Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a IV-a de peste an
Anul C (A, B)
Lecturi:
Ieremia 1,4-5.17-19
1Corinteni 12,31; 13,1-13
Luca 4,21-30

Luca 4,21-30

A început apoi să le vorbească: “Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care aţi ascultat-o cu urechile voastre”. Toţi dădeau mărturie în favoarea lui şi se mirau de cuvintele pline de har care ieşeau din gura lui şi spuneau: “Nu este acesta fiul lui Iosif?” Dar el le-a spus: “Fără îndoială îmi veţi zice parabola aceasta: “Doctore, vindecă-te pe tine însuţi! Ceea ce am auzit că s-a întâmplat în Cafarnaum, fă şi aici, în patria ta”. Adevăr vă spun că nici un profet nu este acceptat în patria sa şi adevărat vă spun că multe văduve erau în Israel în zilele lui Ilie, când cerul a fost închis timp de trei ani şi şase luni, încât s-a făcut mare foamete pe tot pământul, dar Ilie nu a fost trimis la nici una dintre ele, ci doar la o femeie văduvă din Sarepta Sidonului. Şi mulţi leproşi erau în Israel pe timpul profetului Elizeu, dar nimeni dintre ei n-a fost curăţat decât doar Naaman Sirianul”. Auzind acestea, toţi cei din sinagogă s-au umplut de mânie. Sculându-se, l-au scos afară din cetate şi l-au dus pe buza prăpastiei de pe colina pe care era construită cetatea lor ca să-l arunce de acolo. Însă el, trecând prin mijlocul lor, a plecat de acolo.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Eduard Patraşcu
Diverşi alţi autori
pr. Eduard Patraşcu
pr. Daniel Iacobuţ
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
FSC
pr. Şerban Tarciziu
pr. Claudiu Dumea

 

* * *

 

Popor profet

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Pentru mântuirea lumii, Dumnezeu, în planul său providenţial, a ales un popor căruia i-a încredinţat promisiunile sale mântuitoare în vederea venirii Fiului său unic în lume, ca prin el să fie cunoscut de toţi, de la cel mai mic şi până la cel mai mare (Ier 31,31), ca Dumnezeu-iubire (1In 4,8). Profeţii au jucat un rol de seamă în rândul acestui popor ales, au constituit conştiinţa mereu vie şi critică, dar nu atât în numele raţiunii, cât mai ales în numele cuvântului lui Dumnezeu; ei se opun, denunţă răul sub toate aspectele, ei vor să facă din istoria poporului o istorie sacră bazată pe un dialog de iubire, de încredere, de fidelitate faţă de Dumnezeu. Profetul este omul mereu nemulţumit de prezent şi vrea ca dialogul omului cu Dumnezeu să fie cât mai desăvârşit, ca istoria poporului să nu fie dramatică, să nu se încheie printr-o judecată de blam, ci să continue în veci de veci gloria lui Iahve; din acest motiv el vrea o convertire continuă spre Dumnezeu; el este apărătorul celor oprimaţi; este vocea celor care n-au glas; el se simte răspunzător de cele divine în faţa oamenilor şi de cele omeneşti în faţa lui Dumnezeu; el citeşte cele divine din cele umane şi vesteşte oamenilor planul plin de iubire a lui Dumnezeu din istoria omului. Spre deosebire de fanaticii religioşi, profetul este omul care iubeşte pe oameni pentru Dumnezeu, pentru gloria lui. Fanaticul apără în numele raţiunii credinţa intereselor proprii sau ale sectei; profetul este omul iubirii şi apără lumea de fanatism, de soldaţii roboţi care lovesc automat aşa cum au fost programaţi.

Fiindcă poporul ales era mereu înclinat spre nesocotirea făgăduinţelor, legământului şi poruncilor, profetul ameninţa cu pedepsele cerului, descriindu-l pe Iahve ca pe un luptător viteaz şi înspăimântător. Din acest motiv, profetul devine omul odios, stânjenitor, temut şi persecutat, ba de multe ori chiar omorât. În loc să-şi schimbe viaţa, să se convertească pentru a scăpa de mânia divină, poporul prefera să ia viaţa profetului, grăbind şi mai mult tragedia sfârşitului prin robie.

De unde această orbire spirituală? De la Cain, ucigaşul fratelui său Abel, care, în loc să-şi îndrepte viaţa spre adevăr, dreptate şi bine prin oferirea darurilor vrednice de Dumnezeu, omoară pe cel care îl dojenea prin corectitudinea sa (Gen 4,6-8).

Profeţii au murit de moarte naturală sau au fost omorâţi prin violenţă, dar spiritul profetic nu poate muri şi nici nu poate fi omorât, fiindcă Dumnezeu este acela care îi garantează victoria finală (Ier 1,19).

Isus a dojenit cu asprime orbirea spirituală care omora profeţii, în loc să omoare răul, faptele potrivnice spiritului Legii divine; el i-a numit pe cărturari şi pe farisei drept făţarnici, orbi, morminte văruite, fii de ucigaşi, şerpi, pui de năpârci etc. făcându-i vinovaţi de sângele lui Abel şi al tuturor profeţilor ucişi până la Zaharia (Mt 23,29-36); iar el, definindu-se profet mai mare decât Moise, fiindcă acesta despre mine a scris, spune Isus (In 5,46), avea să sfârşească mai tragic decât oricare alt profet.

Când Isus îşi exercită misiunea profetică în sinagoga din Nazaret, vestind că mântuirea este pentru toţi oamenii şi nu este privilegiul unui singur neam (evreiesc), că ea este un dar al libertăţii şi iubirii divine care împarte cum vrea, cât vrea, când vrea şi cui vrea, când îi ameninţă pentru faptele lor rele, în loc să se convertească, ei zic: Uitaţi-vă la el! Parcă n-ar fi fiul tâmplarului, se comportă ca şi cum nu l-am cunoaşte; se crede mai mare decât noi; se crede profet, ne dă lecţii, ne ameninţă. Afară cu el!

Părinţii lor îi alungaseră în acelaşi fel pe profeţii Ilie şi Elizeu. Isus le aminteşte că nici un profet nu este bine primit de cei ai casei şi ai neamului său. Dar ei rămân blocaţi în conceptul tradiţional că niciodată nu va fiu oul mai mare decât găina, că niciodată unul singur nu-i va putea întrece pe cei mulţi. Au voit să-l arunce în prăpastie, ca să simtă puterea celor mulţi; numai că Isus singur se dovedeşte mai puternic decât toţi, fiind mai mult decât profet, trece prin mijlocul lor, fără ca ei să-l poată atinge măcar cu un deget. Dacă nu i-au acceptat cuvântul şi nu au crezut, n-au simţit nici minunea care i-a dezarmat.

Isus a trecut mai departe şi a înfiinţat Biserica, noul popor al lui Dumnezeu, pe care nu numai oamenii, dar nici chiar porţile iadului să nu o poată învinge (Mt 16,18), ca să-şi poată desfăşura în lume misiunea profetică încredinţată de Isus, până la sfârşitul veacurilor, ca să adune toate popoarele de la răsărit şi de la apus, de la miazăzi la miazănoapte, pentru a sta la masă cu Abraham şi cu Isaac şi cu Iacob în împărăţia cerurilor (Mt 8,11). Iar când i-a sosit ceasul (In 19,30), s-a dat pe sine de bunăvoie pentru noi, ca să-şi curăţe un popor bine primit (de Tatăl), râvnitor de fapte bune (Tit 2,14), Biserica lui Dumnezeu, pe care şi-a dobândit-o prin sângele său (Fap 20,28).

Biserica este poporul pe care Dumnezeu l-a chemat la o nouă alianţă cu sine, dându-i misiunea de a fi un popor profet, de a avea în sine spiritul lui Cristos şi ca nimeni să nu mai aibă de apărat axioma că niciodată oul nu poate fi mai mare decât găina, ci Biserica formează un tot care se impune în faţa oricui: atât pe plan individual, cât şi colectiv, fiindcă logica divină – gândurile mele nu sunt gândurile voastre (Is 55,8) -, întrece infinit logica umană. Nu carisma profetică înnobilează Biserica, ci chemarea lui Dumnezeu de a fi iubirea care profetizează. Am cădea în aceeaşi greşeală a fanatismului religios dacă am crede că numai noi posedăm adevărul, că numai nouă ni se cuvine harul. Noi, cei care formăm Biserica lui Isus, avem doar o chemare de a fi un popor profet, de a fi oamenii iubirii care descoperă în unii semnele minunate ale lui Dumnezeu şi vor să împartă adevărul tuturor celor de bunăvoinţă. Misiunea Bisericii este aceeaşi cu cea a profeţilor în sensul că pune în evidenţă spiritul lor în lumina lui Isus de a fi conştiinţă mereu vie, critică pentru tot ce este rău, de a face o istorie sacră din istoria fiecărui popor prin desăvârşirea dialogului iubirii, de a fi mereu nemulţumită de prezent, de a converti şi de a se converti mereu, de a apăra pe cei slabi, de a se simţi răspunzătoare de cele omeneşti în faţa lui Dumnezeu şi de cele divine în faţa oamenilor, de a apăra omul de fanatismul religios al acelora care propovăduiesc răzbunarea, dispreţul, sinuciderea, răpirea şi ţinerea celor nevinovaţi ca ostateci, dispreţul faţă de cei de culoare, de cei care se pretind creştini dar faptele lor sunt mai rele decât ale păgânilor, de cei care pretind onoruri bisericeşti la botezuri, cununii, înmormântări etc. doar de ochii lumii

Ca noi, cei care facem parte din Biserică, fiind mădulare vii ale trupului mistic al lui Cristos destinat profeţiilor mistice, să nu cădem în fanatism religios, dar nici în nepăsare, indiferenţă şi lâncezeală, sfântul Paul ne arată calea: vorbirea limbilor oamenilor şi chiar ale îngerilor, darul însuşi al profeţiei, cunoaşterea misterelor divine şi ale ştiinţelor umane, însăşi credinţa făcătoare de minuni, împărţirea averilor la cei săraci, arderea propriului trup pentru credinţă, martiriul etc. toate pot deveni acţiuni fanatice, dacă nu sunt pătrunse de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

Este necesar un dialog între mine şi Cristos, între noi şi el, ca să se desăvârşească în fiecare viaţa lui, ca fiecare să poată spune cu sfântul Paul: Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte în mine (Gal 2,20).

Unii sunt fanaticii rugăciunilor lungi, alţii fanaticii sacramentelor, alţii, ai pomenilor şi posturilor riguroase etc. prin care se cred superiori, critică şi condamnă pe toţi cei care nu-i urmează. Dar perfecţiunea, aşa cum ne asigură sfântul Francisc de Sales, stă numai în iubire. Numai iubirea apără de fanatismul religios şi sectar; numai iubirea profeţeşte un viitor de aur omenirii. Nimeni nu este prea mic pentru a fi un mare profet astăzi şi mâine, în fiecare zi, fiindcă numai iubirea ne asigură că suntem fii ai lui Dumnezeu, iar odată vom fi asemenea lui, fiindcă îl vom vedea aşa cum este (1In 3,2).

Aceasta este chemarea cu care ne înnobilează Creatorul: să fim carisma iubirii sale. Amin.

 

* * *

 

Profeţii şi populiştii

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Unul dintre primii Episcopi indigeni din Nigeria s-a întors în oraşul lui natal pentru o recepţie la puţin timp după ce fusese consacrat. Majoritatea oamenilor din oraş, deşi nu aveau o idee clară despre ce înseamnă credinţa creştină sau ce rol are un Episcop, au venit la recepţie pentru ca să fie cât mai grandioasă. În discursul de întâmpinare a fiului oraşului ajuns Episcop, oamenii şi-au exprimat fericirea că unul dintre ei a ajuns în acea poziţie care permite accesul direct la Dumnezeu. I-au promis că vor trece cu toţii la creştin, dacă el, ca Episcop, îşi va folosi puterile primite odată cu funcţia, pentru a suprima una dintre cele Zece Porunci, doar pentru ei. Înainte să spună la care Poruncă se referă, tânărul Episcop le-a explicat – spre marea lor surprindere – că cele Zece Porunci nu sunt stabilite de oameni ci de Dumnezeu, şi deci nu pot fi schimbate. Atmosfera de la recepţie a devenit imediat una de dezamăgire, iar Episcopul a trebuit să plece rapid. Isus, în Evanghelia de astăzi, a avut o experienţă similară.

Asemenea Episcopului, Isus se întorcea acasă la puţin timp după botezul Său, când Duhul Sfânt a coborât asupra Sa, iar Dumnezeu l-a recunoscut ca Fiul al Său. Asemenea Episcopului, oamenii din oraşul său l-au primit la început cu uimire şi lăudându-l: “Toţi dădeau mărturie în favoarea lui şi se mirau de cuvintele pline de har care ieşeau din gura lui şi spuneau: Nu este acesta fiul lui Iosif?” (Luca 4,22). Asemenea Episcopului, lumea de aştepta de la Isus să îşi folosească puterile şi să facă ceva special şi pentru ei. La urma urmelor, Isus dintre ei plecase, era unul de-al lor! Şi din nou, ca în cazul Episcopului, când Isus le-a spus adevărul că Dumnezeu nu are favoriţi ci îi tratează pe toţi la fel, mulţimea s-a întors împotriva Lui, dezamăgită, forţându-l să plece de acolo.

Isus anticipase dezamăgirea oamenilor deoarece îşi înţelegea misiunea profetică. În termeni biblici, profetul nu este doar cel care prevesteşte viitorul. Un profet, în esenţa lui, este cineva care vorbeşte pentru Dumnezeu, un purtător de cuvânt al lui Dumnezeu. Recunoaştem profetul după “semnătura” sa: “Astfel spune Domnul…” Profetul se concentrează în primul rând pe a exprima cu claritate cuvântul lui Dumnezeu. Că acesta este bine primit ori nu de către oameni nu este problema lui. Profeţii spun adevăruri care întristează şi de aici problemele pe care şi le atrag. Ce adevăr spune Isus oamenilor din oraşul Său în Evanghelia de astăzi, adevăr care îi creează probleme?

Isus le spune concitadinilor adevărul despre universalitatea harului lui Dumnezeu. Oamenii din Nazaret, asemenea majorităţii poporului “ales” al lui Dumnezeu din vremea lui Isus, au ajuns să creadă într-un Dumnezeu făcut după chipul şi asemănarea lor. Credeau într-un Dumnezeu părtinitor: “dacă Dumnezeu este cu noi, atunci trebuie să fie împotriva lor”. Credeau într-un Dumnezeu de ale cărui beneficii se puteau bucura doar poporul “ales”. Isus le spune că un astfel de Dumnezeu nu există. Adevăratul Dumnezeu este în mod egal la dispoziţia omenirii – atâta timp cât oamenii se apropie de El cu credinţă şi încredere. Pentru a ilustra aceasta, Isus aminteşte de cazurile profeţilor Ilie şi Elizeu, care au făcut mari miracole pentru oamenii care se aflau în afara limitelor poporului “ales”. Oamenii credeau în mod greşit, iar Isus a încercat să le ofere adevărul:

“Adevărat vă spun că multe văduve erau în Israel în zilele lui Ilie, când cerul a fost închis timp de trei ani şi şase luni, încât s-a făcut mare foamete pe tot pământul, dar Ilie nu a fost trimis la nici una dintre ele, ci doar la o femeie văduvă din Sarepta Sidonului. Şi mulţi leproşi erau în Israel pe timpul profetului Elizeu, dar nimeni dintre ei n-a fost curăţat decât doar Naaman Sirianul” (Luca 4,25-27). Oamenii nu puteau să accepte adevărul deoarece contravenea convingerilor lor formate timp de secole despre superioritatea lor, care îi făcea să se simtă foarte bine în pielea lor.

Poporul lui Dumnezeu va avea mereu două feluri de învăţători. Sunt învăţătorii profetici, cei care caută înainte de toate să placă lui Dumnezeu; care vorbesc adevărul lui Dumnezeu chiar şi când aceasta îi face nepopulari şi duce la pierderea sprijinului din partea oamenilor. Apoi sunt învăţătorii populişti, care caută înainte de toate să placă oamenilor, care le spun acestora ceea ce ei vor să audă şi care le confirmă prejudecăţile. Scriptura ne avertizează că “va veni timpul când oamenii nu vor mai primi învăţătura sănătoasă, ci, după propriile pofte, se vor înconjura de o mulţime de învăţători care să le delecteze auzul” (2Timotei 4,3).

Cea mai mare dintre toate virtuţile este iubirea universală şi necondiţionată (vezi a doua lectură). Iar această iubire agape începe de la recunoaşterea faptului că există un singur popor ales al lui Dumnezeu, o singură rasă aleasă: rasa umană.

 

* * *

 

Profeţia şi caritatea în Biserică

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iaşi
Copyright: Predici.cnet.ro

Cele trei lecturi biblice ale Liturghiei de astăzi sunt astfel aranjate încât toate să se orienteze spre cuvintele lui Isus pe care le ascultăm în Evanghelie. Aceasta pentru a evidenţia că tot cuvântul lui Dumnezeu îşi află aici culmea desăvârşirii sale. Cu atât mai bine este să urmărim şi o altă ordine a lecturii, cea cronologică, care descrie concret revelaţia şi istoria mântuirii. După această ordine, Evanghelia nu se află la sfârşitul ci în centrul atenţiei. Înainte de Evanghelie avem lectura din Vechiul Testament, care reprezintă pregătirea la Evanghelie şi apoi lectura din Scrisoarea Sfântului Pavel (sau a altui apostol) ce reprezintă realizarea Evangheliei. Prin urmare, cele trei lecturi ne permit duminică de duminică să parcurgem istoria mântuirii în cele trei faze ale ei: Epoca lui Israel, Epoca lui Isus şi Epoca Bisericii.

Vechiul Testament ne prezintă astăzi cel mai măreţ dintre toate aspectele posibile: profeţia şi profetul. Prima lectură începe cu pericopa în care Ieremia povesteşte chemarea sa profetică. Este un dialog plin de gingăşie şi de sinceritate, din care apar două adevăruri luminoase: fragilitatea omului şi forţa creatoare a lui Dumnezeu. Ieremia este unul dintre acei oameni care nu ştie să vorbească frumos, cu toate că este încă tânăr, însă Dumnezeu care l-a ales chiar din sânul maicii sale, îi transmite cuvântul Său şi odată cu cuvântul îi transmite şi Duhul Său. El devine ca un zid de bronz, capabil ca în numele lui Dumnezeu să stea în faţa regilor, a preoţilor şi a poporului, fără a se teme de nimeni şi fără a tăcea. Acesta este profetul: un om care, în numele lui Dumnezeu, se prezintă în faţa lumii, pentru a-i transmite cuvintele şi judecăţile lui Dumnezeu, un maestru al istoriei, un semn pentru popor, unul care dezrădăcinează şi demolează, însă numai pentru a răsădi şi a clădi. Unul, care este umil chiar şi atunci când se luptă.

Ieremia va învăţa pe pielea lui proprie ce înseamnă pentru un om a intra în acel foc mistuitor, care este sfera de atracţie a lui Dumnezeu. Nu va fi scutit nici de o vorbă proastă, acuză ori ameninţare, din partea acelora care se simt atinşi de acest cuvânt; i se spune printre altele că ar fi un defetist, un agitator al poporului, unul care îndeamnă la răscoală. Chiar dintru început, tradiţia creştină a văzut în drama lui Ieremia o figură, un simbol al dramei Patimii lui Cristos: “Eu [eram] ca un miel blând, dus la junghiere, nici nu ştiam că ei urzesc gânduri rele împotriva mea”.

În pericopa evanghelică a lui Luca, Isus vine ca un profet în patria Sa, printre rude şi cunoscuţi, însă aceştia nu-l primesc. Pentru ce nu este primit bine nici un profet în patria lui? Pentru că binele pe care îl vrea profetul pentru ai săi este binele pe care îl vrea Dumnezeu, din care cauză el nu măguleşte pe nimeni, şi nici nu îi îmbată pe oameni cu asigurări mincinoase sau cu minuni, ci este exigent, cheamă la decizii concrete şi la convertire; este tocmai ceea ce vrea Tatăl, iar Tatăl nu doreşte răul creaturii Sale, pentru că o vrea dezvoltată normal şi robustă. Luca a transformat povestirea reîntoarcerii lui Isus la Nazaret şi a plasat-o la începutul misiunii publice a lui Isus, tocmai pentru a evidenţia acest adevăr. A jertfit istoria faptului pentru a reliefa faptul istoric, adică un fapt mai profund şi mai important, pe care evanghelistul Ioan îl introduce la începutul Evangheliei sale: “A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit”.

Cu toate acestea, un lucru nu trebuie trecut cu vederea, şi anume că Isus este profet. El însuşi, prin cuvintele pe care le adresează concetăţenilor Săi, se plasează pe linia marilor profeţi: Isaia, Ilie, Eliseu. Mai ştim că şi poporul îl considera de profet, socotindu-l chiar profetul aşteptat, de la Moise încoace, de întregul popor al lui Israel. Mai târziu, ucenicii nu s-au mai folosit de acest titlu, pentru a spune că El era mai mult, mai mare decât un profet, era Fiul lui Dumnezeu: “După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul”. Isus este împlinirea profeţiei, pentru că asupra lui s-a coborât Duhul Domnului. El nu este transmiţătorul cuvântului lui Dumnezeu, ci este chiar Cuvântul lui Dumnezeu. Prin urmare un cuvânt care îşi păstrează toată puterea şi caracteristicile profeţilor; este judecata lui Dumnezeu asupra oamenilor, care distruge minciuna şi împărăţia abuzivă a satanei, pentru a edifica împărăţia lui Dumnezeu, care este împărăţia dragostei şi a adevărului. Evanghelia este profeţia vie şi veşnică, contestarea oricărui idol mincinos şi a toată puterea care nu se bazează pe Dumnezeu, şi ca atare este forţa care propulsează istoria spre escatologie.

Să revenim acum la vremurile Bisericii, la care se referă, aşa cum spuneam, lectura din Scrisoarea Sfântului Pavel. Aici, profeţia pare a trece pe un al doilea plan, cedând locul unui mai mare şi mai desăvârşit dar, care este iubirea. “Şi dacă aş avea darul profeţiei… dacă n-aş avea iubire, nu mi-ar folosi la nimic… Iubirea nu încetează niciodată. Profeţiile vor dispărea…”. Da, este adevărat că iubirea este mai mare decât profeţia. Însă cel care a spus pentru prima dată acest lucru nu este Paul, ci Isus Cristos! Profeţia l-a dus pe Isus la moarte, însă măreţia acestei morţi nu stă în faptul că este o moarte profetică, cât mai degrabă în faptul că este o moarte din iubire. “Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are…”. Isus l-a depăşit pe Ieremia şi pe toţi profeţii dinaintea Lui. Ieremia chema “răzbunarea lui Dumnezeu” asupra acelora ce refuzau profeţia; Isus invocă iertarea: “Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac…”.

Prin urmare, de acum înainte profeţia este subordonată iubirii. Ce înseamnă oare aceasta? Că profetul creştin va trebui să tacă, ori de câte ori cuvântul lui nu va plăcea unuia sau altuia (aşa ca pe vremea lui Ieremia) fie aceştia chiar preoţi ai templului? Nu. Nicidecum! Paul s-a proclamat pe sine însuşi profet şi a spus că profeţia le este de trebuinţă credincioşilor. El a deschis gura şi nu a tăcut, nici chiar atunci când cuvintele sale creau neînţelegeri şi tonul lor părea oarecum revoluţionar – de pildă atunci când vorbea despre libertatea legii, sau cu privire la necesitatea de a merge printre păgâni. Într-adevăr, spunea că profeţia va înceta, însă a specificat că va dispare numai odată cu sfârşitul lumii, şi nu mai repede.

Soluţia nu se află în renunţarea la profeţie sau la dragoste, ci în concilierea între una şi cealaltă. Modelul acestei concilieri îl aflăm pentru fiecare ucenic aici, în Evanghelie; modelul nu este altul decât Isus Cristos. Crucea pe care a fost înălţat El este suprema profeţie în istoria omului şi totodată iubirea supremă. De fapt, ea este în acelaşi timp refuzul cel mai puternic ce a fost dat vreodată păcatului, şi cea mai mare acceptare acordată păcătosului.

Astăzi trebuie să ne aducem aminte despre acest aspect al Bisericii. Nu este profeţie adevărată aceea care nu este însufleţită de iubire, de comuniune şi de ascultare, ci numai o critică rece sau un resentiment, după cum nu există iubire adevărată dacă nu este pătrunsă de duhul profeţiei. Prin urmare, nu ajută cu nimic ca profeţii să acuze instituţia de lipsă de profeţie, şi instituţia (sau ierarhia) să le impute lipsa lor de dragoste şi de comuniune. Fiecare trebuie să vorbească plecând de la cruce, nu numai de la Crucea lui Cristos, ci chiar de la crucea lui proprie. Acest lucru este valabil nu numai în raporturile intraeclesiale, ci chiar şi în raporturile dintre Biserică şi lume. Creştinul nu este profet prin simplul fapt că se împotriveşte răului care se află în lume, ci numai dacă face aceasta cu iubire. Creştinul trebuie să strige cu toată puterea împotriva oricăror samavolnicii şi nedreptăţi, dar nu pe un ton de condamnare, ci de iubire şi să îi ajute pe fraţii săi să poată ieşi din impas prin depăşirea acelei stări de criză, aşa cum a făcut Isus cu femeia adulteră şi cu tâlharul de pe cruce.

Mai cu seamă, profetul nu trebuie să uite niciodată că şi el este un păcătos: aceasta îl va împiedica să devină un acuzator neînduplecat şi aspru, faţă de toţi şi de toate, un fel de “mare inchizitor”. Dacă Biserica merge agale şi şovăind, poate că şi el este vinovat de această încetineală a Bisericii. Un profet al vremurilor noastre a scris în legătură cu aceasta: “Doamne, sunt trupul Tău, bolnav şi bicisnic! Cred că simţi toată greutatea mea, adică a acestui trup beteag, şi pentru a nu mă lăsa să cad, mi-ai luat şi sarcina pe care o aveam pe spate, şi acum, mergi şi Tu cum poţi! Şi printre cei pe care Tu îi porţi în spate mai există câte unul care Te acuză că nu mergi după anumite reguli. Unii ca aceştia acuză de mers incorect chiar şi Biserica Ta, uitând că grea cum este zgura omenească, pe care nu vrea să o arunce în mare, îi duce şi ea aşa cum poate spre a ajunge la portul mântuirii” (don Primo Mazzolari). Acestea sunt cuvinte în care profeţia se îmbrăţişează cu iubirea.

Aşadar, profeţi, însă din iubire, cu iubire. Iar profeţii dragostei, această dificilă vocaţie, ne cheamă în fiecare duminică şi sărbătoare la Sfânta Liturghie, spunându-le oamenilor, şi mai ales celor păcătoşi, că Dumnezeu îi iubeşte! Aceasta este cea mai nobilă obligaţie a profetului creştin.

 

* * *

 

Duminica a IV-a din Timpul de peste an

Autor: pr. Eduard Patraşcu
Copyright: Predici.cnet.ro

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Ier 1,4-5.17-19)

Chemarea lui Ieremia ca să fie profet în Israel are loc într-un moment tragic, mai exact când începe declinul lui Iuda. Profetul are misiunea ingrată de face acuze poporului care trăieşte într-o decădere morală şi religioasă deosebită, fapt pentru care viaţa profetului va fi o continuă luptă cu puternicii Israelului. Versetele 4 şi urm. ni-l prezintă pe omul Ieremia care este ales şi destinat la o misiune precisă, aceea de a fi “profet pentru popoare“. Iar dacă pentru misiunea aceasta Dumnezeu îi cere profetului curaj (v. 17), acelaşi Dumnezeu asigură alesului său susţinerea şi certitudinea de a rezista minciunilor şi suferinţelor prin forţa prezenţei Sale (v. 19). Domnul îi cere lui Ieremia ascultare deplină, disponibilitate şi intimitate cu El; altfel profetul va fi expus la umiliri şi temeri în faţa oamenilor.

Vocaţia profetului Ieremia, spre deosebire de cea a lui Isaia sau Ezechiel, prezintă unele elemente specifice, cum ar fi faptul că este destinat la o misiune mare “încă din sânul mamei sale“, chiar dacă acest lucru va înflori pe parcursul întregii sale vieţi. Această soartă comportă o “constantă şi o progresivă intimitate cu Dumnezeu“, lucru care aduce cu sine momente, în sine, tragice, ce-i vor da posibilitatea să se abandoneze Domnului chemării sale, ca şi persecuţii din partea oamenilor. Forţa chemării profetului, în ciuda ambientului ostil şi al abandonării, va sta numai în promisiunea lu Dumnezeu: “Eu sunt cu tine pentru a te salva” (v. 19).

Lectura a II-a (1Cor 12,31-13,13)

Comunitatea din Corint a fost pentru Paul motiv de multe griji/îngrijorări. Însă motivaţia care a stat la baza activităţilor Apostolului de educare şi formare a membrilor comunităţii creştine, – plecând de la problemele concrete ale vieţii pe care Paul trebuie să le abordeze – se poate rezuma într-un cuvânt: el a fost pentru toţi un mărturisitor al iubirii lui Cristos faţă de toţi. Iar corintenilor, care tind la carismele cele mai vizibile şi dătătoare de faimă umană, Paul le răspunde provocându-i (arătându-le) să urmeze calea cea mai bună, aceea a carismei celei mai mari, iubirea (agape).

Elementul cel mai incisiv al acestui imn paulin al iubirii stă în relativizarea oricărei forme de ascetism sau metodă spirituală – lucruri bune şi valabile. Paul, cu acest text, ne conduce la esenţa mesajului creştin, care este porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Această cale este unica în stare să ghideze omenirea să înveţe şi să instaureze civilizaţia iubirii fără margini. Creştinul care se simte chemat la această misiune şi trăieşte această iubire are carisma cea mai mare, care conduce la dobândirea vieţii adevărate, depline (In 10,10), deci la experienţa/experimentarea lui Dumnezeu-iubire. Această iubire este un dar care întrece orice alt dar sau carismă. Iar Paul clarifică în textul nostru ceea ce el înţelege prin iubire: nu eros-ul, adică iubirea posesivă, ci agape, caritas, adică iubirea care se dăruieşte, care nu-şi aparţine.

Evanghelia (Lc 4,21-30)

Suntem în faţa discursului programatic pe care Isus îl pronunţă după modelul marilor profeţi ai lui Israel: “Astăzi s-a împlinit această Scriptură pe care voi aţi auzit-o cu urechile voastre” (v. 21). Atunci când Isus proclamă că astăzi se împlineşte Scriptura, de fapt anunţă că se concretizează mântuirea definitivă, în care El se revelează ca şi Acela în care se împlinesc toate profeţiile făcute conform voinţei şi planului lui Dumnezeu. Cuvântul de eliberare, de mântuire pe care Isus îl revelează nu trezeşte entuziasm, ci scepticism şi chiar refuz, “opoziţie” din partea consătenilor săi. Ei ar fi vrut nu o veste a unei eliberări şi o chemare de convertire la o viaţă nouă, ci să vadă dovezi concrete ale puterii lui Isus: ar fi vrut să vadă minuni sau semne extraordinare.

Isus răspunde alor săi, care îl recunosc ca şi “fiul lui Iosif“, prin exemplul vechilor profeţi: aşa cum lui Ilie şi lui Elizeu nu le-a fost dat să facă fapte măreţe în mijlocul consătenilor lor, tot astfel nici Isus nu împlineşte pentru compatrioţii săi nici o minune, nici un semn ieşit din comun. Adevărul pe care Isus îl anunţă este un altul: a aduce eliberarea prizonierilor, vestea cea bună celor săraci şi prigoniţi, lucru care culminează în dăruirea întregii sale vieţi, din iubire, pentru toată omenirea. Isus nu caută propriile interese omeneşti, aşa cum deseori fac oamenii, ci El caută – în misiunea sa – să aducă, să dăruiască omului adevărata libertate şi, mai ales, să-l dăruiască pe Duhul dătător de viaţă, care-şi are izvorul în Dumnezeu.

 

* * *

 

Duminica a IV-a din timpul de peste an

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Într-un text autobiografic (Ier 1,4-19: lectura I), profetul Ieremia aminteşte de momentul în care, într-o experienţă profundă de întâlnire cu Dumnezeu, a perceput chemarea sa: “Înainte de a te forma în sânul mamei te cunoşteam…“. Înainte ca Ieremia să vină în lume şi să fie recunoscut de un tată, Dumnezeu “îl cunoştea” (cf. Is 49,1 şi Ps 139,13). Mai mult, încă înainte ca să înceapă să trăiască în sânul matern, Dumnezeu “îl cunoaşte” şi ştie deja ce misiune să-i încredinţeze. Încă înainte ca părinţii să fi hotărât naşterea copilului lor, Dumnezeu este prezent. Ieremia descoperă cu stupoare imensă cu câtă iubire a fost voit şi ce plan a gândit din totdeauna Dumnezeu pentru el. “Te-am pus ca profet al naţiunilor“: purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu nu numai la poporul său, dar şi la păgâni. Această misiune de profet “incomod” îi va aduce rezistenţe şi persecuţii, care vor avea un efect devastator asupra sufletului său blând şi fragil. Însă Dumnezeu, chiar dacă nu-l va scuti de suferinţă, îl asigură că va fi alături de el şi îl va face “ca o fortăreaţă” în faţa forţei tuturor adversarilor. Ieremia este figură a lui Cristos, dar într-un anumit sens şi figură a creştinilor, chemaţi să vestească evanghelia cu cuvântul şi cu viaţa într-un ambient adesea refractar şi ostil. Martori curajoşi şi fideli care – chiar dacă nu de puţine ori sunt singuri şi în minoritate – ştiu să conteste răul şi să reafirme astăzi valori la care nu se poate renunţa, cum ar fi de exemplu dreptul la viaţă, sacralitatea căsătoriei, valoarea de a fi părinţi, dreptatea, fraternitatea, etc. “Te-am pus profet“. Acest cuvânt – care va fi reluat de Isus cu mandatul: “Îmi veţi fi martori” (Fap 1,8) – Domnul îl repetă fiecărui botezat. Biserica ne cheamă pe toţi să fim “martori ai lui Isus înviat, speranţa lumii” în orice ambient al vieţii personale şi sociale.

Duminica trecută, Isus aplica persoanei sale şi misiunii sale cunoscutul text din Isaia (62,1-2) conform căruia viitorul Mântuitor, trimis de Dumnezeu, va duce săracilor vestea cea bună. Declaraţia solemnă a lui Isus este reluată la începutul textului evanghelic din această duminică: “Aceste cuvinte ale Scripturii pe care le-aţi auzit cu urechile voastre, astăzi s-au împlinit“. Reacţia auditorului este mai întâi favorabilă. Uimirea adunării se referă la “cuvintele de har“: un mesaj care provine de la “har“, adică de la bunăvoinţa divină, şi care are ca şi conţinut bunăvoinţa, iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni. Uimirea poate să conducă la credinţa în Isus, dar poate să degenereze şi în refuz. De altfel, locuitorii din Nazaret sunt uimiţi că aceste “cuvinte de har” ies din gura unui consătean, a unuia dintre ei, al cărui tată îl cunosc. Cum poate Dumnezeu să se manifeste într-un om care are origini aşa de umile? Este “scandalul” Întrupării. Este aşa de greu de a da crezare unui viitor nou, diferit. Isus demască atitudinea lor interioară: “mântuirea”, pe care o vestea Isaia, ei o reduc la minuni de vindecare în favoarea lor exclusivă. “Doctore, vindecă-te pe tine însuţi“: adică înfiinţează o “clinică” aici la Nazaret şi fă interesele localităţii tale. Ar vrea să-l acapareze pe Isus pentru ei pentru motive locale. Răspunsul său îi priveşte pe concetăţenii săi, dar şi întregul Israel: “Nici un profet nu este bine primit în patria sa“. Cu această afirmaţie el schiţează destinul său de profet neascultat şi refuzat de ai săi. Este vestirea “împietririi” poporului său faţă de evanghelie.

Apoi Isus declară că misiunea sa nu se limitează numai la Israel, ci este universală. Profeţii Ilie şi Elizeu a făcut bine persoanelor care nu aparţineau poporului ales: văduva din Sarepta Sidonului (feniciană) şi Naaman Sirianul. Tot aşa şi el, Isus, săvârşeşte minuni la Cafarnaum, unde locuiesc foarte mulţi păgâni, arătând că mântuirea lui Dumnezeu este destinată tuturor popoarelor. Misiunea sa nu trebuie să privilegieze un anumit teritoriu, ci se adresează persoanelor. Nu este un drept pe care nazaritenii pot să-l invoce, ci este un dar al lui Dumnezeu. Tocmai pentru a evidenţia această gratuitate, Dumnezeu a ales ca destinatari ai minunilor sale pe cei de departe şi pe cei excluşi: o văduvă săracă şi străină şi un sirian.

Nazaritenii înţeleg şi vor să-l alunge pe Isus. Mai mult, chiar încearcă să-l ucidă. Scena vesteşte şi prefigurează pătimirea sa, ca şi refuzul necredincios şi opoziţia din partea lui Israel faţă de el şi apoi faţă de Biserică. Drumul evanghelizării trece prin suferinţă, sau mai bine zis prin fidelitatea până la moarte a lui Isus şi a trimişilor săi. “El, trecând prin mijlocul lor, a plecat de acolo” (literal: “pleca“). Expresia ne face să înţelegem că Isus a reuşit “să o şteargă” şi probabil face aluzie deja la victoria sa asupra morţii. Verbul evocă şi tema, îndrăgită de Luca, lui Isus care călătoreşte fără încetare pentru a duce pretutindeni evanghelia. Creştinii, angajaţi – asemenea lui Ieremia – în activitatea profetică a evanghelizării, nu pot să nu fac referinţă la această scenă. Nici nu pot să neglijeze faptul că Isus, începând ministeriul său public, apare ca un evanghelizator “perdant”, falimentar. Chiar el, care este evanghelizatorul prin excelenţă, începe cu un insucces însemnat. Şi acest lucru face parte din planul lui Dumnezeu pentru el şi pentru toţi ceilalţi misionari şi trimişi.

Evanghelia se vesteşte din iubire şi cu iubire. Numai iubirea este credibilă. Elogiul pe care sfântul Paul îl aduce iubirii (1Cor 12,31-13,13: lectura a II-a) este una din paginile cele mai sublime şi înfocate din scrisorile sale şi din întregul NT. “Râvniţi la carisme mai mari! Eu vă voi arăta o cale mai bună decât toate“. Propriu zis: “o cale superlativă, superioară tuturor carismelor”. O cale care este unică. Singurul drum pe care toţi creştinii trebuie să-l parcurgă: calea iubirii. În afara ei, chiar şi carismele cele mai splendide şi prestigioase nu au sens. “Dacă nu am dragoste, nu sunt nimic“. Dacă iubesc, sunt. Dacă nu iubesc, nu sunt.

Este important de notat că pentru apostol iubirea este o “cale“. Nu o ţintă pe care cineva poate să-şi facă iluzia că a atins-o şi în care să se instaleze. Suntem mereu în mişcare. Nimeni nu este niciodată un “sosit”. Iubirea trebuie cucerită metru după metru cu tenacitate neobosită.

Apoi, Paul schiţează fizionomia iubirii. Prezintă cincisprezece proprietăţi, cincisprezece comportamente ale iubirii, care este ca personalizată. Probabil că Paul se gândeşte la persoana lui Isus. S-ar putea spune: Isus este “răbdător“, Isus este “binevoitor“, etc. Am putea spune că iubirea în acţiune are două feţe. Una este îndreptată spre cei care în orice mod provoacă suferinţă: este răbdarea. Cealaltă este îndreptată spre cei care suferă şi sunt în nevoie: este bunăvoinţa, care înseamnă a voi şi a face binele pentru aproapele, a-l sluji şi a-i aduce bucurie. Aceste două orientări generale ale iubirii sunt explicate în verbele care urmează. Aşa cum se poate observa, iubirea nu aşteaptă să se manifeste în ocaziile mari, ci se exercită în viaţa de zi cu zi, în raporturile cele mai obişnuite. În scrisoarea, pe care un condamnat la moarte – în timpul celui de-al doilea război mondial – o scria soţiei sale în ajunul execuţiei, îi face această destăinuire: “Tu eşti pentru mine capitolul 13 din prima Scrisoare către corinteni” (= textul despre iubire). Adică tu eşti portretul iubirii, schiţat de Paul, realizat perfect. Şi soţia cu siguranţă putea să spună acelaşi lucru despre el.

Vrei să ştii ce este iubirea? Priveşte familia aceea, priveşte comunitatea aceea. Ce provocare pentru fiecare dintre noi!

Pr. Mihai Patraşcu

 

* * *

 

“Punct şi de la capăt!”

Autor: pr. Eduard Patraşcu
Copyright: Predici.cnet.ro

Deja duminica trecută se percepuse faptul că textele Cuvântului lui Dumnezeu punctau asupra acelui “Azi” pronunţat de Isus în evanghelie. Dacă textul din Neemia (adică prima lectură a duminicii trecute) prezenta deja efectele acelui Cuvânt în viaţa tuturor persoanelor: bătrâni, adulţi, tineri, copii, deci a celor care erau capabil să înţeleagă (au început să plângă – cf. Ne 8,9), efectele “predicii” (incredibil de scurte, ideală, ar spune şi credincioşii care ne ascultă – cel puţin văzând textul evanghelic!) a lui Isus le vedem în evanghelia de azi.

À propos de acest “azi”. Este cuvântul-cheie din “predica” lui Isus, ceea ce, din câte se pare, dezlănţuie reacţiile (ostile) ale publicului care a ascultat “citirea” şi mai ales comentariul făcut de Isus (să ne amintim că şi în cazul episodului narat de prima lectură de duminica trecută, poporul plânge după ce leviţii explică sensul Cuvântului Legii lui Dumnezeu) le vedem duminica aceasta. Ei bine, acel “astăzi” pronunţat de Isus nu era, din punct de vedere formal, o noutate absolută în a comenta un text biblic: deja cartea Deuteronomului (mai exact, tradiţia deoteronomistă) “actualizează” mesajele date de către Dumnezeu prin Moise poporului care ieşea din Egipt generaţiilor succesive ca şi cum chiar în momentul respectiv ar fi prima oară când Dumnezeu se adresează poporului (cf. de exemplu Dt 4); tradiţie pe baza căreia se împământeneşte metoda utilizată în fiecare sâmbătă în cultul celebrat în sinagogă şi preluată mai apoi (şi) de către rabini. Deci dacă era o tehnică cunoscută, unde stă “noutatea” lui Isus care a provocată reacţiile din evanghelia de azi, sintetizate în voinţa de a-l arunca în prăpastie, deci de a-l ucide?

“Punct şi de la capăt!”: cred că aici este noutatea lui Isus. Acel “astăzi” rostit de Isus în sinagoga din Nazaret are această semnificaţie. E ca şi cum ar spune: “până acum aţi auzit de o grămadă de ori acest “azi” al Cuvântului lui Dumnezeu”, dar nu au existat decizii concrete prin care acest cuvânt să “coboare” în viaţa voastră de fiecare zi, pentru a-i da sens şi gust”. Deci, această “punctualizare” a lui Isus a produs acele efecte cu siguranţă nu pentru că “învăţa cu autoritate, nu ca farizeii lor” (Mc 1,27), ci pentru că cerea personalizarea, subiectivizarea Cuvântului lui Dumnezeu abia ascultat. Aici este noutatea lui Isus. Pentru că e foarte uşor să se cadă în ispita: “Dumnezeu vorbeşte poporului său în fiecare zi; vorbeşte bisericii în duminica asta … da, nouă ca şi comunitate, adică “tuturor şi nimănui”. Se întâmplă des (şi pe timpul lui Isus, şi pe timpul nostru) ceea ce Ezechiel observa în experienţa profetică personală: “Iată, tu eşti pentru ei ca un cântec de dragoste al unui cântăreţ care are o voce frumoasă şi ştie să cânte bine; ei ascultă cuvintele tale, dar nu le pun în practică” (Ez 33,32). E frumos, ne place să ne delectăm cu idei interesante, inteligente, cu un text (ascultat sau citit) poetic care ne încântă/încălzeşte inima. “Ce frumos a predicat preotul azi!”, auzim uneori în gura oamenilor care au participat la sf. Liturghie duminicală.

“Punct şi de la capăt!”. Lui Isus nu-i ajunge delectarea (vezi: “ochii tuturor erau îndreptaţi către el”) sentimentală pe care o (poate) produce “lecturarea” şi explicarea Cuvântul lui Dumnezeu la nivel comunitar (vezi, “tuturor şi nimănui”). El vrea ca fiecare să simtă, mai mult, să fie convins că Dumnezeu vorbeşte în mod personal, fiecăruia în parte. Acel “astăzi cuvintele Scripturii se împlinesc – spune textul grec – în urechile voastre” (sau, cum traducem în româneste, “azi se împlinesc cuvintele scripturii pe care le-aţi auzit cu urechile voastre”) are sensul de “azi, pentru tine, cel care asculţi cuvântul lui Dumnezeu, aceste cuvinte au un scop precis, au o invitaţie sigură, se referă la o schimbare pe care trebuie să o faci în viaţa ta (mai ales cea spirituală). Care?

Aici fiecare este invitat să (re)cunoască unde trebuie să “pună osul la treabă”. Ca şi o sugestie generală (dar nu non-personalizată), îmi place să văd concretizarea acestui “astăzi” în provocările făcute de Paul în a II-a lectură. Ce frumos “sună” imnul iubirii! Ce profunzime are această iubire-dăruire! (cf. Ey 33,32). Dar şi aici: “punct şi de la capăt!” Nu e de ajuns că este frumoasă (estetismul iubirii este molipsitor, oricum şi de oricine ar fi prezentată această iubire … oare de ce?), nu e de ajuns că sună bine, excelent (am zice noi “că bine mai zice!”). E nevoie de acel “azi” care încearcă să pună în practică această iubire “îndelung răbdătoare, binevoitoare, care nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută propriile interese, nu se mânie, nu ţine seamă de răul primit … toate le iartă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură”. Iată deci motive de examen de conştiinţă, o posibilitate de autoverificare pentru fiecare dintre noi. Luând una câte una din aceste caracteristici ale iubirii enumerate de Paul, ne-am putea întreba: “dar este cineva care le pune în practică, sau care măcar încearcă?”. Sigur, uitându-ne în jurul nostru, în societatea noastră, ni se pare că ceea ce propune Paul este o utopie, că, de fapt, nimeni nu poate face aşa ceva – par inumane cerinţele acestei iubiri. Pe lângă faptul că este aproximativă această observaţie, aproximaţie alimentată mai ales de mass-media (să ne gândim la Maica Tereza, la Ghandi etc.), e sigur că acest “soi” de iubire practicată este soluţia pentru o lume mai bună, pentru o familie armonioasă, pentru o politică internaţională corespunzătoare şi adecvată tuturor oamenilor (şi nu numai unor categorii sociale), pentru o Biserică unită şi coerentă, capabilă să mărturisească evanghelia iubirii şi să contagieze.

Dar problema este că atunci când e vorba de a concretiza la nivel personal, începem să “fim îndelung răbdători, binevoitori … iertători (până la incredibil!), plini de speranţă, ba chiar îndurători, dar NU cu aproapele, ci cu NOI înşine. Cu alte cuvinte, am vrea mai să “facem proba” (că tot e la modă această tehnică!) a acestei iubiri pe “spatele celuilalt”, a celorlalţi; şi acest lucru nu este nicidecum “altruismul care nu caută propriile interese”, ci din contră.

Cât suntem de inventivi în a da altora “reţete de a iubi” (uitaţi-vă la televizor şi constataţi cum toate publicităţile – dar nu numai – la urma urmelor sugerează acest lucru), dar când e vorba să punem noi în practică, începem să ne gândim: “dacă sunt rabdător cu soţul/soţia, cu copilul, cu prietenul, cu profesorul, cu studenţii etc, nu cumva îşi ia nasul la purtare? Nu cumva dacă îi dau un deget îmi ia toată mâna? Nu cumva apoi se crede că e mai “mare, mult, bogat, inteligent etc” decât mine? Ia că “îi arăt”/îl învăţ eu cum se face! Că dacă nu îl învăţ eu, cine o va face? Cu alte cuvinte, nu eu trebuie să încep, ci celălalt … pentru că eu ştiu prea bine ceea ce trebuie făcut.

“Punct şi de la capăt!”, însă, spune Isus, mie, azi; adică, modul de a schimba lumea (se înţelege, în mai bine) nu începe de la celălalt, ci de la mine: eu sunt primul care trebuie să modific modul de a mă raporta la alţii (deci, şi la societate, lucruri, situaţii), la mine, la Dumnezeu. Acest lucru înseamnă acel “astăzi se împlinesc cuvintele Scripturii pe care le-aţi auzit cu urechile voastre”. Da, e adevărat că e mult mai uşor să nu ne lăsăm “zgândăriţi” de provocările Cuvântului lui Dumnezeu şi să rămânem în “bălăceala vieţii noastre banale de fiecare zi”. Dar atunci să nu ne mirăm de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. E mult mai uşor să ne simţim “jicniţi” de acest Cuvânt şi, deci, să căutăm orice metodă pentru a-l arunca în prăpastie (sau să-l punem în cepi, aşa cum s-a întâmplat lui Ieremia profetul), reducându-l la tăcere. Şi nu există tăcere mai mare (şi, deci, mai vinovată) decât aceea în care răsună Cuvântul lui Dumnezeu (care se împlineşte, devine concret “Astăzi”) şi este perceput la nivel comunitar, adică “pentru toţi şi pentru nimeni”.

“Punct (cât priveşte gândurile mele) şi de la capăt!” (fiecare la nivel personal).

 

* * *

 

Duminica a IV-a de peste an

Autor: pr. Daniel Iacobuţ
Copyright: Predici.cnet.ro

Textele sacre proclamate în această duminică a IV a timpului de peste an ne conduc la tema fundamentală a profeţiei. Din prima lectură, luată din cartea profetului Ieremia, înţelgem că profetul nu este întâi de toate cel care prevesteşte viitorul, dar cel care e ales de Dumnezeu să vorbească în numele său, să poarte oamenilor mesajul divin. Profetul este aşadar conştiinţa critică a comunităţii, fiind menit de Dumenezeu să facă posibilă în comunitatea sa înţelegerea şi practicarea voinţei dumnezeieşti. Aceasta a fost şi misiunea dificilă a profetului Ieremia, a cărui chemare am ascultat-o astăzi. Timp de treiezeci de ani Ieremia a predicat convertirea şi pocăinţa pentru a ţine departe de poporul său pedeapsa exilului babilonic. Dar nu a fost ascultat: a fost persecutat, încarcerat, pedepsit drept trădător, părăsit chiar de familia lui. Însă toate aceste evenimente Ieremia le-a trăit având mereu prezent cuvântul consolator al lui Dumnezeu: “Ei vor lupta impotriva ta, dar nu te vor birui, căci eu sunt cu tine, ca să te eliberez”.

Pagina evanghelică pe care tocmai am ascultat-o pare să continue această istorie dramatică, schimbând numai personajul pincipal: de această dată este vorba de Profetul prin excelenţă, Isus, cel prin care Dumnezeu ne-a spus totul şi ne-a dăruit totul. Isus este la Nazaret, satul său natal, şi tocmai şi-a anunţat misiunea: “Duhul Domnului este asupra mea, el m-a sfinţit prin ungere ca să vestesc săracilor evanghelia…”, fragment evanghelic meditat deja duminica trecută. Textul proclamat astăzi ne arată reacţia celor care îl ascultă pe Isus: mai întâi aceştia îl încuviinţează şi se miră de cuvintele sale pline de har. Dar această mirare în loc să se transforme în credinţă, lasă locul contestării şi, mai grav, mâniei: “toţi cei din sinagogă s-au umplut de mânie”, ne relatează evanghelistul Luca.

În faţa acestei reacţii neaşteptate, care într-un fel prevesteşte sfârşitul dramatic al vieţii lui Isus, dorim să ne întrebăm: ce a provocat mânia consătenilor lui Isus, în aşa fel încât să dorească a-l arunca de pe colină în prăpastie? Putem da un răspuns dacă înţelegem bine sensul unei alte întrebări: “Nu este el oare fiul lui Iosif?” Cu alte cuvinte: “Cum poate cineva căruia îi cunoaştem familia, să îşi aroge titlul de Mesia, de salvator şi mântuitor al nostru? Trimisul lui Dumnezeu nu poate fi unul dintre noi, un consătean de-al nostru pe care îl cunoaştem îndeajuns ca să ştim cine e!” Locuitorii Nazaretului se închid aşadar în faţa lui Isus. Iau această atitudine şi pentru un motiv, ce emerge din acel proverb care probabil s-a aflat mai intâi pe buzele lor: “Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!” Adică nu trebuia să faci minuni la Cafarnaum, ci aici în locul tău de baştină, în felul ăsta am putea şi noi profita puţin de pe urma ta!”

Isus nu este primit de ai săi cu acea atitudine interioară de disonibilitate, de deschidere, de credinţă care este condiţia pentru a-l recunoaşte drept Salvator. Consătenii săi caută minuni şi spectacol, în schimb Isus îi invită la o convertire trăită în camera tainică a propriei inimi. Necredinţa lor e foarte concretă: refuză ca Isus să pătrundă în viaţa lor zilnică şi în alegerile ce le au de făcut; refuză ca vocea lui Isus să fie mai importantă decât vocea egoismului, a orgoliului din inima lor. Doresc miracole, un vindeător tot timpul la dispoziţie. Doresc aşadar ca planul lui Dumnezeu să se plieze, să se adecveze după propriile proiecte sau interese. Şi tocmai de aceea Isus nu poate săvârşi nici o minune, pentru că lipseşte deschiderea pentru prima şi cea mai importantă minune: cea a credinţei!

Această reacţie a locuitorilor din Nazaret, ar trebui să ne provoace şi pe noi să reflectăm asupra vieţii noastre pentru un dublu motiv.

Primul motiv se referă la comportamentul nostru în faţa lui Cristos, profetul prin excelenţă. Prologul Evangheliei lui Ioan ne spune că Isus a venit în lume, între ai săi, dar ai săi nu l-au primit, fapt confirmat de episodul evanghelic de astazi. “Ai săi” însă nu sunt numai locuitorii din Nazaret, sau evreii din timpul lui Isus, dar este întreaga omenire de ieri şi de astăzi. Foarte probabil suntem chiar noi, creştini din naştere sau din tradiţie, care ne asemănăm uneori cu aceşti consăteni ai lui Isus. Cu toţii, atunci când ne apropiem de Isus, simţim o anumită admiraţie faţă de persoana sa, încuviinţându-l pentru cuvintele sale pline de profunzime. Însă atunci când ni se propune întreaga sa învăţătură, atunci când trebuie să îl acceptăm ca Maestru şi Model în toate alegerile şi situaţiile vieţii noastre, ni se întâmplă şi nouă să rostim acelaşi răspuns dat odată de mulţi dintre discipolii săi: “Greu este cuvântul acesta, cine poate să-l asculte?” În faţa lui Isus, profet incomod care ne pune în faţă exigenţele voinţei lui Dumnezeu, avem de multe ori tentaţia să preferăm planurile noastre şi să reducem la tăcere vocea sa divină, dacă nu în modul violent al celor din Nazaret, cel puţin prin diferite metode de a ne astupa urechile inimii.

O tactică de astupare a urechilor inimii constă în a considera că deja îl cunoştem îndeajuns pe Cristos, că ştim foarte bine conţinutul Evangheliilor, şi de aceea Cuvântul lui ajunge să fie o realitate cu care ne-am obişnuit, care nu mai suscită interesul, dorinţa converitirii. Apropo de această tactică, există o relatare cu iz de anecdotă a unui preot englez: părintele observase cum credincioşii săi, în timpul citirii Cuvântului lui Dumnezeu şi explicării lui în predică, ori erau neatenţi uitându-se pe pereţii bisericii, ori chiar moţăiau. Atunci părintele a scos din buzunar o Biblie în ebraică şi a început să o citească. Cu toţii au început să îl asculte cu atenţie: “Ce ascultători extraodinari sunteţi, spuse părintele: când vă citesc lucruri pe care nu le înţelegeţi, vă ciuliţi urechile. În schimb, când vă vorbesc în limba voastră despre cele ce privesc viaţa veşnică, vă lăsaţi imediat cuprinşi de neatenţie sau de somn!” Oare nu ni se întâmplă şi nouă ceva asemănător faţă persoana lui Isus, atunci când deja i-am stabilit bine locul în rutina vieţii noastre, dăruindu-i din obişnuinţă o oră duminica, sau înrămându-l într-un frumos tablou pe pereţii locuinţei noastre, dar uitând că El, Isus vrea mai mult să fie imprimat pe pereţii inimii nostre pentru a o transfoma într-o inimă nouă?

Al doilea motiv de refleţie vine din identitatea noastră a fiecăruia: atunci când am fost botezaţi, am primit şi o ungere cu sfânta crismă, ungere prin care am devenit şi noi profeţi, continuatori ai lui Isus, marele profet. Mântuitorul doreşte ca şi noi să fim profeţi pe lângă semenii noştri, adică purtători ai cuvântului său care îndeamnă la convertire. Binenţeles că putem întâmpina în faţa noastră opozanţi, ba chiar persecutori, dar astăzi Dumnezeu ne spune şi nouă ca şi profetului Ieremia: “Ei vor lupta împotriva ta, dar nu te vor birui, căci eu sunt cu tine, ca să te eliberez!” Cum putem fi noi profeţi? În primul rând vorbind cu Dumnezeu (prin rugăciune), apoi ascultând Cuvântul lui Dumnezeu (citirea Sf. Scripturi), dar şi invitând pe ceilalţi să asculte vocea lui Dumnezeu. Dar lectura a II-a din această duminică ne invită să vedem că profeţia noastră creştină nu trebuie să se oprească la cuvinte, ci, mai important, să se exprime prin fapte concrete, prin iubirea aproapelui, prin caritate.

În minunatul Imn al carităţii, saul al dragostei, sf. Paul ne aminteşte că mărturia, profeţia noastră care poate să îi poarte pe ceilalţi la Dumnezeu este tocmai dragostea, prin care uităm de noi înşine pentru binele celui iubit. Noi creştinii nu putem anunţa Evanghelia decât din iubire şi cu iubire. Pentru că, într-adevăr dragostea e totul, este viaţa însăşi a lui Dumnezeu, pe care şi noi o putem experimenta şi care dă sens întregii noastre existenţe. Să-i mulţumim Domnului pentru darul Cuvântului său care ne îndeamnă să fim, în ciuda indiferenţei sau refuzului lumii, profeţi ai dragostei lui Dumnezeu, dar mai ales să ne deschidem inimile pentru a continua celebrarea Sfintei Jertfe, adevărată şcoală a dragostei, în care experimentăm cum Isus, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, până la sfârşit i-a iubit.

 

* * *

 

Duminica a 4-a de peste an

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Toţi cei din sinagogă…, s-au umplut de mânie

“Iată că în ziua aceasta te fac o cetate întărită, un stâlp de fier şi un zid de aramă, împotriva întregii ţări” (Ier 1, 4-5; 17-19)

“Umblaţi dar, după darurile cele mai bune. Şi vă voi arăta o cale nespus mai bună” (1Cor. 12, 31; 13)

“Toţi cei din sinagogă, când au auzit aceste lucruri s-au umplut de mânie. Şi s-au sculat, l-au scos afară din cetate şi l-au dus până pe sprânceana muntelui pe care era zidită cetatea lor ca să-l arunce jos în prăpastie.”

Grele şi încurcate sunt raporturile dintre proroc şi concetăţenii lui. Cam aşa s-ar putea sintetiza subiectul comun al celor două lecturi: lectura I şi a III-a. Ieremia est originar din Anatot, un sat cam la vreo şase kilometri de Ierusalim. Tatăl lui, Chelkia, este preot. Dar după un hrisov mai vechi, familia lui a fost destituită din funcţiile preoţeşti. De fapt asupra acestei familii ar fi atârnat blestemul, pentru că urmaşii preotului Ebistar, fusese acuzat de complot împotriva lui Solomon. (1Regi. 2, 26-27) Din această cauză ar fi fost exilat la Anatot, unde şi-ar fi păstrat demnitatea sacerdotală, dar fără să o poată exercita (un fel de “sospensione a divinis”). Prin urmare, o familie nu ca toate celelalte familii: cunoscută ca excomunicată.

În acest context îşi au o profundă semnificaţie, cuvintele chemării lui Ieremia. Dumnezeu l-a “consacrat”, adică a fost totdeauna cu ochii pe dânsul: “Mai înainte de a te fi întocmit în pântecele maicii tale te cunoşteam. Eu te pusesem deoparte şi te făcusem proroc al neamurilor”. Trebuie ştiut că în sensul biblic, verbul “cunoaştere”, “a cunoaşte”, înseamnă un raport intim profund între două persoane, şi e totuna cu “a iubi”. Deci, de acum încolo, Ieremia va depinde numai de Dumnezeu şi de Cuvântul Său, pentru că Dumnezeu nu l-a cunoscut pentru a-l dispreţui ci pentru a-l iubi. Pus deoparte, separat, dar nu în sensul excomunicării şi al discriminării, ci în vederea unei mai ample misiuni.

Ieremia, credincios vocaţiei primite, îşi va desfăşura propria misiune în contrast cu proprii lui concetăţeni din Anatot şi din Ierusalim. Mai întâi a fost ignorat, apoi bârfit, izolat, persecutat, ameninţat bătut, insultat, denunţat; chiar şi rudele şi prietenii îl băteau. Şi toate acestea pentru a-l face să spună ceea ce ei ar fi dorit să audă, lucruri pe care El nu le putea spune. Oamenii ar fi vrut să pună oarecare bază pe cuvântul lui, însă Ieremia nu semăna decât nelinişti şi prevestea rele. Din gura lui nu ies cuvinte asigurătoare ci numai prevestiri de calamităţi. Oamenii ar fi vrut să le garanteze cum că totul ar merge bine, ca pe roate, însă el se încăpăţâna cum că pe toţi îi aşteaptă o mare nenorocire.

Ar fi vrut să obţină de la el un fel de binecuvântare asupra hotărârilor şi alianţelor politice. Iar prorocul le spune că ei merg cu paşi mari spre prăpastie, spre prăbuşire totală. Concetăţenii au pretenţia de a neutraliza misiunea contestatară a lui Ieremia, pentru a-l preschimba într-un proroc al păcii. Însă el continuă să fie prorocul nenorocirilor. Şi asta, desigur, că nu o face cu plăcere ci cu preţul unei prea dureroase şi sângeroase strângeri de inimă. Ieremia rămâne îngrozit de propria lui ţară şi de propriul lui sat. În realitate el este un poet delicat şi plin de gingăşie. Pentru a pronunţa acele cuvinte îngrozitoare, trebuie să-şi facă silă inimii şi sentimentelor. Dar nu-şi poate schimba comportarea. Cuvântul lui Dumnezeu îl obligă a spune ceea ce el însuşi nu ar vrea să spună.

În felul acesta, Ieremia este profetul cel mai tragic, dar şi cel mai uman, mai omenos. În el – aşa cum susţine A. Xeher – există încordare între inteligenţă şi inimă, între datorie şi dorinţă, între luciditate şi sentiment. Nenorocirile pe care le proroceşte, rănesc în primul rând temperamentul lui foarte sensibil. Simte rănile altuia ca şi cum ar fi fost ale lui. Tristeţile altora sunt şi ale lui. El iubeşte viaţa şi este constrâns să prorocească. El este foarte alipit de propria cetate, dar cu toate acestea nu poate să nu-i prevestească distrugerea. În fond, el rămâne un ingenuu, un om blând, dar cu toate acestea trebuie să devină un combatant. Toate cele pe care le proroceşte, nu provin de la dânsul ci din altă parte. Concetăţenii lui nu pot înţelege această dramă şi se aruncă cu cruzime asupra prorocului, învinuindu-l de trădare.

Contrastul, disputa lui Isus cu concetăţenii lui din Nazaret evidenţiază aceeaşi incompatibilitate, transferată asupra faptelor. Dacă cei din Anatot şi cei din Ierusalim pretind de a-l face pe Ieremia să spună ceea ce le place lor, nazarinenii cer de la Isus să facă ceea ce vor ei. “… Fă şi aici în patria ta tot ce am auzit că ai făcut la Cafarnaum”. (Lc. 4, 23) În ambele cazuri este vorba despre a gesticula de a se comporta şi a vehicula cuvintele prorocului în interesul lor. Nazarinenii se aşteptau ca Isus, fiul lui Iosif şi al Mariei, să fie numai un făcător de lucruri extraordinare, de minuni, cu scopul de a-şi face publicitate. În acest context, nazarinenii devin simbolul întregului Israel, căutător de semne care vor minuni şi mărturii, reducând în felul acesta credinţa la o simplă magie şi sursă de câştig.

Atunci Isus dispare din ochii lor, aşa fel încât nu au mai avut pe cine duce până pe sprânceana muntelui şi să îl arunce în prăpastie. El pleacă în altă parte, aşa cum au făcut Ilie şi Elizeu, sprea a căuta printre păgâni acea credinţă care lipseşte printre concetăţenii Lui. Se îndreaptă spre toţi oropsiţii soartei, către toţi cei păcătoşi, către cei izolaţi de la periferia societăţii, către toţi nedreptăţiţii. În felul acesta l-au alungat, l-au aruncat afară, în vreme ce ar fi trebuit să iasă ei afară împreună cu El. În realitate El venise la Nazaret nu pentru a rămâne acolo ci pentru a-şi scoate concetăţenii din îngâmfarea şi înfumurarea lor sufocantă.

Aceasta este ispita cu care veşnic se confruntă persoanele religioase, care ar vrea să-l tragă pe Isus de partea lor, să-l constrângă a le îndeplini totdeauna voinţa în tot ceea ce fac. Însă noi trebuie să ieşim la loc deschis, să mergem alături de El pe căi neumblate şi neprevăzute. În orice vreme Isus ştie şi poate să-şi mute Nazaretul în altă parte. Cetatea lui Isus nu este aceea unde ne aflăm noi, ci numai aceea unde se află El. “Dar Isus a trecut prin mijlocul lor şi a plecat de acolo”. Isus trece întodeauna printre împotrivirile noastre, printre refuzurile şi printre toate nimicniciile noastre.

Să nu ne facem iluzii că-l vom putea opri la noi, sau că El ne-ar putea aştepta. El se află totdeauna înaintea noastră. Obstacolele, barierele întinse de noi, nu-l vor opri din mers, spre a-l face să se întoarcă înapoi, ci spre a-l face să meargă şi mai departe. Aşadar, dacă toate cuvintele lui Ieremia nu vin de la el ci din altă parte, cuvintele lui Isus ne duc în alte regiuni “în altă parte”. În ambele cazuri este unul şi acelaşi cuvânt care nu se lasă confiscat de dorinţele noastre meschine, de pretenţiile noastre absurde. Chiar şi Sfântul Paul, în faimoasa lui “Cântare a dragostei” ne cântă tot în această strună. Dragostea este cu totul altceva, faţă de aspiraţiile, obişnuinţele şi valorile curente.

Fără dragoste tot ceea ce avem, tot ceea ce suntem şi tot ceea ce facem chiar şi în domeniul religios nu valorează nimic pentru că nu are greutate, consistenţă şi toate sunt “ca o aramă sunătoare sau ca un ţambal zăngănitor”. Aici nu vom putea citi toate cele scrise de Sfântul Paul în acest capitol. Totuşi este bine de a-l citi şi de a-l medita fiecare în particular.

De data aceasta mă voi limita doar la două afirmaţii: – “Dragostea va fi veşnică, nu va avea sfârşit.” – “Cea mai mare este dragostea.”

Când tot restul dispare, trădează ori lipseşte, numai dragostea este aceea care rămâne. Ce examen de conştiinţă tulburător, pentru hotărârile noastre de valoare! Departe de noi gândul de a spune că “banul este totul”. “Banul este cel ce contează”, “cu bani se poate cumpăra orice, chiar şi mamă…!” Oare aşa să fie? să vedem: – cu bani poţi cumpăra de-ale mâncării, dar pofta de mâncare nu se cumpără cu bani; – cu bani poţi cumpăra medicamente, dar sănătate nu; – cu bani poţi cumpăra o casă, dar pacea şi liniştea în casa aceea nu o poţi cumpăra cu bani. Să încercăm de a înlocui “banul” cu “dragoste” şi atunci toate se vor schimba în bine.

 

* * *

 

Isus, trecând prin mijlocul lor, a plecat

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

În sinagoga din Nazaret, Isus s-a aşezat ca să rămână, aşa cum am auzit la evanghelia din duminica trecută. Evanghelia de azi, continuarea celei menţionate, ne arată că Isus a fost silit de concetăţenii săi să se ridice şi să plece. Lucru trist! Un dicton latin spune: Timeo Jesum transeuntem et non redeuntem – “Mă tem de Isus care trece şi nu se mai întoarce”. Ca şi cum această teamă ar fi a Bisericii, ea se roagă cu insistenţă încă de la începutul sfintei Liturghii, atât prin antifona de la intrare: Mântuieşte-ne, Doamne, Dumnezeul nostru, şi adună-ne dintre neamuri, ca să aducem mulţumire numelui tău sfânt şi să ne bucurăm că te putem lăuda, cât şi prin oraţiunea specifică: Doamne Dumnezeul nostru, dă-ne, te rugăm, harul să te adorăm cu suflet neîmpărţit şi să-i iubim pe toţi oamenii cu iubirea ta. Deci: vrem să fii cu noi şi noi cu tine. Nu pleca!

Ce s-a petrecut la Nazaret cu concetăţenii lui Isus, care, după ce au rămas uimiţi de cuvintele lui, s-au schimbat radical şi au voit chiar să-l omoare?

Isus a venit în patria sa să-i cheme pe cei pe care îi iubea, deoarece copilărise cu ei, împărtăşise cu ei bucurii şi necazuri, la o cunoaştere superioară provenită din credinţă asupra persoanei sale şi să-i facă părtaşi ai misiunii sale. Au refuzat chemarea? Nu, ci cred că n-au înţeles-o. Nu-i uşor nimănui să-şi înţeleagă chemarea la misiunea profetică. Greu i-a fost lui Ieremia să conceapă şi să accepte chemarea de a fi profet pentru popoare (Lec. I: Ier 1,4-5.17-19); cu atât mai greu este de înţeles această chemare când ea este adresată unei colectivităţi.

Profetul este conştiinţa critică a poporului, o conştiinţă critică nu atât în numele raţiunii, cât mai ales în numele cuvântului lui Dumnezeu; el denunţă cu putere viciile poporului, falsitatea cultului, abuzurile puterii, orice formă de idolatrie, orice formă de nedreptate, orice formă de a-l monopoliza pe Dumnezeu. Profetul este apărătorul celor oprimaţi, al celor slabi, marginalizaţi, este glasul celor ce n-au glas; el denunţă infidelitatea celor răi şi anunţă fidelitatea lui Dumnezeu; profetul vede ceea ce face Dumnezeu, vede planul său de iubire, face o lectură divină a evenimentelor istorice din lume (cf. MAC pag. 1035) şi totuşi îşi ridică lumea împotriva lui, mai ales pe cei puternici.

Ieremia însuşi s-a speriat de această misiune profetică şi de aceea Dumnezeu intervine şi-l asigură: “Nu te teme de ei, căci eu sunt cu tine” (v. 8).

Isus ştia că nazaretenii săi nu-i vor înţelege chemarea de a forma o comunitate profetică, dar preferă, decât să-i lase în indiferenţă, să-i provoace, să şi-i ridice împotrivă şi aşa să-i determine să-şi analizeze chemarea (Lc 4,21-30). Indiferenţa este o mulţumire de sine, o închidere în sine, pe când răzvrătirea este o ieşire din sine, o analiză, o cercetare a aceluia care provoacă. Nazaretenii sunt aduşi să reflecteze asupra faptului că ei nu au nici un drept asupra lui, fiindcă Dumnezeu distribuie darurile sale cui vrea şi nimeni nu-i poate pretinde ceva, mai ales când pretenţia este lipsită de fundamentul credinţei.

Ce pretind acum cei provocaţi de Isus? Cum spunem noi: Să-şi vadă vârful nasului! Cine se crede? Nu este fiul lui Iosif? Cu ce drept se pretinde a fi mai presus de ceilalţi concetăţeni? Se crede Mesia? Se crede profetul? Să o dovedească prin fapte, prin minuni mai multe şi mai mari decât cele săvârşite la Cafarnaum!

Isus nu le refuză cererea, dar acţionează dumnezeieşte, adică în mod imprevizibil şi întotdeauna pe planul iubirii. Nu se opune violenţei lor de a-l scoate din sinagogă, de a-l duce pe creasta muntelui; îi lăsa să facă ce-i mai greu, ca apoi să le arate neputinţa lor în a face ceea ce este mai uşor: de a-l arunca în prăpastie. Isus trece prin mijlocul lor. Aceste cuvinte ne sugerează ideea că el trece prin sufletul fiecăruia dintre ei şi le arată propria lor slăbiciune. El trece biruitor şi pleacă. Le lasă prăpastia goală ca să se vadă pe ei înşişi în adâncul ei; îi lasă să cugete că aici, în patria sa, el a făcut mai mult decât în Cafarnaum. Ceea ce făcuse acolo era doar preludiul de aici. Dar ce făcuse? Evanghelistul Luca nu ne spune, însă Matei ne arată pe scurt: a predicat, şi-a ales câţiva ucenici, a vindecat de boli şi neputinţe, iar mulţimile s-au luat pe urmele lui (cf. Mt 4,17-25). Isus trece prin mijlocul lor, dar urmele paşilor lui rămân şi ele călăuzesc spre Tatăl, însă lasă în urmă, adică depăşesc conceptul lor uman că el este fiul lui Iosif. Isus îi invită pe urmele lui, să-i îmbrăţişeze chemarea profetică pe care Tatăl i-a încredinţat-o. În realitate, prin plecarea sa, Isus se întoarce spre ai săi din Nazaret pentru a le deschide orizontul infinit al iubirii lui Dumnezeu care este Tatăl tuturor, chiar şi al păgânilor, la care israeliţii, dacă vor privi cu iubire, vor descoperi urmele Creatorului faţă de văduve, faţă de leproşi, dar mai ales faţă de poporul său, căruia, infidel cum a fost şi cum este, n-a încetat niciodată în a-i trimite profeţi, iar acum l-a trimis chiar pe Fiul său. Oricine păşeşte pe urmele lui ajunge la Tatăl. Iată silogismul iubirii: Dumnezeu dintotdeauna a păşit pe urmele omului, strigând odinioară: “Adame, unde eşti?” (Gen 3,9), glasul său nu s-a stins nici până azi, n-a dispărut în negura istoriei, el se adresează fiecărui om cu aceeaşi iubire: “Te-am cunoscut înainte de a te forma în sânul matern; te-am consacrat înainte de a vedea lumina; te-am rânduit profet al neamurilor”. Aşa a făcut Isus ca om şi trecând printre ai săi, a ajuns la Tatăl. El invită pe toţi oamenii şi pe fiecare în parte să păşească pe urmele lui, ca să ajungă la Tatăl: “Ca acolo unde sunt eu, să fie şi ei” (In 17,24). Cristos este profetul speranţei tuturor oamenilor.

Ce ar fi putut Isus să facă mai mult pentru concetăţenii săi pentru a-i convinge că el este trimisul Tatălui şi nu fiul lui Iosif? I-ar fi convins şi ar fi crezut în el, dacă i-ar fi adunat pe toţi în piaţa mare a oraşului şi ar fi făcut minuni pe gustul fiecăruia? Replica lor n-ar fi fost credinţa, deoarece aceasta nu înlătură ştiinţa, ci ar fi zis: Din moment ce noi ştim că eşti fiul lui Iosif şi mama ta este cu noi, semnele pe care le faci sunt ale unui vrăjitor, ale unuia care este în alianţă cu diavolul. Cum de altfel îi vor spune alţii: “Cu Belzebul, căpetenia diavolilor, scoate pe diavoli” (Mt 12,24). Aşadar, conform Legii, trebuie să moară. Ar fi putut să le demonstreze că nu este fiul lui Iosif şi s-o invite pe Maria, Mama sa, să le povestească cum l-a zămislit prin puterea Duhului Sfânt? Toate ar fi fost socotite invenţii; ar fi râs de amândoi; şi povestirea ar fi devenit paravanul desfrâului, fiindcă fiecare fată greşită şi-ar fi susţinut nevinovăţia prin conceperea de la Duhul Sfânt.

Credinţa nu-i un rod, ci este o sămânţă oferită în dar cu menirea de a încolţi, creşte şi apoi să aducă roade. Isus şi-a făcut datoria faţă de ai săi: le-a dat sămânţa credinţei şi ea va rodi în istorie. Isus şi-a împlinit din plin carisma divină a iubirii faţă de ai săi până acolo încât le-a dovedit că nimeni nu are o mai mare iubire faţă de prietenii săi decât acela care îşi dă viaţa pentru ei (cf. In 15,13). Isus nu se putea lăsa aruncat în prăpastie de acei pe care el însuşi i-a provocat. Dacă ei totuşi au greşit pe Calvar împotriva lui, Isus îi va cuprinde în rugăciunea sa adresată lui Dumnezeu de pe înălţimea crucii: “Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!” (Lc 23,34).

Corintenilor care aspirau după carismele care dau o mai mare publicitate, un spectacol mai pe gustul curioşilor, sfântul apostol Paul le arată o cale mai bună: carisma lui Isus, carisma iubirii, carisma profetică prin excelenţă. Asumându-şi această carismă, creştinii pot construi o umanitate fără bariere în timp şi spaţiu: veşnică şi nemărginită, adică împărăţia lui Dumnezeu (Lec. a II-a: 1Cor 12,31; 13,1-13).

Începutul împărăţiei veşnice este Biserica. Ca Trup Mistic al lui Cristos, Biserica participă la carisma profetică a capului său.

Nouă, care pretindem că facem parte din Biserica lui Cristos, ni se pun aceste întrebări: 1) Avem carisma iubirii? Ştim să trecem printre cei care ne vor răul făcându-le numai bine? 2) Când ni se întâmplă un necaz, nu aşteptăm minunea ca să credem, uitând de exemplul lui Isus?

Să nu uităm cuvintele apostolului: “Chiar dacă aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dacă nu am dragostea, nu sunt decât o aramă sunătoare şi un ţambal zăngănitor. Chiar dacă aş avea darul profeţiei, şi aş cunoaşte toate misterele şi toată ştiinţa, şi aş avea o credinţă desăvârşită, încât să mut munţii din loc, dacă nu am dragostea, nimic nu sunt”.

Pe urmele lui Isus se merge numai cu iubire.

Se justifică, prin urmare, rugăciunea Bisericii de la începutul sfintei Liturghii prin care cere lui Dumnezeu harul de a-l adora din tot sufletul şi de a-i iubi pe toţi oamenii prin Cristos Domnul noastru (LR). Amin.

 

* * *

 

Duminica a IV-a de peste an

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Vreau să vă povestesc una dintre cele mai frumoase parabole despre prietenie, pe care am avut ocazia să o citesc.

Doi prieteni s-au întâlnit la Rabat după o lungă perioadă de despărţire.

Aveau multe lucruri să-şi povestească.

Dar, după ce a plecat însoţitorul, s-a aprins discuţia obişnuită. Aşa se întâmplă de fiecare dată. Religia îi desparte. Şi argumentările, replicile, provocările, întrebările, contestaţiile se succed în ritm alert.

La un moment dat, musulmanul parcă a găsit soluţia ideală:

- Ascultă-mă. Spui că în Isus Cristos eşti în posesia adevărului. În schimb, eu sunt convins că greşeşti. Adevărul stă de partea lui Mahomed, şi Coranul este cu mult superior Evangheliei. Aşadar, tu greşeşti. Dar aceasta nu are importanţă. Lucrul important este că suntem şi rămânem prieteni.

Creştinul a replicat:

- Da. Dar când vom ajunge dincolo, vom fi obligaţi să ne separăm. Nu putem să ne aflăm amândoi de partea adevărului.

- Şi aici greşeşti, prietene. Când vom fi în viaţa de dincolo, ne vom ţine aşa strâns de mână încât cel dintre noi care are adevărul îl va trage pe celălalt spre el (A. PRONZATO).

2. Tema

Isus spune cuvinte de iubire şi cu privire la credincioşii sinceri şi convinşi de alte religii.

3. Mesajul zilei

Începem cu o rugăciune:

- “Câte cuvinte, în fiecare zi, în viaţa oamenilor! Căutăm un cuvânt diferit, făcut pentru noi.

- Tu, Isuse, eşti cuvântul care vindecă; eşti cuvântul care dă încredere; eşti cuvântul care transformă; eşti cuvântul care iartă; eşti cuvântul care eliberează; eşti cuvântul care dă viaţă. Vorbeşte-ne, Doamne!”

Pe stradă, la şcoală, în oraş, la televizor, cunoaştem persoane care nu au aceeaşi religie ca noi (enumeraţi câteva, cu ajutorul copiilor, şi povestiţi câteva experienţe personale).

- Ştim că şi creştinii sunt mulţi, dar şi – şi aceasta nu-i place lui Dumnezeu! – despărţiţi în multe “Biserici separate” (Enumeraţi câteva şi amintiţi “Octava de rugăciune” încheiată de puţin timp).

Uneori, aceste diferenţe religioase şi aceste diviziuni ne fac prea suspicioşi, critici şi răi în păreri şi raporturi reciproce. Isus nu vrea aceasta.

- În prima lectură este vorba despre Ieremia ca profet, nu numai al Israelului, dar şi al naţiunilor, adică al popoarelor păgâne.

- În Evanghelie, la Nazaret, Isus le aduce concitadinilor săi exemplul de credinţă sinceră, chiar dacă nu adevărată, a doi păgâni:

- – văduva din Sarepta (povestiţi faptul: cf. 1Rg 17,8-16);

- – şi Naaman sirianul (cf. 2Rg 5,1-14).

- Lărgind perspectiva, în Evanghelii se vorbeşte deseori frumos despre păgâni şi samariteni (cf. slujitorul centurionului: Lc 7,1-10; bunul samaritean: Lc 10,29-37; vindecarea celor zece leproşi: Lc 17,11-19; canaaneanca: Mc 7,24-30; centurionul la picioarele crucii: Mc 15,39).

- Deseori, cei pe care noi îi considerăm puţin religioşi, pentru că aparţin altor religii, pot să fie mai deschişi faţă de Domnul decât noi.

Să învăţăm să îi cunoaştem – în adevăr şi caritate! -, să ne respectăm şi să ne iubim mai mult.

- “Nu ne priveşte pe noi să judecăm, ci să fim înţelegători şi să ne rugăm. Cine nu crede nu este privit cu neîncredere. Credincioşi sau necredincioşi, să lucrăm împreună, să înfruntăm împreună efortul de a sluji în fiecare zi proiectele vieţii, cu adevăr şi cu iubire…”.

- Trebuie să avem în vedere că “în acest secol, prin impulsul Duhului Sfânt, a fost iniţiată Mişcarea ecumenică… trebuie să căutăm să cunoaştem mai bine propria credinţă… Dar, în spirit ecumenic, trebuie să dorim să colaborăm şi să trăim în dialog cu toţi, în primul rând, cu credincioşii din celelalte Bisericii şi cu evreii, dar şi cu credincioşii din alte religii şi cu cei necredincioşi…” Să se clarifice cu simplitate că ecumenismul, respectul şi iubirea reciprocă trebuie să ţină cont că:

- – asta nu înseamnă că toate religiile sunt adevărate sub toate aspectele;

- – adevărul total ne-a fost revelat numai de Isus, Fiul lui Dumnezeu;

- – Cristos este singurul mântuitor al omenirii şi al celor care nu-l cunosc în mod nevinovat;

- – numai Biserica Catolică păstrează în întregime revelaţia lui Cristos;

- – toţi suntem obligaţi, din punct de vedere obiectiv, să fim membrii Bisericii, chiar dacă, subiectiv şi fără vină, se poate întâmpla ca mulţi să nu reuşească să-şi dea seama;

- – toţi suntem obligaţi să aprofundăm şi să ne trăim credinţa cu angajare.

Concluzie: Să ne rugăm în iubirea lui Isus euharisticul şi să acţionăm pentru ca toţi să devină o singură familie, cu un singur Domn, o singură credinţă, un singur Tată pentru toţi!

4. Exemple

a) Cartea profetului Iona conţine mesajul clasic al deschiderii şi al iubirii lui Dumnezeu faţă de toţi.

b) Puncte de sprijin foarte bune, adaptate pentru astăzi, se pot lua din octava de rugăciuni.

c) Iată două exemple pentru a demonstra că “Dumnezeu îi iubeşte pe toţi cei care cred în el şi trăiesc după voinţa sa” (Fap 10,35).

Un mare principe oriental l-a chemat într-o zi în faţa curţii pe cel mai înţelept dintre maeştrii religioşi din regatul său. L-a întrebat:

- Aud spunându-se că sunteţi de părere că diferitele religii au toate un singur Dumnezeu, invocat cu nume diferite; şi, de aceea, după dumneavoastră, Dumnezeu îi iubeşte la fel pe musulman, budist şi creştin, dacă toţi sunt de bună credinţă.

Maestrul a răspuns:

- Maiestate, ascultă această poveste: Un tată avea mulţi fii şi un tezaur bogat. În tezaur erau multe perle preţioase, toate asemănătoare, dar printre ele era una de o valoare inestimabilă. Într-o zi, tatăl a împărţit cu iubire tezaurul între fii, acum adulţi. Toţi se gândeau că au perla preţioasă şi s-au împrăştiat bucuroşi în lume să-şi trăiască viaţa.

Când unul dintre ei a descoperit, în sfârşit, că perla sa nu este cea de valoare inestimabilă, cu durere, dar şi cu bucurie, i-a adunat pe ceilalţi fraţi şi le-a spus:

- Această perlă a mea nu este cea mai frumoasă, totuşi, este o mărturie că sunt fratele vostru şi că tatăl vostru este şi al meu!

Regelui i-a plăcut învăţătura şi, de atunci, în regatul său toţi credincioşii din diferitele religii se iubesc ca fraţi şi îl cinstesc cu nume şi rituri diferite pe Tatăl tuturor.

O legendă povesteşte că, atunci când Adam şi Eva au fost alungaţi din paradisul pământesc, Dumnezeu, în marea sa bunătate, le-a dat un medalion pe care era scris numele său. Cu trecerea secolelor, medalionul a fost pierdut şi apoi, în sfârşit, regăsit. Pe el se puteau citi numai aceste cuvinte: “Dumnezeu este…”

Toate popoarele au încercat să completeze fraza.

Egiptenii au citit: Dumnezeu este mister.

Babilonienii: Dumnezeu este ordinea cerului.

Grecii: Dumnezeu este frumuseţe.

Evreii: Dumnezeu este sfinţenie.

Romanii: Dumnezeu este lege.

Chinezii: Dumnezeu este totul.

Indienii: Dumnezeu este lumea.

Budiştii: Dumnezeu nu poate fi definit.

Creştinii, numai creştinii, i-au dat această definiţie lui Dumnezeu: Dumnezeu este iubire, pentru că le-a revelat prin însuşi Fiul său. Şi au intrat în “centru”.

Nici tu nu vei greşi în viaţă şi “vei fi în centru” numai dacă vei primi tot ceea ce a revelat Dumnezeu şi vei împlini, mai ales, iubind.

 

* * *

 

Duminica a 4-a de peste an Ciclul C (lectio divina)

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Luca 4,21-30

21 În acel timp, în sinagoga din Nazaret, Isus a spus: «Aceste cuvinte ale Scripturii pe care le-aţi auzit acum s-au împlinit astăzi».

22 Toţi îl încuviinţau şi se mirau de cuvintele pline de har, care ieşeau din gura lui. Ei se întrebau:

- Nu este el oare fiul lui Iosif?

23 Însă el le-a zis:

- Desigur, îmi veţi spune zicala: “Doctore, vindecă-te pe tine însuţi”.

Noi am auzit tot ce s-a petrecut la Cafarnaum. Fă la fel şi aici, în cetatea ta natală. 24 Apoi a adăugat: “Vă spun adevărul: nici un profet nu este bine primit în locul său de baştină. 25 Vă spun adevărul că multe văduve erau în zilele lui Ilie în Israel, când s-a închis cerul trei ani şi şase luni, încât a venit o foamete mare peste toată ţara, 26 dar la nici una dintre ele nu a fost trimis Ilie; în schimb a fost trimis la o văduvă străină în Sarepta Sidonului. 27 Şi mulţi leproşi erau în Israel, pe vreme profetului Elizeu, dar nici unul nu a fost curăţit; în schimb a fost curăţit Naaman, un sirian”.

28 Când au auzit aceste lucruri, toţi cei din sinagogă s-au umplut de mânie. 29 Ridicându-se, l-au scos afară din localitate şi l-au dus la un povârniş al colinei pe care era clădită cetatea lor, ca să-l arunce în prăpastie. 30 Dar el, trecând prin mijlocul lor, a plecat de acolo.

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

Este mai mult decât clară relaţia şi continuitatea dintre textul evanghelic de duminica trecută şi textul de astăzi. Până acolo încât se repetă versetul 21 cu care începe relatarea pe care o medităm astăzi.

Isus ratifică faptul că în El se împlinesc profeţiile mesianice vestite de Isaia cu multe secole înainte. El este realmente Profetul cu majuscule, nu este un profet ci este profetul definitiv şi principal; cel care împlineşte şi ne revelează în mod perfect chipul lui Dumnezeu.

Cuvântul profet în limba noastră română are o etimologie interesantă. Derivă din greacă unde este particula pro plus rădăcina fanai. Fanai înseamnă “a spune”. Particula pro poate să aibă două sensuri: “înainte” şi “în numele lui”. Ambele sensuri se împletesc pentru a explica în mod clar funcţia pe care o are profetul… Literalmente profetul este cel care “spune înainte” şi cel care “spune din partea lui”.

Verbul “a spune”, fanai în greacă, face referinţă la cuvânt. Ceea ce se spune este un cuvânt: poate să fie numai fonetic, poate fi şi scris, poate fi gestual; poate fi direct, poate fi metaforic sau poetic. Profetul “spune” ceva…

Când spune asta? Îndeosebi înainte…

Acel “înainte”… Uneori s-a înţeles ca prezicător sau vizionar. Cel care descrie lucruri care urmează să se întâmple. Acest sens este foarte restrictiv. În realitate sensul este mult mai profund şi complex. “A spune înainte” înseamnă a trasa drumul, a indica ruta, a anticipa evenimentele nu ca “prezicător” ci ca drumeţ care cunoaşte drumul şi pentru asta poate să conducă: acestea sunt drumurile adevărului, acestea nu sunt drumurile lui… acestea din urmă duc la moarte, primele duc la viaţă… Aici iese în evidenţă rolul “educator”, “de învăţare” al profetului… Cel care educă ajută la anticipare…

Însă este al doilea sens al lui pro… Acela “din partea lui”… Profetul vesteşte Cuvântul lui Dumnezeu, nu cuvântul său.

Isus ca Profet, fiind însuşi Dumnezeu şi Domn, revelează, face cunoscut Cuvântul veşnic al Tatălui din ceruri…

În Evanghelia pe care o medităm astăzi percepem că într-un prim moment se ascultă cuvântul Profetului Isus cu mult entuziasm. După aceea, mulţimea din cetatea sa Nazaret, descoperă că el este fiul lui Iosif şi atunci încep să nu mai aibă încredere. Isus, atunci, le citează o primă zicală: “Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!”. Imediat le spune o altă zicală populară: … “nici un profet nu este bine primit în locul său de baştină”. Această frază reflectă experienţa poporului lui Israel. Domnul dă două exemple foarte vechi, de doi mari profeţi, pentru a ratifica învăţătura sa: pe de o parte este Ilie care dă de mâncare unei văduve păgâne din Sarepta Sidonului; pe de altă parte este Elizeu care-l vindecă pe Naaman sirianul. Ambele personaje, văduva şi Naaman, au în comun faptul că sunt păgâni, adică nu aparţin poporului lui Israel…

Aceste exemple, care dezvăluie atitudinea de lipsă de credinţă şi de refuzare a profeţilor autentici ai lui Dumnezeu, îi înfurie pe concetăţenii lui Isus care vor să-l arunce într-o prăpastie. Însă Domnul se retrage din Nazaret.

Pentru a ţine cont: Ilie şi Elizeu sunt primii doi “mari profeţi” din Israel. Ei exercită slujirea prin secolul al IX-lea î.C. şi istoriile lor sunt relatate îndeosebi în prima şi a doua Carte a Regilor din Vechiul Testament.

Alte texte biblice pentru a confrunta: 1Re 17; 2Re 5; In 8,59.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea în dicţionar cuvântul “Profeţie, profet”.

Întrebări pentru lectură

- Unde se află Isus?

- Cu cine vorbeşte?

- Ce spune Domnul la începutul relatării?

- Ce atitudine au oamenii la începutul ascultării cuvintelor sale?

- Ce se întâmplă după aceea? Ce se întreabă oamenii din Nazaret?

- Ce va răspunde Domnul?

- Care sunt cele două zicale populare pe care le citează Isus?

- Ce exemple din istoria lui Israel le aminteşte Domnul?

- Cine erau Ilie şi Elizeu? Ce fac ei?

- Cum reacţionează persoanele care erau în sinagogă?

- Ce fac ei cu Isus?

- Ce pretind să facă ei după aceea?

- Cum se retrage Domnul?

2 – MEDITAŢIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditaţie

- Descopăr eu în Isus pe Profetul cu majusculă care vine să-i mântuiască pe toţi bărbaţii şi femeile?

- Ascult cu plăcere cuvintele şi învăţăturile Domnului vieţii?

- Mă “scandalizează” faptul că Mântuitorul lumii este şi fiul adoptiv al lui Iosif, născut la Betleem şi crescut în Nazaret?

- Descopăr eu ca important că Domnul că este de rasa noastră umană şi că, de aici, ne mântuieşte?

- Ce cred despre cele două zicale pe care Domnul le spune cu privire la activitatea sa?

- Ca ar fi pentru mine astăzi profeţii autentici ai lui Isus Cristos?

- Cine ar putea să fie astăzi Ilie şi Elizeu?

- Cine ar fi astăzi “păgânii”?

- Cine ar fi astăzi văduva din Sarepta şi Naaman sirianul, adică aceia care nu fac parte din credinţa noastră şi care totuşi par să fie mai deschişi la căile Domnului?

- Mă “umplu de mânie” sau m-am “umplut de mânie” vreodată faţă de Isus? Dacă răspunsul este pozitiv: de ce? În ce circumstanţe? Cum s-a terminat situaţia respectivă?

- Are impact asupra mea puterea suverană cu care Domnul pleacă din mijlocul celor care vor să-l arunce în prăpastie?

- Descopăr eu că sunt chemat să fiu profet al unicului Profet cu majuscule care este Domnul?

- Vestesc Cuvântul lui celorlalţi fraţi chiar dacă acest lucru poate să nu fie pe placul tuturor?

- Mă angajez din punct de vedere educativ ca să arăt căile Domnului pentru rudele şi prietenii mei?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Pentru rugăciune să ne lăsăm conduşi de un alt profet autentic din Israel: Ieremia. Să citim textul chemării acestui mare profet.

Ieremia 1,4-10

Dumnezeu îl cheamă pe Ieremia

4 Domnul mi s-a adresat zicându-mi:

5 «Mai înainte de a te forma în sânul mamei tale, eu te-am cunoscut; mai înainte de a te naşte, eu te-am consacrat; vreau să fac din tine un profet pentru popoare».

6 Iar eu am răspuns:

- Ah, Doamne Dumnezeule, eu nu ştiu să vorbesc, pentru că nu sunt decât un copil.

7-9 Însă Domnul mi-a spus:

- Să nu zici: “Sunt un copil”, căci vei merge la toţi la care te voi trimite şi le vei spune tot ce îţi voi porunci eu. Să nu te temi de dânşii, căci eu sunt cu tine ca să te ocrotesc, spune Domnul. Apoi Domnul şi-a întins mâna, mi-a atins buzele şi mi-a zis: “Iată pun cuvintele mele pe buzele tale. 10 Să ştii că îţi dau astăzi putere asupra popoarelor şi împărăţiilor, ca să smulgi şi să dobori, ca să dărâmi şi să distrugi, ca să construieşte şi să plantezi.

Să ne lăsăm luminaţi de începutul vocaţiei profetice a lui Ieremia şi astfel să trezim rugăciunea în inima noastră.

4 – CONTEMPLAŢIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru a realiza contemplaţia, vă propunem să reluăm cuvântul profetului pentru a-l recrea în propria viaţă cu circumstanţele speciale care revin fiecăruia să-l experimenteze. Să ne însuşim câteva fraze scurte după această schemă:

- Doamne Isuse, Profet al lui Dumnezeu, învaţă-mă să fiu profetul tău în mijlocul prietenilor mei…

- Doamne Isuse, Profet al lui Dumnezeu, învaţă-mă să fiu profetul tău în mijlocul rudelor mele…

- Doamne Isuse, Profet al lui Dumnezeu, învaţă-mă să fiu profetul tău în mijlocul ambientelor de tineret…

- Doamne Isuse, Profet al lui Dumnezeu, învaţă-mă să fiu profetul tău în…

- Doamne Isuse, Profet al lui Dumnezeu, învaţă-mă să fiu profetul tău în…

5 – ACŢIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propunere personală

- Alege un loc deosebit din orizontul propriei vieţi (ţinând cont de ceea ce s-a contemplat în pasul anterior) şi decide-te în mod punctual şi precis pentru a exercita slujirea profetică.

Propunere comunitară

- Stabileşte în grupul tău de tineri un dialog pentru a descoperi cine sunt “profeţii” tinerilor de astăzi. Găsiţi cine ar fi profeţii autentici şi cine ar putea să fie “profeţi falşi”.

 

* * *

 

Duminica a IV-a (C)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Isus a început să vorbească în sinagogă: “Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre”. Toţi îl lăudau şi se mirau de vorbele pline de har care ieşeau din gura lui şi ziceau: “Nu e oare acesta fiul lui Iosif?” Iar El le-a zis: “Fără îndoială îmi veţi spune zicala: Doctore, vindecă-te pe tine însuţi. Câte am auzit că s-au petrecut în Cafarnaum, fă-le şi aici în patria ta.” Şi a mai zis: “Adevăr vă spun că nici un profet nu e bine primit în patria sa. Ba adevăr vă spun: multe văduve erau în Israel în zilele lui Ilie, când s-a încuiat cerul trei ani şi şase luni şi a fost foamete mare în tot ţinutul; şi la nici una dintre el nu a fost trimis Ilie, ci numai în Sarepta Sidonului la o femeie văduvă. Şi mulţi leproşi erau în Israel în vremea profetului Eliseu şi nici unul dintre ei nu a fost curăţit, ci doar Naaman sirianul”. Auzind acestea, toţi cei din sinagogă s-au umplut de mânie. Şi, sărind în picioare, l-a scos afară din cetate şi l-au dus până pe sprânceana muntelui pe care era zidită cetatea lor, ca să-l arunce jos. Dar Isus, trecând printre ei, şi-a văzut de drum. (Lc 4,21-30)

Dacă în prima parte a episodului Predicii lui Isus în sinagoga de la Nazaret, cei prezenţi au devenit cât se poate de admirativi în momentul în care concitadinul lor, după lectura textului profetului Isaia, a început să rostească vorbele sale pline de har, în partea a doua a episodului, aceiaşi oameni vor deveni cât se poate mânioşi în momentul în care Isus Cristos le va cere să adopte credinţa femeii văduve din Sarepta Sidonului sau pe cea a generalului Naaman. Aceştia, deşi erau păgâni s-au dovedit vrednici de fi răsplătiţi de profeţii Ilie şi respectiv Elizeu pentru credinţa lor admirabilă manifestată faţă de Dumnezeul lui Israel. Or, tocmai aceste exemple ale unor ne-evrei a trezit în cei prezenţi în sinagogă o mânie care i-a condus repede către atitudini criminale faţă de Isus Cristos. Această situaţie ne inspiră două reflecţii importante:

Mai întâi, discursul lui Isus nu a fost alcătuit ca să placă cu orice preţ. Exemplele pe care El le dă, deşi scoase din sfânta scriptură, se dovedesc a fi de neacceptat pentru ascultători deoarece ele evocă binefaceri ale lui Dumnezeu în favoarea străinilor mai curând decât în favoarea fiilor lui Israel. Dincolo, însă, de aceste aspecte care exprimă o percepţie foarte limitată a mesajului universal al mântuirii adus de Isus Cristos, predica pronunţată de El la începutul activităţii sale publice capătă valoare de program mesianic pe care îl va concretiza de-a lungul întregii sale activităţi publice. Şi apoi vestea cea bună pe care El o aduce în lume nu are în vedere un cerc restrâns de “privilegiaţi” merituoşi şi siguri de ei înşişi, ci oile pierdute, rătăcite şi dispreţuite. Văduva şi străinul sunt două din figurile categoriei celor mici spre care se îndreaptă Isus cu toată hotărârea. Cât priveşte formula (devenită proverbială) nici un profet nu e bine primit în patria sa nu trebuie considerată ca pe o observaţie psihologică. Remarca lui Isus are în vedere mai curând atitudinea noastră vizavi de Dumnezeu: nimeni nu poate să “pună stăpânire” pe Dumnezeu, pe profeţii Săi sau pe binefacerile Lui ca pe o “proprietate privată”. Isus a dat de înţeles că Duhul suflă unde vrea… şi nu doar acolo unde anumite categorii de oameni ar dori să-l restrângă. Cei dintâi apostoli au făcut deja astfel de experienţe (v. Faptele Apostolilor).

În al doilea rând, să notăm faptul că sfântul Luca, în calitatea sa de istoric, ştie bine ce face: această pagină de la începutul Evangheliei, plină de aluzii la Pătimirea de mai târziu a lui Isus Cristos, are menirea de-l pregătească pe cititor şi pentru destinul tragic al Mântuitorului pe care i-l pregătesc cei care îi refuză mesajul. Să ne gândim, de exemplu la expresia (devenită şi ea proverbială), doctore, vindecă-te pe tine însuţi care face aluzie la cuvintele batjocoritorilor lui Isus pe când se afla pe cruce, Tu eşti Mântuitorul lumii? Mântuieşte-te pe tine însuţi… (v. Lc 23). Ne putem gândi şi la gestul de la sfârşitul episodului când concitadinii l-au scos afară din cetate, gest care reapare în parabola viticultorilor ucigaşi (care l-au aruncat pe Fiu în afara viei). Cu alte cuvinte, moarte lui Isus Cristos face şi ea parte din programul mesianic.

 

* * *

 

Vreau să fac din tine un profet pentru popoare

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro

Observăm că duminica, la Liturgia cuvântului, ni se propun trei lecturi biblice. Ele, de fapt, ne prezintă cele trei faze sau cele trei perioade ale istoriei mântuirii: lectura din Vechiul Testament reprezintă timpul de pregătire pentru Evanghelie; Evanghelia reprezintă timpul lui Cristos; lectura a doua din scrisorile apostolilor reprezintă timpul sau faza Bisericii şi ne arată cum se înfăptuieşte în viaţa comunităţii creştine Evanghelia lui Cristos.

Lectura luată din Vechiul Testament ne prezintă azi chemarea profetului Ieremia. Ieremia era originar din Anatot, o localitate situată la şase kilometri de Ierusalim. Tatăl său, Helkia, era preot. Dar de vreo trei secole această familie nu mai putea îndeplini funcţiile preoţeşti. Asupra ei atârna un blestem, fiindcă se trăgea din preotul Abiatar, care luase parte la complotul împotriva împăratului Solomon (cf. 1Rg 2,26-27).

Din această familie izolată, excomunicată, suspendată de la cele divine, cum s-ar zice astăzi, Dumnezeu l-a chemat pe Ieremia încredinţându-i misiunea de profet. Dumnezeu l-a cunoscut din sânul mamei sale – în limbaj biblic, l-a “cunoscut” înseamnă că l-a iubit din sânul mamei sale – şi l-a consacrat, adică l-a pus deoparte. Reacţia lui Ieremia este să refuze: “Doamne, caută pe altcineva. Eu sunt tânăr, sunt un copil, nu ştiu să vorbesc, nu am darul oratoriei”. “Gura! Să nu spui: «Sunt un copil». Să nu te temi de ei, căci eu sunt cu tine. Iată, fac din tine astăzi o cetate întărită, un stâlp de fier, un zid de aramă”. În inima tânărului a fost o dramă, o sfâşiere cumplită. Ieremia nu era un dur, un om violent, pus pe ceartă. Era o fire delicată, blândă, paşnică, timidă, un visător, un poet, şi tocmai el este trimis să tune şi să fulgere, să le arunce în faţă puternicilor lumii: regilor, dregătorilor, preoţilor, întregului popor, nelegiuirile, să le vestească nenorocirile şi catastrofele care vor veni peste ei. Este izolat, luat în râs, prigonit, insultat, lovit, ameninţat, acuzat chiar de prieteni şi rude şi, în cele din urmă, potrivit tradiţiei, a murit tăiat în două cu beschia. Compatrioţii săi ar fi voit să audă din gura lui cuvinte de laudă, de apreciere, măgulitoare, care să le gâdile urechile, nu dojeni, reproşuri, nu să cobească sau să prevestească nenorociri.

Tradiţia creştină, chiar de la început, a văzut în profetul Ieremia o prevestire a lui Cristos. Drama suferinţei şi pătimirii lui Ieremia a vestit drama suferinţei şi morţii lui Cristos. Evangheliştii îl descriu pe Isus dus la răstignire exact cu cuvintele cu care profetul Ieremia se descrie pe sine în cartea sa: “Eram ca un miel blând pe care îl duci la înjunghiere”. Ca şi pe Ieremia, contemporanii săi l-au dispreţuit, l-au insultat, au încercat să-l arunce cu capul jos în prăpastie, l-au prigonit, în cele din urmă l-au omorât. “La ai săi a venit, şi ai săi nu l-au primit”, constată cu tristeţe sfântul Ioan (1,11).

Isus a fost profet; mai mult, în el s-au împlinit toate profeţiile. Evangheliştii amintesc în mai multe rânduri cum ascultătorii lui Isus exclamau: “Acesta este cu adevărat profetul pe care Dumnezeu a promis că îl va ridica dintre urmaşii lui Moise!” Nu e nevoie să mai spun că profet, în sensul biblic al cuvântului, nu înseamnă ghicitor, cum sunt babele sau ţigăncile care prezic viitorul folosind ghiocul sau trăgând în cărţi. Misiunea profetului este aceea de a aduce ordine acolo unde este dezordine morală, de a lupta împotriva minciunii, a erorii, a păcatului, de a-i aduce pe cei rătăciţi să respecte legea lui Dumnezeu pentru propria lor fericire şi mântuire.

Ca şi Ieremia, Isus nu a măgulit urechile nimănui. A biciuit, a criticat dezordinea, păcatul, imoralitatea cu curaj, fără să se uite la faţa omului. Şi cu asta a deranjat, a iritat, şi-a făcut duşmani.

Dar între modul cum Ieremia şi-a îndeplinit misiunea profetică şi modul cum Cristos şi-a îndeplinit misiunea profetică este o deosebire esenţială: Ieremia suferă şi moare spunând: “Blestemată să fie ziua în care m-am născut. Doamne, Dumnezeul oştirilor, fă-mă să văd răzbunarea ta împotriva lor” (11,20). În schimb, Isus suferă şi moare iubind şi iertând: “Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac”.

Pe Cruce, Isus ne-a arătat că profeţia nu se poate separa de iubire. Moartea pe Cruce este actul de împlinire a profeţiei la Isus, căci, prin ea, e condamnat şi distrus complet păcatul. Dar, în acelaşi timp, este actul suprem de iubire faţă de păcătoşi.

Orice creştin, ne învaţă Conciliul, prin Botez devine părtaş la misiunea profetică a lui Cristos. Fiind profet, trebuie să lupte împotriva păcatului, a dezordinii morale, să critice, să condamne păcatul, să mustre, să răspândească Evanghelia. Dar apostolul Pavel ne arată în lectura a doua că profeţia este subordonată iubirii: “Chiar dacă aş avea darul profeţiei, dacă n-am dragoste, nu-mi foloseşte la nimic”. Profeţiile se vor sfârşi, dragostea nu va pieri niciodată.

Orice creştin este obligat, în calitate de profet, să ia atitudine împotriva păcatului, să mustre, să dojenească, să atragă atenţia, cu riscul de a-şi face duşmani, dar când nu este însoţită de iubire, profeţia se transformă în bârfă, în critici sterile, în certuri, în manifestări de răutate, de ranchiună, de dispreţ, de răzbunare, de mândrie, de resentimente la adresa altora. Vom fi profeţi cu adevărat numai atunci când, asemenea lui Isus, vom fi în stare ca, din iubire, să suferim pentru cei pe care vrem să-i corijăm, să-i aducem pe calea cea bună. Este grăitoare povestirea cu bunicuţa care crescuse un nepoţel rămas orfan de mic copil. După câţiva ani a rămas decepţionată, constatând că Ruggero, nepotul ei, a devenit hoţ. A încercat toate mijloacele ca să-l corijeze. În zadar. Aflând de o nouă ispravă, l-a ameninţat: “Vezi vătraiul acesta? Dacă mai furi o dată, îl înroşesc în foc şi îţi ard mâna”. Dar Ruggero iarăşi fură bani din portmoneul bunicii. Prins asupra faptului, bunica îl duce în bucătărie, înfierbântă vătraiul în foc, îl apropie de mâna copilului îngrozit şi, dintr-odată, lasă copilul în pace şi apucă ea în mână vătraiul înfierbântat, arzându-şi mâna. Din acea zi, copilul s-a îndreptat şi a ajuns un om cinstit. “În acea zi” – avea să mărturisească el mai târziu – “am înţeles misterul crucii”.

Din cele trei lecturi biblice se desprind trei gânduri, trei învăţături valabile, în primul rând, pentru cei care au de la Dumnezeu o chemare specială.

Primul gând este că în sânul poporului lui Dumnezeu sunt anumite persoane ce au o alegere şi o chemare specială din partea lui Dumnezeu: numim această chemare, chemarea profeţiei, care este absolut gratuită. Dumnezeu nu ţine cont de criterii şi considerente omeneşti. Acesta este misterul chemării noastre. Dumnezeu ne-a ales şi ne-a chemat la preoţie, la viaţa consacrată, nu pentru meritele şi calităţile noastre, nici ale părinţilor, ale familiilor noastre, ale strămoşilor noştri. Sunt în lume persoane mai bune, mai sfinte decât noi, familii mai bune decât cele din care provenim noi. Dumnezeu ne-a ales şi ne-a chemat fiindcă ne-a cunoscut şi ne-a iubit din veşnicie, fără nici un merit al nostru.

Al doilea gând: Chemarea specială din partea lui Dumnezeu presupune o trimitere, o misiune specială din partea lui Dumnezeu: misiunea de a vorbi lumii, de a transmite un mesaj din partea lui Dumnezeu. Este misiunea profetică. Această misiune stârneşte întotdeauna împotriviri din partea lumii. De ce? Fiindcă lumea aşteaptă de la profet altceva decât ce spune profetul din partea lui Dumnezeu. De la profetul Ieremia, poporul, conducătorii politici, preoţii aşteptau să fie lăudaţi, să spună că totul este în ordine, că va fi pace şi prosperitate. Ieremia, dimpotrivă, dojeneşte, ceartă, ameninţă, prevesteşte dezastrul, distrugerea Ierusalimului şi a templului. De aceea profetul este dispreţuit, prigonit, ameninţat cu moartea. Ieremia a fost o prefigurare a lui Isus. Isus, pentru aceleaşi motive, a fost prigonit, ameninţat cu moartea chiar de către concetăţenii săi; el a fost semn care a stârnit împotrivire, cum a prezis bătrânul Simeon. Cine este trimis în lume ca profet: preoţii, persoanele consacrate, să nu se aştepte la aplauze, la popularitate, ci la împotrivire, la prigoană, la dispreţ; este, poate, cea mai mare suferinţă. Dar această suferinţă este izvor de rodnicie spirituală: este preţul pe care îl plătim pentru a naşte suflete pentru cer.

Al treilea gând se desprinde din cuvintele sfântului Pavel din a doua lectură. Viaţa fiecărui creştin şi, mai ales, a persoanelor consacrate trebuie să se întemeieze pe iubire. Poţi să ai credinţă, să muţi munţii din loc, să ai toată ştiinţa, să cunoşti limbile oamenilor şi ale îngerilor, să mori martir, ars pe rug; dacă nu ai iubire, nu eşti nimic, eşti o aramă sunătoare, un chimval zăngănitor. Aş sublinia un cuvânt al sfântului Pavel, foarte interesant: “De-aş da toată averea mea săracilor, dacă nu am iubire, nu am nimic”. Cum? Pot să-mi dau averea săracilor, să fac fapte de iubire, de caritate, şi să nu am iubire? Da. Este posibil. Un mare scriitor rus, convertit la catolicism, Vladimir Soloviev, vorbeşte despre Anticristul caritativ sau filantropic, care face fapte de caritate, de iubire, dar nu are iubire, nu-l are pe Dumnezeu care este iubire. El se iubeşte numai pe sine. Este un mare pericol pentru noi, cei cu carisma carităţii: îngrijim bolnavi, săraci, copii orfani, dar, dacă nu avem iubire, faptele iubirii nu ne sunt de nici un folos, suntem ca o aramă sunătoare, ca un chimval zăngănitor. Îl rugăm pe Cristos, care ni se dăruieşte acum în Euharistie, să ne aprindă inimile de focul iubirii sale.

Să reflectăm astăzi, cuvânt cu cuvânt, textul sfântului Pavel din lectura a doua a Liturghiei: “Dacă nu am dragoste, nu sunt nimic”. Dacă nu am dragoste, nici viaţa consacrată, nici voturile depuse nu-mi folosesc la nimic. Dragostea acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.