Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a IV-a din Post
Anul A (B, C)

Lecturi:
1Samuel 16,1.6-7.10-13
Efeseni 5,8-14
Ioan 9,1-41

Ioan 9,1-41

Pe când trecea, a văzut un om, orb din naștere. Discipolii lui l-au întrebat: “Rabbi, cine a păcătuit că s-a născut orb, el sau părinții lui?” Isus a răspuns: “N-a păcătuit nici el, nici părinții lui, ci [este astfel] ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Noi trebuie să săvârșim lucrările celui care m-a trimis, atât timp cât este zi; vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze. Cât timp sunt în lume, eu sunt lumina lumii”. După ce a spus acestea, a scuipat pe pământ, a făcut tină cu salivă, i-a pus tina pe ochi și i-a zis: “Du-te și spală-te la piscina Siloe!” – care înseamnă “Trimisul”. Așadar, el a plecat, s-a spălat și s-a întors văzând. Atunci, vecinii și cei care îl văzuseră mai înainte că era cerșetor, au zis: “Nu este el cel care ședea și cerșea?” Unii spuneau: “El este!”, alții ziceau: “Nu, dar seamănă cu el!” El a zis: “Eu sunt!” Așadar, i-au spus: “Cum ți s-au deschis ochii?” El a răspuns: “Omul care se numește Isus a făcut tină, mi-a uns ochii și mi-a zis: «Du-te la Siloe și spală-te!» Deci, m-am dus și, după ce m-am spălat, am început să văd”. Ei i-au zis: “Unde este acela?” El a spus: “Nu știu”. L-au dus la farisei pe cel care fusese orb. De fapt, era sâmbătă ziua în care a făcut Isus tina și i-a deschis ochii. Fariseii l-au întrebat din nou cum a început să vadă. El le-a zis: “Mi-a pus tină pe ochi, m-am spălat și văd”. Câțiva dintre farisei ziceau: “Omul acesta nu este de la Dumnezeu, pentru că nu ține sâmbăta”. Alții, însă, ziceau: “Cum poate un om păcătos să facă astfel de semne?” Și era dezbinare între ei. Deci, i-au zis iarăși orbului: “Tu ce spui despre el, de vreme ce ți-a deschis ochii?” El a răspuns: “Este un profet”. Iudeii nu credeau despre el că fusese orb și a început să vadă, până când i-au chemat pe părinții celui care și-a căpătat vederea și i-au întrebat: “Acesta este fiul vostru pe care spuneți că l-ați născut orb? Așadar, cum de vede acum?” Părinții lui au răspuns și au zis: “Știm că acesta este fiul nostru și că l-am născut orb. Dar cum de vede acum, nu știm. Și nici cine i-a deschis ochii nu știm. Întrebați-l pe el; e destul de mare. Va vorbi el însuși despre sine”. Părinții lui au spus acestea pentru că se temeau de iudei. De fapt, iudeii se înțeleseseră deja ca, dacă cineva ar fi mărturisit că el este Cristos, să fie exclus din sinagogă. De aceea au spus părinții lui: “E destul de mare; întrebați-l pe el”. Atunci l-au chemat a doua oară pe omul care fusese orb și i-au zis: “Dă mărire lui Dumnezeu! Noi știm că omul acesta este un păcătos”. El a răspuns: “Eu nu știu dacă este un păcătos. Eu una știu: că eram orb și acum văd”. Ei i-au zis: “Ce ți-a făcut? Cum ți-a deschis ochii?” Le-a răspuns: “V-am spus deja și nu m-ați ascultat. De ce vreți să auziți din nou? Nu cumva vreți și voi să deveniți discipolii lui?” Atunci au început să-l insulte, zicând: “Tu ești discipolul lui. Noi suntem discipolii lui Moise! Noi știm că lui Moise i-a vorbit Dumnezeu. Dar acesta nu știm de unde este”. Omul a răspuns și le-a zis: “Tocmai asta-i de mirare, că voi nu știți de unde este, iar el mi-a deschis ochii. Noi știm că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoși ci, dacă cineva îl cinstește pe Dumnezeu și împlinește voința lui, pe acela îl ascultă. De când e lumea, nu s-a auzit ca cineva să fi deschis ochii unui orb din naștere. Dacă acesta n-ar fi de la Dumnezeu, n-ar fi putut face nimic”. I-au răspuns și au zis: “Tu ești născut cu totul în păcat și ne înveți pe noi?” Și l-au dat afară. Isus a auzit că l-au dat afară și, întâlnindu-l, i-a zis: “Crezi tu în Fiul Omului?” El a răspuns: “Cine este, Doamne, ca să cred în el?” Isus i-a spus: “L-ai și văzut. Este cel care vorbește cu tine”. El i-a zis: “Cred, Doamne”; și s-a închinat înaintea lui. Isus i-a zis: “Am venit în lumea aceasta ca să fac judecată pentru ca cei ce nu văd să vadă, iar cei care văd să devină orbi”. Unii dintre fariseii care erau cu el au auzit acestea și i-au zis: “Nu cumva suntem și noi orbi?” Isus le-a zis: “Dacă ați fi orbi, nu ați avea păcat. Dar pentru că spuneți: «Vedem», păcatul vostru rămâne.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC
volum colectiv ITRC 2
pr. Șerban Tarciziu
pr. Anton Iștoc
pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Claudiu Budău

 

* * *

 

Despre orbirea noastră, astăzi

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Martorii lui Iehova se pricep foarte bine la evanghelizarea din ușă în ușă. Îmi amintesc de unul din această sectă ce își desfășura misiunea în zona în care locuiesc eu. Era orb și obișnuia să își înceapă discursul ridicând Biblia și strigând: “Am fost orb, dar acum văd”. Imediat în jurul lui se strângeau oameni, uimiți de cum putea acest orb să spună că acum vede. Iar orbul își începea atunci predicarea în spiritul sectei lui. Prin stilul lui de abordare a oamenilor el reușea să facă o clară distincție între orbirea fizică și cea spirituală. El era orb fizic, dar în mod spiritual el vedea clar… sau cel puțin așa credea el.

Evanghelia de astăzi se centrează pe analogia și opoziția dintre orbirea fizică și cea spirituală. Creștinii văd orbirea fizică din pasajul evanghelic ca pe o metaforă pentru orbirea spirituală care îi oprește pe oameni să îl recunoască pe Isus și să meargă la el. Astfel de episoade, de vindecări de orbi, mărturisesc deci puterea lui Isus nu doar de a vindeca orbul ochilor ci și, mai presus de toate, orbul inimii. Indiciul pe care ni-l oferă evanghelistul pentru a citi pasajul evanghelic pe cele două nivele, fizic și spiritual, se găsește la final: “Isus a zis: ‘Am venit în lumea aceasta ca să fac judecată pentru ca cei ce nu văd să vadă, iar cei care văd să devină orbi’. Unii dintre fariseii care erau cu el au auzit acestea și i-au zis: ‘Nu cumva suntem și noi orbi?’ Isus le-a zis: ‘Dacă ați fi orbi, nu ați avea păcat. Dar pentru că spuneți: Vedem, păcatul vostru rămâne’.” (Ioan 9,39-41)

Cuvintele tocmai spuse de Isus nu sunt adevărate, valide doar pentru farisei, ci și pentru oamenii zilelor noastre. Pentru a învăța de la Isus trebuie mai întâi să admitem că suntem ignoranți, pentru a fi vindecați trebuie mai întâi să recunoaștem că suntem orbi, pentru a fi iertați trebuie să ne mărturisim păcatele. Mentalitatea “totul e OK”, care prevalează în societatea de astăzi, face să nu fim foarte departe de mentalitatea fariseilor. Marele Arhiepiscopul Fulton J. Sheen obișnuia să spună că în trecut doar catolicii credeau în Neprihănita Zămislire, dar astăzi toți se cred a fi fost zămisliți neprihăniți, și se cred fără de păcat.

De la începutul creștinismului evanghelia de astăzi a fost asociată cu botezul. Așa după cum orbul a coborât în apele Siloamului și a ieșit vindecat, așa și credincioșii coborâți în apa botezului ies vindecați de orbirea cu care s-au născut. Pentru că, asemenea orbului din evanghelie, noi toți ne năștem orbi, spiritual vorbind. Un alt motiv pentru care acest pasaj era folosit în pregătirea catecumenilor pentru botez este acela că ne prezintă într-un mod foarte dramatic ce îți trebuie pentru a fi discipol al lui Isus. Este de fapt o poveste despre cum un om orb, care obișnuia să stea și să cerșească, devine un discipol care îl mărturisește pe Isus. Săptămâna trecută am auzit despre convertirea femeii samaritene la fântâna lui Iacob. Lectura din această duminică întărește aceeași idee: singurul lucru de care ai nevoie pentru a aduce mărturie despre Isus nu este să ai anumite studii, ci să ai o anumită experiență de viață. Criza de credință din vremurile noastre nu este foarte diferită de criza de credință a fariseilor: ea constă în a crede că adevărata pietate înseamnă a ști și a urma cele scrise în Scriptură. Dar creștinismul este în primul rând legal de cunoașterea și de urmarea unei Persoane, și anume a Domnului nostru Isus Cristos.

Problema numărului nesatisfăcător al credincioșilor pe care îi avem astăzi la biserică este rezultatul unei îndelungi neînțelegeri a faptului că a fi creștin nu înseamnă a respecta niște doctrine și a participa la niște ritualuri. Cel mai important lucru, conducerea credincioșilor spre o relație personală cu Isus, a fost adesea neglijat. Ironia situației este că doar după ce o persoană intră în această relație cu Domnul poate să aprecieze cu adevărat cultul adus în biserică și valoarea doctrinei pentru viața sa de credință. Trăirea credinței vine înaintea teologiei. De aceea orbul ajunge la adevărata credință în Isus înaintea învățaților farisei. Așa se face că atunci când subliniem doctrina și cultul înaintea întâlnirii cu Domnul, ne putem întreba dacă nu cumva punem căruța în fața calului.

Să ne recunoaștem astăzi că suntem orbi spiritual și să ne rugăm: “Doamne, fă să văd!” Iar Domnul ne va da lumină.

 

* * *

 

Lumina vieții

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

La sfârșitul secolului al XVII-lea protestanții au debarcat în Malabar, încercând să convertească la credința lor pe creștinii catolici de aici, evanghelizați de sfântul Francisc Xaveriu. Șeful de trib le-a zis: Faceți minuni mai mari decât părintele nostru Francisc și vom crede că învățătura voastră este mai bună decât a lui. El a înviat șase morți; voi înviați zece! În fața unei astfel de cereri, protestanții au plecat fără replică. Creștinii din Malabar aveau lumina vieții, păstrau acea kardiognosie – nevinovăția pruncului – prin care se poate citi în inimă.

Avem ochi, ca Samuel, vedem înălțimea, frumusețea, vigoarea omului etc., dar trebuie să învățăm să privim lumea așa cum o privește Dumnezeu: Domnul se uită la inimă. Efortul de a privi cu ochii Domnului, numai inima omului, constituie o pocăință care deschide calea spre fereastra minunilor. Creștinul este uns pentru aceasta: ca să vadă și să umble în lumina feței Domnului (cf. In 8,12). Redobândim kardiognosia prin post, rugăciune și pomană.

Roadele celui care are lumina vieții sunt enumerate de sfântul Paul: bunătatea, dreptatea, adevărul, împlinirea voinței divine, osândirea răului (lectura a II-a).

Orbul din naștere, despre care ne relatează evanghelia de azi, vindecat de Isus, își dovedește frumusețea inimii prin faptele luminii, prin dreptate și adevăr.

Orbul vindecat apără pe binefăcătorul său în fața dușmanilor lui și le spune: Din veac nu s-a auzit că ar fi deschis cineva ochii celui orb. De n-ar fi acesta de la Dumnezeu, nu ar fi putut face nimic!

Avem curajul să-l apărăm pe Isus în fața dușmanilor săi care ne amenință cu pedepse grele sau chiar cu moartea? Cunoaștem binefacerile lui? Suntem conștienți că prin Botez ne-a deschis ochii sufletului și ne-a dat viața cea nouă ca să vedem drumul către Tatăl și să ne bucurăm de viața lui?

Orbul vindecat suferă pentru binefăcătorul său: este insultat de farisei cu cuvintele: În păcat te-ai născut tot și tu ne înveți pe noi? Apoi este izgonit afară din sinagogă, gest care exprimă o excomunicare, un blestem și cea mai grea afurisenie. Din acest motiv părinții lui se temeau să spună că Isus este binefăcătorul, ca nu cumva să fie și ei excomunicați.

Avem curajul să suferim pentru convingerile noastre religioase?

Nu știu dacă bucuria orbului vindecat a fost mai mare decât durerea de a constata că lumea este oarbă, că este siluit să dea mărturie falsă împotriva evidenței, împotriva bunătății, dreptății, adevărului și carității divine! Oamenii văd și totuși caută să se convingă că evidența îi înșală. Când era orb îl compătimeau ei; acum el vede răutatea din inimile lor și trebuie să-i compătimească el pe dânșii, să sufere pentru vindecarea lor ca să ajungă la lumina vieții.

Dacă Isus, pentru suferințele sale fizice, i-a dat orbului bucuria de a vedea, oare pentru suferințele sale sufletești nu-i va da o bucurie și mai mare? Întâlnindu-l, Isus îl întreabă: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Cine este, Doamne, a zis vindecatul, ca să cred în el? Isus i-a răspuns: L-ai văzut; și cel care vorbește cu tine, acela este. Iar el a zis: Cred, Doamne! Și i s-a închinat lui Isus cu convingerea că este Dumnezeu. Orbul nu-l văzuse pe Isus în momentul când Isus l-a trimis la Siloe să se spele. A crezut, a mers și s-a vindecat. Acum primește o reconfirmare a credinței sale.

Tu crezi în cuvântul lui Isus și în dumnezeirea lui? Mergi și spală-ți ochii în lacrimi la scaunul de mărturisire a păcatelor și-l vei vedea pe Dumnezeu sub chipul oricărui om! Vei vedea omul și te vei închina Dumnezeului nevăzut, dar perceput cu ochii credinței.

În cele din urmă, fariseii, cărturarii și bătrânii poporului au trebuit să recunoască faptul că vindecarea orbului a fost o minune dumnezeiască. La mormântul lui Lazăr vor spune: Nu putea el, care a deschis ochii orbului din naștere, să facă în așa fel ca acesta să nu moară? (In 11,37). De ce totuși n-au crezut în misiunea mesianică a lui Isus? Fiindcă aveau capul plin cu ideea că Mesia avea să vină din rândul clasei dominante, de sus, din rândul lor și nu din pătura de jos care nu poate onora tagma religioasă care singură apără, păstrează, interpretează și propune Legea; iar ca răsplată a fidelității lor față de Lege, Mesia îi va elibera de toți dușmanii și le va da în stăpânire întreg pământul. Și apoi, chemați la botez de Ioan Botezătorul, nu au răspuns, nu au fost dispuși să caute nevinovăția pruncilor, nu i-au putut citi în inimă. Dar, așa cum le-a apărut Isus, ca Fiul tâmplarului din Nazaret, om din tagma de jos care îndrăznește să-i dojenească pe ei, care se arată ca unul mai presus de Lege și nu respectă sâmbăta, spălăturile rituale, mănâncă și bea cu păcătoșii etc. unul ca acesta nu poate fi Mesia. Ei voiau un Mesia după pofta inimii lor, așa cum și-l zămislise mintea lor pentru interesele lor. Dar când Isus, nu numai că nu ține cont de mentalitatea lor, ci chiar îi declară orbi, că au ca tată pe Satana, că nu sunt fiii lui Abraham decât după trup dar nu după credință, că nu înțeleg cele scrise de Moise și de Psalmi, le zdruncină convingerile și ei, în replică, se încăpățânează și mai mult în orbirea sufletească, urmărind să-l dea morții.

Un mare scriitor francez, dar tot atât de mare necredincios, întrebat: Ce ai face, dacă totuși ai vedea o minune, a răspuns: M-aș duce acasă, m-aș culca și mi-aș pune gheață pe frunte, convins fiind că am febră. Un altul, mă abțin de a-i da numele, și-a confirmat orbirea sufletească prin fraza următoare: Chiar dacă mi s-ar aduce documente cu argumente în favoarea catolicismului așa încât să se poată face un covor de aici și până la Roma, tot n-aș îmbrățișa adevărul catolic. Despre astfel de oameni a spus Isus: Ceasul vostru este ceasul întunericului (Lc 22,53); și Iob: Ziua în amiaza mare dau de întuneric și umblă ca pe timp de noapte în ceas de zi (5,14). A rămâne nesimțitor în fața minunilor înseamnă a avea inima plină de arginți ca Iuda Iscarioteanul, în al cărui suflet dictau patimile. De aceea a spus sfântul Augustin: Nimeni nu este necredincios, afară de cel desfrânat. Iar marele cugetător francez, Blaise Pascal, convertit în urma vederii unei minuni săvârșite cu un spin din coroana Mântuitorului asupra unui ochi distrus al unei călugărițe, a spus: Dacă vrei să fii convins de adevărurile veșnice, nu trebuie să multiplici argumentele, ci să-ți învingi patimile. Tocmai trăirea acestei tensiuni, de a învinge pornirile rele din propria ființă, constituie o componentă a postului care îi place Domnului.

Doctorul Dozous din Lourdes, sceptic în cele religioase, auzind despre minunile și aparițiile sfintei Fecioare de la stânca Massabielle, merge la fața locului convins că toate sunt povești, fantezii, născociri umane sau, în cazul cel mai bun, fenomene naturale interpretate în sens mistic. Vrând să combată, cercetează în amănunțime fiecare semn miraculos și ajunge la convingerea că Dumnezeu există și își dovedește prezența în lume prin fapte minunate. El scrie o carte intitulată în mod sugestiv: Am crezut, fiindcă am văzut. Lui, și nu numai, i se pot aplica înseși cuvintele spuse de Isus lui Toma: Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei care n-au văzut și au crezut (In 20,29).

Domnul se uită în această clipă la inima mea și a ta. Ce vede în ea?

Dar eu pot vedea caritatea în inima lui Isus, care nu-i altceva decât inima Tatălui ceresc?

Dă-mi, Doamne, nevinovăția pruncilor ca să pot privi în inimile oamenilor și acolo să te găsesc pe tine! Amin.

 

* * *

 

Duminica a IV-a din Postul Mare

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Cristos ne invită astăzi pe fiecare dintre noi să ne deschidem larg inimile, asemenea orbului din evanghelie, ca să ne ofere lumina sa pentru a ne putea pregăti cu credință vie și cu evlavie statornică pentru sărbătoarea Paștelui, care se apropie și care ne propune cele mai însemnate mistere ale credinței.

Evanghelia ne pune în față lumina și întunericul. Un om este lovit de o orbire iremediabilă, condamnat să stea la marginea societății, atât din punct de vedere social cât și religios. Avem aici o personificare simbolică a condiției de păcat, în care se găsea omul “neluminat” încă de Cristos. Numai întâlnirea cu Cristos, lumina lumii, ia vălul de pe ochi, reabilitează omul și îi restituie deplina sa demnitate, permițându-i să privească splendoarea lucrurilor și să simtă gustul nou al vieții.

Ascultând cu atenție evanghelia, observăm că nu din întâmplare orbul din naștere se află în calea lui Cristos: “nu a păcătuit el și nici părinții lui, spune Isus, ci s-a născut așa ca să se arate în el lucrarea lui Dumnezeu”. Este un moment în care Dumnezeu arată în mod vizibil că a venit în lume adevărata lumină, a venit Fiul său ca să lumineze pe orice om. Vindecând orbul din naștere, Isus împlinește opera celui care l-a trimis în lume.

Pentru evanghelistul Ioan, lumina înseamnă splendoarea vieții, înseamnă splendoarea gloriei lui Dumnezeu, care se manifestă în înțelepciunea și în bunătatea operelor sale create. Lumina este un semn care manifestă în mod vizibil ceva din Dumnezeu.

Această lumină promisă prin profeți devine realitate în Noul Testament. Orbul, numai cu ajutorul acestei lumini, ajunge să admire splendoarea vieții. Isus îi unge ochii cu tină, punându-l astfel în contact cu situația sa pământească, apoi îl trimite să se spele în scăldătoarea Siloe. Începând din acest moment, orbul urmează un drum de la întuneric la lumină, de la necredință la credință. Prin ungere, el vine în contact cu Isus, însă nu este suficient. El încă nu este pregătit ca să-l cunoască pe cel care îl vindecă. Merge, se spală și când se întoarce vede perfect. Imediat, minunea stârnește interes dar și dezinteres din partea multora. Farizeii în schimb i se împotrivesc cu desăvârșire.

Pentru orbul din naștere, la început, Isus nu este decât un necunoscut. El știe numai că se cheamă Isus, însă odată vindecat, în disputa cu farizeii, el descoperă progresiv că Isus este un profet (v. 17), un trimis al lui Dumnezeu (v. 33), Fiul Omului (vv 35-37). El nu poate să nu vorbească. Lumina care îl inundă îl face să dea mărturie despre slava lui Dumnezeu, deși încă nu este pe deplin conștient de acest lucru. Farizeii în schimb, nu înțeleg nimic despre Isus și evanghelistul notează ironic că ei înșiși mărturisesc totala lor ignoranță (v. 29). Neîncrederea lor este adevărată orbire. Ei pretind că văd, dar sunt orbi pentru că se afundă tot mai mult în întuneric. Păcatul lor este mândria și de aceea nu pot vedea lumina interioară, acea schimbare pe care o produce Lumina în cel cu care vine în contact.

Am putea spune că venirea lui Isus împarte oamenii în două categorii: cei care se deschid Lui ajung să vadă, iar cei care se închid în autosuficiența lor devin orbi (v 39). Orbul, deși la început nu-l cunoaște pe Isus, ajunge la lumină pentru că acceptă și urmează porunca celui ce-l trimite să se spele. Toți îl vedeau pe Isus cu ochii trupului dar nu și cu ochii credinței. De la Isus istoric, orbul ajunge la credința în Domnul, mărturisind: “cred, Doamne!, și notează evanghelistul mai departe că “i s-a închinat”. Avem aici imaginea botezului, a apei de botez, apoi imaginea drumului parcurs de fiecare creștin botezat, care a trecut de la moarte la viață, de la întuneric la lumină. Avem profesiunea de credință prin care orice botezat aderă la Cristos, Lumina lumii.

Tema luminii o găsim și în Vechiul Testament: ea traversează întreaga revelație biblică. Lumina este prezența lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor, este mereu o prezență tutelară care luminează pașii omului. Ca și evanghelia, lectura I ne arată cum Dumnezeu își face simțită prezența sa înmijlocul oamenilor. Prezența sa este lumină pentru cel care îi împlinește poruncile. De data aceasta prin intermediul unuia Dumnezeu vrea să salveze o națiune întreagă. Inițiativa însă aparține mereu lui Dumnezeu. El îl trimite pe Samuel să-l ungă rege pe David, ca prin acesta să construiască un centru ideal și vizibil de unificare a triburilor lui Israel. David, fiind astfel în centru atenției lui Dumnezeu, devine un semn al operei lui Dumnezeu și nu al puterii umane.

Dintre fiii lui Iese, Dumnezeu alege pe cel mai mic. El nu are nevoie de oameni mari pentru a-și realiza planul său. Pe de altă parte, el nu judecă ca oamenii. “Gândurile mele nu sunt gândurile voastre – spune Domnul. El nu apreciază tot ceea ce vede omul: omul vede aparențele, dar Domnul se uită la inimă. Am putea vorbi și aici de o minune care uimește pe toți cei prezenți: părinții, frații lui David și chiar pe Samuel. Prezența lui Dumnezeu uimește pe cei care nu înțeleg planurile sale.

Sfântul Paul știe că în ciuda infidelității oamenilor, Dumnezeu își ține promisiunea sa. Tocmai de aceea, Apostolul ne îndeamnă insitent, în a doua lectură, să rămânem fideli alegerii făcute prin botez, adică să rămânem în lumină, pentru că viața creștină este un dinamism continuu. Acest lucru reiese și din faptul că Sfântul Paul folosește de 6 ori cuvântul lumină în această lectură atât de scurtă. A trăi în lumină pentru Apostol înseamnă a trăi viața nouă ca fiu al lui Dumnezeu și a fi luminat de Cristos înseamnă a fi un izvor de lumină ce produce acele roade pe care Apostolul le identifică cu bunătatea, dreptatea și adevărul. Bunătatea este viața de dragoste, disponibilitate și iertare. Dreptatea este onestitate, corectitudine, deschidere la voința Domnului. Adevărul este adeziune la Evanghelie și la criteriile sale. Intunericul, în schimb, este incapabil “să producă”, poate numai să lucreze dar faptele-i sunt sterile.

Prin sacramentul botezului, omul trece de la întunericul păcatului la lumina vieții în Cristos, de la orbirea spirituală la cunoașterea lui Dumnezeu prin credința: “Alta dată erați în întuneric, dar acuma sunteți lumină în Domnul” (Ef 5,8). Nu putem rămâne orbi din moment ce am primit lumina. Creștinul trebuie să dea mărturie despre botezul primit, trebuie să dovedească prin faptele sale că Cristos este pentru el nu numai lumina minții, dar și lumina vieții. Celui botezat nu i se mai potrivesc faptele întunericului (păcatele) care sunt o rușine, ci faptele luminii care scot la iveală păcatele.

Oare exemplul orbului din naștere și insistențele Apostolului Paul, de a rămâne în lumină, ne pot lăsa indiferenți? Noi, care pretindem că am primit lumina prin Botez, oare nu o ținem ascunsă? Noi, care ar trebui să fim lumină pentru alții, poate suntem orbi nu din cauză că ne-am fi născut orbi, dar din cauza păcatelor noastre. Iată de ce liturgia de astăzi ne propune spre meditare tema luminii; ne invită la bucurie și la convertire, care nu însemnă altceva decât trecerea de la întuneric la lumină. Pentru a trăi mereu în lumina lui Cristos trebuie să o cerem în permanență de la El și în același timp să avem dorința după această lumină. În această privință, rugăciunea Sfântului Augustin este elocventă: “O, Doamne, eu ard de dorința luminii. Tu vezi această dorință a mea. Orice dorință a mea îți stă în față, nu-ți este ascuns nici un geamăt de-al meu. Cine vede această dorință dacă nu tu Dumnezeul meu? Către cine mă voi îndrepta pentru a te vrea, dacă nu către Tine. Fă ca sufletul meu să se lărgească prin marea dorință, să tindă înainte, să progreseze, să devină capabil de a primi ceea ce ochiul nu vede, ceea ce urechea nu aude și ceea ce inima omului nu a încercat.”

Mihai Horvat

 

* * *

 

Duminica a IV-a din Postul Mare

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Asemenea apei, vântului, aerului pe care îl respirăm, lumina este un element natural. Lumina este un element indispensabil pentru viața omului și a naturii, pentru reîntinerirea pământului. Mai mult, lumina se identifică cu viața însăși: “a veni la lumină” și “a deschide ochii la lumină” echivalează cu a se naște; “a da lumină” înseamnă a da viață unui fiu, după cum expresia “a închide ochii luminii” corespunde lui a muri. O lume fără lumină ar fi moartă, după cum un cer fără stele ar fi rece și amenințător pentru omenire.

Întreaga revelație biblică este străbătută de tema luminii. Între actul creator al lui Dumnezeu din Geneză, care desparte lumina de întuneric și crearea Ierusalimului ceresc de la sfârșitul lumii în care Dumnezeu va fi lumina celor mântuiți, istoria mântuirii este plină de intervențiile lui Dumnezeu care luminează și conduce la cunoașterea sa pe cel ce se încrede în el.

Prima lectură ne relatează ungerea lui David ca rege în urma îndepărtării lui Saul datorită neascultării față de porunca lui Dumnezeu.

Ungerea, în Vechiul și Noul Testament, este semn de consacrare, de alegere divină, de misiune. De multe ori însă, termenul ungere, în Biblie, este luat în sens spiritual. Duhul Sfânt dă sufletelor această ungere interioară, care le apropie mai mult de Dumnezeu, le iluminează asupra vocației lor, le face tari în credință și în momente de persecuție, le face să pătrundă în adevărurile cele mai înalte, uneori mai mult decât cei învățați.

David, un simplu păstor, fiul cel mai mic al lui Iese, este ales și uns rege. În urma acestei ungeri primește pe Duhul Sfânt în mod stabil, care-l va face capabil să conducă poporul lui Dumnezeu. Va săvârși multe păcate în viața sa aventuroasă, dar va fi un sincer penitent. Va trece de la întuneric la lumină, cum spune apostolul Paul în Scrisoarea către Efeseni. Aceeași iluminare divină o experimentează și profetul Samuel când trebuie să aleagă pe viitorul rege. Pe bună dreptate, urmând legile eredității și sângelui, cât și aspectul exterior, Samuel ar fi fost îndreptățit să-l ungă rege pe Eliab. Însă Domnul, luminându-l, îi comunică lui Samuel planul său arătând că Dumnezeu nu privește aparențele ci interiorul omului.

Pagina sublimă a evangheliei de astăzi, luată din Evanghelia după sfântul Ioan, are ca temă fundamentală aceeași idee de lumină în care întâlnim o dublă realitate: realitatea naturală și materială a lumii, care este viața omului, și lumina ca semn și simbol al unei realități superioare dar la fel de adevărată și de concretă: lumina credinței.

Cuvintele evangheliei descriu pe scurt o minune pe care Mântuitorul a săvârșit-o. În trecere fiind, ne spune evanghelistul, Isus a văzut un orb. Altădată în evanghelie cei neputincioși sunt cei care vin la Isus și îl roagă să fie ajutați. De data asta Isus se apropie singur de el și îi redă vederea. Doar în două versete este descris miracolul, făcând aluzie prin gestul ungerii cu tină la crearea omului și prin apa de la Siloe la noua creație mesianică și afirmând colaborarea necesară a omului prin cuvintele: merse, se spălă și se întoarse văzând.

Însă mai mult decât faptul în sine, atât de miraculos al vindecării orbului din naștere, accentul este pus de evanghelistul Ioan pe explicația și semnificația lui. Trecerea acestui om de la orbirea fizică la vederea lucrurilor, deci la lumină, se desfășoară paralel cu itinerariul său spiritual. Orbul vindecat îndeplinește un drum de credință. Pentru el, la început, Isus nu e decât un necunoscut. El știe numai că se numește Isus, în rest ignoră totul despre el. Dar, odată vindecat, în disputa cu fariseii el descoperă în mod progresiv că Isus este un profet, un trimis al lui Dumnezeu, Fiul Dumnezeu. La sfârșit urmează profesiunea de credință: “Eu cred Doamne”. De la Isus istoric (acel om care se cheamă Isus) el ajunge la credința în Domnul. Așadar, vindecarea orbului din naștere nu este numai istoria unui bolnav care este vindecat, dar și istoria unui necredincios care ajunge la lumina credinței. Acțiunea și cuvântul lui Isus l-au atras și l-au călăuzit la credință. Isus este lumina care luminează pe orb, dar tot el este cel care îi dă harul care îl atrage la Dumnezeu. Orbul nu-și dă seama de această acțiune-atragere misterioasă a harului, dar e proprie lui Isus această lumină care îl conduce până la capacitatea de a adera la Dumnezeu în credință. Dar și credința noastră se naște dintr-o iluminare interioară a harului lui Cristos. În urma ungerii cu sfânta crismă din ziua botezului nostru, noi l-am primit pe Duhul Sfânt cu lumina sa care ne-a deschis ochii credinței pentru a-l putea recunoaște tot mai mult pe Cristos în cuvintele și faptele sale. Drumul spiritual parcurs de orbul vindecat este drumul oricărui creștin botezat care trebuie să treacă de la simpla cunoaștere istorică a lui Cristos la încrederea și adeziunea deplină față de el.

Însă există și un progres în necredință. Mai întâi observăm dezacordul dintre iudei asupra identității lui Isus, apoi siguranța “noi știm că acest om este un păcătos”. În realitate ei nu înțeleg nimic despre Isus și este notată totala lor ignoranță: “Acesta nu știm de unde vine”. Neînțelegerea și neîncrederea față de Isus ajunge la ridicol când pun în dubiu însăși identitatea persoanei. Necredința fariseilor este adevărată orbire nu pentru că nu văd, ci pentru că nu vor să vadă. Fariseii zilelor noastre sunt cei care se închid în fața Cuvântului lui Dumnezeu și a lucrării evidente a harului care acționează în oameni. Păcatul lor este autosuficiența, încrederea oarbă în știința care-i face incapabili de a recunoaște puterea harului lui Cristos. Încrederea absolută pusă în semnele exterioare, naturale, este adevărată orbire pentru oamenii zilelor noastre. Îndepărtându-se de lumina care este Cristos orbecăiesc în întuneric și minciună.

Polemica pe care Ioan o duce, în toate fazele sale, de la contrast la absurd, are ca țintă pe Cristos, în acțiunea și persoana sa. În centrul acestei relatări stă problema identității lui Isus ca Mesia. Isus a fost, este și va rămâne semn de contradicție; lumina și cuvântul său sunt ca o spadă care judecă și desparte. Asemenea lui Cristos și creștinul trimis să ducă Evanghelia în lumea de azi, adică să fie lumină a lumii, va fi totdeauna sub semnul contradicției și al neînțelegerii, ba chiar va suferi prigoane. În ciuda acestor dificultăți creștinul nu trebuie să abandoneze datoria sa de a fi lumină, așa cum subliniază sfântul apostol Paul în Scrisoarea către Efeseni.

Conștient de marea responsabilitate pe care o implică credința primită, Paul îi îndeamnă pe creștinii din Efes să fie fideli propriei vocații, după principiul enunțat în primul verset din capitolul patru al scrisorii ce le este adresată. Îndemnul său se dezvoltă plecând de la o constatare: “Acum sunteți lumină în Domnul”, adică din faptul că o nouă realitate caracterizează pe creștini. Din această nouă ființă izvorăște exigența unei conduite corespunzătoare. Prin indicativul “sunteți” e fundamentat și justificat imperativul “comportați-vă”. Roadele conduitei creștine sunt descrise de triada bunătate, dreptate, adevăr. Acesta este imperativul fundamental pentru actualizarea unei personalități autentic creștine: odată iluminați trebuie să devenim iluminatori.

Același îndemn este valabil pentru noi, creștinii de azi, când ne amintim de ziua botezului nostru, adică de ziua când unși cu sfânta crismă am primit lumina credinței. De aceea este un moment fericit de a ne întreba: mai posedăm noi lumina primită? Și dacă o avem, folosește la ceva? Este necesar, dar nu este suficient să avem lumina, adică pe Cristos, ci trebuie să o împărtășim deschizând ochii fraților noștri asupra misterului lui Dumnezeu și al omului, asupra sensului vieții și al morții și al istoriei.

La 29 octombrie 1957, în Franța, este ghilotinat un tânăr de 27 de ani, vinovat de jaf și de dublă omucidere, a celui jefuit și a unui jandarm. Giacomo Fresch moștenise de la tatăl său ateu un spirit sarcastic și cinic. Fără nici o limită morală, pentru a face rost de bani, jefuia, fără să se gândească la posibilele consecințe. Se naște din aceasta o tragedie fără a voi. Judecătorii, voind să dea o lecție publică, respingând orice clemență, îl condamnă la moarte. Trec trei ani de carceră între un proces și altul, și așteptarea eliberării care nu-i este acordată. Giacomo e căsătorit și are o fiică. Aventura sa a fost un moment de nebunie. Delictele erau departe de intenția sa. A fost târât de evenimente, reacția celui jefuit, apoi urmărirea jandarmului și tentativa de a nu cădea în mâinile lui. Are ca vecin de carceră un prieten, care va deveni preot, și care, prietenește, încearcă să-l facă să înțeleagă frumusețea credinței și a speranței creștine. Singurătatea operează minunea în sufletul lui Giacomo care se convertește și ajunge la expresii de înaltă spiritualitate, care astăzi ne miră. Puțin înainte de a muri îi scrie prietenului său: “Încă vreo câteva ore de luptă înainte de a cunoaște ceea ce este iubirea. Aștept iubirea, aștept să fiu scăldat de torente de bucurie și să cânt veșnic gloria celui înviat. Dumnezeu este iubire. La revedere în Dumnezeu”.

Cristos ne-a vorbit despre o lumină, dar o lumină care nu trebuie ascunsă sub obroc, ci care trebuie să fie așezată în candelabru pentru a lumina pe cei care sunt în casă; o lumină care trebuie să ne servească nu numai nouă, dar și celorlalți locuitori ai pământului care încă nu cred. Prietenul lui Fresch a înțeles această datorie de a fi lumină și a pus-o în practică, fiind pentru noi un minunat exemplu. Ca și creștini, noi, nu putem și nu trebuie să ne mulțumim a fi simpli iluminați, dar trebuie să fim adevărați iluminatori. Ochii tuturor privesc lumina, dar ai noștri trebuie să o și dea.

Să fim așadar lumină acum, cât încă este zi, căci va veni noaptea și nu vom mai putea iradia. Iar atunci când Dumnezeu ne va întreba, asemeni evreului orb care s-a adresat unui creștin, într-o dramă a lui P. Claudel, “Voi care ați văzut, ce ați făcut cu lumina?”, noi să-i putem arăta roadele luminii credinței pe care am primit-o la botez.

Robert GAȘPAL

 

* * *

 

Duminica IV din Postul Mare (A)

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină

Domnul i-a spus lui Samuel: “Umple-ți cornul cu untdelemn și mergi; te trimit la Iese, betleemitul, căci dintre fiii lui mi-am ales un rege”… Și Iese i-a pus să treacă prin fața lui Samuel pe cei șapte fii ai săi, dar Samuel i-a spus lui Iese: “Nu i-a ales Domnul pe aceștia”… Iese a spus: “A mai rămas cel mai mic, dar paște oile”… A trimis și l-a adus… Domnul a spus: “Scoală-te și unge-l, pentru că acesta este”. Samuel a luat cornul cu untdelemn și l-a uns în mijlocul fraților săi. Și s-a coborât Duhul Domnului peste David începând din ziua aceea. (1Sam 16,1.6-7.10-13)

Conform interpretării tradiționale a poporului lui Dumnezeu, regele lui Israel a fost una dintre imaginile care au definit dinainte pe Isus Cristos și aceasta pentru că cel uns avea misiunea nu doar de a conduce politic poporul, ci să-i fie un adevărat părinte care să aibă grijă de prosperitatea, sănătatea, fericirea lui. David a fost regele care a împlinit acest program cel mai bine cu putință dintre toți regii. Dar pentru că, la rândul său, a dezamăgit Dumnezeu a trezit acea așteptare în poporul lui Dumnezeu care avea să se împlinească în Isus Cristos.

Trecând Isus, a văzut un om orb din naștere. Și a scuipat pe pământ și a făcut tină din scuipat și a uns cu tină ochii lui. Și i-a spus: “Du-te și te spală în scăldătoarea Siloam”. Acela a plecat și s-a spălat și s-a întors văzând…

Unii dintre farisei… i-au zis orbului: “Tu ce zici despre El, că ți-a deschis ochii?” Iar el a zis: “Este un profet”… A auzit Isus că l-au dat afară și, aflându-l, i-a zis: “Crezi tu în Fiul Omului?” El i-a răspuns: “Cine este acesta, Doamne, ca să cred în El?” Isus i-a zis: “L-ai văzut, și Cel care vorbește cu tine, acela este”. El i-a spus: “Cred, Doamne!” Și i s-a închinat.(In 9,1-41)

În episodul evanghelic citit în această a patra duminică a Postului Mare, Isus nu manifestă nici una din trăsăturile mesianice de factură politică. Și totuși grija și intervenția manifestate față de acel orb din naștere revelează grija față de fiecare făptură a lui Dumnezeu pe care Mesia trebui să o aibă.

Învățătura principală a aceste pericope se află în revelația din ce în ce mai clară a personalității profunde a lui Isus, Lumină a lumii. Ea provoacă o opoziție crescândă între “orbirea” iudeilor și credința orbului. Într-adevăr, fariseii îi reprezintă pe aceia care se află în beznă și se încăpăținează să rămână acolo, în ciudea evidenței. Orbul din naștere este figura viitorilor membri ai poporului lui Dumnezeu, care, cu toții, au nevoie să fie iluminați de Cristos. Modul în care se va realiza această iluminare nu este precizat. Sfinții Părinți au interpretat această vindecare în apele scăldătoarei de la Siloam drept simbol al apelor botezului care dau lumina supranaturală a credinței.

Această pagină de întrebări și de refuzuri este în același timp o pagină de judecată. Sentința nu este pronunțată, dar cititorul este obligat să ia o atitudine: pro sau contra Luminii?

 

* * *

 

Duminica a IV-a din Postul Mare

Autor: pr. Anton Iștoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Tema de bază a liturgiei din această duminică o constituie cuvintele lui Isus: “Eu sunt lumina lumii; cine mă urmează pe mine nu va umbla în întuneric…” (In 8,12). Însă această temă este ilustrată în Evanghelia de astăzi de episodul lui Isus care “deschide ochii” unii om orb din naștere și de relatarea diferitelor reacții care se desfășoară în jurul acestui eveniment.

Lecționarul ne oferă și astăzi posibilitatea unei forme scurte a Evangheliei, dar ar fi mult mai bine să se citească întreg textul din Ioan – presupunând că-l “vom interpreta” cu o anumită vivacitate – căutând să nu prelungim timpul de celebrare în celelalte momente: cântări, omilie, îndemnuri…

Nu ar fi de loc rău ca în această duminică să se scoată în relief chiar și material tema luminii:

a) în primul rând printr-o bună luminare a navei sau a intrării în biserică încă de la începutul Sfintei Liturghii;

b) luminând puternic pupitrul la începutul liturgiei cuvântului;

c) luminând altarul la începutul liturgiei euharistice (și aprinzând lumânările sau punându-le pe altar în acel moment).

Uneori încerc să-mi imaginez cam cum ar putea fi lumea celui care nu a văzut niciodată lumina soarelui, culorile florilor, fața persoanelor dragi…

Nouă ni se pare foarte natural și normal faptul că “putem vedea”: nu ne dăm seama, nu realizăm ce mare lucru este lumina, ce minunăție sunt ochii noștri. Și greu și foarte rar poate reflectăm asupra faptului că pentru a “putea vedea”, sunt necesare două lucruri: lumina și ochii (care să fie sănătoși și buni… și desigur deschiși!).

Pe întuneric nu știm cum să ne orientăm, cum să ne mișcăm… Când este ceață puternică nu vedem strada, nu reușim să înțelegem unde ne aflăm, și nici nu întrezărim prea bine unde vom ajunge…

Și în viață se întâmplă adesea ca și pe timp de ceață. Simțim că existăm, dar fără să știm bine de ce; trebuie să trăim dar fără să știm bine cum; trebuie să murim – nu știm când – fără să știm bine “ce va fi după aceea“…

În fața întrebărilor cele mai fundamentale și mai decisive ale vieții, în fața misterului morții, toți suntem “orbi din naștere”, plini de incertitudini și dubii.

Sunt dintre aceia care nu se gândesc niciodată la aceste lucruri: asta ar însemna ca și cum a-i ține voluntar ochii închiși. Dar este periculos să călătorești cu ochii închiși…

Sunt dintre aceia care “cred numai în ceea ce se vede”. Dar oamenii de știință de astăzi ne atrag atenția că… nu trebuie să dăm crezare prea mult ochilor noștri proprii, pentru că cu ochii noștri noi nu vedem tocmai lucrurile “cum sunt”: vedem numai anumite aspecte, proporționate cu posibilitățile de percepție ale aparatului nostru vizual…

Cristos este lumină pentru cel care vrea “să vadă” mai în profunzime în realitatea lucrurilor și în misterul vieții. Dar lumina sa poate fi văzută numai “deschizând ochii” prin credință.

Acela care pretinde că știe deja totul, cel care se gândește că poate înțelege orice lucru singur și refuză lumina credinței, riscă să devină “orb” în fața lucrurilor cele mai importante ale vieții (ca acei farizei despre care vorbește Evanghelia de astăzi). În timp ce Evanghelia lui Cristos – pentru cei care o primesc cu umilință și fără prezumpție – îmbracă cu lumină drumul vieții: ne face să vedem mai departe decât ceea ce văd ochii noștri, decât ceea ce înțelege inteligența noastră, decât ceea ce pot descoperi instrumentele noastre. Și aceasta chiar dacă refuzul credinței din partea multora (acel refuz practic care, în societatea noastră, de cele mai multe ori se manifestă pur și simplu ca dezinteres și indiferență) devine la rândul său o ispită pentru credincios: oare nu mă înșel? oare nu sunt eu cel care-mi fac iluzii?

Credința nu schimbă realitatea lumii din jurul nostru: schimbă ochii noștri în vederea și perceperea acestei realități. Și aceasta nu în perspectiva obscură a morții, a non-sensului, a absurdului; dar în orizontul luminos al lui Dumnezeu-Iubire și al învierii.

Luminați de Cristos și de evanghelia sa (în vechime botezul era numit “iluminare”), devenim noi înșine “lumină în Domnul”, și suntem chemați să ne comportăm totdeauna ca “fii ai luminii” în bunătate, dreptate și adevăr (cf lectura a doua).

 

* * *

 

“Veniți și luați lumină!”

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Lumina a apărut în cosmos destul de ușor din partea lui Dumnezeu: “Și a zis Dumnezeu: “Să fie lumină!” Și s-a făcut lumină” (Gen 1,3).

Nu tot atât de ușor se face lumină în sufletul omului. Chiar dacă “Omul este un țigan pierdut într-un univers rece care îi este total indiferent” (Monod, premiat cu Nobel pentru medicină), Dumnezeu nu-i rămâne indiferent, oricât de țigan, oricât de întunecat ar fi.

Liturgia cuvântului ne arată străduința divină pentru luminarea omului.

Vindecarea orbului din naștere ne relevează efortul lui Isus de a pătrunde în noi cu lumina sa: “Cât timp sunt în lume, sunt lumina lumii”. Se arată ca atare: stăpân peste legile naturii, deschide ochii la ceea ce noi închidem ochii, cu tină; stăpân al sâmbetei: nu se dă în lături de a-și manifesta iubirea atotputernică făcând bine în orice timp; stăpân al cuvântului, este recunoscut ca profet, stăpân al sfințeniei desăvârșite: împlinind voința divină în toate, se face ascultat de Dumnezeu. Dar că Isus este Fiul Omului, Mesia, Fiul lui Dumnezeu, numai el ne-a descoperit-o și Tatăl, așa cum l-a asigurat pe Petru, că nu carnea și sângele îi pot revela misterul său, ci numai Tatăl (cf. Mt 16,17).

Minunea este un semn care pune în evidență adevărul cuvântului divin, iar cuvântul explică și face inteligibil sensul semnului, adică se completează reciproc. Cuvântul și minunea pun în evidență persoana lui Cristos și ne pun în relație de intimitate cu el.

Primirea vederii este semnul credinței. Dumnezeu Tatăl are inițiativa prin Cristos – “Începătorul și desăvârșitorul credinței” (Evr 12,2) – și omul răspunde: “Eu cred, Doamne. Și s-a îngenuncheat înaintea lui”. “Și noi suntem orbi?” “Dacă ați fi orbi, n-ați avea păcat; dar pentru că voi spuneți: “Noi vedem”, păcatul vostru rămâne”.

Prin aceste cuvinte Isus se arată ca “cheie” pentru înțelegerea păcatului. El a venit ca să aducă lumină pentru păcătoși, dar cei care nu vor să se recunoască păcătoși, refuză lumina, se scufundă și mai mult în întunericul păcatului lor.

Primul act al iubirii divine față de noi, prin care lumina ne pătrunde în suflet, este botezul. La botez suntem unși cu uleiul crismei, așa cum Samuel l-a uns pe David, ca să devenim un popor împărătesc, preoție regală (cf. 1Pt 2,9); apa ne deschide ochii credinței – “Are și credința ochii săi”, spune sfântul Augustin – și în suflet pătrunde lumina, harul. În primele veacuri ale Bisericii el se numea iluminare. Lumina botezului trebuie să crească odată cu vârsta, fiindcă întunericul păcatului caută să se furișeze în suflet printr-o acțiune de forță a Duhului cel rău, care umblă răgând ca un leu și caută mereu să-l înghită pe om (1Pt 5,8).

În a doua lectură (Ef 5,8-14), sfântul apostol Paul ne arată ce trebuie să facem atunci când umbra iadului ne-a atins: păcatul trebuie declarat ca atare la vama umană. Apostolul pune antiteza dintre creștin și păgân în lumină și întuneric. Dar nu ca și cum în păgâni ar sta tot întunericul și în creștini toată lumina, în ei numai rău și în noi numai bine; nu, ci pentru faptul că păgânii au zeificat răul: toate viciile își aveau zeitățile lor în panteon. Acest aspect trebuie condamnat în păgânism.

La “vama eticii creștine” totul trebuie declarat ca atare: virtutea ca virtute și viciul ca viciu. Asta vrea să spună că în ambientul luminii păcatul este pus în evidență ca întuneric și în ambientul întunericului virtutea trebuie pusă în evidență ca lumină. În ambientul întunericului păcatul nu se vede, pe când în ambientul luminii, păcatul apare în toată grozăvia sa. Orbul din naștere, ieșit din întunericul fizic, iese și din întunericul spiritual, teologic, recunoscând în Isus “Lumina lumii”, fiindcă “pe păcătoși Dumnezeu nu-i ascultă”.

Creștinul se molipsește de întuneric, de păgânism, atunci când își minimalizează păcatele, când le caută scuze, când le trece ușor cu vederea, când, pentru a sta bine cu “cei mari ai lumii”, închide ochii față de adevăr și dreptate… căutând să salveze aparențele, când trece vama umană – pe la scaunul de spovadă – în mod fraudulos.

Prima lectură (1Sam 16,6-7.10-13), deși ne vine din adâncul istoriei, din Vechiul Testament, are forță actuală mai mult decât atunci, ea ne învață cum trebuie să privim lumea: cu ochii lui Dumnezeu.

Alegerea lui David ca rege, cel mai mic dintre fiii lui Iesse din Betleem, pune în evidență înțelepciunea și atotputernicia lui Dumnezeu ca o “cheie” spre a pătrunde în taina inimilor omenești. Alegerea este un dar gratuit din partea lui Dumnezeu. Aceasta o putem vedea și în alte ocazii. Ghedeon, de exemplu, când se simte chemat, rostește aceste cuvinte: “Domnul meu, cum îl voi salva pe Israel? Iată, familia mea este cea mai săracă a lui Manase și eu sunt cel mai mic din casa tatălui meu” (Ios 6,15). Saul s-a exprimat și el în felul următor: “Nu sunt eu oare un beniamit, din cel mai mic trib al lui Israel? Și familia mea nu este oare cea mai mică dintre toate familiile tribului lui Beniamin?” (1Sam 9, 21). Observând comunitatea creștină din Corint, sfântul Paul făcea următoarea reflexie: “Luați aminte la chemarea voastră, fraților: nu sunt mulți între voi înțelepți după trup, nu sunt mulți puternici, nu sunt mulți nobili. Dar Dumnezeu a ales ceea ce e nebunie în lume ca să dea de rușine pe cei înțelepți, Dumnezeu a ales ceea ce în lume e slab, ca să dea de rușine pe cei puternici, Dumnezeu a ales ceea ce în lume este necunoscut și disprețuit, ca să ducă la nimic pe cele ce sunt” (1Cor 1,26-28). Păcatul îl face pe om “mic”… dar, când omul își recunoaște păcatul, micimea atrage privirea lui Dumnezeu.

Dacă vrem să ne îmbogățim cu adevăratele valori, trebuie să privim la inima lui Isus, să luăm din ea lumină și în lumina lui vom vedea lumina (cf. Ps 36,10). Acesta este răspunsul la îndemnul sfântului apostol Paul: “Treziți-vă din somn și vă va lumina Cristos!”. Treziți din somnul păcatului, Cristos ne spune ca și orbului din naștere: “Mergi și te spală!”. Numai atunci vom vedea, în lumina lui Cristos, bârna din ochiul nostru și vom avea capacitatea de a scoate “paiul” din ochiul aproapelui (cf. Lc 6,42), constatând că “nu a păcătuit nici el și nici părinții lui”. Lumina, care ne ajută să vedem ceea ce este în inima omului, este “Credința care lucrează prin caritate” (Gal 5,6).

Un episcop german povestește că a vizitat un spital de campanie, în timpul războiului, de pe frontul din Flandra, unde toți răniții erau cu ochii scoși… Era înfiorător să treci din salon în salon și să întâlnești numai oameni care căutau să vadă cu ceea ce nu mai aveau, căutau drumul cu bățul sau sprijinindu-se de pereți… Mai emoționantă a fost rugăciunea făcută de un militar în numele tuturor, iat-o: “Doamne, dacă ai voit ca lumina ochilor mei să se stingă, lasă-mi măcar lumina minții! Și dacă vei permite să mi se ia și lumina minții, lasă-mi măcar lumina credinței! Amin.”

Să-i mulțumim Domnului pentru lumina ochilor, pentru lumina minții, dar mai ales pentru lumina credinței care ne ajută să vedem, nu numai în adâncul inimilor omenești, dar mai ales, în inima lui Dumnezeu, și, asemenea orbului vindecat, să ne închinăm lui, acum, la sfânta Liturghie, în plin “Mister al credinței”.

 

* * *

 

În contact cu lumina

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

O lumină “suspectă”

Este posibil să ieșim din noapte. Întunericul poate fi învins. Orizontul întunecat al omului este incendiat de o imensă strălucire. Cineva a început să strige: “Eu sunt lumina lumii”. O afirmație definitivă, care nu se mulțumește să fie o declarație solemnă, dar este susținută de un fapt de necombătut, controlabil: unui om care era orb din naștere i s-au deschis ochii, și acum ne vede și flutură înaintea tuturor “faptul” nemaiauzit: a fost vindecat miraculos de acea lumină. Cineva s-ar aștepta să se deschidă ferestrele, să se deschidă larg ușile, o participare generală pe stradă cu oamenii care, fără să spună un cuvânt, se cufundă în acea baie de lumină, se spală ochii rămași prea mult sigilați, se prezintă uluiți de acea realitate uimitoare.

Dimpotrivă se limitează să privească printre crăpături cu bănuială. Ochi neliniștiți și miopi spionează printre găuri cu neîncredere. Se fluieră cuvinte neclare. Și cei care ies în față o fac cu circumspecție, preocupați de a nu se expune prea mult, înarmați cu propriile feștile de candelă, încăpăținați să examineze acea incredibilă propunere de lumină cu mucurile lor fumegătoare.

Scena descrisă de Ioan este penibilă și ridicolă în același timp. Dubii artificiale, discuții fără sfârșit, interogatorii insistente, contestații, întrebări perfide, cercetări, rezerve, încăpăținare, controale insistente, excomunicări. Atâtea manevre diversive pentru a nu ceda în fața luminii, pentru a se sustrage din fața evidenței. Totdeauna a fost așa. În loc să caute lumina, se îndârjește să adune argumente pentru a sprijini, în orice caz, propriile siguranțe care se clatină, pentru a consolida cu orice preț (inclusiv acela al grotescului) propriul punct de vedere.

Este greu de permis ca să fie puse în discuție ideile, prejudecățile. Vai dacă cineva îndrăznește să se atingă de obiceiurile noastre religioase, de imaginile noastre despre Dumnezeu, de moralismele noastre meschine, de a întrerupe formulele noastre devote sau înțelepte. Se acceptă numai ceea ce nu ne obligă să revedem o oarecare mentalitate, anumite scheme. De multe ori chiar legile și regulamentele pot deveni un zid în spatele căruia se ține la adăpost de lumina “neașteptată”. Cea mai gravă formă de orbire este cea care ne face să vedem exclusiv ceea ce noi dorim să vedem.

Un fapt mic împotriva unui munte de vorbărie

“Un lucru știu: înainte eram orb și acum văd.” Ei dețin înțelepciunea, puterea, limbajul, manevrează cu dibăcie argumentele docte. El sărmanul, nu are cărțile de partea sa (și cum le-ar fi putut citi dacă era orb?). Însă posedă un fapt, poate să se sprijine pe o experiență directă. A întâlnit pe cineva care, cu un procedeu puțin bizar dar evident eficace, i-a deschis ochii. Dacă nu știu cum să încadreze în doctrina lor, dacă nu reușesc să-l facă să fie de acord cu teoriile lor, dacă aceasta nu reintră în ortodoxie, cu atât mai rău pentru ei, sunt fapte care nu ne privesc.

El rămâne solid atașat de acel fapt. Nimeni nu va reuși să-l mute din acel teren concret. Nu vor putea de loc să-l oblige să renunțe la vindecare, și să trimită la cel ce i-a dăruit darul dintr-o proveniență suspectă. El se simte foarte bine cu sănătatea redobândită, chiar dacă lor le-ar fi mai comod ca el să reia condiția sa precedentă de orb. Pot să spună ceea ce vor, dar el se atașează de miracolul care este obiect de scandal. Nu este dispus pentru nimic pe lume să închidă ochii numai pentru ca ei să nu fie deranjați în propriile siguranțe și să nu vadă amenințat privilegiul lor propriu.

Dacă se mulțumesc cu mucurile lor care mai fumegă, este treaba lor. Însă nu pot să pretindă ca el să renunțe chiar acum când este gata să se familiarizeze, după o nesfârșită așteptare în noapte, cu lumina soarelui. Un fapt mic opus unui munte de discuții, subtilități, argumente, vorbării nesfârșite. O știință modestă, rodul experienței personale la care nu renunță, care nu-și pleacă fruntea la amenințările păzitorilor încruntați ai ortodoxiei. Înșelătorii, intimidări, capcane, derâderi, șantaje, dispreț, presiuni. El, totuși, rămâne cu încăpăținare agățat de unicul lucru pe care îl știe.

Așa ar trebui să fie mărturia celui care crede: bazată pe o întâlnire, pe o experiență, pe un contact direct. Voi continuați să vorbiți, să dați sentințe, să dezbateți. Spuneți ce vreți. Dar eu văd. După acea întâlnire viața mea s-a schimbat. Eu nu mai sunt ca mai înainte. Am ieșit transformat. Zăboviți să reglați conturile voastre. Puneți-vă de acord, dacă este posibil. Consultați registrele voastre. Consumați-vă ochii pe cărțile îngălbenite care vă sunt atât de familiare. Gargarizați formulele voastre liniștitoare. Distingeți, precizați, sfidați, obiectați, puneți în gardă, excludeți, controlați, examinați soarele cu claritatea mucurilor voastre fumegânde. Eu mă mulțumesc să trăiesc grație acelei lumini. Nu am nevoie să stau cu voi pentru că îmi dați senzația că sunteți în regulă. Ascult de chemarea Unuia care mi-a zis: “Du-te…” Și adevărul nu vreau să-l descopăr din cărțile voastre. Prefer să-l învăț de pe un chip.

Descoperirea decisivă

“Tu l-ai văzut: cel ce vorbește cu tine este chiar El.” Este Isus al intelectualilor. Isus al specialiștilor în drept. Isus al revoluționarilor. Isus al bogaților. Isus al puterii. Isus al grupului. Isus al ultimei ideologii. Isus al celor mai fideli. Isus de dreapta și de stânga. Este Isus “al meu”.

Și acestea sunt întuneric. Vine momentul în care trebuie să avem curajul de a străpunge acel zid gros. Și să ne lăsăm atinși, să ne întâlnim față în față cu El. – Tu crezi în Fiul omului? – Cine este, Doamne, pentru ca să cred în el? – Tu îl vezi: este cel care vorbește cu tine. Când cărțile îți provoacă o evidentă plictiseală, predicile prea multe îți produc un fenomen de saturație, te simți strâmtorat într-o anumită mentalitate, și cei din clan pretind să-ți administreze chiar și respirația, este momentul întâlnirii decisive, care te transformă. Când cuvintele obișnuite nu te mai satisfac, ba chiar îți dau un anumit dezgust, când nimeni nu-ți mai spune nimic, este momentul de a fi atent la acest cuvânt: – Sunt eu cel care îți vorbesc.

Numai atunci înțelegi ce înseamnă a crede cu adevărat. Când îți lipsește orice sprijin, acela este momentul de a te așterne la drum. Când toți te compătimesc sau te bănuiesc pentru că ai primit în dar vederea, și vezi ceea ce ei nu reușesc sau nu vor să vadă, acela este momentul de a sta la distanță de discursurile inutile, de riturile care se repetă, și de a fixa ochii “vindecați miraculos” spre unica direcție. Când te recunoști “orb din naștere”, acela este momentul de a te lăsa găsit de Unul care îți dăruiește posibilitatea de a te naște sau de a veni la lumină.

Când ai impresia că din gura ta au fost luate toate cuvintele, încerci de-a dreptul senzația de a nu mai înțelege nimic, și maeștrii, cu pretenția de a te îndoctrina, au reușit să facă astfel încât tu nu mai înțelegi nimic, atunci nu-ți mai rămâne decât să spui: – Cred, Doamne! Vindecarea, ca pentru cel orb, vine prin intermediul noroiului. “A uns cu noroi ochii orbului și i-a spus: – Mergi și te spală în piscina din Siloe. El a mers, s-a spălat și s-a întors văzând.

Trebuie să te speli, să îndepărtezi crustele obiceiurilor, să te curățești de tot ceea ce alții ți-au pus în spinare cu pretenția de a te modela după chipul și asemănarea și capriciul lor (este un noroi folosit de Domnul care este o creație nouă, originală. Dar este și un alt noroi, abuziv, cu care anumite mâini neîndemânatice și neavizate te ung până să te facă o marionetă stângace, de nerecunoscut). După această spălare necesară, și de multe ori sfâșietoare, cel care “se întoarce” văzând, refuză cu hotărâre toate celelalte comprese tradiționale, și se sustrage din atenția medicilor “autorizați” care ar vrea să-l vindece de… vindecare!

O vedere răsturnată

Cel care crede este cineva care reușește să vadă în chip “diferit”, adică din punctul de vedere al lui Dumnezeu, conform povestirii din prima lectură care relatează alegerea surprinzătoare făcută de Samuel în casa lui David. Și atunci cineva nu se lasă impresionat de “staturile” impunătoare, favorizate și de postamente și piedestale și de ecranele televiziunii, nu se lasă impresionat de aparențe chiar dacă sunt frapante și… zgomotoase.

Dumnezeu, care “privește în inimă”, înlătură inexorabil mărețiile umane, personajele pretențioase, îngâmfate, pe cei ambițioși, pe cei cu autoritate, și alege pe ultimul, pe cel mai mic, pe cel care nu este prezentabil. Nu este suficient a vedea chipul. Trebuie să învățăm să privim. Pentru că este mereu riscul de a vedea greșit, ca orbii care nu se pot vindeca, să neglijăm sau să disprețuim ceea ce este important în perspectiva lui Dumnezeu, și de a promova ceea ce este inconsistent în ochii săi. În mod paradoxal unica perspectivă justă, din punct de vedere evanghelic, este cea “răsturnată” față de criteriile de măsurare umane.

Roade “luminoase”

“Trezește-te, tu care dormi, scoală-te din morți, și Cristos te va lumina…” Cei botezați ies din întunericul păcatului și se lasă cuprinși de lumina pascală. Cei credincioși, uniți cu lumina lui Cristos (“acum sunteți lumină în Domnul”), devin luminoși. Sfântul Paul, în a doua lectură, ne avertizează că trebuie să acționăm “în chip luminos”. Pot fi acțiuni bune, cuvinte bune, și chiar rugăciuni care să devină opace, întunecoase, apăsătoare. Este necesar să facem luminoase cuvintele și acțiunile și întreaga persoană, începând cu a ne lăsa inima cuprinsă de lumină.

Avem chiar impresia că unii creștini iubesc, dar cu o inimă întunecată, rece. Totuși puțină lumină ar avea puterea de a schimba totul. Un cuvânt inteligent, o tăcere și mai inteligentă, un gest discret, un surâs plin de bunătate, o privire senină: și întunericul este alungat, viața dobândește claritate, ne simțim puțin mai fericiți, chiar mai puțin răi. Suntem chemați să devenim producători de lumină (“rodul luminii constă în orice bunătate, dreptate și adevăr”). Este vorba de a transforma tot ceea ce știm, facem, suntem, în lumină.

Trebuie să demascăm răul care se cuibărește în noapte. Trebuie să îndrăznim “să vedem clar”. Este necesar, mai ales, să nu ne temem de a ne apropia de Cristos astfel încât să reușim în final, prin acest contact, să ne trezim din somn și să devenim purtătorii unui chip luminos.

 

* * *

 

Vă rog, puteți să vă păstrați furculița!

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro

Ne aflăm la mijlocul perioadei Postului Mare, în drum spre punctul central al anului liturgic, Triduumul Pascal, în care vom celebra patima, moartea și învierea Domnului Nostru Isus Cristos. Poate ne-am făcut deja o impresie greșită despre acest timp, care ar presupune pentru unii doar culori închise cu nuanțe de violet, post aspru, abstinențe diverse și mai dese, chipuri posomorâte, îndepărtare de tot ceea ce constituia pentru noi până acum patru săptămâni viața și cheful de viață.

Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar trebuie astăzi să vă spun că Postul Mare și spiritul său specific nu au de-a face deloc cu astenia de primăvară, dacă vi s-a părut că despre simptomele ei am început să vă vorbesc, după cum o fac și mass-media în această perioadă. Că acest timp nu are de-a face chiar deloc cu negarea vieții și interdicțiile fără sens, o spune însuși numele acestei duminici: Laetare! – Bucură-te!

Această duminică reprezintă așadar o scânteie de lumină care străpunge ritmul vieții noastre, ispitit poate deja de rutină și monotonie, mai ales în acest timp de pregătire pentru Paști. Postul capătă așadar sens doar în lumina sărbătorilor pascale, Avem voie așadar să ne bucurăm, ba chiar trebuie să ne bucurăm, căci ne îndreptăm împreună spre un țel comun, spre Paști, singurul eveniment care poate lumina și orienta corect toate eforturile noastre ce îl preced sau îl urmează, așadar și cele actuale.

Trebuie însă să nu uităm că bucuria nu se lasă prescrisă asemenea unei rețete medicale. Bucuria crește, atunci când deschidem într-adevăr ochii și percepem/acceptăm ce bogăție ne este oferită de către Dumnezeu și astăzi. Așadar să ne bucurăm! Acest îndemn poate constitui punctul de plecare în interpretarea vindecării orbului din naștere din Evanghelia de astăzi ca pe o bucurie ce o precede și o pregătește pe cea pascală.

Ce se întâmplă de fapt în fragmentul evanghelic proclamat? Nu e, cu siguranță, un fapt comun, oarecare, nici măcar o minune ca toate celelalte ale lui Isus. Este o relatare atipică pentru Ioan, foarte amănunțită care ne pune pe gânduri tocmai datorită insistenței evanghelistului asupra unor detalii. De fapt, adesea “Der liebe Gott steckt im Detail” (Dumnezeu se ascunde în detaliu), afirma Aby Warburg în 1925, la deschiderea seminarului său despre arta italiană pre-renascentistă.

Interesant este că orbul din evanghelie nu face de fapt nimic, nu strigă după ajutor, așa cum se întâmplă în alte cazuri similare, nu-și mărturisește mai întâi credința, ci este pur și simplu acolo. Iar Cristos îi unge ochii cu tină, fără să îl întrebe, din proprie inițiativă. De aceea este important să urmărim pașii pe care îi face orbul, după vindecarea sa.

Primul pas: face ceea ce i-a spus Isus. “El s-a dus, s-a spălat și, când s-a întors, vedea”. Nu înțelege încă ce se întâmplă, dar o face. Și a funcționat: și-a recăpătat vederea. Nimeni nu poate înțelege minunea, dar e un lucru evident faptul că acum vede.

Al doilea pas: orbul vindecat dă mărturie că Isus e cel care a făcut minunea. El nu știa încă cine este de fapt acest Isus, dar dă mărturie despre el. Deja un prim pas important, pe care mulți nu îl fac. Dar iată că orbul vindecat îl mărturisește pe Cristos.

Al treilea pas: este dus în fața fariseilor, care nu vor să înțeleagă, ba chiar pretind de două ori explicații cu privire la cele întâmplate. Aici intervine mărturia clară a orbului din naștere: “El este un profet”. Așadar trasează o legătură în mintea și inima sa între Cristos și Dumnezeu, ceea ce e un pas important, căci un profet este cel trimis de Dumnezeu și face bine în numele său.

Ultimul pas este extrem de important, deși dificil de trecut. Orbul este în postura de a fi aruncat afară de farizei. Și de abia acum, după ce e dat afară, ajun el printr-o nouă poziționare față de Cristos la sensul adevărat al lui “a vedea”. De abia după ce spune “Da, Doamne, cred că tu ești Fiul lui Dumnezeu”, de abia atunci începe să vadă cu adevărat.

Citeam deunăzi o scurtă relatare, cu un profund caracter parenetic. O femeie foarte credincioasă, aflată în ceasul morții, a dorit să-și mai exprime o ultimă dorință preotului, ce venise să îi dea ultimele sacramente. “Părinte, când mă veți îngropa, vreau să îmi puneți într-o mână biblia mea veche și în cealaltă o furculiță”. Preotul, luat total prin surprindere, întreabă: “Biblia înțeleg, dar o furculiță? De ce?!”

“M-am tot gândit la mesele și banchetele la care am participat de-a lungul anilor, îi explică ea. Nici nu le mai știu numărul. Dar un singur lucru mi-a rămas întipărit în minte. În timpul întâlnirilor acelea extraordinare, când masa era pe sfârșite, un servitor sau poate chiar gazda venea să strângă vasele murdare. Îmi răsună și acum în minte cuvintele pe care ni le spuneau, șoptind ușor peste umăr: Puteți să vă păstrați furculița“. Știți ce însemna asta? Că urma desertul! Și nu mă refer la jeleuri, budincă sau înghețată. Mă refer la adevăratul desert, cum ar fi tortul de ciocolată sau plăcinta cu vișine. Când mi se spunea că îmi puteam păstra furculița, știam că avea să vină partea cea mai bună a mesei. Și despre asta vreau să vorbească oamenii la înmormântarea mea. Vreau să-și amintească doar vremurile bune pe care le-am împărtășit. Asta ar fi un lucru bun. Iar când se vor perinda pe lângă sicriul meu și mă vor privi îmbrăcată în rochia mea albastră, vreau ca ei să se uite nedumeriți unii la alții și să se întrebe mirați: dar de ce o furculiță? Asta vreau să le spuneți, că mi-am păstrat furculița pentru că urmează felul cel mai bun.

La sfârșitul Postului Mare se află Paștele, cea mai importantă sărbătoare creștină, ceea ce ne face pe noi creștini și fundamentează credința noastră. Reprezintă “felul cel mai bun”. În zadar sunt toate, dacă nu acordăm importanța cuvenită Paștelui. Și în cazul hranei Cuvântului de la această sfântă Liturghie urmează acum exact felul cel mai bun, în sensul că e partea care are cea mai mare incidență, în mod concret, asupra vieții noastre, căci textul Evangheliei ne îndeamnă și pe noi să facem pașii corespunzători spre a vedea cu adevărat. Întrebarea este: unde ne aflăm? Am făcut deja vreun pas? Cum putem aplica în viața noastră “tehnica celor patru pași”?

Poate unii sunt în pragul primului pas. Multe persoane sunt oarbe, căci consideră că pot realiza multe, doar prin propriile eforturi și strădanii și, pe deasupra, nu permit nimănui să le spună nici măcar un cuvânt. Sunt atât de plini de ei încât nu mai au loc pentru nimeni. Nu își dau însă seama că de fapt sunt oameni atât de săraci, încât se aseamănă orbului care stă cumva singur, izolat într-un colț.

Ar trebui să ne întrebăm acum retoric: noi permitem cuiva să ne spună ceva sau să ne facă vreo observație? Au voie măcar prietenii noștri cei mai buni să ne tragă din când în când deoparte pentru a ne face atenți la unele greșeli făcute? Suntem pregătiți să-i ascultăm și fără a face comentarii inutile să le urmăm sfatul, exact cum a procedat orbul față de Cristos? Aceasta pretinde de fapt o încredere foarte mare în relațiile noastre cu cei din jur. Așadar să ne întrebăm: oferim atâta încredere cât pretindem? Cine sunt de fapt prietenii noștri? Preferăm prieteni care nu au nimic de spus și doar ne laudă?!

Am văzut în cel de-al doilea pas cum orbul face trimitere la cel care se numește Isus Cristos. Mulți oameni și astăzi nu au făcut încă acest pas decisiv, care presupune la a-și raporta viața la Dumnezeu și poruncile sale. Unii se mulțumesc să vadă în Cristos un om drăguț, care a avut câteva afirmații “cool” care au fost consemnate și care a sfârșit ucis pe cruce, întrucât era atât de iubitor de pace și poate puțin naiv.

Este și credința noastră la acest nivel superficial? Are de-a face viața noastră cu Cristos? Cum dăm noi mărturie despre el? Nu cumva îl respectăm atâta timp cât nu ne deranjează, cât nu devine incomod pentru stilul nostru de a trăi? Trimit gândurile, cuvintele și faptele noastre la Cristos? Sau preferăm să nu deschidem ochii decât o singura dată pe an, la Paști, și atunci scurt, ca nu cumva să fim nevoiți să acceptăm că suntem încă orbi?

Orbul înțelege când face al treilea pas că Dumnezeu se află în spatele lucrurilor. Înțelege că un simplu om ar fi mult prea slab pentru a înfăptui singur așa ceva. Acest act de credință cade multora din contemporanii noștri foarte greu. Jesus Christ, Superstar – ok! Dar Fiul lui Dumnezeu… asta e prea mult.

Îmi amintesc, în acest sens, de recitalul cu care se deschide musical-ul rock Jesus Christ, Superstar. “Mintea mi-e mai clară acum. În sfârșit pot să văd mult prea clar unde vom ajunge cu toții în curând. Dacă dezgolești omul de mit, vei vedea unde vom ajunge curând. Isuse, ai început să crezi lucrurile pe care le spun despre tine. Tu crezi toată vorbăria asta despre Dumnezeu și despre tot binele pe care l-ai făcut. Ai început să însemni mult mai mult decât lucrurile pe care le spui. Ascultă-mă, Isuse, nu-mi place ce văd. Tot ce-ți cer este să mă asculți. Și amintește-ți că am fost mereu mâna ta dreaptă! I-ai stârnit pe toți, ei cred că l-au găsit pe noul Mesia și te vor răni când își vor da seama că s-au înșelat. Îmi amintesc când a început totul, nu era vorba de nici un Dumnezeu. Atunci erai un simplu om. Și crede-mă că admirația mea pentru tine nu a murit. Dar fiecare cuvânt pe care tu îl spui astăzi este răstălmăcit într-un fel sau altul și te vor răni când își vor da seama că i-ai mințit. (…) Ascultă-mă Isuse, îți pasă de poporul tău? Nu înțelegi că trebuie să rămânem la locurile noastre? Ai uitat că suntem reduși la tăcere?”

Autorul, Andrew Lloyd Webber, pune pe buzele lui Iuda de fapt tot zbuciumul omului modern și efortul său de a-l reduce pe Isus Cristos la stadiul de om, un om deosebit, un Superstar, dar atât. Toate ironiile din acest musical la adresa modernității dezvăluie de fapt efortul nostru de a-l dezgoli pe Cristos de divinitatea sa și arată unde se ajunge: Iuda ajunge să creadă că-i vrea binele lui Isus care, naiv fiind, începe să creadă în ovațiile mulțimii și de aceea îl vinde, considerând că îi face un bine, ajută la păstrarea ordinii evidente preexistente, după el; Petru își închipuie că trebuie să încropească o răscoală în toată regula; Maria Magdalena își face probleme că se află în fața primei persoane pe care nu știe cum s-o iubească; templul înfățișat ca un casino modern nu mai are loc și pentru Dumnezeu; toți bolnavii, leproșii, șchiopii orbii îl văd ca pe un talisman miraculos care trebuie atins pentru a produce minunea etc.

Aici se ajunge. De fapt… aici s-a ajuns! Nu cumva este acesta exact ambientul/nivelul de credință al omului modern? De aceea pasul al treilea este foarte important și definitoriu: a crede că în spatele lucrurilor, întâmplărilor, minunilor se află doar Dumnezeu. A crede în providență nu este totuna cu a crede în coincidențe!

Al patrulea pas este însă și mai greu. Orbul dat afară continuă să-l mărturisească pe Cristos, ba chiar ajunge să-l recunoască ca Dumnezeu. Cine dintre noi a făcut oare acest pas?! Cine mai vorbește azi de jertfe, renunțări, post, abstinență? Cine mai vorbește despre predica de duminică?! Cine își mai aduce aminte peste zi/săptămână de promisiunile făcute lui Dumnezeu în momentele dificile, de cumpănă? Cine are astăzi curajul să atragă atenția unui prieten, unei prietene, rude asupra importanței credinței și a trăirii ei în viața noastră?

Dar cred că nu trebuie să devină prioritate a căuta defectele celuilalt, pentru a-i atrage atenția. Am putea începe cu noi. De vreme ce suntem orbi, nu îi vedem nici pe ceilalți, nici pe noi.

Iată ce ne învață o poveste scrisă de un african: “Când mă nasc sunt Negru, când cresc sunt Negru, când stau la soare sunt Negru, când mi-e frig sunt Negru, când sunt speriat sunt Negru, când sunt bolnav sunt Negru, iar când mor sunt tot Negru. Iar tu, tipule Alb, când te naști esti Roz, când crești ești Alb, când stai la soare ești Roșu, când ți-e frig ești Albastru, când ești speriat ești Galben, când ești bolnav ești Verde, iar când mori ești Cenușiu… Si tu mă numești pe mine Colorat?! Poate ești cumva orb! CURCUBEULE!!”

Așadar, și pentru noi este posibil fiecare din cei patru pași, dacă vrem într-adevăr să vedem. Și noi trebuie să-l recunoaștem pe Dumnezeu ca Mântuitorul, Mesia, pentru ca ochii noștri să se deschidă, pentru ca să ne căpătăm vederea. Nu contează unde ne aflăm pe traseu. Timpul Postului Mare ne invită să facem următorul pas, să mergem mai departe, pentru ca să-l putem privi la sfârșit pe Dumnezeu față către față.