar pe Fiul său, ca să dobândim prin el dreptatea lui Dumnezeu, tot aşa şi noi trebuie să ne facem păcat pentru fraţii noştri care ne urăsc, adică să suferim, să le demonstrăm prin “cruce” că îi iubim, pentru că Dumnezeu ne-a iubit mai întâi pe noi şi ni l-a dat pe Fiul său ca preţ de răscumpărare, ca prin el să devenim făpturi noi, să avem dreptul la bucuria veşnică din Ierusalimul ceresc, când vom fi înviaţi de Duhul Sfânt care locuieşte în noi.

Comportându-ne în felul acesta vom deveni ambasadorii lui Dumnezeu, fiindcă vom împlini instrucţiunile primite de la el prin Fiul său şi vom fi primiţi să mâncăm cu el la masa Paştelui veşnic.

Ca de obicei, vă invit să repetăm cu mai multă atenţie rugăciunea Bisericii de la începutul sfintei Liturghii de azi: Dumnezeule, care, prin Fiul tău, împlineşti în chip minunat împăcarea neamului omenesc, dă, te rugăm, poporului creştin harul să iasă cu credinţă vie şi cu evlavie generoasă în întâmpinarea sărbătorii Paştelui care se apropie (LR). Amin.

 

* * *

 

Schimbarea capului, şi cât mai repede

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

“A doua zi de Paşti ei au mâncat din grâul ţării, azimi şi boabe prăjite, chiar în ziua aceea au mâncat.” (Iosua. 5, 9-12)

“Fraţilor, dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă; cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” (2Cor. 5, 17-21)

“Trebuie să ne bucurăm şi să ne veselim pentru că fratele acesta al tău, mort era şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat.” (Lc. 15, 1-3; 11-32)

Omul acesta este un convertit – îmi spune cineva. A câta oară? – mă grăbesc eu să răspund. La întrebarea mea, informatorul acesta a rămas cu gura căscată. Pentru foarte mulţi creştini convertirea reprezintă un fenomen excepţional cu răsunet, ai cărui protagonişti sunt oameni, care trec de la întunericul păcatului la lumina adevărului, de la o comportare perversă la o viaţă exemplară. Nimeni nu suspectează faptul cum că convertirea nu ar fi o obligaţie de căpetenie şi obişnuită a creştinului, înscrisă în registrul cotidianului.

Obişnuit, oamenii sunt victimele unui echivoc, după care creştinii fie ei chiar preoţi, călugări, ori călugăriţe, se cred a fi puşi într-o stare definitivă, la fel cum unul a primit o diplomă oarecare, şi rămâne pentru toată viaţa: director, inginer, profesor, etc. În privinţa aceasta lucrurile nu stau aşa, ci creştinii caută a deveni creştini adevăraţi, preoţi sau călugări adevăraţi, călugăriţe adevărate. Nimeni nu poate spune cu mâna pe inimă că a ajuns la acel punct de sosire stabil, ci, că fiecare tinde spre acea ţintă care nu poate fi atinsă niciodată pentru totdeauna.

De aceea, convertirea este un angajament de fiecare zi, greu şi dureros. Instinctiv, noi căutăm să deviem sau să rotunjim lucrurile, din care cauză nu suntem niciodată acolo unde ar trebui să fim. Nu ne aflăm niciodată acolo unde este El, cu toate că ne place să ne măgulim cu gândul cum că El ar fi de partea noastră. El se află totdeauna în cealaltă parte faţă de noi. El este totdeauna mai înaintea noastră. El gândeşte cu totul altfel decât noi.

De aceea, a se converti, înseamnă ca noi să observăm că nu ne aflăm la postul încredinţat nouă. Că logica noastră nu se potriveşte cu logica Lui. Că sentimentele noastre nu se aseamănă cu sentimentele Lui. Că paşii noştri nu ţin cadenţa cu paşii Lui. Şi în cazul acesta ce facem? Schimbăm macazul, schimbăm capul, schimbăm mintea, schimbăm ochii, schimbăm totul… Aceasta este convertirea care nu se reduce numai la o simplă împopoţonare, la un simplu machiaj, la o minusculă schimbare, care să nu se stingherească prea mult, adică o modificare neînsemnată…, ci o schimbare completă care cere o transformare radicală, o spargere completă a vechilor calapoade.

Noutatea radicală reprezentată de convertire, este subliniată de Sfântul Paul în lectura a II-a: “Fraţilor, dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: Iată că toate lucrurile s-au făcut noi”. Sfântul Paul îi cedează lui Dumnezeu iniţiativa convertirii, atunci când spune: “Toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Cristos, şi ne-a încredinţat slujba împăcării”. Cu mult înainte ca omul să se hotărască împăcarea şi convertirea este hotărârea lui Dumnezeu, prin crucea lui Isus Cristos în favoarea omului.

De aceea, punctul de plecare spre convertire este iertarea lui Dumnezeu. Această reconciliere este oferită întregii lumi, prin ministerul bisericii. Prima lectură, luată din Cartea lui Iosua, ne vorbeşte despre sclavia unei vieţi libere. Şi aici este preamărită lucrarea lui Dumnezeu (“Astăzi am îndepărtat de la voi nelegiuirea Egiptului”). Dar prin aceasta nu încetează binefacerile Domnului. Mana pustiului este înlocuită cu roadele pământului din ţara Canaanului. Poporul va simţi totdeauna grija plină de dragoste a lui Dumnezeu, prin darurile pe care le va primi prin mâna Lui.

Sintetizând primele două lecturi putem afirma că pocăinţa sau convertirea implică: părăsirea păcătoşeniilor trecutului, pe care Dumnezeu le-a şters din controalele Sale; o deschidere în direcţia viitorului, după învăţătura cea nouă a libertăţii. Însă, pentru a fi totdeauna liberi, poporul şi fiecare om în parte vor trebui să trăiască noi şi noi ieşiri din Egipt. De aceea, tot ceea ce avem de spus acum, este ilustrat de pilda fiului risipitor, aşa cum aflăm în Evanghelia de astăzi. Sunt evidenţiate în această povestire trăsăturile conducătoare a Mesajului care sunt: a) Convertirea ca descoperire a posibilităţii de a se pierde şi a voinţei neclintite de a se mântui; b) Antifariseismul ca împotrivire în faţa unui drept câştigat, a unei moşteniri fizice, trupeşti; c) Simpatia faţă de cei curajoşi, faţă de “cei care ştiu să spargă acoperişul”, faţă de cei care urcă în copac aşa ca Zacheu, în contradicţie cu orgoliul static al acelora lipsiţi de iniţiative, pentru că se cred a fi în toate drepturile lor. Dar mai mult decât despre fiul risipitor, despre această creatură capabilă de a lua o hotărâre, astăzi vreau să vă vorbesc despre un alt personaj din parabolă, adică despre fratele mai mare, figură statică, monument de credincioşie, şi ca atare constituţionalmente incapabil de a se converti.

Cel mai tânăr este un abuziv. Cel mai mare este un insuportabil pentru că se află în drepturile lui. Acesta nu face nici un pas spre convertire, stă cocoţat pe locul lui, închis în colivia legii, în observarea ei. “S-ar putea ca el să se afle în starea harului, dar desigur, nu şi în lucrarea harului. Păcate mari nu a săvârşit dar este lipsit de dragoste. Viaţa lui ordonată i-a secătuit inima, l-a înăsprit”. (L. Evely) Are nevoie de siguranţă, de stabilitate, şi se simte asigurat atunci când îşi îndeplineşte cu rigurozitate obligaţiile, fără întârziere. În vreme ce prorocia, aşa cum observă A. Paoli, este o căutare a siguranţei, în avântul de a merge tot înainte zi de zi, pe calea riscantă a credinţei, el caută siguranţa în referirea exterioară a unui regulament, în ascultarea oarbă.

Fiul cel mare este un socotitor, un birocrat, lipsit de virtuţi, lipsit de bucurie şi spontaneitate. Perfecţiunea lui este o perfecţiune executivă, fără suflet, fără creativitate. Aici nu există numai prăpastia dintre el şi fratele lui risipitor, dar mai ale prăpastia dintre mentalitatea lui şi a tatălui său, deoarece observăm că ambii se exprimă într-un limbaj cu totul diferit. El vorbeşte despre viţei, capre, iezi, boi, drepte şi nedrepte. Tatăl, vorbeşte despre persoana aflată, moartă şi înviată. Cel mai mare dintre fii vorbeşte limbajul legii, al pedepsei şi al durităţii. Tatăl vorbeşte limbajul dragostei, al iertării, al milostivirii şi al gingăşiei. Tatăl se află într-o perspectivă de gratuitate. Fiul cel mare rămâne anchilozat într-o mentalitate a dreptăţii distribuitive.

Cu toate aparenţele, în această parabolă, lipseşte sfârşitul fericit. Acesta se va afla numai atunci când vom afla convertirea fiului mai mare, a celui care a rămas acasă şi care nu şi-a părăsit postul. Desigur că aceasta va fi o convertire mai îndrăzneaţă decât prima. Greu este de a convinge pe cineva că locul în casă nu se poate “păstra”, ci numai “reafla” zi de zi printr-o infinită surprindere. Şi că fidelitatea nu înseamnă, pur şi simplu, a rămâne în casă ci o acceptare zilnică a noutăţii, logica paradoxală şi iniţiativele tulburătoare ale tatălui. Nepărăsirea casei este ceva, dar asta nu-i suficient. Trebuie să ştim a-l urma pe tatăl care iese în întâmpinarea fiului rătăcit.

Tatăl a pregătit din timp viţelul cel gras, inelul de aur, încălţările şi hainele cele mai elegante. Dar nu a prevăzut primirea ce i-o va face fratele lui mai mare pentru că aceasta nu se afla în puterea lui. Din păcate, de aceasta tatăl nu putea dispune. Acum, nici nouă nu ne rămâne altceva de făcut decât să ne cercetăm fiecare pe noi înşine şi să vedem cum ne-am fi purtat noi într-o asemenea împrejurare.

 

* * *

 

Duminica a IV-a din Postul Mare, C

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro

Ne aflăm în inima Postului Mare. E un timp de convertire, de purificare sufletească. Cuvântul lui Dumnezeu din Liturghia duminicii de astăzi este o cateheză asupra sacramentului mărturisirii. Duminica de azi se numeşte laetare – “bucură-te”. Biserica ne face să gustăm anticipat ceva din bucuria Paştelui, a învierii, bucurie ce ne vine numai din convertire, din iertare, din reconcilierea cu Dumnezeu şi cu fraţii noştri.

Despre această bucurie ne vorbeşte prima lectură, în care ne este descrisă bucuria poporului ales, care, eliberat din robia Egiptului, intră, în sfârşit, în pământul făgăduit şi mănâncă din roadele lui; de îndată ce intră, celebrează Paştele, memorialul eliberării: convertirea, reconcilierea aduc cu sine bucuria eliberării din cea mai neagră sclavie, din sclavia păcatului.

În a doua lectură, apostolul Pavel vorbeşte şi el despre bucuria împăcării cu Dumnezeu, despre iertarea primită prin Cristos, care a ispăşit în trupul său, pe cruce, păcatele lumii: această iertare echivalează cu o înviere din morţi: “Dacă cineva este în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus; iată că toate lucrurile s-au făcut noi”.

Corintenii, cărora le scria Apostolul, ştiau din experienţă ce înseamnă să fii iertat, graţiat, amnistiat. Oraşul lor fusese distrus complet de romani, în anul 146 î.C., ca pedeapsă pentru nesupunerea şi revolta lor. În anul 44 î.C., Iuliu Cezar i-a iertat şi a reconstruit oraşul. Cu acea ocazie a acordat o amnistie generală, iertându-i şi eliberându-i din închisori pe toţi cei ce se făcuseră vinovaţi de vreun delict sau de vreo infracţiune. În curând, Corintul devine unul dintre cele mai puternice şi bogate oraşe ale Imperiului Roman şi capitală a provinciei Ahaia.

La Evanghelie am auzit cele mai frumoase şi mai mişcătoare cuvinte care au ieşit de pe buzele Mântuitorului: parabola fiului risipitor, bijuteria cea mai preţioasă, perla cea mai frumoasă a Evangheliei. Totul ne impresionează la cele trei personaje ale parabolei. Ne impresionează iubirea, îndurarea, iertarea tatălui, care, când i se întoarce copilul acasă, parcă îşi pierde minţile de bucurie şi de fericire. Papa Ioan Paul al II-lea, în enciclica sa, Dives în misericordia, spune că ar trebui să se numească parabola tatălui îndurător sau a tatălui risipitor, căci tatăl e mai risipitor în iubire decât copilul fugit de acasă, care îşi risipeşte averea trăind în destrăbălare.

Ne impresionează nefericita aventură a copilului mai mic, care, împins de dorinţa unei libertăţi greşit înţelese, părăseşte casa părintească, unde avea de toate, ca, după o viaţă vicioasă, să ajungă în ultimul hal de degradare, de mizerie, de umilire: ajunge să păzească porcii, să se hrănească cu mâncarea porcilor – suprema umilire pentru un evreu, căci, pentru evrei, porcul era un animal necurat şi nu mâncau carne de porc; porcii erau crescuţi pentru păgânii care trăiau în Palestina. Dar nefericita şi nesăbuita lui aventură se termină cu bine: cu un ospăţ de bucurie, cu petrecere, cu lăutari. Tânărul a căzut în păcatul necurăţiei trupeşti şi convertirea de la acest păcat e oarecum uşoară.

Găsim în evanghelii mai multe cazuri de femei desfrânate, care s-au convertit şi au fost iertate de Cristos. În schimb, fratele lui mai mare a căzut într-un păcat şi mai grav: în necurăţia sufletească, de la care convertirea e mult mai grea, şi nu găsim pe nimeni în evanghelii care să se fi convertit şi să fi fost iertat de Cristos. Ce este necurăţia sufletului? Mândria, orgoliul, aroganţa, pretenţia nu numai că nu ai nici o greşeală, dar că nici nu poţi greşi; de unde, alergia la orice observaţie, la orice dojană, la orice sfat. Este păcatul celor desăvârşiţi. Aşa era fratele mai mare: “Tată, eu niciodată nu ţi-am încălcat porunca”: conştiincios, harnic, ascultător, nu fuge de acasă, practicant, bun creştin am zice. Atunci, ce-i lipsea? Îi lipsea iubirea, adică esenţialul, fără de care celelalte virtuţi nu au nici o valoare. “Tată, eu de atâţia ani îţi slujesc ca un rob”. Era limpede: tatăl nu avea în casă un copil, ci un rob. Nu-l slujea ca un copil, din iubire, ci ca un sclav, de frică sau din interes. Lipsit de iubire, acest fiu mai mare era mai departe de casa părintească decât fratele său, fugit într-o ţară îndepărtată. Nu era mulţumit cu ce îi dădea tatăl său, patronul; tatăl său îi era dator cel puţin cu un ied. Cum arăta acest fiu mai mare, care, în mândria lui, se credea virtuos şi ireproşabil? Negru la inimă, înăcrit, nemulţumit, hipercritic, închis, morocănos, ţâfnos, invidios, egoist, dispreţuitor faţă de alţii. Putem presupune că din cauza lui a fugit fratele mai mic de acasă, căci otrăvea atmosfera cu comportarea sa; cel mic, nemaiputând suporta viaţa în casă, şi-a luat lumea în cap. Când află că s-a întors fratele mai mic acasă, cel mare face o criză de isterie: stă înbufnat în drum, nu vrea să intre în ogradă.

Parabola de astăzi ne invită la o examinare a conştiinţei atentă, completă şi obiectivă. Obişnuim să ne examinăm conştiinţa la Spovadă cu privire la castitate, spre a vedea dacă nu am încălcat cumva porunca a şasea. E foarte bine. Dar este necesar să ne examinăm şi mai atent conştiinţa cu privire la curăţia sufletească, spre a vedea dacă nu am păcătuit împotriva celei mai mari porunci, care este iubirea, căci, cum spune apostolul Pavel, “dacă nu am iubire, nu sunt nimic. Sunt ca o aramă sunătoare sau ca un chimval zăngănitor”.

 

* * *

 

A IV-a Duminică din Post – C (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Lanţul se ruşina de el însuşi. “Iată – se gândea el – toţi mă ocolesc şi au dreptate: lumea iubeşte libertatea şi urăşte lanţurile”.

A trecut pe acolo un om, a luat lanţul, a urcat într-un copac, i-a legat cele două capete de o creangă robustă şi a făcut din el un scrânciob. Acum, lanţul îi ajută pe copiii acelui om să zboare şi este foarte fericit (G. RODARI, Novelle fatte a macchina, Einaudi).

2. Tema

Dumnezeu este Tată bogat în îndurare. Dar şi noi, ca fii ai lui Dumnezeu, trebuie să fim bogaţi în îndurare cu toţi, începând din familie, din parohie, de la prieteni.

3. Mesajul zilei

Dumnezeu este tată infinit de milostiv.

Aţi ascultat şi cu inima minunata parabolă din Evanghelie?

- Cum ar putea să se intituleze?

- Cine este personajul principal?

- Care sunt calităţile tatălui?

- Care sunt calităţile fiului mai mic?

- Care sunt calităţile fratelui mai mare?

Ce învăţături ne dă această parabolă?

- În casa şi în inima lui Dumnezeu izbucneşte bucuria în momentul în care unul dintre noi se întoarce la iubirea sa.

- Milostivirea Tatălui este o surpriză pentru toţi:

- – pentru fiul mai mic, care nu s-ar fi aşteptat niciodată la o asemenea primire;

- – pentru fiul mai mare, care niciodată nu şi-ar fi putut imagina că trebuie să participe la sărbătoarea făcută pentru fratele care s-a întors după ce fugise de acasă:

- – pentru noi, care suntem invitaţi să avem un comportament asemănător faţă de fraţii noştri.

Fiii lui Dumnezeu trebuie să fie fraţi infinit de milostivi.

- În acest an, citind Evanghelia după sfântul Luca, ni se repetă deseori că pocăinţa adevărată pe care trebuie să o facem, mai ales în Postul Mare, constă, mai ales, în a fi milostivi cu toţi. Practic, cum?

- Vă amintiţi, dragi copii, întrebările pe care ni le pune Isus judecător când ne va aduna pe toţi în faţa tronului său?

- Ar putea vreunul dintre voi să îmi repete cele şapte fapte de milostenie trupească? Şi cele de milostenie sufletească? (Aşteptaţi răspunsurile, integraţi şi comentaţi).

- Afară cu ura din inimi, afară cu divizările, să folosim milostivirea chiar şi faţă de duşmani, chiar faţă de cei care fac răul: pentru a fi asemenea “Tatălui ceresc care face să răsară soarele şi peste cei buni, şi peste cei răi şi face să cadă ploaia şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi”, fără deosebire.

- Şi păcătoşii sunt fraţii noştri: “flori de noapte” care par negre şi urâte, dar strălucitoare în lumina lui Isus. De altfel, şi noi suntem păcătoşi… După exemplul lui Isus, trebuie şi noi să-i iubim şi să-i ajutăm.

Pentru a trăi bine acest Post Mare, să începem să folosim “milostivirea” în familie. Iată câteva gesturi pe care trebuie să le facem zilnic:

- voi da dovadă de amabilitate şi de iubire în faţa părinţilor şi a fraţilor mei;

- voi fi primitor şi sincer cu toţi;

- voi şti să tac la momentul potrivit;

- le voi face în fiecare zi cel puţin o favoare pe care nu mi-au cerut-o;

- îi voi mângâia când îi voi vedea trişti;

- voi fi deschis cu ei;

- nu voi fi exigent;

- îmi va plăcea compania lor;

- îmi voi aminti de aniversările lor;

- mă voi ruga pentru ei;

- le voi suporta defectele şi le voi ierta cu bucurie greşelile.

Pentru a nu avea o inimă “închisă”, asemenea fratelui mai mare, să ne însuşim bunătatea infinită a Tatălui milostiv. Practicarea iubirii trebuie să înceapă în casa noastră, în raporturile familiale de zi cu zi.

4. Exemple

a) În timpul liturgiei duminicale şi al întâlnirii catehetice săptămânale, trebuie să alimentăm angajarea pentru regăsirea în iubire a vieţii din parohie şi din familie, după exemplul lui Isus cel milostiv.

b) “Fiţi milostivi, asemenea Tatălui vostru, care este în ceruri” (cf. Lc 6,36).

Sfântul Anton, abate, a aflat dintr-o inspiraţie divină că, în oraşul Alexandria din Egipt, printre mulţi păcătoşi, trăia un cizmar umil, considerat sfânt de toţi. Dornic de perfecţionare crescândă în viaţa de creştin, merge să-l caute, pentru a afla de la el care este secretul pentru a tinde mai bine la sfinţenie:

Îl întreabă:

- Ce faci de mergi atât de bine pe calea lui Dumnezeu?

- Sunt un nimic pe calea lui Dumnezeu: nu fac decât încălţăminte.

- Dar ce mai faci? Cum îţi petreci zilele?

- Le împart în trei: fac opt ore de lucru, opt de rugăciune şi opt de somn. Sfântul Anton, după ce a reflectat şi a descoperit că zilele lui erau mai pline de fapte bune, a insistat:

- Dar care este secretul sfinţeniei tale? Sărăcia ta?

Umilul cizmar a răspuns:

- Şi aici fac trei părţi din banii pe care îi câştig: una pentru săraci, una pentru biserică, una pentru mine.

Şi sfântul Anton, care dăduse totul săracilor pentru a-l urma mai îndeaproape pe Cristos, îşi continuă seria de întrebări:

- Ce mai faci pentru Dumnezeu?… Cum poţi trăi în legătură intimă cu el în acest oraş în care domneşte păcatul?

Cizmarul răspunse cu simplitate:

- Mărturisesc că nu mă simt bine în acest oraş, deseori nu dorm noaptea văzând în jurul meu atâţia păcătoşi şi plâng.

Deseori, mă rog astfel: “Doamne, ascultă-mă: aceşti păcătoşi sunt fraţii mei! Nu-i condamna, condamnă-mă pe mine în locul lor! Mântuieşte-i pe aceşti fraţi ai mei!” Atunci, sfântul Anton a înţeles secretul unei adevărate sfinţenii, acela care ne face asemănători cu Tatăl din ceruri, care face să răsară soarele peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, face să cadă ploaia fără deosebire şi peste cei buni, şi peste cei răi şi l-a trimis în lume pe Fiul său, să-i mântuiască pe cei păcătoşi.

 

* * *

 

Duminica a IV-a Postul Mare (C)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Văzând cum vameşii şi păcătoşii se apropie de Isus, ca să-l asculte, fariseii şi cărturarii cârteau împotriva lui spunând: “Acest om se arată prietenos cu cei păcătoşi şi stă la masă cu ei”. Atunci Isus le-a spus această parabolă: “Un om avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei i-a zis tatălui: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine». Şi tatăl le-a împărţit averea. După câteva zile, fiul cel mai tânăr a strâns tot ce avea şi a plecat într-o ţară îndepărtată, unde şi-a risipit averea, ducând o viaţă destrăbălată. După ce a cheltuit totul, a venit o mare foamete în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus şi s-a aciuat pe lângă unul dintre locuitorii ţării aceleia, care l-a trimis la ţarina sa, ca să-i păzească porcii. Acum ar fi fost bucuros să-şi umple stomacul cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nici pe acestea nu i le dădea nimeni. Venindu-şi în fire, şi-a zis: «Câţi argaţi ai tatălui meu au pâine din belşug, iar eu mor aici de foame! Mă voi ridica, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Primeşte-mă ca pe unul dintre argaţii tăi». S-a ridicat deci şi s-a dus la tatăl său. Pe când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi l-a cuprins mila, i-a alergat în întâmpinare, s-a aruncat de gâtul lui şi l-a sărutat de nenumărate ori. Fiul i-a zis: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău…» Dar tatăl a spus servitorilor săi: «Aduceţi repede haina cea mai frumoasă şi îmbrăcaţi-l; puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare; aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l, să mâncăm şi să ne veselim, căci acest fiu al meu era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit». Şi au început să petreacă. Fiul cel mai mare era la câmp. La întoarcere, când s-a apropiat de casă, a auzit muzică şi jocuri. L-a chemat pe unul dintre servitori şi l-a întrebat ce se întâmplă. Servitorul i-a răspuns: «Fratele tău s-a întors, iar tatăl tău, pentru că l-a redobândit sănătos şi teafăr, a tăiat viţelul cel îngrăşat». Atunci fiul mai mare, cuprins de mânie, nu voia să intre. Tatăl său a ieşit să-l înduplece. El însă i-a răspuns tatălui: «Iată, eu de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată nu ţi-am călcat porunca, mie însă niciodată nu mi-ai dat măcar un ied, ca să petrec cu prietenii mei. Dar când soseşte acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate, îi tai viţelul cel îngrăşat!» «Fiule, i-a zis, tu întotdeauna eşti cu mine şi tot ce-i al meu este şi al tău. Trebuia, aşadar, să petrecem şi să ne veselim, pentru că acest frate al tău era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit!»”. (Luca 15,1-3.11-32)

A se arăta prietenos cu cei păcătoşi şi a mânca împreună cu ei a însemnat pentru farisei veniţi să-L asculte pe Învăţătorul, devenit deja celebru, din Nazaret culmea compromiterii şi a contaminării. Pentru Isus, în schimb, aceleaşi atitudini au devenit sursa unei adevărate bucurii. Şi ce a urmat mai apoi? Atunci când fariseii au început să îi adreseze reproşuri, Isus le-a răspuns prin intermediul a trei parabole: cea a oiţei pierdute, cea a drahmei pierdute şi cea a fiului pierdut (Lc 15,1-32). Evanghelia duminicii a patra a postului mare nu reţine decât una din cele trei, deşi ideal ar fi ca să le citim pe toate întrucât ele ne spun ceva despre Dumnezeu dar şi despre noi.

Despre Dumnezeu, mai întâi, ele ne spun că, deşi mai are nouăzecişinouă de oi dintr-o sută ori nouă drahme din zece, El nu încetează să le caute pe cele rătăcite până ce nu le găseşte. La fel va face şi atunci când fiul mai mic s-a îndepărtat de casă. Faptul că fiul mai mare a rămas acasă nu îi va fi de nici o consolare. Altfel spus El nu iubeşte doar oile fidele ori copiii cuminţi. Dumnezeu iubeşte oile rătăcite şi pe fiii (şi fiicele) răzvrătiţi (răzvrătite) care l-au părăsit şi nu are tihnă câtă vreme se află departe de El. În fond Dumnezeu ar dori ca iubirea să fie iubită şi de aceea El este înfăţişat prin imaginea acelui tată din parabolă care, cu inima strânsă, pândeşte în zare aşteptând reîntoarcerea fiului rătăcit. Revenirea acestui fiu, indiferent de starea în care se află, îl umple de o imensă bucurie care îi dă forţa să-l “zămislească” încă o dată pentru Împărăţia casei sale (astfel trebuie înţelese gesturile de tandreţe ale tatălui, tandreţe urmată de repunerea în demnitatea de fiu a celui care se dorea a fi un servitor pentru ca să aibă ce mânca). Şi pentru ca bucuria (sărbătoarea) să fie totală, tatăl doreşte ca şi fiul mai mare să i se alăture. Amândoi fiii cărora le-a dat (sau re-dat) viaţă să-l înconjoare şi împreună să se bucure.

Parabolele capitolului 15 ne spun două lucruri fundamentale şi despre noi. Primul este că de multe ori noi ne căutăm bucuria în cu totul altă parte. Fiul mai mic s-a pierdut numai atunci când a plecat într-o ţară îndepărtată care nu este altceva decât un eldorado, un miraj, în timp ce iubirea Tatălui, singurul care ne poate face fericiţi, este atât de aproape de noi. Mai aproape decât ne-am putea imagina. Şi apoi, noi ne petrecem cea mai mare parte a vieţii în mod egocentric: fiul mai mic îşi reclamă parte lui de avere pentru ca să-şi trăiască viaţa lui, fericirea lui. Şi chiar atunci când a revenit la tatăl său, el se află încă închis în părerea lui de rău şi în micul lui proiect de a-l sluji ca servitor.

Problema noastră este aceea de a descoperi într-o zi că fericirea pe care Dumnezeu ne-o oferă este infinit mai mare decât aceea pe care ne-o visăm.