Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a IV-a din Post
Anul B (A, C)
Lecturi:
2Cr 36,14-16.19-23
Efeseni 2,4-10
Ioan 3,14-21

Ioan 3,14-21

Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică. Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el. Cine crede în el nu este judecat, însă cine nu crede a fost deja judecat pentru că nu a crezut în numele Fiului unic al lui Dumnezeu. Aceasta este judecata: lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face [fapte] rele urăşte lumina şi nu vine la lumină ca să nu-i fie descoperite faptele. Însă oricine face adevărul, vine la lumină ca să se vadă că faptele sale sunt făcute în Dumnezeu”.

 

Autori

pr. Jacques Sylvestre, O.P.
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Şerban Tarciziu
Diverşi alţi autori
FSC
pr. Alessandro Pronzato
pr. Virgil Blaj, OFMConv
pr. Claudiu Budău

 

* * *

 

Riscând până la capăt

Autor: pr. Jacques Sylvestre, O.P.
Traducere: sr. Agnes Valentin
Copyright: ProFamilia.ro

Evanghelia de astăzi redă a doua parte a convorbirii lui Isus cu Nicodim. Isus spune, încheind: Adevăr, adevăr îţi spun: noi vorbim ceea ce ştim şi dăm mărturie despre ceea ce am văzut (vs. 11), şi adaugă: dar mărturia noastră nu o primiţi.

Tema ridicării în slavă a Fiului Omului ocupa un loc important în cea de-a patra Evanghelie (3,14; 8,28; 12,32-34). Nu despre Înălţarea la ceruri a Celui înviat este vorba aici, ci de ridicarea pe Cruce. Pentru a-i arăta eficacitatea, Isus face o paralelă între propria răstignire şi vindecarea celor muşcaţi de şerpii veninoşi în pustiu, la înălţarea de către Moise a unui şarpe de aramă (Numeri 21,8-9). Iudeii care îşi ridicau cu încredere privirile spre acest semn al compasiunii şi puterii divine erau vindecaţi de muşcăturile ucigătoare. La fel, credinţa neclintită în Cristos Cel înălţat pe Cruce pentru noi aduce mântuire.

Lucrarea mântuitoare a lui Cristos arată dragostea Tatălui; este una dintre ideile la care evanghelistul Ioan ţine cel mai mult (1Ioan 3,16; 4, 9-10,16). Persoana Fiului ca Mântuitor este un dar al Tatălui. Expresie a generozităţii divine, slujirea lui Isus este menită să astupe prăpastia dintre Dumnezeu şi lume. Iar darul trece prin înălţarea pe cruce. Dărnicia dumnezeiască până acolo merge!

Lumea pentru care Tatăl îşi dăruieşte Fiul nu e rea în sine, dar se va înrăi singură, dacă va refuza lumina şi nu va crede în Fiu (In 12,46-48, 16,8-9). Înfruntarea devine tot mai aprigă cu trecerea vremii şi culminează cu acceptarea de către lume a stăpânirii Satanei (In 13,27). Planul lui Dumnezeu acoperă cu toate acestea întreagă lume: atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică (vs 17).

Misiunea Fiului nu e să judece, ci să mântuiască lumea (12,47). Singura preocupare a Fiului, cât se află printre noi, oamenii, este să ne mântuiască; judecarea şi condamnarea sunt amânate până la capătul vremurilor. Biserica nu se cuvine să procedeze altfel – orientarea ei trebuie să rămână salvarea tuturor oamenilor.

Dacă urmează judecata şi condamnarea, ele vor avea ca obiect confruntarea oamenilor cu Cristos. În viziunea sfântului Ioan, viaţa lui Isus se scurge ca un lung proces. Iar revelaţia pe care o primim treptat prin faptele şi cuvintele lui reprezintă schema după care se desfăşoară procesul, în funcţie de răspunsul oamenilor liberi să opteze pentru Cristos sau să-l respingă. Revelaţia lui Isus ţine omenirea trează: totul va fi în cele din urmă cernut şi cântărit.

Cuvântul lui Isus pune pe fiecare om înaintea obligaţiei de a-şi arăta adevăratul chip şi de a alege. Cine crede în el nu este judecat, însă cine nu crede a fost deja judecat pentru că nu a crezut în numele Fiului unic al lui Dumnezeu (vs 18). O condamnare e oricând posibilă, în funcţie de autenticitatea credinţei şi de fidelitatea celui ce a hotărât să-l urmeze pe Cristos. Dar nu Cristos va judeca, ci situaţia decurgând din propriile noastre opţiuni: Aceasta este judecata: lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina.

De unde preferinţa oamenilor pentru beznă? …faptele lor erau rele (vs 19). Răutatea omului atrage după ea necredinţa: oricine face [fapte] rele urăşte lumina şi nu vine la lumină ca să nu-i fie descoperite faptele (vs 20). Inima omului este câmpul unde se desfăşoară bătălia dintre lumină şi întuneric: oricine face adevărul, vine la lumină ca să se vadă că faptele sale sunt făcute în Dumnezeu (vs 21).

Venit să-l întâlnească pe Isus, Nicodim primeşte revelaţia luminii, pe care omul o capătă umblând pe urmele lui Cristos. O clipă, Nicodim a stat în lumină, însă pleacă aşa cum a venit, fără a fi în stare de pasul care i-ar fi putut schimba viaţa. Oare poate etiopianul să-şi schimbe pielea şi leopardul petele sale? întreabă Ieremia (13,23). Şi totuşi, Nicodim a înţeles ceva din taina lui Isus, iar într-o zi îi va lua chiar apărarea (In 7,50-52). Dar cu toată apropierea, el rămâne departe de Cristos, şi aceasta pentru că nu a fost în stare să rişte până la capăt.

Câţi nu suntem în aceeaşi situaţie!

 

* * *

 

Bucuraţi-vă în iubirea lui Dumnezeu

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

“Bucură-te, Ierusalime, şi voi, cei care îl iubiţi, săltaţi de veselie. Fiii în culmea veseliei, voi cei care îl plângeaţi!” (Antifonul la intrare, Isaia 66,10-11). De ce ne invită Biserica în mijlocul perioadei penitenţiale a Postului Mare la bucurie? Povestea unui mic incident ce a avut loc la Mainz, în 1456, când Gutenberg tipărea prima Biblie, ne poate ajuta să înţelegem.

Tipograful avea o fetiţă, Alice, care a intrat în tipografie şi a ridicat de pe jos o bucată de hârtie pe care scria doar atât: “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat…” Să ne amintim că erau vremuri în care religia în popor însemna mai mult frica de mânia lui Dumnezeu. Alice a pus hârtia în buzunarul ei şi se tot gândea la faptul că Dumnezeu iubeşte lumea, iar faţa ei îi radia bucurie. Mama ei a sesizat acest fapt şi a întrebat-o ce o face atât de fericită. Alice i-a arătat bucata de hârtie. Mama a privit-o o vreme şi apoi a întrebat-o: “Dar ce a dat Dumnezeu?” “Nu ştiu”, a răspuns Alice, “dar dacă Dumnezeu ne iubeşte atât de mult încât să ne dea ceva, atunci nu trebuie să ne fie frică de El.”

Ce este iubirea? Ce înseamnă a spune că Dumnezeu ne iubeşte? Pentru a vedea ce înţelege Biblia prin iubirea lui Dumnezeu, trebuie să ţinem cont că limba greacă exprima cu trei cuvinte diferite trei tipuri diferite de iubire. În greacă acestea erau: (1) eros, însemnând iubirea romantică (de genul iubirii dintre un bărbat şi o femeie, iubire ce conduce spre căsătorie); (2) philia, însemnând iubire camaraderească, prietenească (precum dragostea de fotbal ce îi uneşte pe oamenii dintr-un club); şi (3) agape, sau iubirea sacrificială (precum iubirea ce o face pe o mamă să îşi rişte propria viaţă pentru copilul ei nenăscut încă). În iubirea romantică tânjim să primim, în iubirea camaraderească tânjim după împărtăşire, iar în iubirea sacrificială tânjim să dăruim. Atunci cu ce iubire ne iubeşte Dumnezeu? Dumnezeu ne iubeşte cu agape, sau iubirea sacrificială. “Dumnezeu a iubit atât de mult lumea încât a dat”. Aceasta este o mare diferenţă între Dumnezeu şi noi: Dumnezeu dă şi iartă, noi primim şi uităm. A da este un semn de agape. Acesta este tipul de iubire pe care Dumnezeu o are pentru noi. Aceasta este iubirea pe care ar trebui să o avem unii faţă de alţii. Acest fel de iubire este practicat în ceruri. Şi acolo unde nu se practică această iubire, acolo dai de iad.

O oarecare sfântă i-a cerut lui Dumnezeu să îi arate diferenţa dintre rai şi iad. Dumnezeu a trimis un înger să o ia şi să o conducă mai întâi în iad. Aici ea a văzut bărbaţi şi femei stând în jurul unei mese pline cu bunătăţi. Dar nimeni nu părea a mânca. Toţi erau trişti. Sfânta l-a întrebat pe unul dintre ei: “De ce nu mănânci?” El i-a arătat mâna: în ea avea o furculiţă de peste un metru, cu care ori de câte ori încerca să mănânce răsturna mâncarea pe jos. “Ce trist”, a spus sfânta. Apoi îngerul a dus-o în rai. Sfânta a fost surprinsă să vadă un context aproape identic ca în iad: bărbaţi şi femei stând în jurul unei mese pline cu bunătăţi, cu aceleaşi furculiţe gigantice. Dar aici oamenii erau fericiţi şi râdeau. “Cum e posibil”, a întrebat nedumerită sfânta, “să fiţi fericiţi cu astfel de furculiţe?” “Vezi tu”, i-a răspuns un bărbat, “aici ne hrănim unii pe alţii.” Putem noi spune că facem aşa cu membrii familiilor noastre, cu semenii noştri, cu Biserica noastră, cu lumea noastră? Dacă putem spune “da, aşa facem”, atunci înseamnă că nu suntem departe de Împărăţia cerurilor.

Astăzi Biserica ne invită să reflectăm la iubirea lui Dumnezeu pentru lume şi să fim bucuroşi din pricina ei. Dumnezeu ne iubeşte pe fiecare dintre noi, atât de mult încât ni l-a dat pe propriul Său Fiu. Astăzi suntem invitaţi să spunem da iubirii lui Dumnezeu. Este dificil uneori să credem că Dumnezeu mă iubeşte chiar pe mine. Dar ştiu totuşi aceasta pentru că ştiu că iubirea lui Dumnezeu este necondiţionată. Fără “dacă”. Să răspundem la iubirea lui Dumnezeu cu iubire, să intrăm într-o relaţie de iubire cu El. Atunci, ca micuţa Alice, faţa noastră va radia de bucuria iubirii lui Dumnezeu. Vom învăţa să împărtăşim iubirea lui Dumnezeu celor de lângă noi. Vom învăţa să ne dăruim lui Dumnezeu şi semenilor aşa cum Dumnezeu ni se dăruieşte nouă.

 

* * *

 

Postul şi misterul credinţei

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Glasul lui Dumnezeu nu s-a stins în pădurea de ani a istoriei. După ce primul om a greşit şi s-a ascuns printre pomii paradisului pământesc, Dumnezeu l-a strigat: Adame, unde eşti? (Gen 3,9). Acest glas nu s-a stins, ci continuă să se audă în conştiinţa fiecărui fiu al lui Adam din neam în neam până azi. Dumnezeu ne cheamă mereu la întâlnirea cu el, ca să ne dăm seama unde suntem, pe ce poziţie ne-am plasat, ce loc ocupăm în univers, să conştientizăm starea de vinovăţie sau nevinovăţie, să evaluăm corect forţele pe care le avem spre a dobândi victoria asupra morţii. Glasul lui Dumnezeu continuă să se audă în pădurea de ani ai istoriei fiindcă el este iubire şi nu oboseşte strigând pe toţi, dar mai ales pe acei urmaşi ai lui Adam care au primit un nume la sfântul Botez, ca să le dea înţelepciune, acea înţelepciune a inimii care are plinătatea lui Dumnezeu şi de aceea are capacitatea de a striga ca Dumnezeu, aşa cum ne spune Duhul Sfânt: Înţelepciunea strigă pe uliţă şi în pieţe îşi ridică glasul său (Prov 1,20).

Cum strigă? Prin gesturile divine, adică prin acele semne minunate care au devenit pentru noi mistere ale credinţei şi au fost plasate în momente determinate ale istoriei. Un astfel de semn, gest divin, avem în prima lectură: Aşa zice Cirus, regele perşilor: “Toate regatele pământului, Domnul Dumnezeul cerului mi le-a dat mie şi mi-a poruncit să-i zidesc o casă în Ierusalimul cel din Iuda”. Uimitor: Dumnezeul evreilor vorbeşte unui păgân şi cere de la el o casă pentru sine la Ierusalim. Ce mister! Alt semn divin izvorât din iubirea lui Dumnezeu ni-l relatează sfântul Paul în lectura a II-a: Prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu este de la voi, este darul lui Dumnezeu. Darul lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră este Fiul său făcut om. Culmea semnelor divine ne este relatată de evanghelia zilei: După cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel care crede în el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omului înălţat pe cruce constituie culmea chemării noastre din partea lui Dumnezeu. Adame, unde eşti? Şi noul Adam răspunde de pe cruce: Părinte, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul meu (Lc 23,46). Eu de unde răspund?

Pentru noi însuşi Dumnezeu este misterul cel mai mare, deoarece nu-l putem cuprinde cu mintea noastră mărginită, dar ne dăm seama că aşa trebuie să fie, fiindcă un Dumnezeu înţeles de toţi n-ar mai fi Dumnezeu, ci invenţia unei minţi omeneşti, iar religia fără mistere n-ar mai fi religie divină. Ceea ce realizează omul face pe înţelesul tuturor, sau măcar pe înţelesul celor mai înţelepţi şi dacă religia ar fi o invenţie omenească, ar fi pe înţelesul oamenilor.

Avantajul misterelor pentru viaţa noastră pământească.

Din faptul că noi nu înţelegem misterele ajungem să admirăm atributele, calităţile unice ale lui Dumnezeu. Azi admirăm o mulţime de aparate şi maşinării deosebit de interesante, dar nici o minune a tehnicii nu poate depăşi măreţia şi frumuseţea întregului univers, care, deşi cunoscut şi admirat, rămâne încă o taină a înţelepciunii, atotputerniciei şi frumuseţii Creatorului.

Din tainele religiei noi deducem nu numai înţelepciunea, atotputernicia şi frumuseţea Creatorului, ci şi existenţa lui care acţionează din umbră. De fapt, lumina lui formează umbra credinţei noastre prin care îl întrezărim, fiindcă în adevărata lui lumină nu-l putem vedea decât prin viaţa nouă pe care ne-a adus-o Cristos, deoarece numai prin el îl vedem pe Tatăl, el ne-a scos la lumină din umbra în care s-a ascuns Adam. Numai acela care are viaţa lui Cristos în sine şi poate spune cu sfântul Paul: Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte în mine (Gal 2,20), poate ajunge să vadă ceea ce ochiul n-a văzut şi să audă ceea ce urechea n-a auzit şi să simtă ceea ce inima n-a simţit şi să înţeleagă ceea ce mintea n-a reuşit.

Din aceste gesturi, semne divine, mai înţelegem sensul existenţei noastre, că ne îndreptăm spre cineva, spre ceva real, aşa după cum percepem sensul drumului pe care îl parcurgem cu maşina după copacii de pe marginea lui sau bornele de kilometraj. Cosmonauţii, deşi merg cu viteză uimitoare în spaţiu, au impresia că stau locului fiindcă punctele de referinţă sunt foarte îndepărtate. Tainele, care ne flanchează la tot pasul, ne conştientizează pretutindeni şi în fiecare moment că ne deplasăm într-o direcţie bine determinată, că avem o ţintă pe care trebuie s-o atingem. Şi în viaţa veşnică vom avea mistere, altfel nu ne-am da seama că trăim, dar, spre deosebire de pe pământ unde misterele sunt îmbrăcate în întuneric, cele din viaţa veşnică vor fi îmbrăcate în lumină; pe când cele de pe pământ ne provoacă teamă, cele din viaţa de dincolo ne vor provoca bucurie; dacă aici ne simţim copleşiţi şi umiliţi de măreţia misterelor, în viaţa veşnică misterele ne vor înălţa spre infinit cu fericirea infinită.

Rolul postului în misterele credinţei.

Câţi ani au postit evreii, cu voie sau fără voie, în robia babilonică? Şaptezeci de ani. Cum? Am auzit la psalmul responsorial: La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. În sălcii ne-am atârnat harpele noastre. Căci acolo, cei care ne-au robit, ne-au cerut să cântăm, zicând: “Cântaţi-ne din cântecele Sionului!” Cum să cântăm cântarea Domului pe pământ străin? De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea! Să mi se lipească limba de cerul gurii de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul ca început al bucuriei mele! Tristă experienţă! Dar mare le-a fost bucuria eliberării: Când Domnul va întoarce din robie pe locuitorii Sionului, vom fi ca unii care visează. Atunci gura noastră va fi plină de strigăte de veselie şi limba noastră grabnică la cântece (Ps 126,1-2).

Dacă evreii, pentru Ierusalim, pentru pământul lor, au făcut atât de mult, nouă să ni se pară prea mult postul, prea greu, prea lung, când este vorba de Ierusalimul ceresc, de paradisul fericirii veşnice?

Postul, lacrimile, suferinţele, pomenile, rugăciunile şi mai ales jertfele, suferinţele au schimbat cursul istoriei, au înlăturat ura, violenţa şi răzbunarea în măsura în care au fost impregnate de caritate. Să-l privim pe Isus! Câţi ani a postit, s-a rugat, a făcut bine pe acest pământ? Treizeci şi trei de ani, aproximativ. Ce a realizat? Ne spune sfântul Paul: ne-a făcut vii, ne-a mântuit, ne-a aşezat în cele cereşti, ne-a făcut obiectul revelaţiei, harului, ne-a făcut misterele de bucurie, de durere şi de slavă ale istoriei în sânul Bisericii, în trupul său mistic.

În câte nopţi a venit Nicodim la Isus? De câte ori a postit? De câte ori a renunţat la somn şi a venit să-l caute şi să-l asculte pe Isus? Desigur că a făcut mai multe jertfe, dar a aflat că mântuirea va veni prin moartea pe cruce şi prin învierea lui Isus, a aflat pe Mesia şi de la el a aflat că are viaţă veşnică acela care crede în Fiul lui Dumnezeu, a aflat că Mesia n-a venit să judece lumea, că interlocutorul său este lumina lumii. Prin urmare: se merită să postim pentru a ne încadra corect în credinţa din care izvorăşte viaţa şi fericirea veşnică.

Nicodim, ca recunoştinţă faţă de revelaţia primită de la Isus, când acesta a fost luat jos de pe cruce, a adus o sută de litri de amestec de smirnă şi aloe pentru îmbălsămarea trupului (In 19,39). Era un semn că el dorea să nu putrezească niciodată acel trup care a descoperit omenirii, prin cuvinte şi fapte, taina fericirii veşnice.

Tot aşa se cuvine să facem şi noi cu trupul lui Isus din sfânta Împărtăşanie!

Sfântul Grigore cel Mare povesteşte cum pe vremea când era secretar la curtea împăratului din Constantinopol, trecând într-o zi pe un coridor îngust şi întunecos al palatului, a observat pe pardoseală o lespede de marmură bine lustruită şi care avea pe dânsa gravată o cruce. Din respect, nu voia să calce pe acea lespede şi a dat ordin să fie scoasă şi pusă în altă parte. Sub lespedea care avea crucea a apărut o alta cu acelaşi semn. A scos-o şi pe aceasta şi sub dânsa a găsit alta cu semnul crucii şi apoi încă una şi încă una, până la a şaptea de sub care a apărut o comoară strălucitoare şi deosebit de preţioasă. Mare i-a fost bucuria împăratului când s-a văzut atât de bogat.

Şapte sunt zilele săptămânii şi şapte sunt săptămânile postului. Dacă fiecare zi va purta semnul crucii, conform cu voinţa lui Isus: Cine vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze (Mt 16,24), se va bucura de comoara învierii. Iubirea Tatălui ceresc ne cheamă la sărbătoarea învierii Fiului său. Pregătindu-ne în fiecare an, vom fi găsiţi vrednici pentru veşnicie. Amin.

 

* * *

 

A fi sau a nu fi

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Postul este pentru a fi «lumină». Rugăciunea de la începutul Liturghiei se îndreaptă spre cer pentru a dobândi lumina, harul: Dumnezeule, care, prin Fiul tău, împlineşti în chip minunat împăcarea neamului omenesc, dă, te rugăm, poporului creştin harul să iasă cu credinţă vie şi evlavie generoasă în întâmpinarea sărbătorii Paştelui care se apropie.

Harul realizează minunea împăcării neamului omenesc şi ne ajută să ieşim cu credinţă vie şi evlavie generoasă în întâmpinarea lui Isus înviat.

Lecturile ne îndrumează pe calea care duce spre har.

Dumnezeu este mereu în căutarea omului. Tu îmi întinzi cursă ca unui leu, strigă Iob din chinul său. Citind Scriptura avem impresia că Dumnezeu se teme ca nu cumva să rămân singur şi de aceea şi-a ales omul ca să-l ajute, să-i ţină de urât. Adame, unde eşti? (Gen 3,9), strigă Dumnezeu după primul om care s-a ascuns prin tufele paradisului şi a căutat să se identifice cu întunericul umbrelor pădurii. Acest strigăt nu s-a stins şi ecolul său trece din munte în munte şi din veac în veac prin negura istoriei. Dumnezeu rămâne credincios omului, îl caută în toate ungherele pământului, fiindcă îl iubeşte aşa cum numai el ştie să iubească cu puterea şi gingăşia unui Tată veşnic (cf. MAC p. 203).

Evanghelia de azi (In 3, 14-21) ne arată că două lucruri stau la baza lumii şi a istoriei omenirii: iubirea lui Dumnezeu şi ascultarea lui Cristos: Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut şi Fiul omului a acceptat să vină în lume şi să fie ridicat pe lemnul Crucii, ca şarpele lui Moise din deşert, ca oricine crede în el să nu moară, ci să aibă viaţa de veci. Figura misterioasă a Fiului omului este mereu inseparabil unită cu ideea judecăţii, aşa cum ne apare pentru prima dată în cartea lui Daniel (7,13-14) când îşi face apariţia triumfală în faţa tronului de judecata al lui Dumnezeu. Prin această expresie de Fiu al omului, pe care Isus şi-o asumă, vrea să arate că Dumnezeu l-a cooptat în actul suprem al judecăţii, al atotştiinţei, al atotstăpânirii, fiindcă îl iubeşte mai presus de orice şi faptul că l-a trimis în lume spre a o mântui, este dovada supremă a iubirii faţă de noi, ca noi să-l cunoaştem (cf. In 1, 18) şi prin această cunoaştere să ajungem în stăpânirea vieţii veşnice (cf. In 17, 3). Această judecată nu comportă un proces din care omul iese mototolit, condamnat, ci apărat, eliberat, înălţat. Omul, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Gen 1, 26), trebuie, la rândul său, să judece toate prin prisma cu care este judecat, prin prisma iubirii şi să-l accepte pe acela pe care Dumnezeu l-a arătat la tronul său drept vrednic de cea mai înaltă preţuire şi iubire. Ne dovedim înţelepţi în judecată când credem în el, fiindcă cine iubeşte se mântuieşte. Dacă mentalitatea iudaică despre judecată era aceea că ea va avea loc la sfârşitul veacurilor, când toţi oamenii, fără excepţie, vii şi morţi, vor fi adunaţi în faţa tribunalului divin, idee expusă şi în evangheliile sinoptice, sfântul Ioan accentuiază caracterul particular şi importanţa deosebită a judecăţii care, deşi va atige culmea în viitor, ea a început acum şi aici: se desfăşoară prin atitudinea şi decizia umană, care sunt descrise prin simbolismul luminii şi întunericului. Prin lumină şi întuneric Ioan nu vrea să pună în evidenţă un dualism absolut (un zeu al binelui şi unul al răului) care ar sta la originea lumii, dualism metafizic, ci este un dualism moral, un dualism asupra căruia trebuie să ne îndreptăm judecata şi să luăm o decizie în cunoştinţă de cauză. Ce este mai bine: să fii sau să nu fii?.. să fii lumină sau să fii întuneric?.. să fii cu Dumnezeu sau să fii împotriva lui?.. Pentru a avea posibilitatea unei hotărâri juste într-o astfel de judecat, Isus a venit în lume ca putrător al judecăţii lui Dumnezeu: ca lumea să fie mântuită prin el. Cel ce crede în el nu este osândit, dar cel ce nu crede s-a şi osândit. Credinţa dă înţelepciunea judecăţii, ne introduce în logica divină a iubirii.

Acest fel de a lucra a lui Dumnezeu în istorie provoacă o criză datorată credinţei, fiindcă în faţa descoperirilor iubirii lui Dumnezeu oamenii se dezbină între ei: în loc să se judece fiecare pe sine, judecă pe alţii, adică se înstrăinează de adevăratul concept al «înţelepciunii inimii».

Unde se poate ajunge din cauza acestei judecăţi strâmbe?

Ne-o arată prima lectură (2Cron 36, 14-16. 19-23). Infidelitatea poporului lui Iuda faţă de dreptate (nu-şi plăteau datoriile unuii altora) are ca urmare distrugerea cetăţii sfinte, a templului, precum şi exilul şi alte evenimente tragice. Infidelitatea faţă de aproapele duce la infidelitate faţă de Dumnezeu: lipsa de observare a repausului sabatic. Surzenia faţă de apelurile repetate ale profeţilor, care chemau la convertire, i-a dus la pierderea libertăţii, la sclăvie.

Faptul că episodul biblic se termină cu decretul dat de Cirus asupra restaurării care va urma după exil, apărând ca o speranţă, este de fapt o pedeapsă morală în plus, fiindcă şi exilul l-au petrecut cârtind. Pedeapsa morală constă în aceea că iniţiativa lui Iachwe va fi continuată de un păgân, ca şi cum din rândul evreilor nu s-ar găsi nici un om vrednic de încrederea Domnului, atât de mult s-a degradat relaţia dintre popor şi Dumnezeu. Este o ruşine pentru ei, ca la chemările nenumărate ale lui Dumnezeu făcute prin profeţi, să nu răspundă; şi un păgân, Cirus, la o singură chemare, răspunde cu atâta disponibilitate şi generozitate. Isus va avea cuvinte de admiraţie faţă de credinţa unui păgân: Adevăr vă spun: la nimeni din Israel n-am găsit atâta credinţă (Mt 8, 10).

Problema care se pune judecăţii noastre este: evreii au rămas orbi şi surzi în faţa profeţilor, dar noi vedem şi auzim chemarea lui Dumnezeu care ne vine prin Fiul său?

Răspunsul îl putem găsi în lectura a II-a (Ef 2, 4-10), în contextul versetelor antecedente referitoare la oameni rebeli trăind departe de Domnul şi urmând pe principele puterilor din aer.

Sfântul Paul s-a adresat odinioară efesenilor, dar acum ni se adresează nouă şi vrea să ne spună că: înainte de explozia harului, dar gratuit al lui Dumnezeu, efezenii umblau ca şi ceilalţi oameni din lume, urmând pe pricipele puterilor din aer, pe acel duh care acum acţionează în oamenii răzvrătiţi. Conform viziunii asupra lumii la cei din vechime, stăpânirea aerului se întindea de la pământ şi până la lună; dincolo începe regiunea eterului în care se mişcau astrele. Iudaismul primar aşeza în această regiune a aerului reşedinţa demonilor. Satana era şeful care avea stăpânirea şi puterea asupra aerului. Acest concept este confirmat de felul de a vorbi al lui Isus: Am văzut pe satana căzând ca un fulger din cer (zona aerului) (Lc 10, 18). Scriptura nu face cosmologie, ştiinţă, ci cateheză şi de aceea foloseşte cuvintele şi conceptele care erau la ordinea zilei.

Expresia de oameni rebeli, folosită de sfântul Paul, arată pe acei oameni care sunt la o distanţă oarecare de Dumnezeu; depărtarea nu constituie întotdeauna o vină din partea omului, face parte dintr-o structură naturală. Pentru depăşirea acestei distanţe însuşi Dumnezeu este acela care are iniţiativa prin chemare; omul are datoria să asculte. Neascultarea înseamnă mărirea distanţei faţă de Dumnezeu. Viziunea existenţială a omului, după sfântul Paul, este aceea a unei fiinţe care se naşte incompletă şi că trebuie să se realizeze prin propria trăire istorică. Sensul fundamental al istoriei este dat de sus. Dumnezeu este acolo sus şi-i oferă omului un dar – harul – care, în mod concret, duce spre împlinirea deplină prin înviere. Suntem în realitate lucrarea sa, creaţi în Cristos Isus pentru fapte bune pe care Dumnezeu le-a pregătit mai înainte pentru ca noi să le practicăm. Ajungem la conceptul din Evanghelie: Fiul omului a venit de la judecata lui Dumnezeu spre a ne face să judecăm corect asupra destinului nostru care este învierea. Omul, spre a fi om deplin, cu judecată divină în el, trebuie să fie credincios, ascultător faţă de Dumnezeu (cf. CBL p. 1322 ş.u.). Prin urmare, judecata lui Dumnezeu trebuie să constituie culmea bucuriei şi recunoştinţei noastre, fiindcă nimeni nu ne poate înţelege mai bine starea noastră de creaturi slabe decât Creatorul, prin Cristos.

Oare n-am fost şi noi în rândul celor rebeli? Oare nu mai suntem încă?

Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu, spune sfântul Paul credincioşilor din Roma (Rom 3, 23), dar şi nouă.

A fi lipsit de slava lui Dumnezeu, înseamnă a nu-l avea pe Duhul Sfânt care l-a înviat pe Cristos din morţi, înseamnă a nu avea înţelepciunea necesară unei judecăţi drepte, înseamnă a rămâne în întuneric. Dacă judecata a început, aşa cum ne-o relatează Evanghelia de azi, înseamnă că şi învierea a început să se arate în acei care cred în Cristos.

Se arată şi în noi?

Postul ne ajută să arătăm lumii lumina învierii: faţă senină (spălată, curată, veselă, conformă cu cerinţa lui Isus; cf. Mt 6, 18), plină de bucuria eliberării şi de iubirea recunoscătoare.

 

* * *

 

A IV-a duminică din Post (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Aşa cum Isus a adus bucuria învierii prin cruce, la fel şi pentru noi astăzi, crucea trăită cu iubire, asemenea lui Isus, ne dă puţină viaţă mai frumoasă, un tezaur pentru cer.

Sfântul Grigore cel Mare povesteşte acest fapt care i s-a întâmplat când era secretar la curtea din Constantinopol.

Tânărul împărat Tiberiu al II-lea, trecând într-o zi de-a lungul unui coridor strâmt şi întunecat din palatul său, a văzut pe pământ o bucată de marmură pe care era sculptată o cruce. Din respect, nu a vrut să o calce şi, pentru că ceilalţi nu făceau la fel, a cerut să fie scoasă. Dar sub prima bucată s-a găsit o a doua, şi pe aceasta fiind sculptată o cruce. Apoi o a treia, apoi o a patra… toate cu semnul morţii lui Isus. În sfârşit, de sub a şaptea a apărut o lumină mare: un tezaur foarte bogat (Chautrel).

Se aude sunetul sirenei… Este Crucea roşie. Semnificaţia şi utilitatea Crucii roşii. Există o “cruce roşie” şi un medic de “urgenţe” şi pentru suflet…

2. Tema

Cel care crede în Isus răstignit şi se încrede în iubirea sa dobândeşte o viaţă care durează veşnic

3. Mesajul zilei

Dumnezeu ne-a oferit multe daruri, dar unul este cel mai mare dintre toate: care? (Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în el să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică).

Cel care crede în Isus are viaţă veşnică.

- Isus nu este numai asemănător unui medic bun, care ne tratează şi ne vindecă atât cât poate. Dar la sfârşit vine moartea. Isus nu este nici doar ca un simbol al şarpelui, înălţat de Moise în deşert, ca punct de urgenţe împotriva muşcăturilor şerpilor.

- Isus este adevăratul Mântuitor: ne eliberează de tot răul şi ne dă o viaţă divină şi nemuritoare.

Cel care crede în Isus merge în lumină.

- Viaţa creştină este ca o a doua venire la lumină (Aminteşte Botezul!) Isus, prin evanghelia sa este lumină, dar mulţi preferă să trăiască în întuneric, ca să nu se vadă faptele lor rele.

- Ferice de noi, care în botez am primit lumina credinţei: am fost iluminaţi. Să trăim în lumina binelui. Să trăim în lumina lui Isus.

Să îi mulţumim lui Isus care, murind, a distrus moartea; înviind, ne-a redat viaţa. Crucea lui Isus devine pentru noi adevăratul pom al vieţii, farul luminos al marelui mister pascal.

4. Exemple

a) “6 aprilie 1252. Dominicanul pr. Pietro da Verona, prior al conventului din Como, se îndrepta spre Milano. Este mereu în călătorie, îşi petrece toată viaţa în apărarea doctrinei creştine, cum este învăţată de Biserică şi cu exactitate este rezumată în “Crezul” apostolilor.

Cei care doresc moartea lui sunt mulţi. Ghibelinii nu pot suporta ataşamentul lui faţă de papa; catarii şi maniheii nu fac faţă în disputele cu el.

În pădurea din Farga, aproape de Seveso, în Brianza, printre tufişuri îl aşteaptă un sicar. Când a trecut fidelul ucenic al sfântul Dominic, o lovitură de bâtă îi zdrobeşte capul. Pr. Pietro din Verona cade la pământ, recitând tot mai lent “Crezul”. Apoi, pentru a sigila fidelitatea sa faţă de doctrina lui Cristos, înmoaie degetul arătător în rana de la cap şi scrie pe pământ cu sângele său: “Cred!” Apoi a murit.

Dacă ai ocazia să treci prin Milano, du-te în S. Eustorgio. Vei găsi relicviile sale, venerate într-o arcă foarte frumoasă, care dă mărturie tuturor că barca lui Petru trece, e drept, prin furtuni, dar nu se scufundă”.

b) “Fiul omului a venit ca să îşi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi” (Mc 10,45).

23 septembrie 1943. O perioadă lungă, tristă, de război, este pe punctul de a se încheia. Salvo D’Aquisto, 23 ani, vice-brigadier al carabinierilor, este în slujba cazărmii din Torrimpietra, aproape de Roma. De câteva zile, un corp de armată german s-a stabilit în Torre di Palidoro.

Salvo nu îi urăşte pe germani.

- Sunt ca şi noi, se gândea el, se supun unui ordin. Dacă ar putea, s-ar întoarce acasă!

Dar în acea noapte, în Torre explodează o bombă. Un soldat german moare; alţi doi sunt răniţi. Reacţia este imediată:

- Ori este găsit vinovatul, ori vor fi represalii! Ies pe câmp, trec pe străzi: arestează, la întâmplare, 22 de persoane. Le urcă într-un camion; le duc la Palidoro pentru a fi împuşcate.

Vice-brigadierul aleargă, încearcă să îi încurajeze pe ostatici. Apoi îl cheamă pe un maior german; încearcă inutil să îl convingă să îi elibereze. Atunci, într-o clipă, Salvo ia o decizie eroică: este nevinovat, dar declară:

- Eu am pus bomba! Eu sunt responsabil pentru ceea ce s-a întâmplat. Ostaticii sunt eliberaţi.

Salvo moare, sub rafala de mitralieră, în aceeaşi dimineaţă de septembrie. Cei 23 de ani ai lui pentru salvarea a 22 de vieţi.

c) Exemplificare liturgică: încredinţarea evangheliilor şi a crezului.

În vechime, Postul Mare era timpul în care se pregăteau catecumenii, adică cei care doreau să devină creştini, să primească botezul. Noi, dragii mei, am primit cu toţii botezul de mici, pe când eram încă inconştienţi; dar acum, când am devenit mari, suntem invitaţi să devenim tot mai conştienţi de ceea ce au făcut părinţii şi naşii în locul nostru. De aceea, astăzi trebuie să vă spun un lucru foarte important: pentru a fi adevăraţi creştini, trebuie să spunem şi să profesăm Crezul.

- Cândva episcopul, încredinţându-le catecumenilor Crezul (compendiu al Evangheliilor), le spunea celor care voiau să devină creştini: “A sosit momentul solemn pentru a deschide în faţa voastră, fii preaiubiţi, Sfintele Evanghelii!” (arătaţi-le).

- Evangheliile sunt patru, aşa cum patru sunt părţile lumii, cărora le sunt destinate, dar formează o singură veste frumoasă, cea a lui Isus Mântuitorul. Au fost scrise de patru bărbaţi, inspiraţi de Duhul Sfânt, fiecare cu acelaşi mesaj minunat de mântuire, dar cu caracteristici diferite. De aceea, fiecăruia dintre ei tradiţia le-a încredinţat câte un simbol.

- Evanghelistul Matei este reprezentat de un om: el începe cu genealogia umană (= enumerarea strămoşilor) a lui Isus, din neamul lui David, Mesia în care se vor realiza toate profeţiile din vechime.

- Evanghelistul Marcu este reprezentat de un leu: el începe povestirea sa din deşert şi descrie puterea regală a iubirii lui Isus, adevăratul Mesia.

- Evanghelistul Luca este reprezentat de un bou: el începe vorbind despre preoţi care sacrificau animale în templu şi îl descrie pe Isus ca victimă nepătată pentru păcatele noastre.

- Evanghelistul Ioan este reprezentat de un vultur: el se ridica spre ceruri, mărturisind clar că Isus este Fiul lui Dumnezeu.

- Fiecare simbol are aripi, pentru a indica faptul că Evanghelia trebuie să ajungă în toate părţile lumii… (Pentru a face mai plastică învăţătura, arătaţi simbolurile celor patru evanghelişti, care se află în toate bisericile).

- Ei bine, fiii mei, bogata învăţătură a celor patru evanghelii a fost rezumată de Biserică într-o mică rugăciune, pe care voi trebuie să o cunoaşteţi, să vă placă să o păziţi şi să o profesaţi chiar cu preţul vieţii. Iată că vă încredinţez Evangheliile şi Crezul.

Citirea Evangheliilor trebuie să fie pentru un creştin o adevărată exigenţă a duhului.

Să vedem acum dacă cunoaştem şi înţelegem bine toate cuvintele din Crez (explicaţi, folosindu-vă de maieutică, expresiile cele mai dificile din formula scurtă a Crezului).

 

* * *

 

Duminica a IV-a Postul Mare (B)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Isus i-a spus lui Nicodim: “După cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, ca oricine crede în El să aibă viaţa veşnică. Fiindcă aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul său unul-născut l-a dat, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci pentru ca lumea să fie mântuită prin El. Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat… Şi aceasta este judecata: Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit mai mult întunericul decât Lumina; pentru că faptele lor erau rele… (In 3,14-21)

Odată cu duminica a patra a Postului Mare, semnificaţia Jertfei de pe Cruce a lui Cristos se precizează tot mai mult. Într-adevăr, discursul lui Isus în faţa lui Nicodim, un reprezentant al ordinii celei vechi pe cale de abolire, are ca punct de plecare episodul din cartea Numerilor 21 cu scopul de a ilustra mai bine modul în care omul “atins de moarte” îşi poate redobândi viaţa.

Ceea ce va face Dumnezeu pentru a-l regenera pe om prin Duhul este să Îl înalţe pe Fiul, pentru orice om care crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. În acest sens, nici un semn nu va fi eficace atâta timp cât nu va fi înfăţişat înaintea lumii acest mare semn al Crucii. Ridicarea lui Isus este, într-o oarecare măsură, comparabilă cu cea a şarpelui pe care Moise l-a ridicat în faţa ochilor israeliţilor care agonizau în pustiu (Nm 21,8-9). Această apropiere tipologică este semnificativă din cel puţin două motive. Mai întâi pentru că situaţia omului este la fel de disperată ca cea din deşert; apoi pentru că şarpele de pe stâlp îi salva pe cei care priveau la el cu o privire de credinţă (şarpele ridicat devenind un “semn de mântuire” – Înţ 16,6). La fel Fiul Omului este sursă de mântuire pentru cei care cred în El. Ei vor avea parte de “viaţa veşnică”, “viaţă” care nu desemnează atât viaţa viitoare cât mai ales o posibilitate deja prezentă pentru cei care cred încă de pe acum (In 5,24).

Subliniind, însă, că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul său unul-născut l-a dat, textul ne aminteşte de jertfa lui Isaac (v. duminica a doua) care devenise şi sursa de binecuvântare pentru toate popoarele pământului. Or, a crede în Cristos înseamnă, conform unei teme constante în cea de-a patra evanghelie, a adera la El şi, deci, a adera în cazul nostru la iubirea lui Dumnezeu şi la supunerea filială a lui Isus. De aceea, “a trăi” înseamnă a participa la acea mişcare de iubire care îşi are sursa în Dumnezeu şi se concretizează în înălţarea Fiului.

Fraţilor, Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru marea sa iubire cu care ne-a iubit pe când noi eram morţi din cauza păcatelor, ne-a făcut iarăşi vii cu Cristos. Prin har aţi fost mântuiţi! Şi ne-a înviat împreună cu El şi ne-a aşezat în ceruri în Cristos Isus. Astfel El a voit să arate în veacurile viitoare covârşitoarea bogăţia a harului său prin bunătatea sa faţă de noi în Cristos Isus… Pentru că sunteţi făptura lui, creaţi în Cristos Isus spre faptele bune pe care Dumnezeu ni le-a pregătit dinainte ca să le săvârşim. (Ef 2,4-10)

Textul acestui pasaj, ca de altfel întreaga Epistolă către efeseni, ne oferă experienţa mistică a unui om cu totul deosebit, adică a autorului, ajuns la deplina sa maturitate. El conţine, prin urmare, o învăţătură deosebit de bogată şi pătrunzătoare cu privire la destinul omului. Astfel, conform acestui pasaj, noi suntem destinaţi unei vocaţii extraordinare şi nu unei vieţi umane banale cu un orizont îngust. Noi avem deja parte de plinătatea învierii şi a slavei lui Cristos. Lumea noastră care se construieşte cu atâta dificultate de-a lungul atâtor războaie, exploatări, nedreptăţi, va coincide într-o zi cu Împărăţia în care toţi sunt fraţi, uniţi în iubirea lui Dumnezeu.

Această viaţă a lui Dumnezeu care ne este dăruită, noi nu o “merităm”. Noi nu putem revendica dreptul la prietenia cu Dumnezeu în urma unei vieţi plină de fapte bune. Oricare ar fi rectitudinea existenţei noastre, Dumnezeu ne iubeşte în mod gratuit. Ba mai mult, El are întotdeauna întâietate în iubirea faţă de noi.

Întâlnirea cu Cristos i-a schimbat în mod definitiv viaţa lui Pavel. El şi-a trăit viaţa cu un entuziasm pe care nu putea să nu-l comunice. Pentru el a fi creştin este o şansă extraordinară.

În aceste zile ne-am putea întreba fiecare, cât din viaţa noastră este transformată de credinţă pe care o mărturisim şi mai ales cât este ea de “contagioasă”.

 

* * *

 

Cristos – o Iubire răstignită

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Sfântul Augustin spunea la un moment dat că dacă, din cauza unui cataclism, toate Bibliile din lume s-ar pierde şi nu ar mai rămâne decât una singură, şi chiar dacă din această singură Biblie doar o pagină s-ar mai putea citi şi din această pagină doar un singur rând, şi dacă acest rând ar fi cel din Sfântul Ioan care spune: “Dumnezeu este iubire”, atunci totul ar fi salvat.

“Dumnezeu este iubire” – acesta este, practic, mesajul central pe care suntem chemaţi să-l aprofundăm în această duminică a IV-a din Postul Mare, împreună cu semnul prin care Dumnezeu şi-a manifestat în gradul cel mai înalt iubirea sa faţă de noi: Crucea lui Cristos. Toate lecturile din Sfânta Scriptură proclamate astăzi gravitează în jurul acestui adevăr central.

În fragmentul evanghelic, acest adevăr îi este descoperit lui Nicodim, un personaj însemnat printre farizei, probabil un membru al marelui sinedriu, care, profitând de întunericul şi tăcerea nopţii, se duce la Isus. Nu ştim care este adevăratul motiv pentru care Nicodim alege să-l viziteze pe Isus noaptea… Cert este că în Evanghelia după Ioan, noaptea simbolizează neînţelegerea şi ostilitatea faţă de Cristos şi faţă de mesajul lui (Iuda iese din Cenacol şi merge să-l vândă pe Isus noaptea, la moartea lui Isus se lasă întunericul pe pământ etc.). Aşadar, un fariseu, un conducător al iudeilor, un om ca şi noi aflat în căutare, în noaptea spirituală, vine la Lumină. Între ei se naşte un lung dialog de o intimitate extraordinară, din care noi am ascultat astăzi ultima parte, în cadrul căreia Cristos îi revelează acestui fariseu “semnul paradoxal” al iubirii divine: CRUCEA.

Isus începe prin a face aluzie la un episod petrecut în timpul lungului pelerinaj al poporului israelit prin deşert, când credinţa poporului ales a fost maturizată prin diferite semne trimise asupra lui de către Dumnezeu. Unul din aceste semne a fost trimiterea unor şerpi veninoşi cărora le-au căzut victime mulţi evrei. Moise primeşte atunci de la Domnul porunca de a construi un şarpe de aramă pe care să-l aşeze pe un stâlp. Cei care vor privi acest şarpe se vor vindeca.

Plecând de la acest episod, Isus îi vorbeşte lui Nicodim despre necesitatea ca şi Fiul Omului să fie înălţat pe cruce (“…tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului”). De ce este necesar ca Fiul lui Dumnezeu să fie înălţat pe cruce? Pentru că aceasta este calea prin care Dumnezeu poate lua asupra sa toate păcatele şi slăbiciunile întregului neam omenesc, singura cale pentru ca omul să fie reabilitat, eliberat, singura cale prin care omul poate redeveni ceea ce a fost înainte de a cădea în păcat şi chiar mai mult. Este necesar ca Fiul lui Dumnezeu să fie înălţat pe cruce pentru ca toţi aceia care vor crede în el să aibă viaţa veşnică (cf. In 3,15).

Sfântul Paul, vorbind despre moartea lui Cristos pe lemnul crucii, o prezintă tot ca o “necesitate”, o necesitate dificil de înţeles dacă ne referim la atotputernicia lui Dumnezeu (“scandal”, “nebunie”), dar uşor de înţeles dacă intrăm în logica acelei iubiri de care ne vorbeşte Cristos: “Nu există o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi” (In 15,13).

Vorbindu-i despre înălţarea Fiului lui Dumnezeu pe lemnul Crucii, Isus îi face cunoscut lui Nicodim marele mister al iubirii care salvează: “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Crucea devine astfel semnul înţelepciunii lui Dumnezeu care iubeşte, semnul puterii infinitei milostiviri a Tatălui şi plinătatea revelaţiei Fiului. Dureroasa înălţare a lui Cristos pe cruce, care în ochii oamenilor apare ca o înjosire, în planul lui Dumnezeu reprezintă culmea iubirii divine manifestată faţă de oameni, începutul Răscumpărării oamenilor şi a creaţiei înseşi.

Crucea nu este, deci, un talisman care să atârne la gât, nici un simbol care să indice cucerirea unui teritoriu sau sacralizarea unui ambient. Crucea este punctul de referinţă a oricărei priviri de credinţă care vede în ea sintetizat planul de viaţă veşnică realizat de Cristos.

Nu putem şti ce efect au avut pentru Nicodim cuvintele lui Cristos, pentru că Evanghelia nu ne spune acest lucru. Dar cuvintele lui Cristos sunt astăzi orientate spre noi care suntem, asemenea lui Nicodim, pe cale, în căutarea adevărului, poate chiar în noaptea spirituală, având şi noi nevoie de salvare şi de iubire. Cuvintele lui Cristos sunt vechi şi în acelaşi timp noi. Trăim şi noi în mijlocul unei lumi de şerpi veninoşi care muşcă şi otrăvesc existenţa noastră. Să ne gândim doar la câţiva astfel de şerpi: orgoliul, ura, patimile necontrolate, puterea, succesul, sexul, războiul, drogurile; iar peste toate acestea, cel mai mare şarpe care este păcatul. Şi noi, trebuie să recunoaştem aceasta, avem nevoie de vindecare asemenea evreilor odinioară, dar şi asemenea lui Nicodim. Să fim conştienţi că există şi astăzi “un şarpe de aramă”, care, în măsura în care ne vom îndrepta privirea asupra lui, ne va putea vindeca, salva: acesta nu este altul decât Cristos răstignit, modelul perfect, unic şi universal al iubirii. Este credinţa noastră în această Iubire răstignită cea care ne va putea salva pe noi şi lumea în care trăim. Doar privind la Crucea lui Cristos vom înţelege cu adevărat valoarea şi intensitatea iubirii pe care trebuie să o avem şi noi.

Cred că astăzi cuvântul cel mai des pe care-l auzim este “criză”. Se vorbeşte despre o criză economică, politică, administrativă. Se vorbeşte, de asemenea, despre o criză a credinţei, o criză a păcatului ş.a.m.d. Dar cred că înainte de a vorbi despre aceste “crize”, ar trebui să vorbim despre o “criză a iubirii”, pentru că aceasta este cea care le-a declanşat pe toate celălalte. În momentul în care omul uită să iubească şi cum să iubească intră în “criză”. De aceea, cu atât mai mult astăzi, mai ales acum în timpul Postului Mare, trebuie să privim mai des spre crucea lui Cristos pentru a învăţa să conjugăm cât mai bine verbul “a iubi”. Iubirea va salva lumea… De fapt, Iubirea a salvat deja lumea… Rămâne ca fiecare dintre noi să înţelegem şi să răspundem acestei Iubiri, iubind la rândul nostru!

pr. Vasile Petrişor

 

* * *

 

Duminica 4 din Postul Mare (B) – lectio divina

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Ioan 3, 14-21

14 “După cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului, 15 pentru ca oricine crede în el să aibă prin el viaţă veşnică.

16 Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. 17 Căci Dumnezeu a trimis pe Fiul său în lume, nu ca să osândească lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el.

18 Cine crede în el nu este osândit; dar cine nu crede este deja osândit, pentru că nu a crezut în numele Fiului unul-născut al lui Dumnezeu. 19 Iar judecata este aceasta: când lumina a venit în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. 20 Căci cine săvârşeşte răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se dea în vileag faptele. 21 Dar cine face adevărul vine la lumină, pentru ca să se vadă că faptele sale sunt săvârşite în Dumnezeu.

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Iubiţi prieteni:

Textul evanghelic din această duminică se poate subîmpărţi în trei părţi:

- Reflecţie cu privire la “a înălţa” (versetele 14-15).

- Planul de iubire a lui Dumnezeu faţă de lume (versetele 16-17)

- Acceptarea sau refuzarea planului de iubire a lui Dumnezeu de către lume (versetele 18-21).

Vom merge pe părţi, încercând să aprofundăm fiecare din aceste trei părţi.

Versetele 14-15 amintesc de un episod foarte semnificativ din Vechiul Testament în Cartea Numerelor 21,4-9 unde, în faţa realităţii păcatului şi a murmurării poporului, Dumnezeu trimite nişte şerpi mistuitori (probabil că se face aluzie la usturimea pe care-o provoacă atunci când muşcă), care muşcau şi provocau moartea multora. Atunci când membrii poporului îşi recunosc păcatul lor şi cer iertare, Dumnezeu le dă ca “remediu” să privească un şarpe de aramă pus pe vârful unui stâlp ţinut de Moise. Toţi cei care erau muşcaţi, privind la acest semn erau vindecaţi. Astfel, aşa cum “medicamentul” din Vechea Alianţă a fost să privească şarpele înălţat, în Noua Alianţă “medicamentul” va fi Fiul Omului înălţat care dă viaţă veşnică tuturor celor care cred în el. Ioan recreează şi aprofundează în manieră simbolică episodul din Vechiul Testament pentru a-l referi la răstignirea şi glorificarea lui Cristos. Isus mort şi înviat va fi “noul medicament” pentru a vindeca infirmitatea păcatului şi moartea spirituală în inima oamenilor. Astfel aşa cum şarpele era un semn de mântuire care vindeca pe cei care-l priveau, Crucea va fi semn de mântuire pentru cei care-o contemplă.

Versetele 16-17 ne revelează adevăratele intenţii ale lui Dumnezeu, care au de-a face cu iubirea. Dumnezeu atât de mult iubeşte lumea încât îl dă pe propriul său Fiu pentru ca toţi să aibă viaţă veşnică, pentru a mântui şi nu pentru a osândi persoanele. Ce important este să recuperăm pentru experienţa noastră religioasă acest aspect: Dumnezeu vrea ca lumea să se mântuiască, Dumnezeu nu vine să osândească lumea. Dumnezeu este Iubire cu literă mare şi acestea sunt adevăratele sale intenţii şi nu altele. Să ni le amintim mereu: motivul trimiterii Fiului este iubirea… Dumnezeu nu rămâne în “vorbe goale” ci realizează fapte concrete: îl dă din iubire pe propriul Fiu unic… Dumnezeu nu se complace în situaţia păcătoasă a omului, nici nu vine ca judecător implacabil ci, datorită iubirii mari pe care o are faţă de noi, caută să restaureze în noi imaginea deteriorată de păcat.

În versetele 18-21 sunt prezentate cele două răspunsuri posibile ale oamenilor din lume în faţa planului şi a propunerii lui Dumnezeu: să creadă sau să nu creadă; lumina sau întunericul; adevărul sau minciuna; poruncile şi faptele bune sau păcatul… Dumnezeu îl face pe om liber şi omul alege de care parte să stea, pentru ce pune pariu… De hotărârea omului depinde mântuirea sau osândirea. Aici credinţa şi necredinţa se confruntă în mod violent. Motivul necredinţei sunt “faptele rele”, “răul”; pentru asta păcătosul evită Lumina. În răspunsul de credinţă se realizează însăşi judecata lui Dumnezeu cu privire la fiecare dintre oameni. Chiar aici intră în joc responsabilitatea şi buna folosire a libertăţii… Este un text evanghelic neliniştitor. Percepem cu claritate că judecata finală nu este aşa de departe. Trebuie să ne decidem, trebuie să alegem, trebuie să intrăm în joc în mod serios.

Pentru a ţine cont: În teologia evangheliei după Ioan, Crucea este Înălţare şi Glorificare. Nu are nuanţa sinistră şi ruşinoasă pe care o are o evangheliile sinoptice (mai ales în Marcu). A fi înălţat pe Cruce este în acelaşi timp Glorie şi Înălţare a Fiului Omului. În acest eveniment se revelează gloria Tatălui, ataşamentul său şi marea sa iubire. În Ioan, realitatea istorică a Crucii Domnului este deja “inundată” de forţa învierii. În felul acesta se poate înţelege că Isus este glorificat în momentul Crucii.

Alte texte biblice pentru a confrunta: Num 21,4-9; In 1,5.10-11; In 16,33; In 15,8-17; In 14,17-19.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea în dicţionarul biblic cuvântul “Şarpe”.

Întrebări pentru lectură

- A se vedea In 3,1-13 pentru a percepe sensul întregii relatări: Cu cine este Isus? Despre ce vorbesc în aceste prime versete?

- Ce a făcut Moise în deşert?

- De ce şi pentru ce a făcut asta?

- Ce are de-a face gestul lui Moise cu viaţa lui Isus?

- Ce înseamnă că Isus este “înălţat”?

- De ce îl dă Dumnezeu pe Fiul său unic?

- Pentru ce (cu ce scop) l-a trimis Dumnezeu pe Fiul său în lume?

- Ce i se întâmplă celui care crede în Fiul lui Dumnezeu?

- Ce i se întâmplă celui care nu crede în Fiul lui Dumnezeu?

- Cum se realizează judecata lui Dumnezeu?

- Cine preferă întunericul în locul Luminii?

- De ce unii urăsc lumina şi se îndepărtează de ea?

2 – MEDITAŢIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditaţie

- Sunt conştient că realitatea păcatului din lume reprezentat de şarpe mă “muşcă” şi mă “îmbolnăveşte”?

- În ce lucruri descopăr că lumea se depărtează prin murmurări în deşertul vieţii sale?

- Ce implică pentru mine astăzi că Fiul Omului “este înălţat”?

- Contemplu Crucea lui Cristos ca pe un “medicament” pentru bolile mele?

- Sunt capabil să privesc Crucea Domnului din perspectiva glorificării şi înălţării? Mă apropii de El?

- În ce moduri concrete percep că Crucea lui Cristos este remediu pentru greşelile şi păcatele mele?

- Ce implicaţie are pentru mine astăzi că Dumnezeu atât de mult iubeşte lumea încât îl trimite pe Fiul său unic?

- Sunt conştient de iubirea necondiţionată pe care o are Dumnezeu faţă de mine?

- Percep că această iubire se exprimă în dăruirea lui pentru ca să am viaţă veşnică şi să nu mor?

- Sunt martor entuziast şi adevărat că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său pentru a osândi lumea ci pentru a o mântui?

- Care este răspunsul meu la această propunere de iubire din partea lui Dumnezeu?

- Cred sau nu cred; caut să cred sau caut să nu cred? Alimentez sau nu alimentez credinţa mea? Mă depărtez de necredinţă sau caut s-o măresc?

- Înţeleg că Dumnezeu realizează “judecata” în funcţie de răspunsul meu? Înţeleg că Domnul nu vrea osândirea mea însă va respecta răspunsul meu pentru că m-a făcut liber?

- Îl primesc pe Domnul ca Lumină şi Adevăr? Caut să mă apropii de Cristos ca Lumină a vieţii mele?

- Cad ispitei de a mă depărta de Lumină de teamă să nu fie descoperite faptele mele rele, sau mă las purificat de obscurităţile şi întunecimile mele?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Pentru a trezi răspunsul rugăciunii vom citi două pasaje din aceeaşi evanghelie după Ioan care descriu situaţia Domnului în momentul Crucii.

Ioan 19,28-29

Moartea lui Isus

28 După aceea, ştiind Isus că toate s-au săvârşit, pentru ca Scriptura să se împlinească până la sfârşit, a spus: «Mi-e sete». 29 Era acolo un vas plin cu oţet; soldaţii au pus în isop un burete muiat în oţet, i l-au apropiat de gură. 30 După ce a luat oţetul, Isus a spus: «Totul s-a împlinit». Apoi, plecându-şi capul, şi-a dat duhul.

Ioan 19,35-37

Se împlineşte Scriptura

35-37 Cel care a văzut dă mărturie pentru ca şi voi să credeţi. Mărturia sa este adevărată şi el ştie că spune adevărul. De fapt toate acestea s-au întâmplat ca să se împlinească acest cuvânt al Scripturii: «Nu-i veţi zdrobi nici un os». Şi în alt loc al Scripturii se spune: «Ei vor ridica ochii spre cel pe care l-au străpuns».

4 – CONTEMPLAŢIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru a interioriza Cuvântul din această duminică propunem să se ia o Cruce de lemn sau din alt material, un Crucifix sau o imagine tipărită cu Crucea Domnului şi să se contemple…

A privi Crucea contemplând-o şi lăsând ca Domnul să vorbească, să mângâie, să hrănească, să purifice în lumina a ceea ce ne-a făcut să medităm şi să ne rugăm cu Cuvântul Vieţii.

5 – ACŢIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propuneri personale

- A încerca să contemplu zilnic Crucea Domnului ca medicament spiritual care mă depărtează de rău în toate formele sale.

- A mă decide în mod serios să mă depărtez de întuneric pentru a mă apropia mereu de Lumină.

Propuneri comunitare

- A dialoga în grupul tău de tineri despre realitatea crucii în ambientele de tineri. Care sunt principalele “cruci” ale tinerilor astăzi?

- A căuta mereu să fim martori entuziaşti ai iubirii lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii din lume.

 

* * *

 

Boala (incurabilă) a lui Dumnezeu

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Dumnezeu ne ţintuieşte pe o istorie de iubire

“Domnul Dumnezeu… iubea pe poporul său şi locuinţa sa. / “… Dumnezeu bogat în milostivire, pentru iubirea sa cea mare cu care ne-a iubit…” / “Dumnezeu atât de mult a iubit lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut”.

Aş vrea să comentez: dacă ne-ar fi iubit mai puţin. Ne-am simţi mai liniştiţi, mai puţin vinovaţi. Păcatele noastre nu ne-ar fi apăsat atât. Am fi găsit cel puţin o justificare parţială pentru infidelităţile noastre. Dumnezeu care ne provoacă teamă nu este un Judecător sever. Este, mai degrabă, Dumnezeul care iubeşte în acel chip “inexorabil”. Dumnezeu nu ne va dojeni vânturând înaintea ochilor noştri un articol din Lege. Dumnezeu ne acuză ţintuindu-ne pe o istorie de iubire. În lumina acestei iubiri nebune, a acestei pasiuni de nestăpânit, putem să evaluăm gravitatea acestei fraze: Mânia Domnului împotriva poporului său a ajuns la culme, fără nici un remediu”.

Suferinţa lui Dumnezeu este iubirea sa pentru om. Tocmai pentru că iubirea sa este incurabilă, şi pentru mânia sa nu este nici un remediu. Nu reuşim nici să ne imaginăm de departe ce s-a întâmplat când mânia Domnului a ajuns la culme. Pentru că nu este mânia unui suveran impasibil care descoperă supuşi rebeli, neascultători faţă de voinţa lui. Este, în schimb, mânia unui Îndrăgostit înşelat, a unui Iubitor care nu reuşeşte să se facă înţeleasă iubirea sa. Mânia Domnului este teribilă pentru că nu este altceva decât tristeţea de nesuportat pentru iubirea Sa refuzată.

“Din vina mea”, adică celebrarea iubirii Sale

“În acele zile, toţi capii lui Iuda, preoţii şi poporul au înmulţit fărădelegile lor.” În acele zile infidelităţile se chemau infidelităţi şi nu “slăbiciuni inevitabile legate de natura umană”. În acele zile se recunoştea că trădătorii stăteau înăuntrul poporului lui Dumnezeu, nu afară. În acele zile oamenii aveau umilinţa de a admite că păcatele veneau în mod egal asupra tuturor, fără nici o excepţie: capi şi popor, preoţi şi credincioşi, autorităţi şi supuşi. În acele zile se spunea: noi cei infideli. Nu totdeauna în scrierea istorie Bisericii s-a menţinut stilul Cronicilor şi al altor pagini din Biblie.

Chiar şi astăzi nu lipsesc aceia care ar pretinde să descrie situaţiile Bisericii în termeni de glorie, tăinuind sau minimalizând infidelităţile răsunătoare faţă de Evanghelie. Dacă neagă sau se justifică vini stabilind că nu se pot condamna anumite fapte şi comportamente ale trecutului pe baza sensibilităţilor noastre actuale (ca şi cum n-ar fi fost Cuvântul lui Dumnezeu, Crucea lui Cristos să judece). Biblia nu recurge la aceste ipocrizii. Tocmai pentru că în ea este foarte viu simţul iubirii de Dumnezeu pentru poporul său, infidelităţile asumă întreaga lor relevanţă şi sunt admise cu onestitate, fără a invoca alibiuri comode.

Cu un cod legalist, chiar şi cel mai intransigent, este mereu posibilă minimalizarea, inventarea de justificări, găsirea de subterfugii, invocarea circumstanţelor atenuante. Codul iubirii este implacabil în exigenţele sale. Seriozitatea extremă a iubirii divine face ca şi conduita tuturor – capi, preoţi, oameni obişnuiţi – să fie în mod impetuos dezvăluită. Noi suntem cei care concepem iubirea în cheie de uşurinţă, de copilării, acomodări, de abilităţi meschine. Cu un cod oarecare putem chiar să le scoatem. Dar cu iubirea nu e scăpare. Biserica, în loc să celebreze propria fidelitate presupusă inepuizabilă şi să îndepărteze infidelităţile reale, ar trebui mai degrabă să cânte iubirea Mirelui. Şi din această laudă pasionată se naşte, în mod necesar “mea culpa”.

Şi Dumnezeu se descoperă sărac

“Domnul Dumnezeul părinţilor lor a trimis cu grijă şi neîncetat mesagerii săi ca să-i avertizeze…” “Dumnezeu a iubit aşa de mult lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut…” Este ca un crescendo în iubirea lui Dumnezeu în privinţa poporului atât de iubit şi încăpăţânat. Când Dumnezeu prezintă contul, măreşte cifra darurilor. Atunci când omul nu dă ascultare avertizărilor, chemărilor insistente, Dumnezeu face să se audă şi mai mult glasul iubirii. În faţa refuzurilor, a infidelităţilor, Dumnezeu nu retrage şi nici nu micşorează iubirea sa. O înmulţeşte.

Omul se neagă. Şi Dumnezeu dă mereu mai mult. La sfârşit, nebunia supremă. Riscă pe Fiul său. Este aici, pentru a plăti datoriile, amanetează bijuteriile familiei. Dumnezeu, pentru a plăti datoriile familiei sale, risipitor al tuturor comorilor, amanetează de-a dreptul pe Fiul. Se lipseşte de “Fiul unul-născut”. După care nu mai are nimic. Dumnezeu nu spune “gata”. Fapt este că, “dăruind” pe Fiul, expresia maximă a iubirii, a dat tot ce avea, s-a despuiat de toate. Nu are altceva de rezervă. A delapidat capitalul familiei. A dat toate resursele. … Numai să-l aibă pe om.

Două verbe şi o unică alegere

“A iubi… a dărui…” Acţiunea lui Dumnezeu este rezumată în aceste două verbe. Iată semnul care este înălţat pe drumul omului pentru ca să înţeleagă acea opoziţie fundamentală care dă sensul ultim vieţii sale, unicul în stare de a umple aspiraţia sa după o fericire fără sfârşit. Nimeni nu a mai îndrăznit atâta. Nimeni nu a mai prezentat un dar atât de mare, şi sub aparenţele cele mai umile. În această perspectivă, opera prin excelenţă pe care omul poate s-o împlinească “în Dumnezeu” este de a se ridica la imaginea Aceluia care a iubit şi s-a dăruit în acest fel. Alternativa pusă înaintea celui credincios este foarte simplă: “să se pronunţe pentru sau împotriva unei vieţi conforme cu iubirea revelată a lui Isus”.

O problemă de privire

Să avem prezente cele două imagini paralele. Moise înălţase pe un stâlp şarpele de aramă în deşert, invitând pe cel ce era lovit de o muşcătură veninoasă să privească în acea direcţie (Nm 21, 4-9). Fiul omului este înălţat pe Calvar ca semn de mântuire. Trebuie realizată profeţia lui Zaharia: “Vor îndrepta privirea spre cel pe care l-au străpuns” (12,10). Mântuirea, deci, este numai o problemă de privire. Păcatul nu este şters pentru faptul că fixăm privirea asupra lui. Privirea va fi mutată asupra Aceluia care îl ia asupra sa. Este viziunea curăţiei, nu cea a păcatului, care ne înalţă. Noi ne îndepărtăm de păcat, în măsura în care ne îndepărtăm de noi înşine şi ne lăsăm atraşi de sublimitatea acelei iubiri.

Suntem opera lui Dumnezeu

Fragmentul din scrisoarea către Efeseni ne obligă să corectăm anumite perspective de fond în viaţa noastră de credincioşi. Am putea rezuma totul cu o formulă: totul ne este dăruit. Foarte adesea luăm o poziţie de protagonişti, autorii mântuirii noastre. Paul ne aminteşte că mântuirea nu este cucerită, ci har. “Prin har aţi fost mântuiţi”. Nu am fost smulşi afară de noi dintr-o situaţie disperată. Cineva s-a aplecat spre noi şi ne-a smuls. Chiar fiinţa noastră este darul lui Dumnezeu. Nu suntem supravieţuitori sau salvaţi. Suntem “înviaţi”. “Din morţi cum eram pentru păcate, ne-a făcut să trăim cu Cristos… Prin El ne-a şi înviat”.

Ne dedicăm operelor. Şi uităm că, înainte de toate, noi suntem opera sa”. Ne aşternem cutezători pe drumul sfinţeniei şi a diferitelor activităţi cu iluzia că totul depinde de noi. Şi nu mergem prea departe, pentru că noi recunoaştem că totul depinde de darurile pe care le primim. Toate acestea par să încurajeze a atitudine de inerţie, apatie, indolenţă: “Dacă Dumnezeu face totul… nu este cazul să mă angajez prea mult”. Tocmai contrarul. Când recunosc darurile lui Dumnezeu, recunoască în mod necesar şi partea pe care trebuie s-o fac eu. În toate văd opera lui Dumnezeu. Şi văd, de asemenea, operele care mă aşteaptă.

 

* * *

 

Să privim la cel “înălţat”

Autor: pr. Virgil Blaj, OFMConv
Copyright: Predici.cnet.ro

I. “După cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţă veşnică”.

Aşa îi explică Isus lui Nicodim şi nouă tuturor rostul pătimirii sale. Importantă este aici expresia “a înălţat” deoarece în Evanghelia după Ioan ea indică semnificaţia pozitivă a pătimirii Mântuitorului. Şarpele a fost înălţat pe stâlp, Isus va fi înălţat pe cruce. Scopul acestei înălţări este: înfrângerea morţii şi dăruirea vieţii.

Pătimirea lui Isus nu a fost un chin care l-a nimicit, ci un mod de a fi înălţat, altfel spus, de a fi glorificat. Sfântul Ioan, în evanghelia sa, ne arată că intenţia lui Dumnezeu era glorificarea Fiului, şi pentru aceasta “l-a înălţat”.

Noi ştim din Vechiul Testament cum Dumnezeu, văzând incapacitatea oamenilor de a găsi calea care să-i conducă din nou la el, după ce au fost alungaţi din paradis, şi-a ales un popor căruia a voit, din iubire, să-i descopere drumul reîntoarcerii la sine. Astfel poporul ales primind lumina divină a fost pregătit pe Dumnezeu să devină lumină pentru toţi oamenii în căutarea mântuirii lor. Din cauza încercărilor, în multe rânduri, Israelul şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu şi implicit speranţa în eliberarea sa. Pentru a desemna necredinţa poporului ales, Sfânta Scriptură, foloseşte diferite expresii: “răzvrătiţi”, “îndărătnici”, “popor tare de cerbice”, “cârtitori”.

Mai ales în pustiul neospitalier, poporul se teme că va muri de foame şi de sete şi regretă oalele cu carne din Egipt. Atunci se răzvrătesc împotriva lui Moise reproşându-i că i-a adus în pustiu ca să moară. Aşa suntem noi oamenii, în situaţii foarte grele, putem renunţa la cele mai înalte principii şi cele mai mari valori, numai să putem ieşi din ele.

Într-adevăr omul este în stare să renunţe şi la cele mai mari privilegii (precum libertatea) numai pentru a ne putea domoli stomacul. Scriitorul rus Dostoievski a intuit bine acest lucru şi în Fraţii Karamazov îşi imaginează o discuţie între Marele Inchizitor şi Isus Cristos venit pe pământ. După ce îl arestează Marele Inchizitor îi reproşează lui Isus că este inutilă prezenţa sa printre oameni, deoarece a făcut acestora un rău prea mare dându-le libertatea. Pentru el, Isus revenit pe pământ nu este decât un ghimpe in coasta, un personaj subversiv care vine sa distrugă ordinea stabilita de oameni. Marea majoritate a oamenilor se teme de libertate şi renunţă lesne la ea căutând despovărarea, uşurarea, comoditatea, rutina, siguranţa. Adevărul şi libertatea suprasolicită omul, îl stresează şi de aceea sunt poveri prea mari pe care el nu le poate duce. “Dă-i omului pâine şi ţi se va arunca la picioare” – îi spune marele inchizitor lui Isus.

Dar Isus a voit altceva, a voit să înalţe omul, să-l ridice, l-a voit “deştept”, după interpretarea lui Constantin Noica. Deştept este un cuvânt foarte frumos alcătuit. E mai bine alcătuit decât “inteligent”. Deştept înseamnă – o ştiţi – treaz. Dar treaz într-un înţeles adânc: deşteptarea vine, pare-se, de la latinescul dispicio, dispecto, dispectare, unde specto înseamnă “a privi” şi prefixul dis indică “în toate părţile”. Aşadar deşteptăciunea este starea de veghe a minţii. Nu mai lucrezi automat ca în somn, în somnul materiei sau al instinctelor. Te-ai trezit, stai de veghe, şi acum priveşti cu atenţie, îţi ridici privirea de la materie la spirit, de la tine la Cristos.

Poporul ales uită că libertatea e mult mai importantă decât un blid de mâncare. Dumnezeu îi încearcă trimiţând asupra lor şerpi veninoşi. Văzând pedeapsa lui Dumnezeu, poporul îi cere iertare, iar Moise este sfătuit de Dumnezeu să toarne un şarpe de aramă şi să-l ridice pe un stâlp, aşa încât cei care erau muşcaţi de şerpi şi priveau la şarpele de aramă se vindecau. Şarpele de aramă îi spune Isus lui Nicodim şi nouă tuturor este un simbol, o imagine a sa, căci şi Fiul Omului va fi înălţat pentru ca oricine îl va privi să aibă viaţă.

II. Evanghelia după Ioan îl are întotdeauna ca protagonist pe Isus Cristos care îşi manifestă progresiv identitatea persoanei sale, ajutându-ne astfel să pătrundem tot mai adânc misterul său. Fiecare fapt povestit în această Evanghelie, fiecare discurs, fiecare minune, fiecare întâlnire vrea să ne ajute să înţelegem cine este cu adevărat Isus, care este adevărata sa identitate pentru ca astfel să credem în el şi să ne deschidem harului său.

În faţa acestor realităţi întâlnim trei reacţii din partea celorlalţi:

- cei care cred,

- cei care-l resping,

- cei care se lasă provocaţi de aceste semne, încep să aibă dubii cu privire la propriile certitudini, într-un cuvânt încep să caute. Este tocmai ceea ce face Nicodim. Din relatarea întâlnirii dintre Isus şi Nicodim, putem reţine trei lucruri importante:

- conştientizarea (recunoaşterea) întunericului din sufletul nostru; adică recunoaşterea că, aşa cum spune Isus, “deşi lumina a venit în lume, uneori iubim mai mult întunericul decât lumina”. Nicodim merge la Isus noaptea, ne spune Sf. Ioan. În Sfânta Scriptură “noaptea” este o realitatea ambivalentă. Pe de o parte manifestă prezenţa celui rău, dar este şi o etapă necesară spre ziua şi lumina credinţei (vezi orbirea Sf. Paul). De aceia, noi creştinii care ne punem încrederea în Domnul suntem ca “străjerii care aşteaptă ivirea zorilor”. Doar în momentul în care devenim conştienţi de păcatul şi de noaptea din suflet vom fi capabili să ne deschidem inima spre Dumnezeu, căutându-l fără încetare în sacramente, în rugăciune, în cuvântul său, în ceilalţi. Deoarece doar Dumnezeu este în măsură să ne smulgă de sub puterea întunericului, pentru a trăi ca fii ai luminii;

- trebuie să ne naştem din nou; “Trebuie să te naşti din nou pentru a intra în împărăţia cerurilor” (In 3,3) îi spune Isus lui Nicodim. Simbolismul naşterii din nou este o temă destul de des întâlnită în religiile omenirii. La popoarele primitive existau şi mai există şi astăzi diferite ritualuri care săvârşesc această naştere. Pentru noi creştinii naşterea din nou nu este altceva decât o “reînnoire a inimii noastre” înfăptuită de cuvântul lui Dumnezeu şi de Duhul Sfânt. Astfel omul recreat prin Cuvânt şi prin Duh a devenit o fiinţă nouă, care caută din toate puterile să se opună răului şi să crească în iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Nicodim nu reuşeşte să facă această alegere, el vrea mai întâi de toate să înţeleagă. El rămâne încă prea preocupat de sine, prea închis în sine, mai ales este atent la întrebările sale: “Dar cum este posibil aşa ceva (să te naşti din nou)?”. Se apropie, dar este încă întuneric… Şi este interesant, în a doua parte a dialogului, Nicodim dispare, ca şi cum ar fi fost absorbit de întunericul nopţii. Nu face pasul decisiv care nu este altul decât:

- Mărturisirea lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu; este tocmai ceea ce astăzi foarte mulţi nu admit că Isus a fost Fiul lui Dumnezeu; sunt mulţi care îi admiră învăţătura şi viaţa sa, dar care nu vor să-i recunoască divinitatea. De aceea, se fac atâtea eforturi şi se cheltuiesc atâţia bani, că poate, poate îi vor descoperi în sfârşit trupul. Unii chiar au început să afirme că au reuşit acest lucru.

Dacă noi renunţăm la divinitatea lui Isus, renunţăm de fapt la mântuirea noastră, Isus ne-o spune atât de clar: “Cine crede în Fiul are viaţă veşnică; dar cine nu vrea să creadă într-însul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne asupra lui”. Isus vrea să-i deschidă ochii lui Nicodim spre o realitate nouă care se manifestă în jurul său şi care este Împărăţia lui Dumnezeu. Viaţa cea nouă nu se identifică cu observarea unor legi, care pentru evreu puteau să-l renască pe om. Avem nevoie de Duhul Sfânt care este viaţă şi care reînnoieşte toate lucrurile.

Nicodim va mai apărea de două ori în aceiaşi Evanghelie, odată când se ridică în faţa sinedriului spunând că legea nu condamnă pe nici un om înainte ca acesta să fie ascultat, şi mai apoi la moartea lui Isus pentru care cumpără un vas cu smirnă şi aloe. Tradiţia creştină îi atribuie o evanghelie apocrifă iar în zilele noastre scriitorul polonez Jan Dobraczynski (1910-1994), a scris o carte intitulată: “Scrisorile lui Nicodim”, în care la un moment dat Nicodim mărturiseşte: “Sunt mistere în care trebuie să ai curajul să te arunci, aşa cum ne aruncăm în apă, convinşi fiind că ea se va deschide în jurul nostru. Nu ţi s-a părut niciodată că sunt lucruri în care mai întâi trebuie să crezi pentru a le putea înţelege?”.

III. “Vor privi la cel pe care l-au străpuns” (In 19,37).

Este necesar să deschidem ochii, să ridicăm privirea, să învăţăm să privim dincolo de aparenţe, “să privim în sus” pentru a descoperi frumuseţea profundă a Celui răstignit.

Trupul lui Cristos, răstignit pe cruce, este un trup desfigurat aşa cum ne spune profetul Isaia, în prima lectură: “Chipul lui nu avea nici o frumuseţe, ca să atragă privirile, înfăţişarea lui nu avea nimic care să ne placă. Era dispreţuit ca cel din urmă dintre oameni: om al durerilor, obişnuit cu suferinţa; unul înaintea căruia să-şi întorci faţa; atât de dispreţuit, încât nu l-am luat în seamă”.

Cu toate acestea chipul lui Cristos iradiază o frumuseţe aparte pe care o pot vedea doar cei care cred şi iubesc adevărul. Acest chip îl determină şi pe un păgân ca Pilat să exclame: “Iată omul!” Fără să-şi dea seama Pilat a rostit un adevăr esenţial. Cristos este omul împlinit şi modelul întregii omeniri. Doar cine-şi trăieşte viaţa în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu va putea spune la sfârşit, asemenea Mântuitorului: “S-a împlinit!” Tată în mâinile tale îmi încredinţez sufletul meu!”

Un faimos călugăr din Evul Mediu a anunţat că avea să predice seara, în Catedrală, despre iubirea lui Dumnezeu. Oamenii s-au strâns în linişte, aşteptând predica, în timp ce afară ultimele raze de soare se stingeau odată cu venirea întunericului. Când în sfârşit nu mai era nici o licărire de la soare, călugărul s-a dus la candelabru, a luat o lumânare şi cu ea aprinsă a mers la statuia în mărime naturală a lui Cristos pe cruce. A luminat rănile de la picioarele Lui, apoi cele de la mâinile Lui, iar mai apoi coasta Sa. În tăcere, s-a înălţat apoi pe vârfuri, luminând capul statuii şi coroana de spini. Aceasta a fost predica sa. Oamenii au stat în linişte şi s-au rugat, fiecare ştiind că se afla în centrul unui mister, conştient că privea la expresia supremă a iubirii lui Dumnezeu – o iubire atât de profundă, atât de mare, atât de eternă, încât nici nu poate fi exprimată, nici nu poate fi măsurată.

Postul Mare este timpul prielnic pentru a învăţa să zăbovim cu Maria şi Ioan, discipolul iubit, alături de cel care săvârşeşte pe cruce sacrificiul vieţii sale pentru întreaga omenire (cfr In 19,25). Aşadar, să ne îndreptăm privirea cât mai des, în acest timp de pocăinţă şi de rugăciune, către Cristos răstignit care, murind pe cruce, ne-a dezvăluit pe deplin iubirea lui Dumnezeu.

 

* * *

 

Lumină, vreau mai multă lumină!

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro

Deşi este duminica a IV-a din Postul Mare supranumită şi laetare (duminica bucuriei), mărturisesc că dintr-un anumit punct de vedere sunt încercat de un sentiment profund de tristeţe.

Ceea ce vreau eu să fac acum, este poate în totalitate un act inutil: să predic. Nu că acum aş avea sentimentul că predica mea de azi ar fi mai proastă ca de obicei. Poate după unii au fost altele şi mai şi… Nu, ci pentru că, în contextul de azi, a-mi însuşi dreptul de a vă clarifica, elucida ceva, e de-a dreptul scandalos! Într-o lume în care dreptul la opinie este apărat de lege şi atât de mult exaltat şi exploatat, încât raportarea la norme şi valori unice, universale, obiective şi-a pierdut dreptul la existenţă (“asta-i viaţa mea, fac ce vreau cu ea!”, “de gustibus non discutantur”, “Fiecare cu opinia lui, cu adevărul lui”, “există atâtea adevăruri câţi oameni sunt pe pământ”), discursul meu şi efortul de a vă convinge e chiar de-a dreptul ridicol.

Şi se pare că nu e o noutate. Iată un cuvânt care a fost proclamat în prima lectură a Liturgiei Cuvântului de astăzi: “Domnul Dumnezeu a dat mereu trimişilor săi însărcinarea de a atrage atenţia poporului. Dar ei şi-au bătut joc de trimişii lui Dumnezeu, le-au nesocotit cuvintele, au râs de profeţii lui…” “Toate-s vechi şi nouă toate (…) Ce e val ca valul trece”, spunea Eminescu. Aşadar, nimic nou sub soare, nu?!

Ce credeţi acum? O lume aflată în criză, bolnavă, suferind de incapacitatea de a-şi găsi puncte de reper care să dureze mai mult decât durează ea însăşi şi care constată cu stupoare degenerarea spiritului creştin personalist (promovat de Jacques Maritain şi alţii) în subiectivism, individualism extrem, care face de fapt imposibilă orice discuţie în adevăratul sens al cuvântului, orice raportare veritabilă de la persoană la persoană, aşa cum a avut în planul său Dumnezeu. Iar fraza enunţată din prima lectură îmi taie parcă toate aripile…

Ce veţi spune acum? “Acesta se crede profetul lui Dumnezeu acum, hm? Cum poate vicarul acesta, atât de tânăr şi neexperimentat de altfel, să ne impună propriul său punct de vedere ca fiind interpretarea reală, unică a Cuvântului lui Dumnezeu care a fost proclamat? Chiar nu se poate găsi o interpretare mai pe placul nostru, care să convină mai mult?”

Suntem de acord cu toţii, că nu am voie să vă impun acest lucru. Suntem întru totul de acord că nici un om nu poate avea pretenţia că doar el singur vorbeşte în numele Domnului. Atunci când cineva vorbeşte, aşa ne-am obişnuit cel puţin, o face din propria experienţă. Dumneavoastră aţi făcut cu totul alte experienţe probabil. Putem da mărturie în cele din urmă doar de propriile experienţe de viaţă. Pe celălalt putem cel mult să-l invităm să se împărtăşească din ele, să asculte relatarea lor şi poate să încuviinţeze prietenos, dar trebuie să se păzească de la a pronunţa vreo sentinţă cu privire la convingerile celuilalt.

Acestea sunt aşa-zise discuţii care nu conduc nicăieri. Astfel de discuţii purtăm noi în zilele noastre. În realitate omorâm doar timpul, nu ne interesează ce simte, gândeşte, spune sau face celălalt. Suntem prea preocupaţi de ale noastre. Cel mult folosim cuvintele/sentimentele/realizările celuilalt pentru a ne atinge noi nu ştiu ce scop personal, uneori meschin şi egoist. De câte nu am experimentat realitatea de a fi încercat să discutăm cu o altă persoană, pentru rezolvarea unei probleme, aplanarea unui conflict, destinderea unei atmosfere şi am constatat în final că am vorbit degeaba? Am devenit atât de superficiali şi individualişti că nu ne mai preocupă absolut nimic altceva în afară de propriul interes. Facem multe doar de ochii celorlalţi, doar “ca să facem să fie bine” (o spunem noi atât de ipocrit), dar în realitate nu e important pentru noi nimeni şi nimic: doar propria opinie, propria viaţă, propriul adevăr. Noi înşine ne suntem propriul reper în viaţă şi vrem să devenim şi al altora, dacă se poate.

De unde până unde am ajuns cu reflecţia până la acest punct? E simplu. M-am tot gândit de ce o fi venind Nicodim noaptea la Isus, în taină. Poate de ruşine, de frica celorlalţi, de teama pierderii bunului renume, a imaginii… Oricum, în nici un caz pentru că problema ce o avea de discutat ar fi fost una marginală, din contra. Problema pusă de el e una ontologică, existenţială: “Cum se poate un om naşte din nou?”

Astăzi noi mai mult facem conversaţie, nu discutăm. Problemele importante, esenţiale nu mai sunt de interes general, elucidarea şi trăirea lor nu mai provoacă pe nimeni. Valorile universal-valabile, cele creştine nu mai au căutare. A face conversaţie înseamnă că eu îmi spun opinia, povestesc ceva despre mine un al doilea face acelaşi lucru cu privire la viaţa sa, un al treilea îşi mai dă cu părerea şi cu o masă s-a încheiat totul. A discuta înseamnă mult mai mult: să-l asculţi pe celălalt, să te intereseze ceea ce îţi spune, să te implici afectiv şi raţional în problema pusă în discuţie, să te transpui în locul lui. Noi am ajuns astăzi la o impasibilitate extraordinară: sub masca respectării opiniei celuilalt se ascunde de fapt o indiferenţă crasă, teama de a nu ne lăsa convinşi de ceea ce noi considerăm a fi doar o opinie.

Şi uite că am ajuns între timp să avem aşa de multe păreri de respectat, că o problemă serioasă, existenţială se mai poate pune doar pe ascuns, în taină, cum face şi Nicodim. Avem atâtea opinii de respectat în spaţiul nostru existenţial, că de mulţimea lor nici nu ne mai vedem unul pe altul. Nu mai avem de fapt ce ne spune unii altora. Totul a ajuns la nivel de părere. Nu mai avem nimic comun despre care să discutăm în adevăratul sens al cuvântul, ceva care să ne unească vieţile, pentru că am redus toate valorile la nivel de opinii neglijabile. Fiecare trăieşte în lumea de credinţă proprie, pe care şi-a creat-o prin opiniile şi experienţele sale. Iar adevărul că în aceasta suntem una, în faptul că nu există un adevăr generic, care să fie valabil şi să-i unească pe toţi oamenii, nici acesta nu mai există.

Mulţi cred că datoria preotului este aceea de a fi pe placul poporului, al comunităţii, a spune doar ce convine, nu deranjează/ofensează, a vorbi doar despre un Dumnezeu-iubire/milostivire, iertare. Adică a vorbi despre lucruri generice. Şi mulţi vă în ceea ce se prezintă de la altar sau amvon doar o alternativă, o opinie ca toate celelalte pe care ne-am obişnuit să le ignorăm. Este ca şi cum am pune într-o oală nişte condimente la întâmplare pentru a scoate hrana necesară pentru supravieţuirea noastră. E ca şi cum v-aş întreba: Credeţi în Dumnezeu, Tatăl iubitor şi iertător din parabola Fiului risipitor? Extraordinar. Vă felicit, frumos! Ţineţi-o tot aşa! Dar credeţi şi în acelaşi Dumnezeu, judecător drept şi aspru? A, nu… atunci îmi pare rău că v-am întrebat. Nu am vrut să vă supăr. Nu-i nimic. Dacă credeţi că nu vă ajută lucrul acesta, staţi liniştit, e OK. Credeţi totuşi în Isus Cristos, Fiul Tatălui care prin exemplul propriu ne-a arătat drumul ce trebuie de urmat în viaţă? Aha… doar uneori, excluzând părţile mai puţin bune… înţeleg, când nu e vorba de suferinţă, de sacrificii, de lupte, principii… Aha. Frumos! Poate ne întâlnim totuşi pe drum! Şi e ca şi cum v-aş întreba: credeţi în BNR? Dar în necesitatea împrumutului de la FMI şi BED, ca o centură de siguranţă pentru criza noastră? Dar în obiectivitatea, integritatea, angajarea, sinceritatea celor care ne conduc? Hm… Am înţeles: fiecare cu părerea lui, e treaba fiecăruia în ce crede sau nu. OK.

Temele ontologice, întrebarea existenţială cu privire la Dumnezeu şi locul său în viaţa noastră nu cade sub incidenţa opiniei fiecăruia, nici măcar a majorităţii, aşa cum s-a obişnuit societatea contemporană să supravieţuiască. Nu votul nostru dă consistenţă ideii de Dumnezeu şi realităţii ori necesităţii existenţei lui.

Să nu pierdem aşadar timpul discutând discuţii “în timpul zilei”. Cât timp vom mai omorî timpul cu opinii, cărora nu le dăm oricum importanţă? Şi dacă există pericolul ca şi cuvintele mele să fie catalogate ca o părere într-un coş cu alternative, daţi-mi voie să v-o spun totuşi şi pe-a mea, deşi cred că este mai mult decât o opinie: atunci când desfiinţăm/abolim Adevărul credinţei noastre, care e Cristos (deci o persoană şi nu un lucru), atunci eradicăm orice şansă de comunicare. Umplem spaţiul dintre noi cu opinii şi păreri şi nu ne mai vedem unii pe alţii, cu atât mai mult nu-l vedem pe cel care stă în centrul existenţei noastre, Cristos. Fără cel care este Adevărul prin excelenţă, rămâne fiecare dintre noi un Pilat al timpurilor moderne, care se întreabă la nesfârşit “Ce este Adevărul?”

Adevărul-Cristos trebuie să fie limba noastră comună. În el se regăseşte total iubirea lui Dumnezeu. Dacă dialogul, viaţa noastră nu-l presupune pe El, nu e viaţă, nu e dialog. Una este a trăi cu adevărat, şi alta a nici nu simţi că trăieşti, a trăi la periferia vieţii şi a valorilor care o constituie.

Dar nu vreau să vă deranjez prea mult. Aceasta e poate doar părerea mea. O aşez pur şi simplu în acest spaţiu existenţial, dacă vreţi noaptea, cu teamă, aşa cum a fost şi discuţia dintre Nicodim şi Isus. În spaţiul imens al libertăţii fiecăruia, puteţi decide să o ignoraţi, ca pe o părere. Poate aveţi altă opinie, altă experienţă, alte certitudini. Aici este vorba doar de experienţa mea firavă… Şi atunci înţeleg de ce ar trebui să mă simt ridicol, inutil, ca cineva care spune ceva neinteresant, atâta timp cât e doar o opinie.

Noi ne continuăm viaţa, iar marile teme existenţiale sunt în continuare doar şoptite, noaptea, pe întuneric, cu teamă… E noaptea părerilor şi a ignoranţei, când chipurile nu se văd iar Adevărul nu luminează, căci Adevărul-Cristos nu e doar o opinie să fie ignorată, căci “cine face adevărul vine la lumină, pentru ca să se vadă că faptele sale sunt săvârşite în Dumnezeu”. Invitaţia de astăzi ar fi aşadar “Poftiţi la lumină!”, pentru a intona şi noi în noaptea de Paşti din toată “Lumina lui Cristos”, o lumină care trebuie să ne aprindă nu doar lumânările, ci şi vieţile.

Oare de ce nu sunt luminate chipurile noastre mai des de Adevăr?