Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a IV-a din Advent
Anul C (A, B)
Lecturi:
Mihea 5,1-4
Evrei 10,5-10
Luca 1,39-45

Luca 1,39-45

În zilele acelea, Maria a pornit şi s-a dus în grabă către ţinutul muntos, într-o cetate a lui Iuda. A intrat în casa lui Zaharia şi a salutat-o pe Elisabeta. Când a auzit Elisabeta salutul Mariei, a tresărit copilul în sânul ei, iar Elisabeta a fost umplută de Duhul Sfânt şi a exclamat cu glas puternic: “Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul sânului tău. Şi de unde îmi este dată mie aceasta ca să vină mama Domnului meu la mine? Iată, când a ajuns glasul salutului tău la urechile mele, a tresăltat de bucurie copilul în sânul meu. Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul!”

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Eduard Patraşcu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Şerban Tarciziu
pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Pietro Righetto
pr. Claudiu Budău

 

* * *

 

Orizont mesianic

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Părintele Marcelin de Causane, misionar în Brazilia, se tot străduia de vreo trei ani să-l convertească pe un sărman lepros la credinţă. Îl vizita mereu, îi pansa rănile şi-i vorbea cu toată dragostea. În zadar, păgânul rămânea ca surd. Într-o zi părintele Marcelin se îmbolnăveşte de lepră, dar continuă să-şi viziteze pacientul. Misionarul avea doar 42 de ani. Păgânul lepros, văzându-l asemenea lui şi totuşi cu aceeaşi iubire senină, s-a convertit.

Pentru ca noi şi ca toţi oamenii din toate timpurile şi din toate locurile să dăm crezare învăţăturii dumnezeieşti, Cristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a făcut om, a îmbrăcat firea noastră omenească slabă, muritoare, afară de păcat, ca să ne elibereze de lepra păcatului şi să ne conducă la Tatăl îmbrăcaţi în haină de nuntă, în har.

Lecturile de azi ne oferă învăţături deosebit de interesante, frumoase şi mai ales folositoare.

Profetul Mihea ne bucură prin prezicerile sale, deoarece anunţă că un nou raport, o nouă legătură de prietenie se va stabili între Dumnezeu şi oameni bazată pe istorie, geografie, politică şi religie. Deci, Dumnezeu se va implica total în plenitudinea vieţii noastre. Cu sute de ani înainte de naşterea lui Mesia, Mihea ne arată locul unde se va naşte: un mic orăşel din patria lui David, la Betleem. Precizează apoi că cel care se va naşte la Betleem este deja născut din veci în Dumnezeu: Originea lui urcă până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei. Ceea ce ne bucură şi mai mult din ceea ce vesteşte Mihea este faptul că Mesia se va naşte dintr-o fecioară, ceea ce înseamnă că pământul nostru va vedea o nouă formă de viaţă, fiindcă nu face aluzie la vreun bărbat, ceea ce era contrar obiceiului din acel timp, deoarece genealogiile vremii spun că bărbaţii au născut, ca de exemplu: Abraham a născut pe Isaac, Isaac a născut pe Iacob, Iacob a născut pe Iuda etc. Mihea spune doar că va veni ziua în care cea care trebuie să nască, va naşte, lăsând să se înţeleagă că această naştere va fi extraordinară, minunată, fiindcă opera celui ce se va naşte se va concretiza într-o împărăţie nouă care se va întinde până la marginile pământului. În această împărăţie, bazată pe o nouă formă de viaţă, toţi vor trăi în linişte, deoarece el va cârmui lumea cu o nouă putere venită de la Domnul, cu măreţia numelui Domnului Dumnezeului său. Noi, cei de azi, ştim că această putere nouă de cârmuire a lumii este iubirea, caritatea divină, de aceea spune profetul în concluzie: el va fi pacea noastră, adică va lega trecutul de prezent şi prezentul de viitor, prin aceeaşi legătură a desăvârşirii.

Aceste lucruri frumoase ne îmbogăţesc cunoştinţele despre Mesia, ne înclină să avem o părere despre spiritualitatea lui istorică, politică şi religioasă cât mai exactă, dar, ca noi să facem parte din împărăţia lui care uneşte trecutul cu prezentul, ca el să fie şi pacea noastră, sfântul apostol Paul ne arată în lectura a II-a că prin venirea lui Emanuel în lume s-a stabilit această legătură dintre Dumnezeu şi oameni; ea nu se mai bazează pe jertfe şi prinosuri, pe rudenie sau naţionalitate, pe timp sau istorie etc. ca mai înainte. Trecutul, pătruns de viaţa cea nouă care îl leagă de prezent, şi-a pierdut semnificaţia de particular numai pentru un timp sau numai pentru un popor, ci, viaţa nouă care leagă cerul cu pământul şi pătrunde toate, legătura cu Dumnezeu este internă, profundă, se bazează pe totalitatea fiinţei şi a tuturor fiinţelor umane, fiindcă legea supremă a tot ceea ce a existat, există şi va exista este voinţa divină. Din acest motiv voinţa divină, din care izvorăşte viaţa cea nouă în Cristos, devine raţiunea de a fi a omului în prezent şi viitor, în parusie. Mesia a venit să ne arate sensul vieţii noastre: să fac voinţa ta, Dumnezeule. Jertfele s-au învechit, şi-au pierdut eficacitatea şi sensul, nu mai sunt capabile să aducă lui Dumnezeu un cult care să-i placă, din moment ce Fiul său oferă oamenilor o viaţă nouă, capabilă să se jertfească total pentru toţi din toate timpurile. Isus, omul nou, şi-a luat un trup pe care Tatăl i l-a pregătit din veşnicie; în acest trup se naşte şi trăieşte timp de 33 de ani ca jertfă mântuitoare până la moartea pe cruce. Dat fiind faptul că voinţa divină i-a fost hrana zilnică, de la Betleem şi până pe Calvar, nu putea vedea stricăciunea, putrezirea, fiindcă voinţa divină care l-a hrănit nu putrezeşte, el a înviat ca noi să ne naştem, nu din sânge şi din voinţă bărbătească, aşa cum a fost prima dată, ci din trupul şi sângele său care au izvorât din voinţa lui Dumnezeu.

Mai trebuie oare să ne întrebăm: Ce trebuie să facem noi, ca naşterea lui Isus Cristos să fie legătura noastră definitivă cu Dumnezeu? Avem răspunsul venit din cer: Pace oamenilor de bunăvoinţă. Să fim oameni de bunăvoinţă, adică să împlinim voinţa cea bună, voinţa lui Dumnezeu în toate.

Împlinirea voinţei lui Dumnezeu nu este o înjosire sau o anihilare a voinţei noastre, din contra, este o înălţare, o purificare, o întărire în bine, o asemănare cât mai fidelă cu prototipul din Geneză – Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră (1,26). Să-l facem exprimă voinţa divină. Prin urmare, omul este chemat la existenţă ca să se manifeste ca voinţă divină. Înţelegem demnitatea? Numai prin bunăvoinţă îi vom putea înţelege în cer voinţa sa atotputernică, pusă în mişcare numai de iubire. Ascultarea este o recunoaştere a acestei realităţi, deocamdată plină de mister, dar dacă ea porneşte din iubire, devine făcătoare de minuni, fiindcă iubirea este mai tare ca moartea (cf. 1Cor 13,8). Ascultarea îşi capătă toată puterea din forma cea mai perfectă a ascultării care există în sânul Preasfintei Treimi: Fiul ascultă de Tatăl şi se naşte din veci în sânul său. Această ascultare l-a născut Dumnezeu din Dumnezeu, având în sine toată fericirea Tatălui. Ca recunoştinţă a naşterii din veşnicie acceptă ascultarea de a se naşte şi în timp, în trup omenesc, pentru ca omul să asculte şi să-şi recapete asemănarea cu Dumnezeu

printr-un act al voinţei născut din iubire. Ascultarea este izvorul armoniei divine. Tatăl ascultă de Fiul şi se vădeşte în lume ca izvor al celor mai mari minuni, după cum vedem la învierea lui Lazăr, când Isus îi mulţumeşte Tatălui că l-a ascultat (cf. In 11,41). Duhul Sfânt ascultă de Tatăl şi de Fiul şi devine sfinţitorul întregii creaţii. Tatăl şi Fiul ascultă de Duhul Sfânt şi primeşte toată slava ce i-o aduce întreaga creaţie prin omul care îi spune lui Dumnezeu Tată şi Fiului îi spune Domn. Această ascultare reciprocă formează armonia divină şi constituie izvorul veşnic al fericirii.

Smerenia lui Isus, prin care s-a făcut ascultător de la Betleem şi până pe Calvar, l-a determinat pe Tatăl să-l rânduiască drept unicul şi marele preot al Noului Legământ (Evr 5,5-10); smerenia preacuratei, prin care acceptă să devină roaba Domnului, adică roaba ascultării faţă de ascultarea lui Isus faţă de Tatăl, nu constituie o înjosire, ci o înţelepciune care se concretizează într-o dăruire totală faţă de acela care este totul în toţi şi în toate, este semnul iubirii inefabile, a încadrării în armonia divină din care se naşte suprema demnitate de Theotokos – Născătoarea Fiului lui Dumnezeu, iar noi ne naştem drept fii ai lui Dumnezeu, aşa cum ne asigură sfântul Ioan evanghelistul: Tuturor acelora care l-au primit, celor care cred în numele lui (credinţa este din auzite, deci este ascultare), le-a dat putere să devină copii ai lui Dumnezeu (In 1,12-13). Prin această voinţă a lui Dumnezeu suntem sfinţiţi prin jertfa (ascultarea) trupului lui Isus Cristos, ne asigură sfântul Paul.

Crăciunul ne aşteaptă şi vrea ca noi să reînnoim adeziunea noastră faţă de voinţa lui Dumnezeu prin Isus Cristos.

Ascultarea preacuratei Fecioare Maria de voinţa lui Dumnezeu, exprimată prin arhanghelul Gabriel, aşa cum ne relatează evanghelia de azi, o face: Theotokos, adică Născătoare de Dumnezeu. Verişoara sa, Elisabeta, abia îi aude salutul şi se umple de Duhul Sfânt, iar pruncul din sânul ei tresaltă de bucurie, presimţind naşterea sa de copil al lui Dumnezeu.

Mai avem câteva zile până la Crăciun în care trebuie să învăţăm cum să auzim salutul născătoarei de Dumnezeu, ca să tresară şi în noi sufletul de fericire. Salutul Mariei, adresat Elisabetei atunci, şi nouă acum, este Şalom, adică: Pace!

Suntem în pace cu Isus? Numai el este pacea şi fericirea noastră!

Vino, Doamne Isuse, şi dăruieşte-ne pacea ta! Amin.

 

* * *

 

Darul perfect

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Mica Anita avea un tată foarte ocupat. Era unul dintre acei oameni de afaceri care fac foarte mulţi bani dar au foarte puţin timp pentru familie. În fiecare seară Anita insista însă ca tatăl să îi citească o poveste înainte să adoarmă. A tot insistat şi insistat până tatăl ei a găsit o “soluţie”. A cumpărat un casetofon colorat şi o casetă cu poveştile ei preferate. De acum, ori de câte ori fetiţa îi cerea să îi citească o poveste, el doar apăsa un buton şi casetofonul făcea treaba în locul lui. Anita a ascultat aşa poveşti timp de câteva zile, după care s-a revoltat şi a refuzat casetofonul. “De ce?”, a întrebat-o tatăl ei. “Casetofonul spune poveştile la fel de bine ca mine!” “Mda”, a replicat fetiţa, “dar nu pot sta pe genunchii lui.”

Un lucru care este asociat cu celebrarea Crăciunului oriunde este darul. Crăciunul este sărbătoarea dăruirii. Crăciunul este acel timp unic din an când fiecare se asigură că dă şi primeşte cadouri, chiar dacă este vorba doar de o felicitare de Crăciun. Oamenii petrec mult timp şi consumă mulţi bani căutând să cumpere darul perfect. Aranjăm apoi brazi de Crăciun pentru ca membrii familiilor noastre să fie surprinşi de cadourile ce le-am pregătit pentru ei, şi pentru ca noi să fim surprinşi de cadourile lor. Moş Crăciun este un bun simbol al Crăciunului deoarece el dă şi dă, fără să se sature vreodată de dat. Crăciunul este o sărbătoare a dăruirii chiar şi din punctul de vedere a lui Dumnezeu. Pentru că la Crăciun celebrăm misterul faptului că “atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul Său, unicul născut, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3,16). Dumnezeu dă şi poporul lui Dumnezeu dă şi acesta este Crăciunul.

Dacă Crăciunul este sărbătoarea lui “a da” atunci problema “ce dăm” şi “cum dăm” devine foarte importantă. Dacă tot facem ceva, măcar să facem bine! Cum am putea îmbunătăţi calitatea gestului nostru de a da? Cum am putea îmbunătăţi calitatea celebrării Crăciunului nostru? Evanghelia de astăzi ne ajută să răspundem la unele dintre aceste întrebări.

Am ascultat relatarea despre vizita Mariei la Elisabeta. Ce cadou i-a adus Maria Elisabetei? Nu ni se spune să fi adus ceva de mâncare, deşi se poate. Ni se spune că a adus doar un lucru: pe ea însuşi. I-a dat Elisabetei darul propriei ei prezenţe. Şi, dragi prieteni, aceasta este cel mai bun şi cel mai dificil dar dintre toate. Este uşor să trimiţi flori, este uşor să trimiţi un pachet, dar să te dai pe tine însuţi, să îţi faci timp să fii cu cineva, acesta este darul după care tânjesc mulţi dar nu îl primesc nici măcar la Crăciun. Tatăl Anitei i-a dat fiicei sale un casetofon poate scump, dar nu s-a dat pe el, nu şi-a dăruit prezenţa, timpul său. Urmând exemplul Mariei din evanghelia de astăzi, şi noi, pe lângă flori şi cadouri, trebuie să ne dăm pe noi, prezenţele noastre, timpul nostru. Trebuie să găsim timp să îi vizităm pe şi să fim cu cei dragi. Acesta este cel mai mare dar, deoarece valoarea lui nu poate fi calculată în termeni financiari.

O altă idee pe care o descoperim din darul Mariei pentru Elisabeta este că nu trebuie să dăruim după cum ne convine nouă ci după nevoile celui care primeşte cadoul. Cu siguranţă că nu era convenabil pentru Maria să călătorească singură, pe drumul periculos din Galileea până pe dealurile Iudeii. A fost cu siguranţă o sarcină dificilă. Dar Elisabeta avea nevoie de o mână de ajutor. Era gravidă în luna a şasea şi nu mai putea merge să îşi ia apă din sat, să vadă de grădină şi de animalele de pe lângă casă. Maria, imediat ce a aflat că Elisabeta era atât de înaintată în sarcină, a mers şi a stat cu ea cam trei luni, adică până a născut. Maria i-a dat Elisabetei ceea ce avea nevoie, când avea nevoie. Acesta este darul perfect.

Cunoşti pe cineva care are nevoie de ceva astăzi? Fiecare are nevoie de încurajare. Fiecare are nevoie de pacea interioară şi de bucuria ce vin de la Duhul Sfânt. Vizita Mariei la Elisabeta a avut astfel de efecte. Atunci când ne vom vizita prieteni şi rude anul acesta de Crăciun, să încercăm să facem la fel, să le aducem pace interioară şi bucurie, să îi aducem mai aproape de Dumnezeu.

 

* * *

 

Duminica a IV-a din Advent

Autor: pr. Eduard Patraşcu
Copyright: Iasi

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I

Mihea, contemporan al lui Isaia (Protoisaia), trăieşte într-o perioadă dramatică a tribului lui Iuda, ameninţat de Asiria şi guvernată de urmaşii lui David care nu sunt demni de strămoşul lor pentru că au la inimă în principal interesele lor, nu acele ale poporului, pe care le neglijează aproape în totalitate. Pe acest fundal se inserează oracolul de renaştere prezent în Mi 5,1-4.

Conform profetului, trebuie început totul de la capăt. Şi va fi Dumnezeu cel care va face să renască poporul său prin intermediul unui rege drept care va reîncepe nu de la Ierusalim (simbolul religios prin excelenţă al bunăstării, al păcii), ci din micul Betleem, locul natal al regelui David. Este important să fie recuperată umilinţa începutului, aceea a “zilelor de odinioară”, când David a fost ales, fiind ultimul din cei 7 fraţi care – chiar şi după logica umană – erau mai potriviţi să fie aleşi; însă nu va exista o renaştere adevărată dacă nu se va reîncepe de jos, de la cei care sunt ultimii.

Cât priveşte momentul de faţă (evident, la care se referă profetul), este necesară o perioadă de purificare (v. 2), o perioadă în care Israelul va fi supus altor puteri, supunere care va lua sfârşit odată cu naşterea noului rege. Profetul nu dă numele respectivului rege, ci îi trasează caracteristicile principale (v. 3): va domni în siguranţă şi se va ocupa de popor aşa cum se ocupă un pastor de turmă: ceea ce îl va caracteriza însă va fi faptul că va acţiona “în numele Domnului Dumnezeului său”. Numele (Yhwh) nu poate decât să reamintească evenimentul revelaţiei numelui lui Dumnezeu pe Sinai lui Moise: fapt pentru care, noul rege va regăsi, va relua alianţa pe care Dumnezeu a făcut-o cu poporul său. Astfel poporul va regăsi pacea.

Această profeţie a fost păstrata în Israel ca şi un Cuvânt al lui Dumnezeu care nu s-a împlinit niciodată în istorie, de către nici un rege care a urcat pe tronul Ierusalimului. In Noul Testament, Matei vede concretizarea (= împlinirea) în Isus, născut la Betleem (Mt 2,6), adevăratul păstor care se îngrijeşte de turma împrăştiată şi obosită (Mt 9,6)

Lectura a II-a

Iată unul dintre pasajele cele mai intense din Scrisoarea către Evrei, în care Isus este prezentat ca şi cel care vine să împlinească în toate Voinţa lui Dumnezeu, ca şi acel Rege-Messia care face referinţă în toate la Voinţa lui Dumnezeu.

Autorul scrisorii către evrei propune aici o meditaţie asupra misterului Întrupării. Isus vine, ia un trup omenesc ca să poată sfinţi întreaga viaţă a trupului omenesc: “prin acea voinţă noi suntem sfinţiţi” (v.10).

Pentru a ne sfinţi, Cristos nu a oferit lui Dumnezeu un sacrificiu ritual, ci a voit ca trupul său, condiţia sa umană, să fie locul unde se împlinea deplina ascultare faţă de Dumnezeu: “nu ai voit nici jertfă, nici ofrande, ci mi-ai pregătit un trup … atunci am zis: Iată vin Doamne să împlinesc voinţa ta” (v. 5-7). Acesta este sensul profund al întrupării: Cristos a ales pentru sine condiţia umană pentru a o pune în totalitate la dispoziţia lui Dumnezeu: inima sa a fost mereu şi în totalitate îndreptată către Dumnezeu: voinţa sa, trupul său, acţiunile sale armonizate în mod perfect cu împlinirea voinţei Tatălui. Şi în această ascultare a sa, omul a fost făcut capabil să realizeze o ascultare asemănătoare cu cea a lui Cristos.

Evanghelia (Lc 1,39-48a)

Una dintre temele principale ale acestei pagini evanghelice care prezintă vizita Mariei la Elisabeta, este bucuria; se vede în acea întâlnire dintre cele două mame şi dintre cei doi fii, încă în sânul mamelor lor: Ioan tresaltă (de bucurie), conform spuselor Elisabetei. În aceasta bucurie a Botezătorului se vede o aluzie la bucuria lui David care dansează cu ocazia venirii Arcei Alianţei – semn al prezenţei lui Dumnezeu (cf. 2Sam 6). Ioan se bucură – ba mai mult, dansează (v. 41), deoarece Maria, ca şi Arca Sfântă – îl poartă în sânul ei pe Domnul.

În Ioan care se bucură pentru prezenţa Mariei şi a lui Isus, este reprezentat întregul Vechi Testament care aşteaptă şi primeşte Noul Testament care se manifestă. Elisabeta, de partea sa, este femeia înaintată în vârstă şi sterilă care vede minunile lui Dumnezeu, care “culege” suferinţele şi dorinţele omenirii. În această scenă e, deci, conţinută (“pictată”) omenirea întreagă care îl aşteaptă pe Cristos şi îl salută odată venit deoarece, întâlnindu-l, înţelege că era El cel pe care îl aştepta, chiar fără să-şi dea seama. Fiul lui Dumnezeu care se face trup este izvor de bucurie deoarece spune adevărul la care orice om este chemat, acela de a fi FIU asemenea lui.

Cât despre Maria, ea primeşte de la Elisabeta salutul care o proclamă “fericită” (v. 45) pentru că a crezut în împlinirea promisiunii lui Dumnezeu. Iar în momentul în care îl dăruieşte lumii pe Fiul lui Dumnezeu, Maria ne învaţă să răspundem cu credinţă la propunerile care vin de la Dumnezeu. Credinţa şi umilinţa: “a privit la micimea slujitoarei sale” (v. 48).

În Maria se concretizează programul pe care Dumnezeu l-a anunţat prin Mihea, acela de a reîncepe, de a o lua de la capăt, de la cei care sunt (consideraţi) ultimii.

 

* * *

 

Maria şi Adventul; “Magnificat”

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iasi
Copyright: Predici.cnet.ro

În timpul Adventului Liturghia ne vorbeşte şi ne învaţă, prin trei călăuze, prin trei Maeştri: Isaia, Ioan Botezătorul şi Sfânta Fecioară Maria: Proorocul, Înaintemergătorul şi Mama. Astăzi este rândul Sfintei Fecioare. În toate cele trei cicluri liturgice, Duminica a IV-a din Advent este dominată de figura ei gingaşă şi tăcută. Ea ne ajută să intensificăm şi să concentrăm aşteptarea noastră. În duminicile precedente, îl contemplam pe Mântuitorul oarecum de departe: prin perspectiva lui Isaia, care Îl vedea coborându-se ca roua din ceruri, şi a lui Ioan Botezătorul care îl aştepta din pustiu. Astăzi suntem invitaţi să privim către un punct precis; chiar o persoană: “Maria”. Cel ce trebuie să vină a şi venit deja; misterul ascuns de veacuri în Dumnezeu, de nouă luni este ascuns în Maria.

Dacă Adventul înseamnă aşteptarea lui Cristos, Maria este Aşteptarea personificată; aşteptarea a avut pentru ea acel sens real şi delicat pe care acest cuvânt îl are pentru fiecare femeie care aşteaptă naşterea copilului ei. În acest fel trebuie să ne-o închipuim pe Sfânta Fecioară în imediata apropiere a Crăciunului: cu acea privire dulce şi delicată ce pare a dialoga de pe acum cu Pruncul Isus! Între Maria şi Isus a existat o neîntreruptă legătură de dragoste, la fel ca în cazul celui care primeşte Sfânta Împărtăşanie! Isus, prin harul Său, şi-a început Evanghelizarea chiar din sânul Maicii Sale. Maria este Mama Evangheliei, pentru că în Ea s-a aflat însuşi Cuvântul, unic, total şi personal. Iat-o aşadar pe Maria, după salutul Elisabetei, deschizându-şi gura spre a da curs liber gândurilor şi sentimentelor inimii sale, care nu sunt decât un murmur, o şoaptă a unei Evanghelii vii: “Magnificat” este o Evanghelie în miniatură, pentru că aici aflăm toate “Fericirile”, mai ales cea a celor săraci cu duhul.

Sunt două metode de a citi “Magnificat”: prima constă în a-l citi în raport cu trecutul, prin ceea ce conţine din Vechiul Testament; a doua metodă este de a-l citi în raport cu Noul Testament, ca o anticipare a Evangheliei. Cea dintâi este metoda exegeţilor şi a doctorilor care, cercetând izvoarele acestei cântări, le descoperă în cartea profetului Isaia, în cântarea Anei, mama lui Samuil, şi câte puţin în toată Biblia. Maria cunoştea Biblia, cunoştea istoria poporului ei; deci nu este neverosimil – oricât s-ar părea că aici este vorba de o intervenţie ulterioară a evanghelistului – faptul că ea se exprimă cu aceste cuvinte scoase din Sfânta Scriptură, de altfel aşa cum facem şi noi astăzi când ne rugăm prin rugăciuni spontane.

Însă mai cu seamă pe noi ne interesează cea de-a doua metodă de a citi acest imn măreţ “Magnificat”. “Măreşte suflete al meu pe Domnul!” – cu acest strigăt de laudă şi de bucurie, Maria îşi îndreaptă inima direct către Dumnezeu; se înalţă deasupra întregii lumi, şi chiar deasupra întregii sale fiinţe, fixându-şi privirea în focarul luminii, în faţa lui Dumnezeu. Aceasta ne duce cu gândul la “Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu”, cântarea de biruinţă a îngerilor, la “Sfinţească-se Numele Tău” din rugăciunea “Tatăl nostru”. Chiar şi noi, atunci când suntem vizitaţi de harul Domnului, simţim această necesitate de a ne ridica deasupra tuturor lucrurilor pământeşti, deasupra intereselor de orice natură ar fi ele, spre a-i mulţumi lui Dumnezeu, nu atât pentru ceea ce ne dă, ci pentru că El există, “pentru slava Sa cea mare”, aşa cum cântăm la “Gloria”.

“Pentru că a privit umilinţa slujitoarei sale”. Maria nu preamăreşte virtutea smereniei sale personale. De fapt aici nu este vorba despre o umilinţă subiectivă, ci de o umilinţă obiectivă, adică despre reala micime şi neînsemnătate a făpturii, pe care o recunoaşte Maria în Faţa lui Dumnezeu. Mai târziu, chiar şi Isus s-a rugat în felul acesta Tatălui: “Te preamăresc Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi învăţaţi şi le-ai revelat celor mici”. Din acest moment Cântarea Mariei se concentrează în întregime asupra acestei teme: Dumnezeu care se împotriveşte celor mândri şi îi înalţă pe cei smeriţi, ca şi cum privirea ei s-ar fixa, succesiv, asupra a două extremităţi: Dumnezeu, Cel Atotputernic şi Sfânt, şi ea, mică şi neştiută slujitoare a Domnului. Însă această distanţă infinită nu o descurajează, pentru că este întru totul plină de milostivirea şi condescendenţa lui Dumnezeu. Dumnezeu se apleacă, asemenea unui Bun Părinte, cu gingăşie, către această micime recunoscută şi acceptată cu adevărat. Aici umilinţa evanghelică apare aşa cum este ea în sine, adică referitor la cum trebuie să stăm înaintea lui Dumnezeu, mai mult decât la cum am apărea în faţa oamenilor sau a noastră înşine.

“I-a risipit pe cei mândri cu planurile inimii lor; i-a răsturnat pe cei puternici de pe tronuri… pe cei bogaţi i-a trimis cu mâinile goale…” Glasul Sfintei Fecioare se confundă oarecum cu acela al Fiului, care spune: “Vai vouă bogaţilor… Vai vouă celor ce sunteţi sătui acum…” Această şleahtă de îmbuibaţi nu-i cuprinde numai pe cei bogaţi de bunuri materiale, dar şi pe cei satisfăcuţi de propria lor poziţie socială, de propria lor conduită în viaţă, într-un cuvânt, de ei înşişi. Din cele spuse se poate înţelege cine sunt cei flămânzi şi însetaţi de dreptatea lui Dumnezeu, pentru că nu se încred în propria lor îndreptăţire. Aceştia sunt toţi cei care îşi ţin privirile mereu îndreptate spre Dumnezeu, dar în acelaşi timp fiind şi activi, făcând tot ceea ce le stă în putere, tot ceea ce depinde de ei pentru a îndeplini voinţa Tatălui şi pentru a-şi procura hrana materială.

O astfel de umilinţă evanghelică nu exclude mărinimia, nu restrânge inima ci o dilată, încât a făcut-o pe Maria să spună: “Iată că de acum toate generaţiile mă vor numi fericită, pentru că Cel Puternic mi-a făcut lucruri mari”. Şi chiar aşa a şi fost: toate naţiunile au numit-o “Fericită”. Aclamaţia Evangheliei ne-a pus în faţă răspunsul Mariei la lucrarea Domnului: “Iată roaba Domnului: fie mie după cuvântul Tău!” În pericopa evanghelică, Elisabeta o declară fericită pe Maica Domnului tocmai pentru acel “Iată [slujitoarea Domnului]“, pronunţat la Vestirea Îngerului: “Ferice aceea care a crezut”. La baza oricărei fericiri se află credinţa: “ferice de cei care nu au văzut şi au crezut”. A crede înseamnă a se încrede în Dumnezeu, a se încredinţa Lui. Maria a crezut în Dumnezeu fără să vadă, adică fără a înţelege ceea ce trebuia să se întâmple şi unde trebuiau să se sfârşească toate acestea.

Dacă citim cu atenţie cea de-a doua lectură, vom vedea că ne vorbeşte despre un al “Iată”: intrând în lume, Cristos spune: “Iată vin ca să fac voia Ta, Dumnezeule”. Răscumpărarea a fost inaugurată prin cele două “Iată” prin două acceptări acordate lui Dumnezeu: aceea a lui Isus şi aceea a Mariei. Acestea au întrerupt cele două refuzuri mai vechi: cele ale lui Adam şi Eva. Acceptarea Mariei este radical deosebită de aceea a lui Cristos, pentru că exprimă doar o umilă acceptare, şi este în acelaşi timp rod al acceptării lui Cristos. Cu toate acestea, în chip misterios, această acceptare a Mariei, pronunţată în numele nostru al tuturor, era indispensabilă, deoarece exprimă consimţământul libertăţii omului, pe care Dumnezeu o respectă. Dumnezeu nu îngrădeşte libertatea noastră, ci o salvează.

Spuneam că trebuie să ne însuşim cele citite în lecturile de astăzi, şi mai ales acel “Iată…” al Mariei. Este un cuvânt scurt, dar preţios. Prin el noi spunem: “Iată, sunt aici! Ce vrei să fac? Cum să fac? Unde să merg?…” Important nu este atât a-l pronunţa cât mai mult a-l actualiza, ascultând clipă de clipă inspiraţiile Domnului, adică acele imbolduri şi lumini interioare ale Duhului Sfânt, care, dacă suntem atenţi, ne vor face să înţelegem ceea ce vrea Dumnezeu de la noi în cutare sau cutare încercare. Dumnezeu ne cheamă în fiecare ceas al zilei, fie pentru a depăşi un conflict, fie pentru ajutorarea cuiva, fie pentru a ne reculege în rugăciune, fie pentru a da un sfat bun sau chiar a tăcea la timpul oportun. Trebuie să ne obişnuim să auzim glasul Domnului atunci când El rosteşte numele nostru, pentru a-I răspunde aşa cum i-a răspuns Samuil: “Iată-mă, căci m-ai chemat! Da, Doamne, voi face tot ceea ce ceri de la mine, voi merge oriunde mă trimiţi! ”

“Ferice de tine că ai crezut; dar fericiţi sunteţi şi voi, care aţi auzit şi aţi crezut, deoarece fiecare suflet care crede zămisleşte şi naşte Cuvântul lui Dumnezeu” (Sf. Ambrozie). Dacă în inimile noastre se află această dispoziţie a credinţei şi a ascultării, atunci toate celelalte lucruri frumoase şi delicate, proprii acestei sărbători a Crăciunului, îşi sporesc semnificaţia şi alimentează bucuria. În caz contrar nu vor fi decât nişte surogate care nu ne vor mulţumi inimile.

Vom încheia aceste reflecţii reîntorcându-ne cu gândul spre a contempla pe Sfânta Fecioară Maria! Ea este Calea regească prin care a venit la noi Mântuitorul. Trebuie să căutăm să mergem spre acest Mântuitor, pe aceeaşi cale pe care El a venit la noi (Sf. Bernard). Chiar în acest ceas noi mergem în întâmpinarea lui Isus Cristos, prin Sfânta Împărtăşanie, împreună cu aceea prin care El a venit la noi. Trupul lui Cristos pe care îl primim este “adevăratul trup născut din Fecioara Maria” (Sf. Ambroziu). Să sălăşluiască în fiecare dintre noi sufletul Mariei, spre a-L slăvi pe Domnul.

 

* * *

 

Duminica IV – Advent (C)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

În acele zile, Maria a pornit în grabă către o cetate din ţinutul muntos al Iudeii. Ajunsă acolo, a intrat în casa lui Zaharia şi a salutat-o pe Elisabeta. Când a auzit Elisabeta salutul Mariei, a tresărit pruncul în sânul ei. Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt şi a strigat cu glas tare: “Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul trupului tău. Şi de unde mie fericirea aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? Căci, iată, cum au ajuns la urechile mele cuvintele salutului tău, a tresărit de bucurie pruncul în sânul meu. Fericită eşti tu, care ai crezut că se vor împlini cele spuse ţie de Domnul”. (Lc 1,39-45)

În ajunul Crăciunului sfânta Biserică ne invită să contemplăm un admirabil tablou pictat de către sfântul Luca în evanghelia sa: vizita sfintei Fecioare făcută verişoarei sale mai vârstnice, Elisabeta.

Plecată de la Nazaret imediat după buna vestire a îngerului Gabriel, Maria este plină de misterul Aceluia care locuieşte în sânul ei. Cea binecuvântată între femei se ştie a fi Arca noului Legământ. Într-adevăr, întâlnirea dintre Maria şi Elisabeta simbolizează întâlnirea dintre Isus şi Ioan Botezătorul, între Vechiul şi Noul Testament. Ioan Botezătorul, încă din sânul mamei sale, recunoaşte cu bucurie (prin tresăltare sa) prezenţa Mântuitorului. Elisabeta îi împrumută fiului ei glasul pentru ca acesta să-şi exprime recunoştinţa printr-o declaraţie profetică. Binecuvântarea sa este nu doar o urare, ci mai ales o afirmaţie. O astfel de atitudine este cea a unei prorociţe care prevesteşte misiunea de mai târziu a fiului ei, aceea de ultim profet (Lc 7,28 şi 16,16). Maria este întâmpinată astfel de către Elisabeta întrucât rodul trupului ei este binecuvântat şi întrucât ea este Maica Domnului.

Vizita este, prin urmare, mai mult decât o simplă vizită de curtoazie a sfintei Fecioare făcută verişoarei sale. Ea simbolizează vizita pe care Domnul o face poporului său. Tocmai de aceea uimirea Elisabetei poate fi înţeleasă ca fiind generată de condescendenţa lui Dumnezeu; cel mai de seamă vine către cel mai neînsemnat.

Aşa cum Dumnezeu a vizitat poporul său prin Maria, ne vizitează şi pe noi astăzi prin acest Cuvânt proclamat şi prin sfintele Taine, iar în curând prin celebrarea Crăciunului, iar când El soseşte la noi, ne umple de uimire şi de bucurie. În plus, aşa cum Maria a devenit prin credinţa sa Maica Domnului, tot astfel Dumnezeu nu va veni la noi – şi prin noi nu va ajunge la alţii – decât prin credinţă. Mântuirea nu îi atinge decât pe cei care cred în El.

 

* * *

 

Binecuvântat este rodul sânului tău

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

În sfânta evanghelie de azi (Lc 1,39-48) avem un cuvânt cheie repetat de două ori: binecuvântare. Este cunoscut că în limba ebraică nu există cuvântul mulţumesc. Un semit, ca mulţumire pentru un bine primit, binecuvântează, măreşte pe cel ce i l-a dat (cf. Tomás Spidlík, Calea spiritului, Ed. Ars Longa, Iaşi 1996, pag. 28).

Peste câteva zile ne vom apropia de ieslea pruncului Isus. Cu ce sentimente în suflet? Cu cele de mulţumire, de binecuvântare. Liturgia cuvântului de azi ne oferă motive fundamentale pentru aceasta.

Lectura I din profetul Miheia (5,2-5) pune în evidenţă semnificaţia teologică, mai mult decât geografică, a Betleemului din Efrata, a stăpânitorului care se va naşte aici şi a cărui origine este veşnicia, că Dumnezeu nu părăseşte niciodată pe poporul său şi-l binecuvântează cu pace.

Betleem înseamnă casa pâinii. Stăpânitorul care se naşte aici este pâinea coborâtă din cer (cf. In 6,26-70) menită să dea sens vieţii noastre de pe pământ spre a dobândi învierea şi viaţa veşnică, făcând din pâinea noastră cea de toate zilele trupul său euharistic spre a fi mulţumirea noastră veşnică în faţa Tatălui ceresc.

Profetul Miheia vorbeşte despre distrugerea regatelor din nord şi sud ca pedeapsă a păcatelor. Orice păcat este o nerecunoştinţă faţă de Dumnezeu. Orice păcat îl supără, dar păcatul nerecunoştinţei cel mai mult, de aceea profetul ţine să specifice că pedeapsa va dura până când aceea care trebuie să nască, va naşte. Va naşte pe acela care va fi Euharistie, adică aducere de mulţumire. Cel ce se naşte din cea mai mică dintre cetăţile lui Iuda va fi mic în iesle şi în pâinea euharistică, smerit până la Dumnezeu, dar va deveni mare prin jertfa de mulţumire, va fi mulţumirea noastră veşnică adusă Tatălui ceresc în care îşi va găsi toată bucuria, fiindcă măreţia lui se va extinde cu pace până la marginile pământului.

Astfel Betleemul, ca simbol al micimii, a devenit prototipul a ceea ce este mare în ochii lui Dumnezeu (cf. CBL pag. 791).

În loc de concluzie la prima lectură să spunem cu psalmistul: “Fă, Doamne, să strălucească faţa ta asupra noastră şi ne mântuieşte!” (Ps 79).

Evanghelia de azi (Lc 1,39-48) are ca protagonistă pe Fecioara Mamă din Nazaret care o vizitează pe verişoara sa Elisabeta. Aceasta o numeşte pe Fecioara Maria “binecuvântată între femei” şi ceea ce s-a zămislit în sânul ei prin puterea Duhului Sfânt drept “binecuvântatul rod”. Binecuvântată şi binecuvântat arată două mulţumiri unite în una. Fecioara Maria este “cea plină de har”, adică mulţumirea deplină pe care o femeie o poate aduce lui Dumnezeu în numele tuturor femeilor care, ca urmaşe ale Evei (Mama tuturor celor vii – cf. Gen 3,20), se fac părtaşe de darul de a da viaţă. Viaţa îşi capătă sens deplin numai prin acela care este binecuvântat – mulţumirea deplină – prin Isus, rodul trupului feciorelnic al Mariei. Măreţia preacuratei stă aici: este prima împărtăşită, euharistizată, cu trup din trupul ei şi cu suflet şi fire divină din Cristos într-un mod inefabil de însuşi Duhul Sfânt. Fiindcă misterul Întrupării îşi găseşte plinătatea în misterul pascal şi constituie misterul credinţei noastre, preacurata Fecioară Maria este prima fericire vie din evanghelie fiindcă a crezut că se vor împlini cele ce i s-au spus din partea Domnului.

Fericit este acela care ştie să mulţumească şi să facă din însăşi fiinţa sa, din raţiunea sa de a fi, un imn de mulţumire adus Creatorului. Elisabeta şi pruncul din sânul ei tresaltă de bucurie fiindcă binecuvântează, mulţumesc lui Dumnezeu pentru că prin Maria a venit să ne viziteze, să se înscrie în istoria noastră. Cineva a spus că mai bună decât orice scenă pur istorică, mai bună decât orice discurs cu caracter teologic apare în acest cadru vizita familiară, de mulţumire şi de laudă adusă lui Dumnezeu pentru destinul lui Israel şi al tuturor neamurilor care se vor împărtăşi din acest destin rezumat în Elisabeta şi Ioan, în care se află tot harul şi adevărul lui Isus Cristos cuprins în Maria care crede. Rudenia este reflexul unirii celor două căi: Elisabeta şi Ioan. Ea preamăreşte măreţia Mariei, a fiinţei dedicate total aducerii de mulţumire; el preamăreşte venirea lui Mesia tresăltând de fericire. Deşi, toţi sunt oameni, ei inaugurează împărăţia lui Cristos în care singura ocupaţie a moştenitorilor va fi binecuvântarea lui Dumnezeu.

Elisabeta mai este şi simbolul Vechiului Testament care şi-a încheiat drumul. Despre ea, ca de altfel despre multe alte mame ale poporului său, se spune că era sterilă şi bătrână (Lc 1,6-7). Închisă în posibilităţile sale, istoria lumii este aridă, sterilă, bătrână… Dumnezeu intervine şi o face rodnică, o întinereşte mereu. Omenirea este incapabilă să schimbe acest hotar al vieţii naturale, dar contribuie prin aducere de mulţumire. Prin zămislirea lui Isus în sânul feciorelnic al Mariei prin puterea Duhului Sfânt calea dumnezeirii se intersectează cu calea omenirii şi viaţa capătă un nou sens: supranatural. Maria este binecuvântată între femei fiindcă în ea, rodnicia întregii noastre istorii, reflectată în rodnicia femeii, este asumată în însăşi “rodnicia lui Dumnezeu care dă naştere “Fiului” în formă umană”. Totul se rezumă în binecuvântarea sânului său, adică în misterul unei credinţe total deschise faţă de Isus, a unei mulţumiri depline faţă de tot ceea ce vine din partea lui Dumnezeu. Aici se sfârşeşte întreg Vechiul Testament; aici începe o lume nouă a binecuvântării, a aducerii de mulţumire lui Dumnezeu care se reflectă în replica Mariei: “Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu” (cf. CBL pag. 1123-1125).

După exemplul sfântului Francisc de Assisi, iniţiatorul presepiului de Crăciun, care şi-a găsit fericirea în a-l preamări pe Dumnezeu cât mai asemenea preacuratei Fecioare Maria, Elisabetei şi lui Ioan Botezătorul, s-o căutăm şi noi. În Cântarea făpturilor, sfântul Francisc spune: Preaînalte, bune Doamne, ţie-ţi dau fără încetare orice laudă şi cinste, orice binecuvântare. Ţie singur se cuvine toată cinstea îngerească. Omul însă nu e vrednic sfântu-ţi nume să rostească.

În lectura a II-a (Evr 10,5-10) avem cuvântul lui Dumnezeu de pe buzele unui israelit pios din Psalmul 40 care ne asigură că lui Dumnezeu nu-i mai sunt pe plac jertfele Vechiului Testament. Aflând acest lucru, israelitul pios îi mulţumeşte lui Dumnezeu fiindcă l-a eliberat într-un mod plăcut de neplăcerile proprii. Acest om şi-a dat seama că mijlocul cel mai bun de a-i mulţumi lui Dumnezeu constă într-o dăruire personală totală făcută cu toată generozitatea, care constituie o recunoştinţă mult mai bună decât toate jertfele oferite la templu. Psalmul vorbeşte despre israelitul pios care trebuie să vină. Cine-i? Desigur: Mesia. Fiindcă ceea ce este în planul lui Dumnezeu este mai mult decât sigur, Mesia îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru că i-a pregătit un trup. Fiul veşnic al Tatălui – în care sunt ascunse toate comorile infinite ale dumnezeirii (cf. Col 2,3) – mulţumeşte pentru trupul de carne care nu valorează mai nimic? Da, fiindcă deşi este mic, mult mai mic decât Betleemul, îi dă posibilitatea lui Isus să ia “forma sclavului” (Fil 2,7) spre a se supune total voinţei Tatălui din iubire faţă de oameni. Mulţumirea lui Isus faţă de Tatăl pentru că i-a pregătit un trup cuprinde trupul euharistic şi Trupul Mistic, pe Cristos total. Pentru acesta ne îndeamnă autorul Scrisorii către evrei să-i aducem mulţumiri lui Dumnezeu “fiindcă noi am fost sfinţiţi prin jertfa trupului lui Isus Cristos, adusă o dată pentru totdeauna”.

Dacă am fost sfinţiţi prin jertfa lui Cristos în sânul Trupului său Mistic, în Biserică, aşa cum Ioan a fost sfinţit în sânul Elisabetei, unde este bucuria trăirii noastre în viaţa cea nouă? Unde este binecuvântarea şi mulţumirea noastră faţă de el?

Dacă păcatul ne-a furat fericirea din cauza credinţei slabe, să alergăm la preacurata Mamă ca să ni-l dea pe Isus. Să nu venim la ieslea Pruncului şi să-i cerem dulciuri, jucării, hăinuţe şi ghetuţe, nici chiar sănătate, ani mulţi, un salar cât mai mare şi roadele câmpului cât mai bogate, ci să-i cerem darul de a fi mulţumiţi cu tot ceea ce Tatăl ceresc ne dă, să-l binecuvântăm şi să-i cerem iertare pentru nerecunoştinţa noastră izvorâtă din păcat. Să-i cerem cu întreaga Biserică: Te rugăm, Doamne, revarsă harul tău asupra sufletelor noastre, pentru ca noi, care am cunoscut prin vestirea îngerului întruparea lui Cristos, Fiul tău, să fim duşi, prin patima şi crucea lui, la slava învierii (LR). Amin.

 

* * *

 

Când Dumnezeu zice: Iată-mă

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Şi iată că acum intră în scenă protagoniştii. În duminica aceasta de dinaintea Crăciunului, toate cele trei lecturi ne vorbesc despre Cristos, despre Maica sa, şi despre locul unde Mesia va vedea lumina zilei. Cred că în această ordine de idei voi afla un punct de legătură cu duminicile precedente. Speranţa, despre care am vorbit în cea dintâi duminică a Adventului, aici este concretizată într-un nume: Cristos, care săvârşeşte o faptă măreaţă şi hotărâtoare în folosul nostru (lectura a II-a).

Privirea, convertită, reînnoită (duminica a II-a), ne uşurează a observa realizările evenimentului acesta grandios într-un punct geografic umil, neînsemnat: Betleemul. Bucuria (carismatică) din duminica a III-a, ne prezintă întâlnirea care a avut loc între Maria şi Elisabeta, bucurie manifestată în cuvinte, în cântare şi în dans, pentru că de dans este vorba aici. De fapt în traducerea grecească “pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu” evocă irevocabil dansul.

Fragmentul din scrisoarea către evrei, ni-L prezintă pe Isus în funcţiunea sa sacerdotală. După ce a constatat ineficacitatea vechilor orânduiri în ceea ce priveşte înlăturarea păcatului (“căci este cu neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele” (Ev. 10, 4). Sfântul Paul precizează sensul venirii lui Cristos şi al jertfei sale preoţeşti: “De aceea, când intră în lume zice: “Tu n-ai voit jertfă nici prinos, ci mi-ai pregătit un trup. Nu ai primit nici ardere de tot, nici jertfe pentru păcat. Atunci am zis: “Iată-mă, (în sulul cărţii scris despre mine), vin să fac voia ta, Dumnezeule” (Ev. 10, 6-7)

Păcatul, cel mai mare obstacol în calea întâlnirii cu Dumnezeu, este şters, îndepărtat, nu prin jerfele cultului, aşa cum pretindea Vechiul Legământ, însă mulţumită jertfiri Trupului Domnului Nostru Isus Cristos, jertfit odată pentru totdeauna prin ascultarea sa faţă de voinţa Tatălui “exact prin această voinţă am fost noi sfinţiţi…”. Acum, ne putem apropia de Dumnezeu în toată libertatea fără nici o constrângere. Jertfele din Legea veche nu ajutau la nimic din cauza exteriorităţii lor. Şi e greu de a face vreo apropiere între sângele unui animal jertfit pe altar şi curăţirea conştiinţei unui om sau a unui popor întreg. Dumnezeu dispreţuieşte masacrele rituale; se scârbeşte de ele. El cere o jertfă personală. Tatălui îi place ascultarea Fiului: “Iată, vin să fac voinţa ta”. Această ascultare, conştientă şi liberă, a fost prezentată pentru păcatele oamenilor.

Unica jertfă, cu adevărat transformată care schimbă complet situaţia omului şi modifică raportul său de mai înainte cu Dumnezeu (apropierea de locul de întâlnire, prietenia cu dânsul), prin jertfa lui Cristos de pe cruce. Aceasta este singura şi adevărata jertfă plăcută Domnului. Aici nu este vorba despre eliminarea cultului sau de a-l reduce la o simplă dimensiune interioară, ci de a preciza că unica mediere valabilă, este medierea sau mijlocirea lui Cristos.

Cuvintele acestea, deja, ne duc cu gândul la o lumină pascală. Mai înainte de naştere, noi suntem chemaţi să contemplăm astăzi moartea lui Isus, ca punct culminat al ascultării Sale faţă de voinţa Tatălui care este “cauza vieţii noastre”. De aceea, drept pregătire la sărbătoarea Crăciunului cuvintele acestea ne ajută ca să descoperim motivul venirii lui Isus în lume: El vine pentru a face ca în această lume să dispară păcatul. În cazul când sărbătoarea Crăciunului nu ne-ar apropia de Dumnezeu, pentru noi, aceasta ar fi o sărbătoare inutilă. Miheea, prorocul care a trăit cu 800 de ani înainte de Cristos, spune că Izbăvitorul lui Israel în Betleem se va naşte. În sens istoric Mesia se va naşte din vechea dinastie a lui David, însă originea lui este din veşnicie. După perioada sclaviei babilonice, însuşi Dumnezeu care nu şi-a părăsit niciodată poporul va interveni pntru a-l elibera. Aceasta se va întâmpla numai atunci “când aceea care trebuie să nască, va naşte”.

Izbăvitorul prorocit va inaugura o epocă de pace, şi, cu puterea Domnului el sigur se va angaja să-şi pască turma a cărei linişte şi siguranţă le va garanta. Întreaga tradiţie iudaico-creştină a interpretat în cheie mesianică această prorocire a lui Miheea. Betleemul nu se numără printre marile cetăţi ale Iudeii. Cu toate acestea, Dumnezeu şi-a îndreptat privirile tocmai spre acest loc neştiut şi uitat spre a face din el teatrul evenimentului decisiv. Alegerile sau gusturile lui Dumnezeu nu sunt niciodată determinate de criteriile măreţiei şi a importanţei lumeşti. Micimea şi neînsemnătatea locului sunt pentru El terenul cel mai bun pentru apariţia şi dezvoltarea lucrării divine. Lucrurile mici şi de prea puţină însemnătate atrag atenţia Domnului. Aceeaşi caracteristică de micime şi de smerenie, se transferă apoi, de la locul naşterii, la Mama lui Isus (“…şi a privit la smerenia slujitoarei sale”).

E bine de amintit că tocmai aici la Betleem a venit Samuel, ca să aleagă pe Rege (1Sam, 16), şi din familia lui Iesse, sorţii Domnului a văzut pe cel mai mic dintre fraţi, pe cel mai neluat în seamă, care, nici nu se afla de faţă în clipa aceea pentru că Dumnezeu nu se uita la faţa omului. Omul priveşte ceea ce se vede, aparenţa, Domnul priveşte inima omului. Evanghelia ne prezintă întâlnirea dintre Maria şi Elisabeta. Fără să am pretenţia că voi putea comenta toată pagina Evangheliei, totuşi aş vrea să vă prezint câteva motive de meditaţie.

Sfânta Fecioară se află într-o atitudine dinamică, din cauza drumului lung, pe care l-a parcurs (“Maria, s-a sculat chiar în zilele acelea şi a plecat în grabă spre munţi, într-o cetate a lui Iuda”). Din cauza întâlnirii (“A intrat în casa lui Zaharia şi a urat de bine Elisabetei”). De laudă adusă lui Dumnezeu (“Măreşte suflete al meu pe Domnul”). Aceasta este imaginea cea mai semnificativă a Bisericii. Realitatea Bisericii nu poate fi niciodată fixată într-o imagine statică. Biserica trebuie să fie într-o continuă călătorie, pe drumurile şi pe cărările oamenilor, spre a duce ceva, pentru a aduce ceva. Biserica nu trebuie să vorbească niciodată despre ea, ci totdeauna despre cel Preaînalt.

În Evanghelie, observăm un învăţător care se află într-o continuă călătorie însă nu trebuie uitat că Domnul Cristos a călătorit chiar şi înainte de a se naşte în sânul Maicii Sale. Prin paşii făcuţi de Sfânta Fecioară Maria, Isus a călătorit chiar şi înainte de a se naşte pe drumurile cele mai întortocheate şi strâmbe ale oamenilor. Prin călătoria cea anevoioasă la care s-a angajat Maria, Cristos merge printre oameni acolo unde nevoia este mai mare. Două femei stau faţă-n faţă. Ambele aşteaptă câte un copil. Una e bătrână şi aşteaptă cu pielea zbârcită de anii cei mulţi, cealaltă este o fecioară. Însă aici, una şi aceeaşi explicaţie o avem pentru amândouă: “La Dumnezeu, nimic nu este cu neputinţă”. (Lc. 1, 37)

Ceea ce din punct de vedere omenesc este limită, impediment, atunci când intervine Dumnezeu, ca stăpân peste toate, toate sunt cu putinţă. Ioan, este destinat de a fi “crainicul”, “acelui care vine”, însă de data aceasta Cristos o ia înaintea crainicului. În realitate El vine pentru a-i aduce investitura oficială. Îngerul îi prezisese lui Zaharia, ce misiune va avea în lume acest fiu al lui: “…va plin de Duhul Sfânt chiar din sânul mamei sale”. (Lc. 1, 15) Aici, prorocia se realizează: “Cum a auzit Elisabeta urarea Mariei i-a săltat pruncul în pântece, iar Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt”. Cu adevărat extraordinară este această consfinţire, chiar şi numai printr-o simplă salutare.

Misiunea lui Ioan, personaj “sălbatic” începe chiar din clipa aceasta printr-un salt de bucurie. Bucuria este caracteristică vieţii mesianice în vederea Domnului pentru că îi semnalează apropierea. În timpul propovăduirii sale oficiale, Ioan va afirma cu tărie: “Cine are mireasă este mire, dar prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui; şi această bucurie, care este a mea este deplină” (In. 3, 29). “Şi fericită este aceea, care a crezut în împlinirea cuvintelor Domnului”. Elisabeta inventează fericirea cea mai potrivită pentru verişoara ei, care este adevărata măreţie a Sfintei Fecioare Maria. Sfânta Fecioară este aceea care a crezut, adică aceea, care s-a încredinţat Domnului cu toată fiinţa ei, trup şi suflet. Atât ea cât şi fiul, nu a pretins de a face propria voinţă, ci au primit voinţa lui Dumnezeu, prin care a intrat în planul mântuirii sale. Atât ea cât şi fiul au spus: “Iată-mă!”, “Iată, slujitoarea Domnului…”. (Lc. 1, 38)

Maria nu a primit o listă, o serie întreagă de propuneri ori de adevăruri, o doctrină. Ea s-a angajat numai faţă de un cuvânt, numai de un simplu cuvânt, fără mărturii convingătoare, care nu i-a prezentat nici un fel de certitudini, şi a obligat-o de a face o lungă călătorie pentru a descoperi imprevizibilul aşa cum este. Maria a crezut în împlinirea cuvintelor Domnului. Sfânta Fecioară nu este o făptură care “ştie”, ci o făptură care “crede”. Ea crede, nu cere explicaţii. Nu are la îndemână răspunsuri pentru toate întrebările. Se încrede mai mult în Dumnezeu, care ajută totdeauna pe acela, care-şi pune toată nădejdea în el. Această comportare se cuprinde în numele de credinţă.

În felul acesta, Maria devine icoana bisericii care, în credinţă, îşi primeşte pe propriul ei mântuitor, salvator. Devine medicul comunităţii creştine, care primeşte darul lui Dumnezeu. Biserica este credibilă numai atunci când trăieşte din credinţă, când nu primeşte altfel de cuvinte şi nici un fel de asigurări din partea celor mari ai zilei, pentru a se alipi şi pentru a primi numai cuvântul Domnului. Cuvintele Domnului se realizează numai cu condiţia ca omul să se încreadă pe deplin în ele. În realitate, Crăciunul este un Dumnezeu, care-şi ţine cuvântul şi care caută oameni dispuşi aşa cum a fost dispusă Maria, de a primi acest cuvânt. Dumnezeu zice: “Iată-mă!” Ar fi ceva paradoxal ca omul să nu-şi dea nici cea mai mică silinţă de a-l afla.

 

* * *

 

A IV-a Duminică din Advent (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

După-amiaza era înăbuşitoare. Un om, obosit şi fără simţul umorului, a urcat într-un autobuz vechi. A început să privească drumul monoton. Colegii de călătorie erau cu toţii muţi, apăsaţi şi ei de povară şi de plictiseala vieţii.

Dar, la staţia Rama, urcă o femeie tânără. Are în braţe un copil care priveşte în jur mirat. Ochii tuturor se fixează asupra lui. Tânăra mamă vorbeşte, râde, se joacă cu copilul ei minunat. Un suflu de curiozitate amabilă, de participare, de viaţă se răspândeşte pe feţele tuturor. Cineva zâmbeşte, comentează. Începe un dialog între toţi. Acum este mai frumos să călătoreşti. În vechiul autobuz al lumii a urcat Mama care are în braţe Iubirea.

2. Tema

Fericit cel care crede în promisiunile Domnului. Maria ni-l dăruieşte pe Mântuitorul.

3. Mesajul zilei

În timpul lui Isus, ca şi în timpurile noastre, erau oameni care credeau şi care nu credeau în Dumnezeu, în promisiunile sale, în mântuirea sa.

- Şi printre noi, copii, sunt unii care se pregătesc bine pentru “promisul” şi venitul Mesia, şi unii care nici măcar nu se gândesc: au grijă de Crăciunul cadourilor, fără Prunc!

Evanghelia ne-o prezintă cu bucurie pe cea care a crezut mai mult decât toţi în Pruncul mântuitor promis de Dumnezeu, cea care a fost mai atentă şi mai primitoare, mai iubitoare: Maria. “Fericită eşti tu, pentru că ai crezut în promisiunile Domnului!”

Isus este sinteza, suma tuturor promisiunilor făcute de Dumnezeu:

- el este Fiul femeii care va zdrobi capul şarpelui;

- el este moştenitorul binecuvântării lui Abraham: tatăl unui popor “infinit” şi aliat cu Dumnezeu;

- el este mlădiţa din casa lui David – aşa cum a prevestit profetul Isaia – rege al păcii;

- el este cel aşteptat de neamurile care cer mântuirea lui Dumnezeu. Elisabeta, Zaharia, Simeon, Ana etc. “îl binecuvântează” pe Domnul care şi-a împlinit promisiunile în Isus!

- Maria îl preamăreşte pe Domnul, mântuitorul “promis părinţilor noştri şi urmaşilor lui în veci”.

- Dumnezeu şi-a ţinut promisiunile: le-a împlinit în Isus!

- Biblia este cartea promisiunilor minunate ale lui Dumnezeu. “În Isus, toate promisiunile lui Dumnezeu îşi găsesc împlinirea” (2Cor 1,20). Mai întâi, poporul lui Israel, deci şi noi, suntem moştenitorii, destinatarii minunatelor promisiuni ale lui Dumnezeu, realizate în Isus: mântuitorul “promis”. Isus, dragii mei, este promisiunea cea mai mare, darul cel mai frumos pentru acest Crăciun!

- Ni-l dă Dumnezeu Tatăl, “pentru că veşnică este fidelitatea lui”; ni-l întinde Mama Maria, pentru că a crezut cu tărie, împreună cu Iosif, şi a devenit supusă promisiunilor lui Dumnezeu.

4. Exemple

a) Cu mai bine de 1500 de ani în urmă, sfântul Grigore Taumaturgul – ne povesteşte sfântul Grigore de Nyssa – a primit intr-o viziune, din mâinile sfântului Ioan, Crezul cu principalele adevăruri despre Isus Cristos. Iată povestirea sa:

Se gândea cu atenţie la doctrina teologică pe care ereticii timpului voiau să o răspândească.

Într-o noapte, în timp ce era cufundat cu totul în gânduri, i-a apărut o fiinţă în formă umană, înaintată în vârstă, cu haine solemne, cu un aspect venerabil. Surprins de această prezenţă, a sărit din pat şi a întrebat cine este şi de ce a venit. Acela, calmând cu un glas dulce tulburarea spiritului său, i-a spus că i-a apărut din poruncă divină pentru a-l ajuta să-şi învingă îndoielile şi să-i descopere adevărurile credinţei adevărate. La aceste cuvinte a prins din nou curaj şi l-a privit cu bucurie şi teamă în acelaşi timp.

A urmărit cu privirea mâna care îi arăta pe peretele din faţă o altă viziune: s-a arătat cineva în formă de femeie, dar mai mult decât umană… Când ochii săi nu mai puteau să urmărească viziunea, i-a auzit pe cei doi vorbind despre îndoielile sale; şi aşa a ajuns nu doar la adevărata cunoaştere a credinţei, ci le-a cunoscut şi numele… A auzit-o pe femeie spunând:

- Ioane, descoperă-i tânărului Grigore misterul lui Isus.

Ioan a răspuns:

- Sunt gata să îndeplinesc dorinţa ta, Mamă a Domnului. Şi l-a învăţat pe tânărul Grigore Crezul, fără erori (J.H. Newman, Lettera al Rev. Pusey su Mariae la vita Cristiana, Roma, Città Nuova).

b) Holman Hunt îşi terminase un tablou. Îl reprezenta pe Isus în faţa unei uşi. Înainte să-l expună, cunoscutul pictor a dorit să audă părerea unor prieteni de-ai săi.

Toţi au admirat frumuseţea figurii divine a lui Isus, solemnă şi respectuoasă în faţa uşii întunecate. Nimeni nu găsea defecte şi greşeli; dar unul a observat, în sfârşit:

- Maestre, mi se pare că lipseşte ceva uşii casei. Cum se poate intra, dacă nu există clanţă?

Pictorul a răspuns:

- Prietene, ai dreptate, nu am pictat clanţă la uşa casei. Însă aminteşte-ţi că uşa la care bate Isus se deschide numai dinăuntru!

Da, numai noi putem să ne deschidem inima în faţa Domnului.

c) Într-o seară, sfântul Ludovic Maria Grignon de Montfort, pe străzile din Dinan, a întâlnit un sărman cerşetor extenuat de foame şi plin de răni. Fără să se lase rugat, s-a apropiat de el, l-a mângâiat, l-a îmbrăţişat, l-a luat uşor pe după umeri şi s-a îndreptat spre casă.

Întrucât era cam târziu şi poarta era deja închisă, a bătut insistent, strigând:

- Deschideţi-i poarta lui Isus… Deschideţi-i porţile lui Isus! După ce a intrat, i-a dat de mâncare şi l-a pus cu mare grijă în pat, în patul său.

d) Concluzie

Doamne Isuse: tu eşti “da”-ul tuturor promisiunilor Tatălui; ajută-ne să-ţi spunem “da”-ul nostru ţie, care ne iubeşti. Vreţi să-l primiţi cu iubire pe Isus care vine?…

Vreţi să-l primiţi cu iubire pe Isus care ne mântuieşte?… Vreţi să-l primiţi pe Isus care ne aduce bucuria şi pacea?…

De aceea, sunteţi invitaţi să participaţi cu hotărâre şi cu iubire la novena de pregătire pentru Crăciun.

 

* * *

 

Mâine vreau să mă vizitez… Sper să fiu acasă!

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro

Într-o povestioară, un rabin a întrebat nişte oameni învăţaţi: “Unde locuieşte Dumnezeu?” Aceştia au râs auzind această întrebare şi au răspuns “Nu vezi? Lumea e plină de gloria lui Dumnezeu!” Dar rabinul adăugă: “Dumnezeu locuieşte acolo unde i se permite”. Sună atât de simplu. Dar cum să fiu eu cel care-i permite într-adevăr lui Dumnezeu să locuiască la mine/în mine? Parcă mă descurc destul de bine şi fără el, fără alte complicaţii ori obligaţii. Nu ştim noi că cel mai bine e să nu ştie stânga ce face dreapta? Mai ales când e vorba de complicaţii prea mari… Uneori îmi vine atât de greu să fac loc altor oameni în viaţa mea, în inima mea. Să permit cuiva să intre în sufleţelul meu? Hm! Trebuie să o şi merite, gândim noi.

Dar Dumnezeu? Dar oare el ce o vrea de fapt? Ce urmăreşte vrând să locuiască la mine? Dacă devine incomod şi îmi stă în cale? Dacă nu mai pot face chiar tot ce vreau ca înainte, când nu trebuia să mă încurc în nimeni şi să dau cont cuiva? Dacă nu-l voi mai putea scoate afară atunci când voi vrea? Dacă va pune stăpânire pe viaţa şi mă va face de râs? Dacă mă vor părăsi alţi prieteni pentru că m-am însoţit cu un ciudat, unul care atât de greu găseşte companie şi e mai mult dispreţuit decât cinstit?

Sunt puţini oamenii şi rare situaţiile când sunt acceptate vizitele neanunţate. Există unele surprize care mai mult îngreunează, decât provoacă o bucurie reală. O vizită neaşteptată e greu digerată, mai ales când deja ţi-ai programat totul atât de riguros şi minuţios, ca să-ţi faci treaba ori ca să te simţi bine, să-ţi meargă bine… Iar noi oamenii suntem artişti la acest capitol, să ne umplem timpul şi să risipim tot interesul pe alte preocupări decât cele care ne cer angajament, responsabilitate, luciditate, spirit creştin, verticalitate, consecvenţă şi tot soiul de imperative deloc la modă în iureşului omului aflat astăzi mereu în criză de timp.

Iar când vrem să împăcăm şi capra, şi varza, mai rar reuşim să ieşim basma curată şi ţinând capul sus cu demnitate. Cam aşa se întâmplă atunci când discuţi cu cineva, dar în realitate eşti total absent. Fizic eşti în faţa sau lângă cineva, dar mintea ne e departe. Ca să nu mai spun ce greu e să porţi o discuţie decentă, în timp ce faci altceva, găteşti, vorbeşti între timp şi la telefon şi multe altele, eventual simultan, ca în povestirile lui Ion Creangă.

Adevărul e că se pot întâmpla lucruri ciudate în cadrul unei vizite. Uneori intri în casa cuiva şi îl/o vezi mai tot timpul alegând încolo şi încoace prin casă, de parcă n-ar avea astâmpăr sau ar încerca să refacă unele detalii considerate indispensabil unei vizite reuşite. În realitate, oamenii neliniştiţi în interior transmit neliniştea şi celor din jur. Într-o astfel de situaţie, în calitate de persoană aflată în vizită, nici nu ştii ce să crezi. Te simţi prost şi oscilezi între a te ridica pentru a pleca, scăpând astfel de un sentiment penibil că ai fost inoportun ori a rămâne, încercând să accepţi stresul şi strofocarea celuilalt, ca pe un semn de grijă pentru ca totul să fie bine, totul în afară de ceea ce ar fi fost cel mai important: a sta împreună, a vorbi, a împărtăşi.

Se întâmplă alteori să mergi în vizită la cineva, iar acolo vezi că televizorul merge tare, ba parcă totul se desfăşoară în casă în jurul lui, toţi comentează ceea ce se difuzează, toţi se aşează astfel încât să aibă vizibilitate bună la televizor, e punctul de reper şi universul tuturor. Puţin se simt să-l dea puţin mai încet, pentru a se putea discuta iar cei mai puţin simt inoportunitatea lui şi, cu bun simţ, îl închid.

În astfel de condiţii nu se poate desfăşura nici o revedere, vizită în adevăratul sens al cuvântului. Şi atunci mă gândesc că totuşi nu ar fi cazul să îmi pierd timpul cu lucruri inutile. Sunt multe persoane care îşi fac griji atât de multe pentru programarea şi planificarea zilei de mâine şi de poimâine, încât uită să mai trăiască prezentul, ziua de azi, acum, bucuria de a te întâlni cu Domnul şi cu celălalt în multe ocazii pe care viaţa ţi le scoate în faţă. Alţii, în schimb fug înspăimântaţi de ei înşişi, sunt marcaţi de umbrele trecutului propriu şi sunt, de asemenea, atât de preocupaţi şi marcaţi de ceea ce s-a întâmplat deja şi care, oricum, nu mai poate fi schimbat, încât nu mai conştientizează valoarea clipei prezente şi şansa ei.

Am ascultat odată un umorist exclamând: “Vreau să vă fac un anunţ foarte important. Mâine vreau să mă vizitez… pe mine. Sper să fiu acasă”. Astăzi, ce-i drept, omul a ajuns să nu se mai simtă acasă chiar în propria piele, în el însuşi. Şi cât de sărac este omul care nu are nici măcar un “acasă” al său! Există oare o sărăcie mai mare şi un ridicol mai hilar decât să nu te simţi bine în propria piele, să nu fii tu însuţi, să nu fii acasă chiar la tine în curte?

Evanghelia relatează două cazuri de persoane, care au fost găsite acasă. Maria ascultă vestea, pe care i-o aduce îngerul şi chiar crede că îl va zămisli pe Mântuitorul, pe care-l poartă la verişoara sa, Elisabeta, cu care va rămâne trei luni. Cel două femei îşi iau/fac timp pentru credinţa lor, împărtăşirea ei, dar îşi fac timp şi una pentru cealaltă. Maria îi permite lui Dumnezeu să locuiască în ea şi, prin ea, e binecuvântată astfel întreaga lume, toţi oamenii. Ceea ce Maria poartă în inimă şi crede, poartă şi transmite de fapt Elisabetei şi tuturor oamenilor, motiv pentru care este considerată Maica credinţei, a celor care cred. “Fericită eşti tu care ai crezut că se vor împlini cele spuse ţie de Domnul. Tu eşti binecuvântată între femei, pentru că binecuvântare este comoara pe care o porţi în tine pentru toţi oamenii”.

Fiecare om poartă o comoară în sine. Apostolul Paul o spune răspicat: voi sunteţi locui ţa Domnului şi templului Duhului Sfânt. Într-o discuţie, o persoană îmi mărturisea că se află în căutarea lui Dumnezeu în viaţa sa. Profesional era deplin realizat, sănătos, fericit din punct de vedere al vieţii de familie, şi totuşi încă îi lipsea ceva. V-aţi întrebat vreodată cum se prezintă, cum apare Dumnezeu în viaţa mea? Unde mai e spaţiu şi pentru el?

Spunem că ne aflăm în căutarea lui. Se poate întâmpla ca Domnul să ne caute de fapt, căci noi ne-am pierdut aşa de tare, că nu ne mai regăsim nici pe noi înşine. Dumnezeu ne găseşte doar dacă suntem acasă şi intră în viaţa noastră doar dacă îi permitem. Trebuie doar să-i deschidem uşa, adică să i ne deschidem. Poate chiar în acest moment bate la uşa inimii noastre cineva căruia i-am trântit în nas uşa. Poate fi soţul, soţia, prietenul, fiica, colegul, cineva de la care poate nu mai aşteptaţi nimic şi care vrea să vă surprindă. Oamenii bat unii la uşile altora. E surprinzător, ce ne pot spune oamenii, chiar şi despre noi înşine. Se poate ca altcineva să ne deschidă ochii ca să privim mai bine şi mai clar în oglindă. Dar dacă e chiar Dumnezeu cel care caută o locuinţă, un loc unde să se simtă acasă?

În jurul patului unui tată bolnav care era la spital, erau adunaţi soţia şi copilaşii. La plecare, soţia împreună cu copii şi-au luat rămas bun de tatăl bolnav iar copilaşul cel mai mic îl întreabă pe tăticul său: “Tăticule tu când vi acasă”. “Chiar astăzi”. I-a răspuns tatăl. Seara târziu, copilaşul văzând că tăticul nu mai vine o întreabă pe mămica: “Tăticul mi-a promis că azi vine acasă. De ce nu a ajuns încă?” Mama care aflase deja că soţul ei a murit. I-a spus copilului: “Dragul meu, tăticul tău s-a ţinut de promisiune. El a ajuns deja Acasă. În casa Tatălui din Ceruri”.

“Acasă” este un concept profund şi cu siguranţă nu delimitează doar un spaţiu fizic cu acoperiş şi ziduri, ci e mai degrabă o atmosferă, un spaţiu afectiv ce are ca şi acoperiş cele mai curate şi profunde trăiri (iubirea, încrederea, sinceritatea, respect etc) şi ca şi ziduri cele mai trainice legături ce se pot închega între oameni şi care sunt constituite după modelul desăvârşit al lui Dumnezeu. A te întoarce acasă va însemna mereu a te reîntoarce acolo sau, mai degrabă, lângă cei cu care te simţi ocrotit, în siguranţă, iubit, preţuit şi apreciat pentru ceea ce eşti în realitate, cu care vrei să împărtăşeşti tot ceea ce e mai bun şi nobil în tine, sunt acele persoane cărora le dăruieşti fără a te întreba mai întâi dacă merită darul, sunt cei pe care nu ai dori să-i dezamăgeşti vreodată şi pe care, când i-ai pierdut, simţit că s-a rupt ceva în tine.

Poate acum ne e mai uşor să vedem când, unde şi cu cine ne simţim noi acasă şi dacă se întâmplă ca printre aceşti privilegiaţi, să se afle şi Dumnezeu, un Cineva de care mă leagă iubirea, şi nu frica, un cineva a cărui venire vizită i-a aştept mereu cu plăcere, chiar când e pe neaşteptate, un cineva pe care nu vreau să-l dezamăgesc, să-l rănesc sau să-l pierd, un cineva faţă de care mă port fără perdele, senin, de care nu am ce ascunde şi care, întotdeauna, va găsi loc în casa mea.

Poate aş cere prea mult şi, sincer nu ştiu dacă sunt eu în stare să fac aceasta, să simt cu adevărat că plecarea mea din această lume, de lângă tot ceea ce am avut şi de lângă toţi cei pe care i-am iubit, e o întoarcere acasă. Altfel nu am plânge la înmormântări. Prea uşor uităm sau, poate, nu am crezut niciodată, că acasă în mod desăvârşit suntem doar cu/la Dumnezeu, în casa sa. Dar Dumnezeu ne cunoaşte mai bine ca oricine limitele. Şi atunci a hotărât să facă el ceea ce noi oamenii nu mai eram demult în stare să facem. A venit el la noi, ca să locuiască în casele, viaţa, inimile noastre, în noi şi să se simtă acasă.

Şi de 2000 de ani încoace nu facem decât să repetăm istoria: casele sunt ocupate, sunt deja alţi oaspeţi în ele, nu mai încape nici un Dumnezeu ori, mai rău, casele arată aşa de rău, că nu pot adăposti nici un oaspete. Ori suntem preocupaţi de cu totul altceva, indiferent că se numeşte televizor, griji, tabieturi, mofturi, gânduri, trecutul sau viitorul. Şi de 2000 de ani încoace se găseşte câte o iesle mizerabilă oferită drept adăpost confortabil celui ce nu voia decât să se simtă acasă în propria casă, adică în ceea ce el însuşi a creat, omul. Chiar şi reprezentările noastre artistice de Crăciun exprimă această sărăcie a noastră: facem o iesle în biserică, una afară, una în casă, în cameră şi tot simţim că e insuficient şi nemulţumitor pentru gloria lui Dumnezeu. O iesle rămâne o iesle, o locuinţă de cel mai josnic grad, în care nu ai cum să te simţi acasă.

Poate ar fi bine ca invitaţia celei de-a patra duminici din Advent să fie “Hai acasă, tinere, creştinule! Domnul te aşteaptă deja. E la tine”. E glasul care răsună provocator şi din tăcerea confesionalului: “Ar fi bine ca măcar acum, pe ultima sută de metri, să-ţi faci o vizită, ţie însuţi. Şi sper să fii acasă!”