Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a IV-a de peste an
Anul B (A, C)

Lecturi:
Deuteronom 18,15-20
1Corinteni 7,32-35
Marcu 1,21-28

Marcu 1,21-28

Au venit la Cafarnaum. Și îndată, în zi de sâmbătă, a intrat în sinagogă și a început să-i învețe. Și erau uluiți de învățătura lui, pentru că el îi învăța ca unul care are autoritate și nu în felul cărturarilor. În sinagoga lor era un om cu duh necurat care a strigat: “Ce ai cu noi, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne distrugi? Știu cine ești: Sfântul lui Dumnezeu”. Dar Isus i-a poruncit, spunându-i: “Taci și ieși din el!” Iar duhul necurat, scuturându-l și strigând cu glas puternic, a ieșit din el. Atunci toți au fost cuprinși de teamă încât se întrebau între ei: “Ce-i asta? O învățătură nouă dată cu autoritate! El poruncește până și duhurilor necurate și ele i se supun”. Și îndată i s-a dus faima pretutindeni în toată împrejurimea Galileii.

 

Există prezentare PPT pentru acest text evanghelic. Click aici.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Emanuel Bejenaru
pr. Alessandro Pronzato
pr. Șerban Tarciziu
Diverși alți autori

 

* * *

 

Învățătura lui Paul despre celibat

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

(predică pe marginea lecturii a doua)

pr. Ernest Munachi Ezeogu

A doua lectură de astăzi este parte a învățăturii Apostolului Paul despre celibat. Celibatul a fost mereu o temă importantă de discuție între creștini, în întreaga istorie a celibatului. În vremurile noastre, în special în lumina recentelor scandaluri privind unii celibi din Biserică (referință la situația din SUA – n.tr.), a devenit și mai important pentru noi să avem o mai bună înțelegere a celibatului. Nu putem îmbunătăți practica celibatului în Biserică decât dacă îmbunătățim înțelegerea lui.

Învățătura lui Paul despre celibat, pe care o prezintă integral în 1 Corinteni 7, poate să fie rezumată într-o singură frază: celibatul este calea mai bună de a-i servi Domnului, dar nu singura cale. Aceasta este o continuare a învățăturii lui Cristos despre celibat.

Primul lucru pe care Isus îl spune despre celibat este că acest mod de viață nu e unul comun oamenilor, ci un dar pe care Dumnezeu îl dă unora. Să ne amintim: Isus terminase de explicat oamenilor că o căsătorie legată între un bărbat și o femeie nu poate să fie desfăcută în nici o circumstanță. Însoțitorii săi, cei doisprezece apostoli, spun atunci că dacă așa stau lucrurile, atunci mai bine să nu te căsătorești. Isus răspunde: “Nu toți înțeleg cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le-a fost dat” (Matei 19,11). El continuă apoi să recomande celibatul, încurajându-și discipolii să îl vadă ca un mod de viață. “Există eunuci care s-au născut astfel din sânul mamei lor, există eunuci care au fost făcuți astfel de oameni și există eunuci care s-au făcut ei înșiși astfel pentru împărăția cerurilor. Cine poate înțelege, să înțeleagă!” (Matei 19,12).

Este important să observăm că există o singură motivație acceptabilă pentru adoptarea celibatului. Nu pentru a evita problemele din căsătorie; nu pentru a evita provocările relaționării cu persoanele de sex opus; nici pentru a evita dificultățile unei vieți cu copii de crescut. Celibatul creștin poate avea o singură rațiune: și anume pentru împărăția cerurilor. Paul avea să arunce mai apoi mai multă lumină asupra acestei motivații.

Chiar dacă Isus a recomandat celibatul doar celor care îl urmau non-stop, discipolilor adică, Paul îl recomandă tuturor credincioșilor. Urmând exemplul lui Isus, care a fost celibatar, Paul însuși a trăit o viață de celibat. Și totuși, a recunoscut că celibatul nu este un dar oferit tuturor. “Eu aș vrea ca toți oamenii să fie ca mine, însă fiecare își are carisma proprie de la Dumnezeu, unul într-un fel, altul în alt fel. Celor necăsătoriți și văduvelor le spun că este mai bine pentru ei dacă rămân ca mine” (1 Corinteni 7,7-8).

Paul vede evident celibatul ca o cale “mai bună” de a-l sluji pe Dumnezeu. El explică: “Cel care este necăsătorit se îngrijește de cele ale Domnului, cum să-i placă Domnului, însă cel care este căsătorit se îngrijește de cele ale lumii, cum să-i placă soției, și este împărțit. Tot așa și femeia necăsătorită, tot așa și fecioara se îngrijește de cele ale Domnului, ca să fie sfântă în trup și în duh, însă cea căsătorită se îngrijește de cele ale lumii, cum să-i placă bărbatului” (1 Corinteni 7,32-34).

Paul nu promovează celibatul de dragul celibatului. Filozofii stoici exaltau virtutea auto-controlului și evitau căsătoria deoarece o vedeau ca un semn de eșec în controlarea patimilor. Pentru ei, orice celibat era mai bun decât căsătoria. Paul nu împărtășește acest punct de vedere. Pentru Paul, singura viață celibatară care merită trăită este cea care eliberează persoana, pentru a se dedica nestânjenită Domnului. Acest celibat îl eliberează pe om de căsătorie pentru ca să se dedice cu inimă neîmpărțită slujirii lui Dumnezeu. Dacă celibatul devine pentru cineva mai degrabă o povară decât o eliberare pentru slujirea lui Dumnezeu, atunci respectivul trebuie să se mai gândească. “Dacă nu se pot stăpâni, să se căsătorească, pentru că este mai bine să se căsătorească decât să ardă” (1 Corinteni 7,9).

În actuala dezbatere din Biserică pe tema celibatului, există două extreme de evitat. Prima că disciplina celibatului preoțesc este o relicvă expirată, din timpuri medievale, de care ar trebui acum să scăpăm. Este greșit deoarece celibatul este un dar de la Dumnezeu, dat unor anumite persoane, pentru binele și pentru zidirea împărăției lui Dumnezeu pe pământ. A doua este că celibatul, chiar și atunci când evident nu merge, este mereu mai bun decât căsătoria. Așa gândeau stoicii, dar nu așa gândesc creștinii. Să îi mulțumim astăzi pentru darul celibatului în Biserică. Și să ne rugăm pentru o mai bună înțelegere și practicare a celibatului în Biserică, nu ca o constrângere, ci ca o cale de promovare a slujirii neîmpărțite a Domnului, în mijlocul poporului lui Dumnezeu.

 

* * *

 

A învăța cu autoritate

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Filozoful Karl Mark spunea odată că scopul filozofiei ar trebui să fie nu doar explicarea lumii ci și schimbarea ei. La fel se poate spune și despre Evanghelia pe care o predicăm și din care învățăm. Oamenii din Capernaum au primit pregătirea religioasă în sinagogă, în fiecare sâmbătă. Într-o sâmbătă au avut un alt învățător: pe Isus. Ceea ce Isus le-a spus în acea zi, precum și modul în care și-a prezentat și demonstrat mesajul, i-a uimit pur și simplu. “Și erau uluiți de învățătura lui, pentru că el îi învăța ca unul care are autoritate și nu în felul cărturarilor” (Marcu 1,22). Învățătura lui Isus contrasta puternic cu cea a cărturarilor. Pe scurt, Isus învăța cu autoritate, iar cărturarii nu. Ce înseamnă a învăța cu autoritate? Când comparăm și punem în opoziție modul în care învăța Isus și modul în care învățau cărturarii, observăm trei diferențe. Învățătura lui Isus (1) era din inimă și nu doar din cap; (2) se concentra pe spiritul și nu pe litera legii; și (3) inspira o schimbare pozitivă a inimii în ascultători.

Isus învăța din inimă. Învăța cu absolută convingere în ceea ce comunica, deoarece știa că mesajul Său era în consonanță cu gândirea lui Dumnezeu. Așa după cum ne spune în Evanghelia lui Ioan, când încearcă să își convingă audiența neîncrezătoare: “Adevăr, adevăr îți spun: noi vorbim ceea ce știm și dăm mărturie despre ceea ce am văzut, dar mărturia noastră nu o primiți” (Ioan 3,11). Predicarea sa este o mărturie personală a relației Sale intime cu Dumnezeu, Tatăl Său. Cărturarii, pe de altă parte, își iau cunoașterea nu din comuniunea lor personală cu Dumnezeu, ci din lungul și complexul studiu asupra comentariilor Legii. Ca urmare, majoritatea învățăturii lor vine din minte și nu din inimă, ei căutând mereu să își amintească porțiuni din comentariile care se potrivesc situației din fața lor.

O a doua diferență ține de conținutul mesajului. În timp ce cărturarii caută să aplice prescripțiile Legii ad literam, Isus merge mai în profunzime, căutându-i spiritul, intenția originală a legii. De aceea Isus poate să descopere valoarea pozitivă pe care legea a dorit să o apere, pe când cărturarii sunt preocupați cu cuvintele și cu aplicațiile lor imediate. Să luăm drept exemplu respectarea sabatului. Cărturarii sunt preocupați să stabilească cu exactitate când începe și când se încheie sabatul, ce este muncă și ce nu este. Isus caută în schimb să cunoască gândul lui Dumnezeu, care a dat legea poporului Său, ca expresie a iubirii și grijii Sale paterne. Concluzia sa: sabatul este o zi în care ne abținem de la muncă pentru a-l sluji pe Dumnezeu și pentru a face munca lui Dumnezeu (Ioan 5,17). Ascultându-i mesajul, oamenii găsesc în învățătura lui Isus vestea bună eliberatoare, spre deosebire de mesajul cărturarilor, perceput ca o grea povară.

A treia diferență între învățătura lui Isus și cea a cărturarilor constă în aceea că atunci când Isus vorbește caută mereu să aducă o schimbare în bine în inimile oamenilor, nu să îi facă să se simtă prost. În timp ce cărturarii învață doar ceea ce are sens pentru ei, pentru cum înțeleg Legea și tradițiile, pentru Isus, când învață caută să producă ceva pozitiv în oameni. Când au în față un bărbat orb din naștere, cărturarii caută să își explice de ce este orb – fie el a păcătuit, fie părinții săi. Pe Isus însă tot ce îl interesează este să îl vindece de orbire. De aceea Isus a vindecat și exorcizat, dar și predicat în același timp, pentru că prima Sa grijă a fost să schimbe situația omului, nu doar să o explice.

Care este atitudinea noastră față de cuvântul lui Dumnezeu pe care îl auzim? Îl lăsăm să ne provoace și să aducă ceva bun în viețile noastre sau pur și simplu îl ascultăm pentru a ne satisface o curiozitate intelectuală? Dacă ceea ce ascultăm este Evanghelia lui Isus, nu putem să o auzim săptămână după săptămână și să rămânem neschimbați.

 

* * *

 

Cheia succesului: sfințenia

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Deși în decursul celor două mii de ani de existență Biserica a avut de înfruntat nespus de multe greutăți, ea nu numai că nu a fost nimicită, ci a crescut și s-a întărit tot mai mult. Cauza? Sfințenia lui Isus, autorul și capul Bisericii.

Prima lectură de azi ne vorbește despre profetul ales și chemat de Iahve care, trăind din cuvântul și pentru cuvântul lui Dumnezeu, era sfânt și apăra sfințenia operelor divine, prevestind prin cuvânt și prin faptele bune sfințenia viitoare în care va apărea Mesia și se va impune ca profetul prin excelență.

Lectura a II-a ne vorbește despre sublimitatea fecioriei. Fecioara, ca și profetul, se luptă pentru aceeași cauză: să sfințească în sine și în alții lucrările minunate ale Creatorului. Ea, trăind din cuvântul și pentru cuvântul Domnului, este sfântă și prin sfințenia vieții prevestește venirea a doua a lui Mesia și starea definitivă a acelora care îl vor însoți pentru vecie, fiind ca îngerii lui Dumnezeu (cf. Mt 22,30).

Fragmentul evanghelic de azi ne arată că toată măreția lui Cristos și a operelor sale stă în sublimitatea sfințeniei în care este îmbrăcată firea sa omenească. Încă din prima clipă a zămislirii Isus este atât de sfânt încât arhanghelul Gabriel, înainte de a-i spune că numele îi va fi Isus, îl definește ca sfânt: Sfântul care se va naște din tine se va chema Fiul lui Dumnezeu (Lc 1,35). A trăit atât de curat încât a fost singurul om din lume care a îndrăznit să provoace pe adversarii săi cu cuvintele: Cine dintre voi mă poate învinui de păcat? (In 8,46). El a îndemnat pe oameni la pocăință; a arătat că toți au trebuință de iertarea lui Dumnezeu sau a confraților; el însuși acordă iertarea păcatelor femeii păcătoase din casa lui Simon Leprosul (cf. Lc 7,49), femeii prinsă în adulter (cf. In 8,11) și atâtor bolnavi pe care îi vindeca și cărora le spunea: Ți se iartă păcatele (cf. Mc 2,3). Pe el însă nu-l vedem niciodată rugându-se pentru iertarea păcatelor proprii, nu-și bate pieptul, nu plânge, nu regretă că ar fi făcut ceva rău, nu-i preocupat de mântuirea lui, nu se întristează de vinovăția sa, nu se teme de judecata lui Dumnezeu. Conștiința lui este curată, fără pată, de o seninătate și de o liniște dumnezeiască. Cu această liniște și seninătate sublimă îi îndeamnă pe toți: Fiți sfinți, pentru că eu sunt sfânt (Lev 11,44; 1Pt 1,16). Și cine l-a cunoscut mai bine pe Isus decât ucenicii săi? Dacă Petru, pe care l-a pus piatră de temelie a Bisericii sale (cf. Mt 16,16-18), mărturisește când îi mustră pe evreii care l-au răstignit pe Isus, că s-au lepădat de cel sfânt și drept (Fap 3,14), același lucru îl recunoaște și Iuda Iscarioteanul care l-a vândut și care, aruncând cei treizeci de arginți în templu, zice: Am vândut sânge nevinovat (Mt 27,4).

Nu putem enumera toate mărturiile în favoarea sfințeniei lui Isus, dar mă voi mărgini doar la două, date de autorul Scrisorii către Evrei care spune: Cristos întru toate a fost asemenea nouă, afară de păcat (4,15) și: Un arhiereu ca acesta se cuvenea să avem: sfânt, fără răutate, fără păcat, despărțit de păcătoși și mai înalt decât cerurile (7,26).

Dușmanii lui Isus l-au urmărit pas cu pas, poate vor observa ceva rău în el, un păcat oricât de mic, ca să-l poată învinui, ca să-l poată constrânge să recunoască: Am greșit; îmi pare rău; iertați-mă! Dar, neputând descoperi în el ceva rău, au căutat să-l pună în situația de a greși, de aceea îl ispitesc cu banul dajdiei (Mt 22,17-18), cu femeia prinsă în adulter (In 8,1-11) etc. Neizbutind să-l ducă la greșeală, au căutat să-i interpreteze în rău faptele bune, cele care dovedeau cea mai mare sfințenie: alungarea duhurilor necurate, susținând că îi alungă pe diavoli cu Belzebul (cf. Mt 12,24), deși cei posedați de diavoli mărturiseau că Isus este Sfântul lui Dumnezeu, precum am auzit în evanghelia de azi. Văzând că învinuirea nu stă, dușmanii îl acuză de prea mare sfințenie: Om fiind, te faci pe tine Dumnezeu (In 10,33). Care om poate fi atât de sfânt ca Dumnezeu? Hulește și este vrednic de moarte (Mt 26,65-66). Prin urmare, chiar dușmanii sunt constrânși să recunoască faptul că, nu pentru păcat l-au condamnat la moarte, ci pentru prea marea sfințenie pe care și-o atribuie de a fi sfânt ca Dumnezeu.

Dacă urmărim și noi cu atenție viața lui Isus, nu putem ajunge la altă concluzie decât cea la care a ajuns Blaise Pascal: Isus Cristos a fost blând, răbdător, sfânt, sfânt, sfânt până la Dumnezeu; îngrozitor pentru diavoli și fără nici un păcat.

Dar, ceea ce caracterizează mai mult sfințenia lui Isus, nu este lipsa păcatului, ci bogăția desăvârșită a virtuților pe care le-a trăit dumnezeiește. Iubirea față de Tatăl ceresc și față de Duhul Sfânt nu are margini, formează o unitate desăvârșită cu iubirea lor. Iubirea lui Isus față de aproapele nu cunoaște oboseala, nu cunoaște limite: pe unii îi învie, pe unii îi vindecă, pe alții îi hrănește, pe alții îi mângâie etc. așa încât pe drept s-a putut spune că a trecut pe acest pământ făcând numai bine (Mc 7,37).

Și, ceea ce este și mai uimitor, este faptul că el mângâie, hrănește pe alții, îi eliberează de relele materiale și spirituale și nu cere nimic de la nimeni ca recunoștință, nu le cere nici măcar să nu-l uite. Unora le cere să nu mai păcătuiască, dar aceasta tot în folosul lor, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău (In 5,14).

Și când oamenii sunt nerecunoscători, chiar oribil de ingrați, și-l dau la moartea cea mai rușinoasă, el nu numai că le iartă nerecunoștința, dar se roagă Tatălui ceresc să nu le ia în seamă fărădelegile (cf. Lc 23,34). Cu atât mai mult s-a rugat și s-a jertfit pentru cei care l-au iubit și pe care i-a pus la temelia Bisericii sale pentru a fi sfântă, pentru apostoli: Părinte sfânt, păstrează-i în numele tău pe cei pe care mi i-ai dat. Pentru ei mă sfințesc pe mine însumi, ca ei să fie sfinți în adevăr (In 17,11-19).

Cheia succesului Bisericii, în ciuda tuturor persecuțiilor milenare, a ereziilor și schismelor, este această piatră unghiulară: Sfântul lui Dumnezeu.

A fi sfânt înseamnă a fi profet, înseamnă a da Bisericii haina fecioriei care i se cuvine. Diavolul mărturisește: Știu cine ești, Sfântul lui Dumnezeu. Isus îi poruncește: Taci! Fiindcă mărturia Celui Rău este o insultă adusă celui bun. Un creștin catolic, care se laudă că face parte din Biserica una, sfântă și apostolică a lui Isus, dar nu trăiește din adevărurile proclamate de ea, este o insultă adusă lui Isus și i se poate spune: Taci!

Isus a voit să apară înaintea ochilor noștri pe acest pământ în toată strălucirea sfințeniei sale, nu pentru a ne descuraja, ci pentru ca noi să avem posibilitatea să privim în el, ca într-o oglindă, toate păcatele noastre pe care le-a luat asupra sa ca să le spele în sângele său, fiindcă o dată ce ne-a chemat Tatăl său la sfințenie (Lev 11,44), Isus este darul pe care ni-l face ca să ne sfințim prin el, să recăpătăm nevinovăția, haina albă care ne va da dreptul de a intra la ospățul de nuntă al Mielului (cf. In 1,29.36; Fap 8,32; 1Pt 1,19).

Isus învăța cu autoritate fiindcă era sfânt.

Isus învăța lucruri noi fiindcă învăța cu iubire. Iubirea este pururi nouă. Același lucru spus de o mie de ori, dacă este spus cu iubire, este mereu nou.

Acesta trebuie să fie și felul nostru de a învăța pe alții și atunci toți vor aduce laudă lui Dumnezeu.

 

* * *

 

Isus, profetul prezis

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Deseori ne cutremurăm de spaimă din cauza răutăților din lume: catastrofe naturale, terorism, război nuclear etc.

Moise, știind că nu va rămâne veșnic pe pământ spre a conduce pe evrei, s-a cutremurat de teamă la muntele Sinai la gândul că poporul ales s-ar putea rătăci în credință: să-l dea uitării pe Iahve și să se închine la idoli. Imaginea «vițelului de aur» nu i se putea șterge din memorie.

Istoria mântuirii este istoria lui Dumnezeu care vorbește cu oamenii, cu poporul său. In această istorie profetismul apare ca un fir roșu, ca o linie de forță, care străbate întreaga existență a Israelului. Poate și poporul nutrea aceeași temă ca a lui Moise, dar Dumnezeu îi asigură pe toți de grija sa părintească: le va da un alt Moise, un alt profet. Dumnezeu le face această promisiune în virtutea fidelității pe care Moise a avut-o față de porunca principală a Legii: Numai după Domnul Dumnezeul vostru să mergeți, de el să vă temeți, poruncile lui să le păziți, de glasul lui să ascultați, pe el să-l cinstiți și de el să vă alipiți! (Dt 13, 5). Profeții adevărați au pășit pe urmele lui Moise; cei falși au fost dați morții.

Ce au reprezentat Moise și profeții adevărați în istoria poporului ales?

Profetul, în primul rând, era un «semn» al alianței. Când poporul s-a înspăimântat de teofania sinaitică – faptul că Iahve le vorbea prin fum, tunete, fulgere și cutremur de pământ – a cerut lui Dumnezeu să nu-i mai vorbească direct (cf. Ex 20, 19 ș.u.; Dt 5, 24 ș.u.). Această rugă a fost ascultată și de aici încolo Dumnezeu va vorbi poporului prin Moise și profeți. Profetul va rămâne ca semn al alianței și un intermediar al cuvântului lui Dumnezeu.

Prima lectură (Dt.18, 15-20) pune în evidență, pe lângă cele spuse, două responsabilități: cea a profetului, care trebuie să anunțe tot și numai ceea ce primește de la Dumnezeu, și pe cea a poporului, care trebuie să asculte cuvântul profetului ca pe un mesaj venit din partea lui Dumnezeu. Prin urmare, profetul nu este, înainte de toate, unul care prezice sau descoperă un eveniment viitor. Înainte de toate el este un intermediar al Absolutului, purtător fidel al cuvântului lui Dumnezeu, îl pune pe om în contact cu Dumnezeu prin adevărul și prin voința lui Dumnezeu descoperite lui. De multe ori el se ridică cu zel contra greșelilor săvârșite împotriva legii, contra obiceiurilor strămoșești fără sens sau cu iz idolatru, condamnă cultul exterior și jertfele care ascund ipocrizia, legalismul fără suflet, nedreptatea. De multe ori impactul profetului cu poporul este dur, dar mai ales cu acei conducători care duc poporul în eroare sau idolatrie.

Îndată după ce Isus și-a început acrivitatea publică predicând vestea cea bună, auditorii au fost șocați de învățătura nouă, de autoritatea cu care o expunea și de semnele cu care o întărea. Scribii din acea vreme se limitau doar în a interpreta Legea și profeții anteriori. Isus apare ca un profet autentic și unic în felul său: nu se limitează în a repeta buchea legii, ci pătrunde în spiritul ei, îi pune în evidență sensul care duce la acela care a dat-o din iubire față de poporul său, la Dumnezeul carității, milostivirii. Acest lucru îl face cu convingere, îl probează cu viața. Semnele pe care le face îndreaptă privirile spre cel mai presus de fire: spre Duhul care lucra în Isus și care dădea semnalul victoriei asupra celui rău.

Este pentru prima dată când Isus se află înconjurat de mulțime în fața unui îndrăcit.

O precizare se impune: oamenii din acea vreme îi considerau îndrăciți pe cei fără de minte, pe nebuni și pe epileptici, în primul rând, fiindcă vederea lor trezea groază, și, datorită puterii neobișnuite pe care o aveau, considerau că în aceștia a intrat o altă presoană și îi stăpânește, le ia, nu atât trupul, cât mai ales forțele. Stăpânul, care intră în posesia forțelor, devine și mai puternic, dar se vădește a fi un duh rău, fiindcă chinuie pe cel posedat în multe feluri; apoi mai erau socotiți sub stăpânirea celui rău toți cei cu boli incurabie.

Este clar că evanghelia de azi (Mc 1, 21-28) nu urmărește să pună în evidență faptul că există sau nu duhuri rele, ci comportamentul lui Isus față de astfel de situații atât de des întâlnite în acea vreme și de felul cum erau priviți posedații. Existența lui Dumnezeu nu trebuie dedusă din existența unor astfel de duhuri, ci Isus, ca adevărat profet, vine să învețe adevărul fundamental: există un singur Dumnezeu și acesta este un duh bun și-i iubește pe oameni. Răul este contingent (poate fi și nu fi), dar Binele este absolut. Isus înlătură mentalitatea dualistă a divinității: un zeu bun și altul rău, care se luptă veșnic între ei și își împart victoriile alternativ, ca la sumerienii care cinsteau pe Marduk – zeul binelui – și pe Tiamat – zeul răului. Dumnezeu este unul singur și atotputernic: el se arată în Cristos biruitor asupra răului, asupra păcatului, asupra elementelor naturii și chiar asupra morții. Isus săvârșește aceste semne, nu cu putere magică, ci prin degetul lui Dumnezeu (Lc 11,20). Isus pune în evidență degetul lui Dumnezeu, adică necesitatea luptei pe care omul trebuie să o ducă împotrivca a tot ceea ce este rău și îi asigură victoria printr-o mărturie dată în duh de credință că el este Domnul.

Formula folosită de posedat – Știu cine ești – nu constituie o mărturie de credință, ci mai cu semnă o mentalitate păgână, care susținea că dacă ajungi să cunoști numele zeilor protectori ai unei cetăți, o poți cuceri, fiindcă zeii trec de partea acelora care le-au aflat numele. Chiar și evreii aveau o astfel de mentalitate și de aceea numele lui Dumnezeu îl țineau secret, Iahve era Nenumitul. Chiar dacă cineva știe cine este Cristos – Fiul lui Dumnezeu - nu cu știința îl dezarmează sau și-l face favorabil, ci prin credință. Posedatul era incapabil de credință și de aceea este înfrânt printr-un singur cuvânt: Taci!

Problema se pune în felul următor: dacă Biserica este Trupul mistic al lui Cristos, trebuie să posede învățătura cea nouă, autoritatea și semnele lui Cristos. Le are?

Răspunde sf. Paul în lectura a II-a (1Cor.7, 32-35).

Mai întâi de toate Apostolul arată că el nu va înceta să stimeze, nu numai pe cei care se vor angaja în apostolat alegând celibatul, fecioria, ci și pe acei care se vor căsători și vor continua să vestească Evanghelia lui Isus, temelia noii alianțe dintre Dumnezeu și oameni, chiar dacă vor întâmpina mai multe greutăți și o vor face mai greu accesibilă din cauza familiei de care sunt obligați a se îngriji. In postul de conducere al Bisericii vor fi însă cei celibi, care se vor bucura de «autoritate», adică de continuitate apostolică, de plinătatea preoției, fiindcă pot înfrunta liberi orice risc pentru cauza lui Cristos. De aici s-a ajuns ca în bisericile orientale unii preoți să fie celibi iar alții căsătoriți, dar postul de conducere îl ocupă episcopul care trebuie să fie celib. Biseirca occidentală, Romano Catolică, observând desfășurarea istorică a evangelizării, a căutat și caută numai persoane care să se consacre total misiunii apostolice în starea de celibat, pe care sf. Paul o pune mai presus de căsătorie și pe care o consideră ca pe un dar, ca pe o carismă specială oferită de Cristos Bisericii, semn al învierii viitoare când oamenii nu se vor mai căsători ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu (Mt 22, 30). Celibatul este un «semn» al Împărăției, semn profetic, fiindcă se alege numai din iubire față de Dumnezeu și față de poporul său.

Să ne rugăm și Isus ne va conduce la împlinirea profeției sale: Doamne Dumnezeul nostru, dă-ne, te rugăm, harul să te adorăm cu suflet neîmpărțit și să-i iubim pe toți oamenii cu iubirea ta (feciorelnică) (LR). Amin.

 

* * *

 

Duminica a IV-a (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Preocupat să-și ascundă sfințenia, Francisc, îndată ce intra în cameră, se arunca pe pat și se făcea că doarme; la fel și Bernard se întindea pe pat și începea să sforăie tare, ca și cum ar dormi profund. Atunci Francisc, crezând că Bernard își doarme primul somn, se ridica din pat, se așeza în genunchi și se ruga, ridicându-și ochii și mâinile spre cer. Cu o mare devoțiune și fervoare zicea: “Dumnezeul meu și Totul meu!” și așa continua să se roage până dimineața, repetând mereu: “Dumnezeul meu și Totul meu!” (Fioretti di S. Francesco).

2. Tema

“Te adorăm pe tine, Doamne, Dumnezeul cel viu, care ne mântuiești!” Sau:

“Eu știu cine ești: Profetul lui Dumnezeu; eu știu cine ești: Sfântul lui Dumnezeu: Eu știu cine ești; Isus Mântuitorul!”

3. Mesajul zilei

În lume există frică pentru că există răul!

- Copiii de astăzi mai au uneori teamă, dar copiii de altădată se temeau de atâtea lucruri: se temea de animalele sălbatice, de furtună, de fulger, de răufăcători, de strigoi, de vrăjitori și vrăjitorii… și, mai ales, de “idolii” cei răi și de duhurile rele.

- Noi astăzi ne temem cel mai mult de răutatea omului!

- Isus a venit să ne elibereze de frică!

Isus este Profetul lui Dumnezeu.

- Cuvântul “profet” nu înseamnă cel care ghicește un lucru ascuns sau viitorul, ci, în Sfânta Scriptură, înseamnă “cel ce vorbește în numele lui Dumnezeu”. Nimeni nu ne va elibera de teamă decât profetul adevărat, deoarece, vorbind în numele lui Dumnezeu, spune numai cuvinte adevărate, încărcate de iubire. Și aceste cuvinte ne fac bine chiar și atunci când sunt de dojană.

- Adevăratul profet vorbește cu autoritate, deoarece cuvintele sale sunt luminate de Domnul și sunt binefăcătoare, ca și cele ale lui Dumnezeu.

Isus este Sfântul lui Dumnezeu, pentru că este adevăratul Fiu al lui Dumnezeu.

- Este Dumnezeu cel care își arată culmea iubirii sale, care ni se dezvăluie, care intră în istoria noastră, care rămâne cu noi ca un prieten, ca un frate.

Isus se prezintă ca Mântuitorul oamenilor.

- Lecturile biblice de astăzi ne amintesc două confruntări mari, aproape ca pe ring!

- În prima, când Moise se luptă împotriva faraonului… în zece reprize; este Dumnezeu eliberatorul și salvatorul evreilor care învinge.

- A doua – după cum ne amintește și Evanghelia de astăzi, referindu-se la victoria lui Isus asupra duhului rău – este tot Domnul care salvează! Dumnezeu este victorios asupra oricărei forme a răului! Isus ne-a răscumpărat și salvat prin patima, moartea și învierea sa. Cu Cristos cel victorios nu mai avem nici o teamă, nici chiar de diavol.

Evanghelia, astăzi, ne aduce o mare știre și ne dă o profundă siguranță: “Un mare profet s-a ridicat între noi: Dumnezeu a vizitat poporul său”. De aceea, ne rugăm împreună: “Te adorăm pe tine, Doamne, Dumnezeul cel viu, care ne dai mântuirea!”.

4. Exemple

A-l vesti pe Isus Salvatorul înseamnă a-l prezenta ca eliberator religios. De fapt, creștinismul a dat lovitura de grație politeismului și superstițiilor răspândite în lume.

a) La Roma, în timpul Imperiului Roman, era atâtea temple dedicate diferitelor zeități. S-a construit unul măreț, care mai există și astăzi și care trebuia să conțină statuile tuturor zeilor: Panteonul. Răspândindu-se creștinismul, voiau să pună, între atâtea statui ale zeilor, și statuia lui Isus. O legendă populară ne transmite că de-abia s-a ridicat statuia lui Cristos în nișa pregătită că toți idoli s-au precipitat la pământ și s-au sfărâmat. Dincolo de legendă, istoria ne spune că creștinismul a înlocuit în Imperiul Roman celelalte religii și de aceea creștinii au fost numiți “dușmanii zeilor”.

b) Acest exemplu, dacă este bine redat copiilor, le poate da trei învățături: să trăiască învingând teama, să meargă cu entuziasm pe calea Domnului, să ajungă chiar până la alegerea vocației sacerdotale sau religioase, dacă Domnul îi cheamă, un ideal minunat, care cere curaj spre a fi pus în practică.

La ieșirea din sat, drumul se împărțea în alte trei: unul mergea spre mare, altul spre oraș, iar al treilea nu mergea nicăieri. Martin știa, pentru că îi întrebase aproape pe toți și de la toți a primit același răspuns:

- Acel drum nu merge nicăieri. E inutil să te ostenești.

- Dar nimeni nu a mers să vadă?

- Ești tare încăpățânat: dacă îți spunem că nu ai nimic de văzut?

Nu puteți ști dacă nu ați fost niciodată.

Era atât de stăruitor încât lumea îi spunea Martin Cap-dur, dar el nu lua în seamă și continua să se gândească la acel drum care nu ducea nicăieri.

Când a crescut mai mare, s-a sculat într-o zi mai devreme, a ieșit din sat și, fără a ezita, a pornit pe drumul misterios, mergând tot înainte, fără frică. A întâlnit gropi, ierburi, mărăcini… și, în cele din urmă, o pădure întunecoasă. A avut curajul să treacă dincolo… unde a întâlnit o poartă mare de fier. A trecut printre barele de fier și a văzut un castel. A intrat. Erau peste o sută de saloane pline de comori de toate felurile. Erau diamante, pietre prețioase, aur…O doamnă frumoasă i-a spus:

- Martin, pentru că ai fost curajos, ia ce voiești. Îți dau și o căruță ca să duci ce ai să iei.

Martin nu a așteptat să fie rugat de două ori. A umplut binișor căruța, apoi a plecat. În sat, unde era deja dat ca mort, Martin a fost primit cu mare fericire… A făcut acte generoase tuturora, trebuia să povestească de sute de ori aventura sa…

Anumite comori există numai pentru cei ce bat primii și fără frică un drum, și Martin a fost unul dintre ei (G. Rodari, Fabule la telefon).

c) Isus învinge minciuna, pe diavol și tot răul. Să-i mulțumim și să ne rugăm așa: “Te adorăm, Doamne, Dumnezeu cel viu și adevărat care ne mântuiești”! (De amintit exorcismul primit la Botez).

 

* * *

 

Povara autorității?

Autor: pr. Emanuel Bejenaru
Copyright: Predici.cnet.ro

În filmul “I de la Icar” era descris un experiment psihologic în care se testa puterea de decizie a unor persoane. Chiar dacă subiectul filmului este cu totul diferit, acest experiment este descris cu amănunțime. Persoana în cauză (un american de rând, care se oferea voluntar) era pusă în fața unui tablou de comandă, cu multe butoane, din care trebuia să-i “administreze” unei alte persoane, legate pe un scaun cu cabluri electrice, curenți electrici cu voltaj din ce în ce mai mare, cu o rată de 15 V, apăsând pe diferitele butoane de pe tablou. La curenți de 15, 30, 45, 60 volți, persoana de pe scaun nu reacționa dar la curenți mai mari începea să aibă crampe și mai apoi adevărate crize de tremurături musculare. De la un anumit voltaj, începea să se roage de persoana care îi administra curenții, să înceteze experimentul. Începea să plângă, etc. Un medic era în sală și încuraja persoana de la pupitrul electric să continue mărirea tensiunii electrice pe motiv că organismul uman putea să reziste mult mai mult.

În persoana de la tabloul electric se dădea o luptă decizională: pe de o parte “sentimentul milei”, al umanismului, declanșat de rugămințile și comportamentul spasmodic al persoanei electrocutate și, pe de altă parte, puterea de convingere a “autorității” reprezentată de medicul din sală.

Care era realitatea: persoana de pe scaunul electric era un actor, cablurile erau simple fire, fără curent electric în ele, dar persoana de la pupitru nu știa nimic…. Pentru fiecare persoană testată se nota valoarea curentului administrat, înainte de a opri mărirea tensiunii. Unii, mai miloși sau mai non-autoritativi, încetau experimentul la mai puțin de 220 volți, când persoana de pe scaun (actorul) deja avea mari crampe. Alții nu încetau nici la 300 de Volți, considerând valabilă părerea autoritativă a medicului că nu se va întâmpla nimic.

În mod asemănător, Cristos în evanghelia de astăzi ne vorbește cu autoritate, lansându-ne o provocare: cât de mult apăsăm butonul în viața noastră pentru a-i respecta voința, sau în ce măsură mai constituie el autoritatea supremă care ne condiționează, ori – mai blând spus – ne ghidează acțiunile?

Cu toții avem tendința de a asculta și a da crezare unei autorități, dar îngrijorător este faptul că, în contextual crizei religioase contemporane omul și-a pierdut reperele absolute care-i consfințeau existența; s-a desfăcut, cum zicea Antoine de Saint-Exupéry, “nodul divin” care lega lucrurile. Împotriva ordinii divine a lu¬mii, autoritare și ierarhice prin natura ei, care se înte¬meia, creștinește vorbind, pe comunitatea credinței și pe marea poruncă a iubirii, omul modern a instaurat o pseudo-ordine omenească, iconoclastă și arbitrară, altoită pe idealisme sentimentale și pe ideologii demagogice, fă¬ră memorie și fără transcendență.

Când Dumnezeu este alungat din cetate, principiul însuși al autorității se surpă sau se pervertește. Căci rodul luminii constă în toată bunătatea, dreptatea și adevărul(Ef 5,9). Când însă Lumina lipsește, nu rămân decât “faptele fără rod ale întunericului” (Ef5,11).

Persoana nu se pierde prin ascultare, cum cred adepții ideologiilor moderne, ba chiar, din contra, ajunge să se descopere pe sine, să se regăsească. Se șlefuiește pentru că aruncă afară toată zgura mândriei, a slavei deșarte, toate excesele care o trimit pe calea neîmplinirii. Persoana mea nu poate fi niciodată o creație a mea de către mine însumi. Cei ce nu cred în Dumnezeu, oricât de mult ar teoretiza dezvoltarea de sine a eului, nu pot concepe decât un om slab și neputincios, neînstare să reziste puterilor răului și, în orice caz, neînstare să se opună morții. Pe când credinciosul nu are decât a se bucura fără griji: eu sunt un rezultat al iubirii lui Dumnezeu, prin voința lui sunt indestructibil și etern. Rămâne doar, prin ascultare, să-mi aleg ce fel de veșnicie voi avea, alături de el sau nu. Ca și creație a lui Dumnezeu nu îmi e teamă de procesul de anulare, mutilare sau strivire a personalității, ci doar de faptul că nu voi putea să dau un răspuns bun, pe măsura iubirii care m-a adus la viață.

Creștinismul, spunea Nicu Steinhardt, nu este sălbatic, nici sperios față de viață. Nu propune o fugă, ci un lucru mai dificil și eficient, transfigurarea, sub autoritatea Creatorului, care ne-a dăruit viața pentru a o trăi și nu pentru a o fenta ori a-i ocoli provocările. Trebuie doar să alegem între a asculta de mândria proprie care înalță ziduri sau de umilința divină care construiește punți; de egoismul ce ruinează relații sau de dăruirea divină ce acoperă lipsurile; de setea de răzbunare ce mărește traumele sau de iertarea divină ce pansează rănile; de ura și invidia ce ne pietrifică sufletul sau de înțelegerea divină ce topește gheața din inimi; de autosuficiența proprie care ne dă aparența că putem stăpâni pe toți și toate sau de glasul Domnului care ne va dărui totul în ziua hotărâtă de el.

 

* * *

 

Este un profet care merge bine pentru noi?

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

…Un alt profet

“Domnul Dumnezeul tău va ridica pentru tine, dintre frații tăi, un profet ca mine: pe el să-l ascultați…”

Moise pregătește succesiunea. Domnul nu va lăsa să lipsească, în mijlocul poporului său, un însărcinat să transmită cuvântul său. Și Moise îndepărtează de la ei orice veleitate de a face comparații. Comparația o face cu anticipație el însuși: “Un profet asemenea mie…” Ca și cum ar risipi orice alibi, sau pretext, sau regret nostalgic. El era bâlbâit. Nu spune dacă cel care va veni după el va fi mai dotat pentru predicare. “De el să ascultați…”, independent de calități, de simpatie, de titluri.Va fi “ridicat” de Domnul, trimis de El. Aceasta trebuie să ajungă pentru a lua în serios ceea ce spune.

…Un alt profet. Nu are importanță persoana. Nimeni nu trebuie să se considere de neînlocuit, nici să pretindă să atragă la sine. Unicul de neînlocuit este Cel care învață “cu autoritate” (evanghelia de astăzi). Numai în Isus predica se identifică total cu Cuvântul lui Dumnezeu. Numai El este Cuvântul. În toți ceilalți este, mai mult sau mai puțin observabil (aproape mereu “mai mult”), rebutul.

Și totuși nimeni nu trebuie să se considere dispensat (din cauza culturii, a ideilor, a virtuților, a oficiului, a viziunii proprii ale lucrurilor) de a da ascultare. Glasul lui Dumnezeu nu se întrerupe în ciuda a numeroase pasaje și dezacorduri inevitabile, și… deșirări. Poporul, pe Horeb, era terorizat de ideea de a se apropia direct de Jahweh: “Să nu mai aud glasul Domnului și să nu mai văd acest foc mare, ca să nu mor”. Și Domnul a fost de acord: “Ceea ce au spus este bine”. Descoperim astfel că rolul specific al profetului este de a fi mediatorul Cuvântului lui Dumnezeu.

Profetul nu este unul care vede viitorul. El, mai degrabă, “vede prezentul în lumina Cuvântului lui Dumnezeu la un nivel și în profunzimea necunoscută de alții. Profet este acela care știe să vadă dincolo de aparențe, vede în istorie acțiunea lui Dumnezeu și știe să discearnă, în desfășurarea istoriei profane, istoria sacră a mântuirii” (Bruna Costacurta).

Ce pretindem de la predicator?

Apar două feluri de responsabilități. Prima privește pe ascultători: Dacă cineva nu va asculta cuvintele pe care el le va spune în numele meu, eu îi voi cere socoteală”. În schimb, normal, se referă la acel lucru hotărâtor: “În numele meu”. … Și câte pretexte se inventează pentru a nu da ascultare acelor cuvinte. Dacă predicatorul se pregătește conștiincios prin studiu și se străduiește să facă o lectură exegetică luminată de Cuvântul lui Dumnezeu, este acuzat de un intelectualism arid. Dacă insistă asupra actualizării, se spune că o face pe moralistul. Dacă menține discursul la un anumit nivel spiritual, este învinuit că este cu capul în nori. Dacă coboară pe un teren concret, sau de-a dreptul pe plan social, se protestează pentru că “înjosește Cuvântul lui Dumnezeu”, îl contaminează cu preocupări pământești. Dacă folosește un limbaj simplu, direct, liniștit, fără podoabe, “este de o sărăcie culturală dezolantă”.

Își permite un citat doct? “Urmează modele ideologice… Face paradă de cultură… Dar cine se crede că este și cui crede că vorbește?” Înfruntă în chip profund o temă? “Este obscur”. Mizează pe claritate? “Cât de superficial este…” Dacă abordează, fie cu grijă, predica despre moarte, se comentează: “Ce gust prost…” Dacă înfruntă predica despre cele din urmă lucruri, este ironizat: “Sărmanul, nu a observat că am pășit pragul celor două mii de ani…” Se referă la suflet? “Este în afara realității”. Se încumetă să formuleze un denunț nu prea vag? “Iată cum apare demagogul…Face politică… Întrece măsura…” Dacă se oprește în mistică sau în zona misterului, se comentează, alarmați: “Dar în ce lume trăiește?” Dacă apucă pe calea întrupării, se arată scandalizați: “Este ca și noi… Nu știe să se ridice la o palmă de pământ”.

Pe măsura noastră sau pe măsura lui Dumnezeu?

Fapt este că fiecare judecă pe profet pornind de la gusturile proprii, de la simpatiile sau antipatiile proprii, preferințe sau repugnanțe, exigențele specifice sau alergiile proprii. Să ne oprim asupra unui detaliu, nu mai puțin decât la cel fundamental: “În numele lui Dumnezeu”. Desigur, acea marcă de garanție nu este vizibilă, nici nu se poate observa totdeauna cu o siguranță absolută. Este adevărat că și în timpul nostru se tinde să se dea un patent profetic cu o dezinvoltură excesivă (Este suficient ca cineva să ridice un pic glasul, să înoate un pic împotriva curentului, să arate o oarecare tendință de provocare).

Și, în partea opusă, în anumite sectoare, apare mereu ispita de descalificare ca “profet fals” oricine ar îndrăzni să fie purtătorul unui cuvânt neobișnuit, al unui discurs incomod (în afara celebrării lui când moartea a prevăzut să-i coase gura). Rămâne faptul că nu numai că apare frica de a percepe direct glasul lui Dumnezeu, dar se tinde să-l pună la tăcere când se exprimă prin mediatorii săi calificați. Ar trebui ascultat acel glas numai când sună liniștit, atunci când spune un lucru pe care cineva dorește să-l audă. Profetul, astfel, este legitimat numai dacă vorbește “În felul nostru”, devine interpretul mentalității noastre, și nu când pretinde să fie ascultat “în numele lui Dumnezeu”, devine expresia incomodă a exigențelor sale.

În sfârșit, profetul este ca un reprezentant sindical al bunăstării noastre religioase, garant al obișnuințelor noastre mediocre, cântăreț al sentimentelor noastre pioase. Nu vrem să admitem ca profetul să vină din “altă parte”, și că în el trebuie să recunoaștem, nu ideile noastre, ci punctul de vedere al lui Dumnezeu asupra acțiunilor noastre. Avem senzația că, pentru mulți, profetul ar trebui să fie croit “după măsurile noastre” În schimb, el este în mod necesar croit după măsura exigențelor lui Dumnezeu. Este greu ca profetul să stea bine cu noi, să stea bine și cu Dumnezeu. Profetul făcut după chipul și asemănarea noastră poate să fie totul, mai puțin un trimis de Dumnezeu.

Când numele lui Dumnezeu este utilizat abuziv pentru a face contrabandă cu propria negustorie mizerabilă

Natural este o responsabilitate neliniștitoare de altă parte: “Profetul care va avea îndrăzneala să spună în numele meu un lucru pe care eu nu i-am poruncit să-l spună, sau care va vorbi în numele altor zei, acel profet trebuie să moară”. Există, fără îndoială, riscul de a nu-l asculta pe cel care vorbește “în numele lui Dumnezeu”. Dar este și riscul ca cineva să vorbească “în numele propriu” sub acoperirea abuzivă a numelui lui Dumnezeu. Să vorbească “în numele” ambiției, al vanității intelectuale, al carierei, al dorinței de popularitate, al propriilor interese mai mult sau mai puțin mărturisite. Să vorbească “în numele” unui grup, al unui clan, al sectei, al autorului preferat, al “șefului” pe care vrea să-l mulțumească. Să vorbească “în numele” dispozițiilor proprii, al propriilor complexe, al temerilor proprii, al propriei problematici exasperate, al intoleranțelor proprii.

Vai când Cuvântul lui Dumnezeu devine pretext pentru a vorbi de altul, a da curs resentimentelor personale, a transmite mesaje opuse, a face să predomine rațiunile proprii, a angaja polemici ranchiunoase, a ațâța dispute meschine, a etala mărfuri devoționale sau culturale de o proveniență dubioasă. La un profet nu trebuie să lipsească un sens evident de onestitate, decență, pudoare, respect față de un mesaj care nu îi aparține și îl depășește, transcende sfera sa individuală. Profetul nu trebuie să se preocupe să devină simpatic, plăcut pentru ascultători. Trebuie mai degrabă, să fie atent ca mesajul să nu treacă deasupra capetelor auditoriului. Trebuie să se confrunte cu alții, să se lase întrebat – cel puțin tacit – și să pună în discuție. Nu este suficientă intenția de a schimba pe alții. Profetul trebuie să fie dispus să se lase transformat de predica proprie.

Când diavolul doarme, toți suntem în pericol

Este pericolul – foarte frecvent – că în biserică credincioșii moțăie. Dar pericolul adevărat este când diavolul doarme liniștit. Sosirea lui Isus în sinagoga din Cafarnaum provoacă o trezire bruscă a Satenei. Și chiar un protest supărat: Ce ai cu noi?… Ai venit să ne pierzi!” Demonul se simte amenințat de acea prezență, observă că acel cuvânt eficace, acea acțiune, amenință posedările sale, slăbesc puterea sa, pun în discuție granițele imperiului său. Pentru aceasta reacționează furibund.

Unii pedanți se întreabă ironic: “Cum se mai poate crede în diavol în lumea civilizată de astăzi?… Evul Mediu cu terorile sale a trecut de mult…” Desigur, când mărturia noastră este inofensivă, cifra creștinismului nostru nesemnificativă, stilul conduitei noastre opac, calitatea vieții noastre evanghelice mediocră, angajarea noastră redusă, atunci el dormitează (care este modul său de a ne închipui că este absent și să ne lase să credem în inexistența lui). Se lasă cuprins de somn, dispare din circulație, pentru că nu are de ce să se teamă.

Încercați să ieșiți din rândurile mediocrității, să acționați deschis pentru dreptate, Mușcați vreun cartof mucegăit rămas în tigaia Parohului din Ars, luați în serios Cuvântarea de pe Munte, rupeți complotul tăcerii complice, scuturați din spate deviza conformismului, și veți simți că urlă, veți vedea că reacționează violent! Satana lansează alarma, aleargă precipitat în adăposturi. Îi dăm de furcă. Observă că noi “nu intrăm” cu el. Ne consideră intruși, străini invadatori, și face totul pentru a ne alunga, a ne împidica, a contesta acțiunea noastră (chiar înainte de exorcism, el ar pretinde să-l alunge pe Isus din ceea ce consideră că este proprietatea sa exclusivă).

Și, dacă chiar nu suntem convinși, să cerem informații de la anumiți exploratori ai conștiințelor și de la exploratorii teritoriilor minate de Satana, ca cel amintit deja Parohul din Ars, sau, mai apropiați de noi, Padre Pio din Pietralcina, sau Padre Leopoldo Cattaro… Vor fi în stare să ne povestească multe despre el. Totuși, să încercăm să angajăm o luptă decisă cu cel rău, în toate formele sub care se prezintă – se manifestă sau se ascunde – . Și vom observa că Satana chiar nu vrea să știm de el… că nu există.

Preocupările fecioriei

Paul (lectura a doua) tratează tema fecioriei în raport cu căsătoria. Subliniază o anumită superioritate a stării fecioriei, prezentând dificultățile legate de viața de căsătorie, care pot fi izvor de diviziune interioară, conflicte sfâșietoare, distrageri. Așa cum observă exegetul Romano Penna, apostolul propune fecioria.: ca semn profetic-escatologic al lumii viitoare (când vom aparține total lui Dumnezeu și vom celebra liturgia cerească); ca și condiție a unei totale libertăți interioare, în vederea unei dăruiri fără rezerve lui Dumnezeu și a unei dăruiri universale, fără excepție, către frați.

Deoarece fecioria nu este considerată numai sub aspectul său fizic (și nici, după sublinierea lui Gianfranco Ravasi, “anagrafic”), astfel absența “preocupărilor” nu este văzută în sensul grosolan egoist. Precizarea “fără griji” corectează acest tip de lectură. Îmi amintesc de o doamnă manager care, adresându-se unei călugărițe de clauzură, suspina: Ferice de voi care nu aveți grijile noastre… Sora a comentat, cu glas scăzut: Poate avem mult mai multe… Nu înseamnă că doamna cu carieră s-a sprijinit pe punctul de vedere al lui Paul, în timp ce sora îl dezmințea. În realitate, viața virginală, consacrată lui Dumnezeu, dacă este autentică, evită anumite preocupări – sau, mai bine, “grijile” – pentru a asuma preocupările tuturor. Începând cu cele ale Domnului, care, cum se știe, sunt infinite…

 

* * *

 

Duminica a IV-a (B)

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină

Însoțit de ucenicii săi, Isus a sosit la Cafarnaum. Aici, fiind zi de sâmbătă, a intrat în sinagogă și a început să învețe… În sinagoga lor era un om stăpânit de un duh necurat, care a început să strige: “Ce ai cu noi, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Eu știu cine ești: Sfântul lui Dumnezeu!” Atunci, Isus l-a dojenit cu asprime: “Taci și ieși din omul acesta!” Duhul necurat l-a scuturat cu putere și a ieșit din el, scoțând un strigăt puternic. Toți au rămas înmărmuriți și au început să se întrebe unii pe alții: “Ce înseamnă aceasta? Iată o învățătură nouă, vestită cu autoritate, el poruncește până și duhurilor necurate și ele i se supun!” Și faima lui s-a răspândit cu repeziciune în toate împrejurimile Galileii. (Mc 1,21-28)

Textul evanghelic al acestei duminici se află într-o firească continuitate cu cel de duminica trecută. Dacă atunci Isus Cristos vestea și actualiza prin persoana sa prezența Împărăției lui Dumnezeu în lume, acum, prin gestul eliberării unui posedat de diavolul care îl înrobea, El începe să pună în aplicare programul său mesianic. Acest program presupune îndepărtarea oricărei realități înrobitoare (demoniace) și instaurarea Împărăției lui Dumnezeu. Semnificativ, pentru episodul nostru, este faptul că exorcismul înfăptuit de Isus Cristos este precedat de învățătura pe care El o dă în sinagogă. Or, atât învățătura cât și exorcismul sunt percepute de cei de față ca fiind înfăptuite cu autoritate. Prin urmare, însăși evanghelia predicată de Isus comportă în sine o forță eliberatoare câtă vreme este asumată și trăită. Și mai semnificativ este faptul că evenimentul relatat are loc în zi de sâmbătă. Or, semnificația profundă acestei zile în care Dumnezeu și-a încheiat creația și s-a odihnit, constă în aceea că, odată cu instaurarea Împărăției lui Dumnezeu și a eliberării de orice înrobire demoniacă, Isus Cristos oferă tuturor membrilor Împărăției Sale acea odihnă și pace de care au nevoie.

Fraților, eu aș vrea să vă văd fără de griji. Cel necăsătorit se îngrijește de cele ce sunt ale Domnului, cum să-i placă Domnului. Cel căsătorit însă se îngrijește de cele lumești, cum să-i placă femeii. Astfel el este împărțit. Tot așa femeia nemăritată și fecioara se îngrijesc de cele ce sunt ale Domnului, să fie sfinte cu trupul și cu sufletul, pe când femeia căsătorită se îngrijește de cele lumești, cum să-i placă bărbatului. Aceasta o spun în interesul vostru, nu ca să vă întind o cursă, dar vă învăț ceea ce este bine și ca să-i puteți sluji Domnului fără piedici. (1Cor 7,32-35)

Interpretarea clasică a acestui fragment al epistolei pauline are tendința să prezinte căsătoria ca pe un obstacol în calea unirii desăvârșite cu Dumnezeu. Soțul și soția ar fi împărțiți: ei nu se pot dărui în întregime lui Dumnezeu atâta vreme cât trebuie să se ocupe de lucrurile pământești datorate celuilalt. Curentele recente ale spiritualității conjugale au început să conteste această interpretare. Într-adevăr, făcând o comparație între 1Cor 7 și Ef 5 nu mai putem interpreta fragmentul nostru în sensul că viața de căsătorie ar fi un obstacol în calea perfecțiunii iubirii față de Domnul. Pentru un soț preocuparea față de lucrurile pământești cu scopul de a plăcea soției nu este un rău. Este o datorie; este un mod de a-l iubi pe Domnul. Alături, însă, de viața de căsătorie trebuie acceptat și respectat celibatul ca fiind un dar al lui Dumnezeu întocmai ca și căsătoria. Motivele pe care apostolul le dă cu privirea la caracterul privilegiat al celibatului rezidă atât în situația eshatologică cât și în prezent căci încă de pe acum a fost inaugurată de către Cristos viața cea nouă, noua creație, unde fecunditatea căsătoriei nu este unica. Alături de ea mai există fecunditatea Evangheliei, care este o putere a lui Dumnezeu pentru mântuirea oricăruia care crede (Rm 1,16). Disponibilitatea totală în slujba Evangheliei face din celibat un har pe care Pavel îl dorește trăit de cât mai mulți creștini.

 

* * *

 

Duminica a IV-a de peste an (B) (audio)

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Alois Fechet
Unde: Catedrala romano-catolică din Iași
Când: 1 februarie 2009

 

Puteți descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.