Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a IV-a de peste an
Anul A (B, C)
Lecturi:
Sofonia 2,3; 3,12-13
1Corinteni 1,26-31
Matei 5,1-12

Matei 5,1-12

Văzând mulţimile, [Isus] s-a urcat pe munte şi, după ce s-a aşezat, s-au apropiat de el discipolii săi. Şi, deschizându-şi gura, îi învăţa zicând: “Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi cei care plâng, pentru că ei vor fi consolaţi. Fericiţi cei blânzi, pentru că ei vor moşteni pământul. Fericiţi cei cărora le este foame şi sete de dreptate pentru că ei vor fi săturaţi. Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire. Fericiţi cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu. Fericiţi cei persecutaţi pentru dreptate, pentru că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi sunteţi când vă vor insulta, vă vor persecuta şi, minţind, vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea. Bucuraţi-vă şi tresăltaţi de veselie, căci răsplata voastră mare este în ceruri; căci tot aşa i-au persecutat pe profeţii dinaintea voastră.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Anton Iştoc
volum colectiv ITRC 2
volum colectiv ITRC
pr. Alessandro Pronzato
pr. Daniel Iacobuţ
pr. Ernest Munachi Ezeogu

 

* * *

 

Mărturia omului: dorul după fericire

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

În primele sale cuvinte adresate lumii, Isus cere convertire fiindcă s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu (Mt 4,17), astfel observăm cum planul împărăţiei se suprapune celui de convertire.

Toate lucrurile au o tendinţă naturală, un sens căruia îi corespunde un obiect: sămânţa, de exemplu, are tendinţa să încolţească şi pământul îi satisface cerinţa. În om sunt mai multe tendinţe şi tuturor le corespunde un obiect: ochilor le corespunde lumina, urechilor sunetul, limbii îi corespunde gustul etc. Mult timp s-a crezut că apendicele din om este fără rost, dar s-a constatat că acei copii, care au fost operaţi din fragedă pruncie, suferă de anumite tulburări fizice pe care nu le au alţii. Astfel, s-a ajuns la concluzia că până şi cel considerat fără rost are un rost. Înţelepciunea Creatorului îşi spune cuvântul în toate. Mulţimea tendinţelor din om îşi are un singur sens: spre fericirea deplină. Voinţa doreşte bunurile particulare, dar mai tinde şi spre binele considerat în mod absolut, adevărul suprem cunoscut şi propus de minte, şi nu se poate mulţumi decât atunci când îşi atinge dorinţa. Nu numai sfântul Augustin recunoştea că Dumnezeu ne-a creat pentru sine şi nefericită va fi inima noastră atâta timp cât nu se va odihni în el, fiind credincioşi, dar chiar şi cei mai puţin credincioşi, ba şi ateii simt acest lucru. De exemplu, Jean Perrin (1870-1942), savant francez, considerat drept ateu, spunea: Pentru noi, cei în inima cărora arde o flacără sfântă, un ideal nobil, o spun în mod precis: oamenii nu vor fi niciodată satisfăcuţi de o existenţă fericită numai din punct de vedere material. Şi nu voi jigni nici o conştiinţă, aici sau în afara acestei incinte, sperând că o religie curată şi înaltă va îndemna mereu sufletul omenesc către dorinţa aprigă de a descoperi şi de a creşte ceea ce este divin în noi. Ceea ce este divin în noi este dorinţa după fericirea deplină care îi dă omului simţul religios şi care nu poate fi o iluzie. Omul vrea totul. Alexandru Macedon plângea că nu poate cuceri stelele. După ce a cucerit pământul, l-a împărţit tot generalilor săi. Cineva i-a spus: Excelenţă, pentru dumneavoastră nu reţineţi nimic? El a răspuns: Reţin speranţa. Reţinea speranţa într-o fericire totală, probabil speranţa că va ajunge în rândul zeilor, aşa cum era mentalitatea potentaţilor vremii, ca să posede totul.

Binele şi adevărul absolut nu-i decât Dumnezeu singur. Bun este numai Dumnezeu, afirmă Isus însuşi în faţa unui tânăr care îl definea drept învăţător bun (Mt 19,17).

Liturgia cuvântului de azi, în totalitatea celor trei lecturi, are drept scop indicarea mijloacelor prin care să-l găsim pe acela care a pus în firea noastră dorinţa după fericire: Căutaţi pe Domnul, voi cei smeriţi din ţară, care împliniţi poruncile lui (lectura I-a); Cine vrea să se laude, în Domnul să se laude (lectura a II-a); Fericiţi cei: săraci, blânzi, care plâng, cei flămânzi, cei însetaţi de dreptate, milostivi, curaţi cu inima, făcătorii de pace, cei prigoniţi pentru dreptate (lectura a III-a). Calea spre fericirea deplină este Domnul, fiindcă este “domn”, adică dă tuturor harul de a fi fericiţi, chiar prin sărăcie, blândeţe, lacrimi, foame, sete, prigoană etc. Fiecare poate deveni un domn prin punerea în practică a celor opt fericiri din care poate scoate atâta fericire încât să-şi găsească mulţumirea deplină atât pentru sine cât şi pentru toţi cei din jurul său.

Isus ne cere, prin cele opt fericiri, să menţinem mereu în suflet flacăra aprinsă a iubirii, fiindcă dorinţa după fericire nu-i alta decât dorinţa după iubirea care rămâne veşnic vie, este acel singur lucru necesar despre care vorbeşte Isus Martei şi pe care l-a ales Maria stând la picioarele lui (Lc 10,42).

Prima fericire, care într-un fel le include pe toate celelalte, este cea mai tulburătoare. Fericiţi cei săraci cu duhul. Nu este vorba de acei care nu au bunuri materiale şi nici de cei care le au, dar ştiu să nu-şi lege inima de ele; nu este vorba de cei handicapaţi intelectual şi nici de cei înţelepţi care îşi recunosc limitele lor, ci este vorba de o sărăcie profundă, interioară, prin care omul se prezintă în faţa lui Dumnezeu ca o fiinţă lipsită de iubire, de apărare, dezarmată, care nu-şi pune încrederea în sine şi nici în alţii, ci numai în Dumnezeu. Sărăcia duhului nu este numai în raport cu bunurile materiale, ci cuprinde întreaga viaţă: este o atitudine de umilinţă în faţa lui Dumnezeu şi de slujire faţă de fraţi (Emilio D’Angelo). Fraza: Fericiţi cei săraci cu duhul… este echivalentă cu: De nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor (Mt 18,3), care cuprinde recunoaşterea cu smerenie că, pentru a ajunge la fericirea deplină, mai avem multe de învăţat fiindcă lecţia iubirii nu are sfârşit.

De ce în faţa lui Dumnezeu au prioritate cei săraci?

Fiindcă întotdeauna cel sărac are o mai mare disponibilitate spre plinătatea vieţii, spre iubire. Cel mai mic bine făcut săracului, îl dispune la o iubire şi o recunoştinţă pentru toată viaţa; pe când cel mai mare bine făcut bogatului îl lasă aproape indiferent, rece, uituc etc. fiindcă el crede că ceea ce i s-a făcut, s-a făcut din datorie faţă de dânsul. Această atitudine a bogatului se desprinde clar din evanghelie, mai ales din parabola săracului Lazăr şi a bogatului, care şi din iad socotea că Abraham este dator să-i împlinească dorinţele, trimiţându-l pe Lazăr să-i ude buzele şi să-i avertizeze pe fraţii săi (Lc 16,24-28).

Isus a fost primul care a realizat în fiinţa sa umană plinătatea fericirii, atât prin sărăcie, lacrimi, foame, sete şi persecuţie, cât şi prin blândeţe, milostivire, purtător de pace şi curăţie a inimii, deoarece din iubire faţă de voinţa Tatălui şi faţă de noi, s-a lăsat răstignit pe cruce, a înviat din morţi, s-a suit la cer şi şade de-a dreapta Tatălui ca Domn, adică de aici mijloceşte pentru noi toate harurile necesare fericirii noastre, ca şi noi să ajungem acolo unde este el, numai să învăţăm lecţia domniei, să ştim să fim domni unii faţă de alţii.

Prin Domnul Cristos de la dreapta Tatălui, cele opt fericiri devin o profeţie pentru noi, fiindcă numai iubirea lui a schimbat sărăcia în bogăţie divină, a schimbat lacrimile în bucurie, a schimbat curăţia inimii în vederea lui Dumnezeu, a schimbat blândeţea în moştenirea veşnică a cerului, a făcut ca milostenia să pătrundă şi să convingă mai mult decât dreptatea, pacea să cucerească mai mult decât războiul, numai iubirea a făcut din persecuţia plină de ură o rampă de lansare a Bisericii în lume şi să-i dea o creştere spectaculoasă, numai iubirea a făcut ca însăşi moartea să devină poarta vieţii şi a fericirii veşnice.

Un creştin s-a dus în pustiu la sfântul Macarie şi l-a rugat să-i arate calea cea mai bună pentru a trăi şi a muri fericit. Sfântul i-a spus: Mergi în cimitir, treci pe la fiecare mormânt şi ceartă-l pe fiecare! Revino şi vei afla răspunsul. Creştinul s-a dus şi a făcut ceea ce i s-a cerut, apoi s-a întors. Sfântul Macarie l-a întrebat: Ce au răspuns morţii când i-ai certat? Nimic, a răspuns el. Aşteaptă până mâine dimineaţă. Mergi din nou şi laudă-i pe toţi cum te vei pricepe mai bine. Vino apoi şi-mi spune ce ţi-au răspuns! Întorcându-se a doua zi, după ce i-a lăudat, creştinul i-a spus sfântului: Nici de data aceasta nu mi-au răspuns nimic. Sfântul i-a zis: Ascultă, fiul meu! Dacă doreşti să trăieşti bine şi să mori fericit, fii asemenea celor morţi: nu răspunde nimic, nici celor care te batjocorăsc, nici celor care te laudă! Lasă toate în grija bunătăţii şi îndurării lui Dumnezeu!

Nu ştiu dacă acel creştin s-a conformat sau nu îndrumărilor date, dar ştiu că sfântul a avut dreptate. De această dreptate vă puteţi convinge toţi prin trăirea sfatului dat. Vă doresc succes!

 

* * *

 

Săraci cu duhul

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Isus pe munte, predicând mulţimilor, apare ca “Noul Moise”, care promulgă “Legea cea Nouă” de pe “Noul Sinai”.

Discursul său constă într-o răsturnare a valorilor tradiţionale evreieşti, care considerau bogăţia ca pe o binecuvântare a lui Iahve şi sărăcia ca pe un blestem. De altfel Maria, mama sa preacurată, numită fericită datorită excelenţei sale credinţe (cf. Lc 1,45), l-a premers în această acţiune de propovăduire, anunţând că iniţiativa de a ferici pe cei săraci aparţine lui Dumnezeu, care “a dat jos de pe tron pe cei puternici şi i-a înălţat pe cei smeriţi; a umplut cu bunuri pe cei flămânzi şi pe cei bogaţi i-a îndepărtat cu mâinile goale” (Lc 1,52-53).

Isus promulgă cele “opt fericiri“, care se pot rezuma în prima: “Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia Cerurilor”.

Nu este oare aceasta o tentativă de narcotizare sau de adormire a “mâniei celor săraci şi nedreptăţiţi”? Nu este oare aceasta un foc tras la oala bogatului?

Chiar dacă unii au abuzat de interpretarea ei, nu se poate anula fără a-l desfiinţa pe Cristos, care “bogat fiind, s-a făcut sărac” (2Cor 8,9), atât de sărac încât n-a găsit loc nici la casa de oaspeţi pentru a se naşte (cf. Lc 2,7) şi nici în viaţă n-a avut o piatră ca proprietate pe care să-şi plece capul (cf. Mt 8,20) spre a se odihni.

Proclamând “fericiţi pe cei săraci cu duhul”, Isus are în vedere pe cei mulţi, pe cei meniţi să formeze Biserica sa.

Conciliu Vatican II a înţeles acest lucru şi a făcut apel la Biserică să îmbrăţişeze responsabil sărăcia cu duhul, care în primul rând îl caracterizează pe Isus, Capul ei şi ea trebuie să se configureze Capului “sărac cu duhul”, ca apoi să se poată configura “Capului glorios” prin înviere.

Ce vrea să spună această sărăcie cu duhul?

Antiteza faţă de cei fericiţi fiindcă sunt săraci cu duhul stă în: nefericiţi cei bogaţi cu duhul, fiindcă nu a lor este împărăţia cerurilor.

Om sărac, om bogat.

Şi unul şi altul sunt o minune a atotputerniciei creatoare a lui Dumnezeu, care i-a făcut cu puţin mai prejos de îngeri şi i-a încununat cu mărire şi slavă (cf. Evr 2,7), după cum spunea şi Sofocle: “Multe sunt minunile lumii, dar cea mai mare este omul” (Antigona). Unul şi altul – sărac şi bogat – sunt ca două castele ce trec drept capodopere divine de artă arhitecturală.

“Sărac cu duhul” înseamnă “castel gol” şi “bogat cu duhul” înseamnă “castel plin”.

Înţeleptul Lao-Tze vorbeşte într-o poezie de folosul aşa-zisului “vid median“; el spune: “Deşi treizeci de spiţe se întâlnesc în butucul roţii, vidul median pune carul în mişcare. Vasele sunt plămădite din lut, dar vidul din lăuntru le hotărăşte întrebuinţarea. Camera e alcătuită din ziduri, dar tot vidul îngăduie să fie locuită” (Jean Vernette, Parabole pentru azi, Ed. ARC Bucureşti 1994, p. 89).

“Castelul gol” înseamnă o clădire imensă cu o mulţime de camere goale. Una oferită celor întristaţi, ca să-şi găsească mângâierea; una este oferită celor flămânzi şi însetaţi în care îşi pot găsi cele necesare existenţei, mântuirii de toată foamea şi setea după fericire; o cameră este la dispoziţia celor care au trebuinţă de caritatea semenilor; o altă cameră este rezervată “celor curaţi cu inima”, care, consfinţiţi lui Dumnezeu, îl găsesc şi-l adoră în Euharistie; o altă cameră este rezervată pentru adunări, conferinţe, congrese mondiale la care se pune problema problemelor: pacea oamenilor de bunăvoinţă; o altă cameră este rezervată pentru cei ce suferă, pentru cei bolnavi, unde se pansează rănile fizice şi alta pentru pansarea rănilor spirituale; mai este o cameră specială de tratament sufletesc pentru cei care s-au simţit copleşiţi de povara defăimărilor, prigonirilor şi hulelor tocmai pentru binele făcut în numele lui Cristos.

Acest “castel gol”, chiar dacă unul sau mai mulţi vin şi ocupă o cameră sau alta, se aseamănă cu aşa-numitul “Hotel Hilbert” – în care problema găzduirii unor noi călători nu se pune, chiar când toate camerele sunt ocupate. Recepţia nu are decât să mute – ori de câte ori va fi necesar – pasagerul din camera unu în camera doi, pe cel din camera doi în camera trei, creându-se astfel un număr nelimitat de proaspete posibilităţi locative (cf. N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Ed. Dacia Cluj-Napoca 1994, p. 33). Astfel camera numărul unu stă mereu la dispoziţia noului venit.

“Castelul plin” are şi el o mulţime de camere, dar toate sunt arhipline; în el nu mai este loc nici pentru “o lacrimă”, nici pentru copilul “blând ca mielul”, orfan sau sărac, nu-i loc nici chiar pentru moştenitorul cu drept de proprietate asupra “spaţiului vid”, nu-i loc nici pentru a-i ospăta pe cei flămânzi şi însetaţi, nu-i loc pentru caritas, nici pentru conferinţe de pace; aici până şi “pisica umblă cu coada tăiată”, spre a nu fi necesară deschiderea mai îndelungată a uşii prin care să pătrundă frigul (cf. Hagi Tudose). Castelul este plin de pământ, haine, animale, bucate, aur şi argint. Toate îngrămădite unele peste altele până la refuz, aşa încât nu mai este loc nici pentru un ac.

Nero, în grandomania sa, şi-a făcut un palat imperial de o măreţie şi splendoare greu de imaginat; se numea “Domus aurea” – “Casa de aur” – şi era aşezată vizavi de Coloseu. Împăratul Traian, ştiind cât de odios a fost Nero în ochii poporului, a dat dispoziţie ca “Domus aurea” să fie umplută cu pământ şi cu toate gunoaiele din Roma… Astfel de sute şi chiar aproape două mii de ani acest “castel plin” reflectă imaginea celui bogat – plin de sine – în care nu există nici cel mai mic spaţiu gol, care ar fi necesar pentru viaţa altora…

Pentru Cristos, venit în lume ca “Prunc blând”, a fost mai de folos un grajd gol decât un han arhiplin.

În cel “sărac cu duhul”, în acest “castel gol” se poate respira aerul iubirii, se poate trăi fericirea împărăţiei; în cel “bogat cu duhul”, în acest “castel plin” de sine, nu-i viaţă, lipseşte fericirea fiindcă lipseşte vidul median.

Împărăţia lui Dumnezeu este a celor săraci cu duhul, împărăţia “castelelor goale”, având mereu la dispoziţia oamenilor “vidul median”, locul unde se poate respira aerul împărăţiei cerului: iubirea.

A ales Dumnezeu cele ce nu sunt, ca să le nimicească pe cele ce sunt, a ales “castele goale”, ca să dea de ruşine pe “cele pline”; ca cine va voi să se laude, cu “golul” din sine să se laude.

Sărăcia cu duhul îl caracterizează în primul rând pe Cristos şi ea face parte din Revelaţie.

Biserica, având pe Cristos drept cap, are menirea să-i continue misiunea pe pământ, de a acorda mereu locul gol în care oricine să-şi afle lăcaşul fericirii spre a respira aerul iubirii. De aceea Conciliu Vatican II spune: “După cum Cristos a înfăptuit opera sa de răscumpărare în sărăcie şi persecuţii, tot astfel Biserica este chemată să meargă pe aceeaşi cale, pentru a comunica oamenilor roadele mântuirii” (LG 8).

Sărăcia evanghelică, sărăcia cu duhul, este, prin urmare o problemă legată de slujire, care pune în evidenţă misiunea universală, din palatul gol, a lui Cristos, slujitorul lui Iahve, care, aşa cum ni-l prezintă lectura a doua (1Cor 1,26-31) a devenit “pentru noi înţelepciune, dreptate, sfinţire şi mântuire… ca cel ce vrea să se laude, în Domnul să se laude.

Să ne înscriem şi noi în rândul celor “săraci cu duhul”, cu “castelul gol”, oricând dispus pentru primirea oaspeţilor, pentru cei nevoiaşi. Aici “fericirea” este reciprocă: dăruind se dobândeşte, dobândind se dăruieşte, şi aşa se realizează poporul smerit şi sărac, restul lui Israel, care se încrede în numele Domnului (Lectura I) şi recunoaşte cu smerenia sfântului Augustin: “Ne-ai creat pentru tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până când nu se va odihni în tine”. Noi îţi oferim “sărăcia duhului nostru”, ca să ne umpli cu bogăţia divinităţii tale.

 

* * *

 

Duminica a IV-a de peste an

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Mărturisesc că-mi vine destul de greu să “spun ceva” drept comentariu la această pagină din Evanghelie. Aceste cuvinte mă fac să mă simt prost, oarecumva trăind nişte sentimente contrastante de incertitudine şi confuzie. Şi nu ştiu dacă nu cumva se întâmplă ceva similar şi cu domniile voastre care mă ascultaţi.

Pe de o parte, apare că suntem atenţionaţi prin aceste cuvinte spre ceva măreţ, sublim, foarte frumos… Pe de altă parte, poate aceste cuvinte răsună în urechile noastre ca nişte cuvinte ireale, cuvinte lipsite de sens, ba chiar iritante în comparaţie cu anumite concrete şi amare experienţe ale vieţii.

Şi totuşi fericirile sunt ca un “manifest”, o adevărată “siglă” a creştinismului. În aceste fraze ale Evangheliei sfântului Matei, fiecare creştin poate şi trebuie să recunoască, mai mult sau mai puţin clară, imaginea despre sine însuşi. Auzind aceste cuvinte, faţa noastră ar trebui să se lumineze şi instinctiv să surâdă, aşa cum se întâmplă de obicei când “ne recunoaştem” într-un anumit discurs. În fericiri, noi ar trebui să ne recunoaştem, dacă nu chiar “aşa cum suntem”, cel puţin “cum încercăm să fim”, din moment ce spunem că credem în Isus Cristos.

Dar oare este chiar aşa? Acesta este oare modul nostru de a gândi? Sau poate că ne gândim că anumite discursuri merg foarte bine în biserică (aici mergem pentru că “suntem creştini”), dar apoi nu pot fi luate în serios “în viaţa” de fiecare zi?

“Fericiţi cei săraci…”. Ba, fericit cel care are mulţi bani!

“Fericiţi cei mâhniţi…”. Ba fericit cel care se poate bucura de viaţă!

“Fericiţi cei blânzi…”. Ba fericit acela care ştie să-şi impună punctul de vedere!

“Fericiţi cei înfometaţi şi însetaţi după dreptate…”. Ba fericit acela care se bucură de prestigiu şi putere şi ştie să-şi apere interesele proprii!

Şi aşa mai departe.

Evanghelia nu va înceta niciodată să fie un cuvânt mereu “nou” pentru toate epocile şi pentru toate generaţiile; aşa cum de altfel nu va înceta niciodată să fie un cuvânt totdeauna “diferit” de raţionamentele omeneşti comune, ieri şi astăzi.

Fericirile vor rămâne totdeauna un fel de sfidare adusă logicii lumii. Dar tocmai această sfidare este cea pe care noi declarăm că o acceptăm ca program de viaţă declarându-ne identitatea de “credincioşi”, cu toate rezistenţele pe care le simţim în noi înşine şi care ne constrâng să ne recunoaştem umil “oameni cu puţină credinţă”.

Pentru că despre aceasta este vorba în ultima analiză. Dacă noi gândim privind numai la felul cum merg lucrurile în această lume, cuvintele lui Isus apar absurde, nebuneşti: cel care trăieşte într-o condiţie de sărăcie, suferinţă, nedreptate, de fapt nu este un “fericit”!

Însă fericirile Evangheliei vor să ne spună în primul rând aceasta: viaţa nu este pur şi simplu “falimentată” pentru cel care de fapt experimentează în existenţa sa pământească mizeria, durerea şi necazul; pentru că Dumnezeu este ţinta ultimă a vieţii omeneşti, iar întâlnirea cu Dumnezeu va însemna o bucurie imensă, capabilă să răscumpere orice durere.

Dacă însă privim realist la existenţa noastră în orizontul lui Dumnezeu (şi a unui Dumnezeu aşa cum ni l-a prezentat Isus Cristos), atunci mesajul de încredere şi speranţă al fericirilor devine în acelaşi timp un apel şi o angajare plină de responsabilitate.

Toţi trebuie să fim “săraci cu duhul” înaintea lui Dumnezeu şi deci capabili de o fraternitate concretă, solidaritate şi împărtăşire cu acela care este mai sărac decât noi.

Noi suntem primii care trebuie să ştim să ne menţinem seninătatea sufletului, chiar şi în experienţa contrarietăţilor şi suferinţei, pentru “speranţa care este în noi” (cf. 1Pt 3,16).

Noi toţi trebuie să avem o “inimă curată”, liberă de orice ipocrizie şi de orice sentiment rău, care să ne permită să ne îndreptăm spre Dumnezeu şi spre aproapele cu privirea curată a unui copil.

Toţi trebuie să devenim “făcători de pace”, căutând să construim raporturi sociale fundamentate – la orice nivel – pe respectul reciproc, pe sensul dreptăţii şi pe refuzul violenţei…

De bună seamă: cuvântul lui Cristos ne depăşeşte infinit. În faţa fericirilor noi nu putem face altceva decât se ne recunoaştem mereu “inadecvaţi”. Dar acesta nu este un bun motiv să renunţăm să încercăm să acţionăm, pentru că încrederea noastră nu se sprijină pe noi înşine şi pe meritele noastre, dar pe bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu.

 

* * *

 

Duminica a IV-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Tot ceea ce a creat Dumnezeu tinde spre scopul stabilit de voinţa divină fără a se abate în vreun fel. Aşadar, creaţia ajunge la împlinire într-un mod strict determinat de nişte legi prestabilite. În toată creaţia o singură fiinţă a creat Dumnezeu care este liberă în a-şi împlini menirea, chemarea; în a-şi atinge scopul. Această fiinţă, omul, are sădită în suflet dorinţa după fericire, care constă, în ultimă instanţă, în unirea cu Dumnezeu pentru veşnicie.

Oamenii dintotdeauna au căutat pe diverse căi să găsească fericirea. Să ne oprim puţin asupra istoriei omenirii. Această istorie ne pare ca un lung drum spre fericire. Însă mai mult ca oricând, astăzi se pare că acest drum nu se îndreaptă spre fericire. Cauza acestor eşecuri ale omenirii este omul însuşi. El a ignorat sensul fericirii sale şi a confundat plăcerea trupească cu aceasta. Şi astfel nu s-a ales decât cu un gol şi mai mare în sufletul său, o lipsă gravă a fericirii, iar durerea şi deznădejdea au pus stăpânire pe inima lui.

Dumnezeu nu l-a lăsat pe om pradă acestei deznădejdi. S-a adresat omului prin aleşii săi şi în cele din urmă prin Fiul său, spre a-i conduce la fericire. Dar şi omul trebuie să se lase pătruns de apelul lui Dumnezeu la fericire, de chemarea sa. Lecturile duminicii de astăzi vorbesc despre această grijă a lui Dumnezeu de a conduce omul la fericire. Acest lucru este evident atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament.

Profetul Sofonia trăieşte într-o perioadă de împietrire religioasă a Israelului, a poporului ales de Iahve. Este vorba de timpul domniei lui Iosia (639-609 î.C.). El a denunţat în predica sa păcatele poporului, înstrăinarea acestuia de Dumnezeu.

Prima lectură de astăzi este luată din cartea acestui profet. Sofonia predică întoarcerea la Dumnezeu. Apelul său se adresează celor smeriţi cu inima, celor care împlinesc poruncile Domnului. Pentru popor, singura condiţie ca să fie cruţat de mânia Domnului este căutarea dreptăţii, a umilinţei. Aici profetul vorbeşte despre o rămăşiţă “a lui Israel care nu va mai săvârşi nelegiuirea”. Aceştia se vor odihni şi nu vor fi tulburaţi de nimeni şi datorită dreptăţii lor vor fi binecuvântaţi de Domnul.

Ascultând cuvântul evangheliei de astăzi, am observat că tema principală este fericirea. Nu este o fericire trecătoare, dar aşa cum se vede în cuvântarea lui Isus, această fericire este veşnică. Cadrul acestei cuvântări a lui Isus este solemn. El a văzut mulţimile, asemenea unei turme fără păstor, mulţimi dezorientate şi însetate după adevăr. Este uşor să ne imaginăm această mulţime de care vorbeşte evanghelistul: o mulţime pestriţă care aşteaptă să fie ajutată, condusă, dirijată spre bine, spre fericirea pe care până acum nu a întâlnit-o. Isus s-a suit pe munte urmat de această mulţime, s-a aşezat, înconjurat fiind de ucenicii săi, şi a început să înveţe mulţimile.

Această predică a lui Isus este cunoscută sub denumirea de cele opt fericiri. Nu la întâmplare, Isus începe cu fericiţi cei săraci cu duhul ca apoi să continue cu celelalte fericiri, imediat, una după alta, ca şi cum acestea ar fi consecinţa primei fericiri. Pe primul loc printre fericiri, prin care Isus promite Împărăţia cerurilor, se află sărăcia. Apoi, celelalte fericiri, urmează ca o explicaţie: blândeţea, durerea şi lacrimile, foamea şi setea de dreptatea divină, mila, curăţia inimi, singura care poate să stea în faţa lui Dumnezeu, pacea, persecuţia suferită cu răbdare. Însă prima fericire apare ca bază a celorlalte fericiri. Căci dacă nu există o sărăcie în duh, o dezlipire de material, o libertate spirituală, cum putem să ne căim de păcate, să fim blânzi şi însetaţi de dreptate, milostivi, curaţi cu inima, făcători de pace, prigoniţi pentru dreptate sau pentru credinţa în numele şi persoana lui Isus Cristos? Această sărăcie pe care o prezintă Cristos este o sărăcie total diferită de cea pe care o cunoaştem noi, care nu e decât un rău, o lipsă. Sărăcia evanghelică este cu totul altceva, este o fericire.

Muntele pe care Isus proclamă fericirile nu este doar un element de decor în evanghelie. Acest lucru îl scoate foarte bine în evidenţă Cromaţiu din Aquileia, pentru care muntele este imaginea urcării mai presus de lumesc, de material. Cromaţiu scrie în cartea sa Cuvântări liturgice: “Domnul nostru îşi binecuvântează discipolii pe un munte, într-un loc înalt. Dacă tu vrei să primeşti de la Domnul binecuvântările cereşti urcă pe munte, adică aspiră spre o viaţă superioară şi în mod sigur vei merita să primeşti binecuvântarea dorită. Din contra, dacă vei rămâne jos, nu vei putea să primeşti binecuvântarea lui Dumnezeu” (IX,6).

Aşadar, ca să fim fericiţi trebuie să urcăm pe munte, să ne dezlipim inima de ceea ce este trecător. Să ne eliberăm de toate preocupările inutile. Să devenim liberi, săraci cu duhul. Doar astfel inima noastră va putea deveni curată, va fi purificată de mândrie, de egoism, de împietrire şi de dorinţa de câştig. Ea se va deschide în faţa lui Cristos şi va primi binecuvântarea sa care este fericirea adevărată aici în viaţa pământească şi în veşnicie. Nu este un drum uşor de parcurs. Această cale este aceea pe care călătoreşte Dumnezeu în faţa noastră. Iar noi să lăsăm lui Dumnezeu toată iniţiativa. El întreprinde opera de eliberare de bunuri a fiecăruia dintre noi cu o infinită delicateţe. Noi nu trebuie decât să devenim simpli şi supuşi voinţei sale. Fiecare poartă în sine un copil care plânge şi cere protecţie şi fericire. Există în noi o sărăcie în faţa lui Dumnezeu, o sărăcie spirituală din care cauză nu ştim ce să-i cerem în rugăciune, deoarece nu ştim ce ne lipseşte, crezând că bunurile materiale pe care nu le avem ne-ar aduce fericirea.

Aşadar, Dumnezeu e arhitectul sărăciei noastre. El învinge cu harul său rezistenţa noastră. Distruge în noi ceea ce credeam atât de important şi ne oferă fericirea mult aşteptată. Desigur, mulţi caută fericirea în fapte mari, care atrag privirile. Este şi aceasta o căutare greşită a fericirii. Aceasta nu oferă fericirea, ci mai degrabă satisfacerea vanităţii proprii.

Un tânăr student, convins că fericirea sa constă în a lucra pentru binele omenirii a venit într-o zi la sfântul Francisc de Sales şi l-a întrebat: “Ce trebuie să fac pentru pacea lumii?” Sfântul Francisc de Sales, după o scurtă pauză, privindu-l, i-a răspuns zâmbind: “Închide uşa cu grijă”.

La o primă analiză am putea crede că sfântul Francisc de Sales a evitat răspunsul sau s-a distrat pe seama tânărului student. Dar să privim în jurul nostru. Oamenii fac acţiuni mari în care îşi etalează talentele, virtuţile pe care adesea nu le au. Dar, din păcate, lipseşte esenţialul. În cele mai multe cazuri, fac toate aceste fapte din mândrie sau spre a crea vâlvă în jurul lor, spre a fi lăudaţi. Mai concret: caută plăcerea de a fi consideraţi “cineva”, caută fericirea în acest sentiment trecător de fericire deşartă, sau mai exact, de înşelare a propriului suflet care caută fericirea autentică.

Însă exemplul dat mai sus ne face să ne întoarcem privirea spre noi înşine. Faptele noastre mici, mărunte, pot aduce fericirea lumii şi a noastră, pot face lumea ceva mai fericită decât este. Nu trebuie să facem fapte de bravură pentru aceasta, dar cu simplitate să ne îndeplinim datoriile noastre.

Fericirile proclamate de Isus merg pe această linie. Ele cer o sărăcie în duh care apoi să poată favoriza o simplitate, o curăţie, o blândeţe, şi să ne facă iubitori faţă de semeni. Fericirile sunt un program de viaţă prezentat simplu, dar un program radical pentru orice creştin. Exegeţii biblici numesc predica de pe munte, predică din care fac parte şi fericirile din evanghelia propusă pentru duminica aceasta, programul împărăţiei, al împărăţiei cerurilor, adică un program de viaţă pentru fiii acestei împărăţii, care dorim să fim noi creştinii. Şi dacă dorim cu adevărat să fim membrii acestei împărăţii pe care Cristos o prezintă ca şi sosită între oameni, trebuie să ne însuşim acest program ca şi un program de viaţă. Acest lucru trebuie să fie realizat în mod personal şi concret şi astfel vom fi siguri că vom fi fericiţi începând de pe acest pământ.

Prin ceea ce am considerat până acum, am înţeles că fericirea nu trebuie confundată cu plăcerea. Noi trebuie să fim liberi de cele materiale, să fim blânzi, iubitori de pace şi totdeauna gata să suferim pentru numele lui Cristos. Desigur, toate acestea sunt dispreţuite de lume, dar sfântul apostol Paul, în a doua lectură de astăzi, ne atrage atenţia că “Dumnezeu şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să ruşineze pe cele tari”.

Bernard NOGHIU

 

* * *

 

Duminica a IV-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Când un artist vrea să realizeze o operă de artă depunându-şi toate energiile şi lucrând cu măiestrie pentru a-şi pune în lumină toate valorile sale, se opreşte din când în când pentru a observa dacă se conturează ceea ce el vrea să creeze. În aceste momente el ia deciziile necesare pentru a ajunge la scopul dorit. Vă invit să ne sustragem astăzi şi noi pentru câteva clipe din drumul nostru pe care îl construim zi de zi, pentru a ne întreba care este motivul trudei noastre, spre ce ne conduc toate acţiunile noastre. Răspunsul îl vom descoperi în adâncul sufletului nostru: vom observa că totul se îndreaptă spre găsirea satisfacţiilor, a bucuriei şi a fericirii.

Fericirea este aspiraţia omului dintotdeauna. Este suficient să aruncăm o scurtă privire asupra istoriei umane, asupra preocupărilor şi a vieţii omului marcată de evenimente noi pe care le întâlneşte la orice pas, pentru a ne convinge că acest dor după fericire este adânc înrădăcinat în inima omului. Fericirea apare astfel ca un ideal spre care se orientează permanent viaţa fiecăruia dintre noi. De aceea însăşi viaţa omului se prezintă ca o continuă căutare a fericirii. Însă în aceasta căutare oamenii găsesc diferite căi: unii cinstesc zeităţile fără viaţă, alţii îşi întemeiază credinţa lor pe diferite concepţii filosofice, alţii se îndreaptă cu toată fiinţa lor spre cultură şi artă făcând din profesie crezul întregii lor vieţi. De asemenea unii oameni îşi pun toate energiile lor pentru a se bucura exclusiv de progresul ştiinţei şi tehnicii şi pentru a ajunge la un grad cât mai mare de bunăstare materială. Astăzi această goană a multora după propria fericire nu de puţine ori nedreptăţeşte pe cei săraci şi lipsiţi de ajutor. Şi atunci se naşte întrebarea firească: mai poate fi numită aceasta fericire?

Evanghelia de astăzi aduce în faţa noastră adevărata lumină în înţelegerea fericirii. Aici fericirea nu este considerată în mod abstract sau general, dar este pusă în relaţie cu diferite categorii concrete de persoane: “Fericiţi cei săraci… fericiţi cei ce plâng… fericiţi cei blânzi…fericiţi cei flămânzi şi însetaţi…fericiţi cei milostivi…fericiţi cei curaţi cu inima…fericiţi făcătorii de pace…fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate…” Vedem deci că Isus Cristos îşi începe viaţa sa publică venind în ajutorul celor care au cea mai mare necesitate şi care sunt dispuşi să-i accepte mesajul. Tocmai acestora le propune programul fericirilor. Ne vine în minte aici un alt moment din viaţa lui Isus pe care îl descrie Evanghelistul Luca în capitolul IV al Evangheliei sale. Isus proclamă în sinagoga din Nazaret Cuvântul divin luat din profetul Isaia, anunţând că acest Cuvânt s-a împlinit în El: “Duhul Domnului este asupra mea, căci El m-a consacrat prin ungere şi m-a trimis să duc vestea cea bună săracilor, să vestesc celor închişi eliberarea şi celor orbi vederea, să eliberez pe cei asupriţi şi să vestesc anul de har al Domnului” (Lc 4,18-19).

În Evanghelia de astăzi Isus depăşeşte cadrul sinagogii. Îl întâlnim străbătând Galileea alături de ucenici şi o mare mulţime de oameni, apropiindu-se pas cu pas de momentul solemn al anunţului fericirilor. Locul pe care îl alege pentru acest moment este muntele. Pentru Isus muntele este locul privilegiat în care se retrage deseori pentru a se ruga, pentru a-şi manifesta dumnezeirea şi în cele din urmă pentru a săvârşi actul suprem de ascultarea faţă de Tatăl din iubire faţă de noi: sacrificiul crucii.

Predica lui Isus de pe munte este Noua Lege a Împărăţiei lui Dumnezeu. Fericirile prezintă condiţiile pentru a intra în împărăţie şi a o moşteni. Mesajul fericirilor este radical religios; de aceea a privi fericirile numai sub aspect social ne-ar conduce la o pierdere a semnificaţiei evanghelice. Prima din şirul exclamaţiilor de fericire conţine sinteza celorlalte: “Fericiţi cei săraci cu Duhul căci a lor este împărăţia cerurilor” (Mt 5,3).

Profilul spiritual al celui care candidează pentru fericirea din împărăţia lui Dumnezeu este conturat printr-un comportament plin de credinţă şi iubire, printr-o autentică voinţă de pace şi de dreptate. Omul fericirilor este acel om care are deplina stăpânire de sine şi a realităţilor pământeşti. Am putea crede la o primă constatare că Isus se adresează numai celor săraci şi umili neglijându-i pe ceilalţi. Însă noi ştim că El a venit în lume şi a murit pentru ca apoi să învie pentru toţi oamenii, ba mai mult pentru întreg cosmosul. Aşadar el adresează vestea cea bună tuturor, dar cei mai fideli ascultători găseşte în cei umili. Aceştia devin încet încet, dacă nu unicii, cel puţin autenticii destinatari ai veştii celei bune.

De fapt evanghelistul Matei punând accentul pe predicarea împărăţiei lui Dumnezeu celor săraci, vrea să scoată în evidenţă necesitatea de a deveni săraci pentru a intra sau a rămâne în împărăţie. De aceea el precizează sensul sărăciei spunând că trebuie să fie în Duh. Cel sărac cu duhul este cel pe deplin sărac, dezlipit nu numai de bunurile materiale, dar mai ales de bunurile superioare ale inteligenţei şi voinţei ale propriilor opinii şi sentimente egoiste. Numai despuierea de noi înşine, de vederile şi aspiraţiile noastre umane înguste, ne face să fim dispuşi să primim bunurile supranaturale ale împărăţiei.

Această dispoziţie interioară este numaidecât necesară pentru oricine vrea să-l urmeze pe Cristos. Mântuirea are un traseu prea dificil şi misterios dacă o privim numai la lumina inteligenţei umane. Cine pretinde că poate ajunge la mântuire prin propria inteligenţă, poate risca să rămână afară. Mesajul lui Cristos este categoric: Cine nu este sărac, nu poate intra în împărăţie.

A fi sărac cu duhul înseamnă în primul rând a-L slăvi pe Dumnezeu pentru măreţia şi atotputernicia sa, şi în al doilea rând înseamnă a fi dispuşi să recunoaştem condiţia noastră umană păcătoasă şi a fi capabili de umilinţă şi de convertire. Deja în V.T., în învăţătura profeţilor apare clar că sărăcia şi umilinţa nu se referă exclusiv la condiţia în societate, dar ele privesc o autentică experienţă religioasă şi morală care se poate rezuma prin corecta ataşare faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

Prima lectură de astăzi ne prezintă atitudinea profetului Sofonia care condamnă devastarea religioasă, morală şi socială provocată de infidelitatea regilor Israelului. Profetul ne pune în faţă două situaţii: pe de o parte imaginea zilei mâniei Domnului care se va răsfrânge asupra celor care l-au trădat pe Dumnezeu şi pe om, iar pe de altă parte imaginea speranţei care va străluci peste cei buni care nu s-au lăsat învinşi de nelegiurea care domnea în jurul lor. Aceştia din urmă (cei buni) formează după cum zice profetul, “rămăşiţele lui Israel” asupra cărora se va revărsa iubirea şi protecţia Domnului. Apelul profetului faţă de aceste rămăşiţe credincioase este încurajator: “Căutaţi pe Domnul toţi cei smeriţi din ţară, care săvârşiţi faptele legii Domnului” (Sof 2,3). Aceasta este atitudinea firească a celui sărac: a recunoaşte că are nevoie de Dumnezeu şi a-L căuta mereu.

Lectura a doua luată din prima scrisoare a Sfântului Paul către Corinteni, ne arată răspunsul pe care trebuie să-l dea creştinii la invitaţia la fericire pe care o face Cristos. Acest răspuns constă în umilinţă şi credinţă. Apostolul, cunoscând bine situaţia comunităţii din Corint notează că în ea majoritatea nu este formată din intelectuali sau din oameni de provenienţă înaltă, ci din oameni simpli şi mici în societate. Şi tocmai pe aceştia i-a ales Dumnezeu. Sf. Paul exaltă misterul planului de mântuire al lui Dumnezeu în care vocaţia celor mântuiţi nu este condiţionată de vreun privilegiu sau prestigiu uman şi social dar se dezvoltă liber şi gratuit, fiind în contrast cu orice fel de mândrie a omului. Singura laudă legitimă a creştinului este cea care izvorăşte din harul primit de la Cristos: “Cine se laudă, în Domnul să se laude” (1 Cor 1,31), pentru că de la el provin şi noua existenţă în har şi bunurile supranaturale ale mântuirii care sunt înţelepciunea, dreptatea, sfinţirea şi răscumpărarea (Cf. 1 Cor 1, 29-31). Şi acestea sunt tocmai caracteristicile împărăţiei lui Dumnezeu.

Cristos ni se adresează şi nouă la această Sfântă Liturghie cu aceeaşi autoritate ca odinioară pe munte: “Fericiţi cei săraci cu Duhul căci a lor este împărăţia cerurilor“. Pentru a putea percepe acest mesaj, la începutul liturghiei am recunoscut în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii faptul că suntem păcătoşi şi că avem nevoie de iertarea divină pentru a putea participa plini de credinţă la Sfânta Liturghie. Numai după ce am recunoscut sărăcia noastră interioară putem să adresăm Tatălui împreună cu toţi îngerii şi sfinţii din cer imnul slavei sale, bucurându-ne astfel încă de pe acum de prezenţa împărăţiei cerurilor între noi. În jertfa lui Cristos la Sfânta Liturghie găsim deci adevărata fericire care trebuie să se prelungească apoi în viaţa noastră concretă de fiecare zi.

Să-l rugăm aşadar pe Dumnezeu în această duminică să menţină permanent în noi darul fericirii împărăţiei sale pentru a putea fi în mediul în care ne aflăm mesageri autentici ai speranţei mântuirii care a fost promisă tuturor.

Egidiu Condac

 

* * *

 

Dar ce fel de discursuri sunt acestea?

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Aştept în biserică pe cineva…

Sper ca numai astăzi să intre în biserică cel puţin unul care, după ce a ascultat anumite discursuri, să se întrebe, perplex: Dar unde am nimerit? Da, cineva care, preocupat ca atâţia alţii, să se oprească, să fie considerat, să cucerească poziţii de prestigiu, să fie de valoare, aude o exortaţie de acest gen: Căutaţi dreptatea… Căutaţi umilinţa. Şi intuieşte că umilinţa nu este o floare exotică de admirat cine ştie unde (cel puţin în câteva mănăstiri unde cineva se mai dedică la cultivarea ei depăşită), ci un produs de fabricat la propriu, chiar dacă nu este apreciată nici cotată la bursa de valori a lumii actuale – incluse fiind anumite sectoare ale creştinismului.

Şi îşi dă seama că “a căuta dreptatea” nu înseamnă a protesta, în general, împotriva atâtor nedreptăţi care explodează în lume, ci o datorie personală concretă, care începe din casa proprie. Mai ales cauza nedreptăţii să implice o dăruire pasionată, disponibilitatea de a plăti preţul relativ, măcar în termeni de persecuţii, care trebuie să fie motivul bucuriei (“fericiţi cei prigoniţi din cauza dreptăţii…”). Unul care a studiat dreptul, a ajuns la o condiţie socială importantă, frecventează persoane importante, are prieteni de rang înalt, şi ascultă pe Paul care face, cu o plăcere evidentă, un fel de recensământ al membrilor comunităţii: “Nu mulţi dintre voi sunt înţelepţi…nu mulţi puternici… nu mulţi nobili…”

Sper să găsească onestitatea de a comenta: Ce fel de companie este aceasta! Şi aude vorbindu-se despre un Dumnezeu care alege ceea ce este slab, lipsit de nobleţe, dispreţuit, ceea ce nu valorează. Sper să reuşească să tragă concluzia: Sunt gusturi cel puţin un pic stranii… Unul care s-a obişnuit să amintească în toate ocaziile: Eu sunt cineva prin mine însumi. Şi să i se întâmple un astfel de avertisment: Cine se laudă în Domnul să se laude! Sper să aibă cel puţin curajul de a gândi: Mare ispravă…

Unul obişnuit să-i considere norocoşi pe cei care adună bani şi succes, fac o carieră strălucită, sunt aclamaţi de mulţimi, deţin puterea, se gândesc înainte de toate la interesele proprii, se fac respectaţi, ştiu să se bucure de viaţă. Şi ia cunoştinţă că sunt proclamaţi fericiţi cei săraci cu duhul, cine are o inimă curată, cei ce plâng, cei care nu sunt violenţi, cei care sunt mişcaţi la inimă de mizeria aproapelui… Unul care nu se mai miră atât dacă face de acum schimburi de afaceri bune ajutând ţărilor sărace cu furnizarea regulată şi bogată de arme – natural eficiente, şi aude proclamarea: Fericiţi sunt cei ce răspândesc pacea. Unul care se supără uşor, nu tolerează criticile, nici atât ofensele, se apără cu dinţii şi unghiile ca nu cumva cineva să îndrăznească să întunece strălucirea monumentului său, să pună în discuţie infailibilitatea ideilor sale, şi aude de pe buzele preotului un astfel de mesaj: Fericiţi sunteţi voi când vă vor insulta, vă vor persecuta şi, minţind, vă vor vorbi de rău din cauza mea. Bucuraţi-vă şi tresăltaţi… Chiar cred că un astfel de om să fie cu creierul afectat de o bănuială: Dar acest Isus cred că era un utopic. Nu avea picioarele pe pământ. Viaţa reală este altceva.

Lucruri din altă lume

Nu vreau să scandalizez pe nimeni. Dar un astfel de individ îmi place foarte mult. Mult mai mult decât ascultătorii obişnuiţi distraţi şi dezamăgiţi, care nu se mai schimbă, absorb fără răsuflare cele mai mari paradoxuri evanghelice, primesc loviturile cele mai dure ale Cuvântului lui Dumnezeu fără cea mai mică tresărire a feţei, se expun fără a trăda cea mai mică emoţie la loviturile incredibile ale fericirilor evanghelice. Personal m-aş simţi satisfăcut, aş avea siguranţa că predica mea a nimerit la ţintă, dacă cel puţin o persoană şi-ar da seama că aceste lucruri sunt dintr-o altă lume. Că lumea prezentată de Isus este o lume răsturnată Că realitatea evangheliei nu are nimic cu realitatea aşa cum o vedem noi. Că perspectivele Împărăţiei sunt exact opuse faţă de punctele noastre de vedere, faţă de mentalitatea noastră, faţă de vicleniile, prudenţele şi diplomaţiile noastre.

Că Discursul de pe Minte recurge la o gramatică şi la o logică care nu respectă nimic din regulile noastre obişnuite pe care le-am supt cu laptele mamei. Că – aşa cum lasă de înţeles Paul – nu este posibilă manipularea Cuvântului lui Dumnezeu până a-l face acceptabil, “raţional” după criterii umane, omogen cu înţelepciunea umană. Că este ridicol, chiar absurd, în faţa exigenţelor Împărăţiei lui Dumnezeu, să facem pe filozofii, să ne bazăm pe oameni care contează, sau să ne bazăm pe cei puternici. Da, este mult mai bun cel care trece din surpriză în surpriză, chiar protestează (“nu este posibil”, “sunt lucruri nebuneşti”, “aşa nu se mai poate”, “trebuie să judecăm”), decât unele atitudini de inerţie şi indiferenţă. Sunt credincioşi care socotesc toate ca lucruri scontate, ştiute, normale, nu găsesc nimic ciudat din cele ce sunt vestite de la amvon. Sunt perfect de acord. Se feresc de a pune în discuţie lucrurile pe care le aud (pe care le-au auzit de sute de ori). Dar apoi, în viaţa lor, totul continuă ca şi cum n-ar fi fost nimic.

Insist. M-aş mulţumi cu unul care ar fi serios atins de îndoială şi ar admite: Nu este normal… Necazul unui stil prea creştin constă în a crede că este normal ceea ce de fapt nu este. Cu consecinţa că o anumită normalitate reprezintă practic negarea noutăţii evanghelice tulburătoare. Obişnuinţa cu Cuvântul nu este acelaşi lucru cu familiaritatea. Dezamăgirea nu vrea să însemne desigur primire. Lipsa reacţiei nu este sinonimă cu docilitatea. Este preferabilă perplexitatea unei “imperturbabilităţi”. Înţelege mai mult unul care mărturiseşte că… nu înţelege, nu reuşeşte să încadreze anumite lucruri cu exigenţele vieţii reale, decât unul care le socoteşte scontate. Este mai bun unul care fuge, decât unul care… nu observă nici măcar pericolul. Mă simt mult mai încurajat de unul care clatină din cap, decât de o atitudine generală de indolenţă generală.

Teama de a se apropia?

Mi se pare că cheia decisivă a lecturii Discursului de pe Munte în general şi a Fericirilor în special, se găseşte în acea notă: “…s-au apropiat discipolii săi”. Trebuie să nu avem teamă de a ne apropia de Învăţătorul. Fericirile presupun distanţarea, separarea de un anumit tip de mentalitate, de obiceiuri, de logică. Isus, într-un anume sens, vorbeşte la urechi după ce ne-a luat de o parte. Vrei să auzi un cuvânt diferit? Doreşti să experimentezi o fericire diferită? Vrei să încerci să cauţi fericirea pe un tărâm necercetat, unde nu se hazardează nimeni?

Fericirile nu derivă dintr-o experienţă umană. Nu sunt rodul unei cercetări umane. Sunt darul lui Dumnezeu. Reprezintă o posibilitate oferită de El. Constituie secretul său. Secretul fericirii lui Dumnezeu. Fără îndoială, toţi oamenii caută fericirea. Dar este riscul de a o căuta în locuri şi moduri greşite. Toţi se înghesuie în aceleaşi locuri. Nu se îndoiesc că sunt şi alte căi, că există şi alte posibilităţi. Cristos propune o fericire diferită, neobişnuită, surprinzătoare să spunem şi dificilă, dar nu de aceea mai puţin reală.

Totul constă în a ne apropia. Totul constă în a lăsa să ni se spună un cuvânt la ureche. El ne propune voinţa de a păşi. Fericirile nu sunt un mesaj pentru cei instalaţi în bunăstare, în confort, în reuşită. Dumnezeu îi spune lui Abraham: “Umblă în prezenţa mea” (Gn 17,1). Apropierea, totuşi, presupune, în afara voinţei de a asculta şi de a merge, şi disponibilitatea de a încerca aventura, de a deveni loc, laborator unde se realizează experimentul. Fericirile, pentru cine le ia în serios, le întrupează, le trăieşte, devin o demonstraţie, în folosul “mulţimii”, care ocupă văile muntelui şi se menţine prudent la distanţă, de credibilitatea utopiei creştine.

În această perspectivă, iese în relief prima fericire, cea care se referă la săraci (care este subliniată şi de Psalmul responsorial). Dumnezeu se adresează celor care “nu au”, pentru a-i face de ruşine pe cei bogaţi, pe cei înţelepţi, puternici, pentru a ne face să înţelegem că am intrat într-o lume de valori noi, care fac să pălească celelalte (suntem în linia cuvintelor din Sofonia şi ale lui Paul, care se complace pentru că se verifică planul lui Dumnezeu care se actualizează graţie predominării în comunitate a oamenilor “de nimic”). Da, am intrat într-o lume nouă, o lume răsturnată. Dumnezeu spune da acelora cărora alţii le spun nu. Dumnezeu se felicită pentru naşterea noastră, pentru venirea noastră într-o lume nouă (iată sensul adevărat al cuvântului “a se apropia”).

 

* * *

 

Isus şi problema fericirii

Autor: pr. Daniel Iacobuţ
Copyright: Predici.cnet.ro

Astăzi, duminica a patra de peste an, am ascultat una dintre paginile cele mai renumite din Evanghelie. La începutul predicii de pe munte din Evanghelia după Matei întâlnim Fericirile, care au capacitatea de a dărui întregii predici a lui Isus, şi a moralei care e inclusă în aceasta, un ton de bucurie profundă, spirituală.

Isus îşi începe predica, învăţătura, nu printr-o poruncă ci anunţând fericirea completă, căci la aceasta ne conduce repetarea de nouă ori asemenea unui refren de neoprit: “Fericiţi!”. Isus ştie că aceasta este principala şi adevărata problemă a fiecărui om: problema fericirii. Şi vrea să ne asigure că fericirea este posibilă şi la îndemâna tuturor. Dar ne revelează şi conţinutul fericirii. Cine este fericit? Cine este într-adevăr fericit?

Răspunsul lui Isus la această întrebare deranjează mentalitatea curentă precum şi aşteptările comune. Într-adevăr, suntem obişnuiţi cu o cu totul altă idee despre fericire. Vă propun un experiment: dacă avem răbdarea de a organiza şi de a pune cap la cap informaţiile care ne vin zilnic din mass-media în ceea ce priveşte fericirea putem ajunge la un astfel de rezultat: pentru a fi fericiţi e suficient să fiţi tineri, frumoşi şi sănătoşi, să aveţi o inteligenţă suficientă ca să ştiţi să vă descurcaţi, să aveţi un serviciu care vă realizează şi vă procură un sac de bani, o soţie (soţ) frumoasă, glumeaţă şi mereu înţelegătoare, copii educaţi şi autonomi, o casă cât mai mare cu putinţă dar şi o mică locuinţă la mare sau la munte. Iată, nu pare atât de dificilă fericirea. Şi când ne gândim că sunt persoane care chiar cred în astfel de fericiri iluzorii, care sunt sigure că, dacă vor câştiga la 6 din 49 premiul cel mare, cu siguranţă îşi vor schimba viaţa dintr-una nefericită într-una paradisiacă. Obiecţie: dacă cineva este nefericit, neîmplinit înainte de a câştiga la Loto, atunci când va câştiga va deveni cel mult un bogat nefericit sau neîmplinit.

Evanghelia ne propune ideea lui Cristos despre fericire. Prin aceste fericiri, Isus ne descoperă adevăratul chip al lui Dumnezeu, Tatăl tuturor. Numai El este cel care ne poate face fericiţi (El va mângâia, va sătura, va avea milă, etc). Pentru Isus fericirea se găseşte în raportul cu Tatăl ceresc, în comuniunea cu El. Dar cine poate face această experienţă a raportului profund cu Tatăl şi, astfel, a fericirii depline? Cei săraci cu duhul, cei blânzi, cei milostivi, cei curaţi cu inima etc., adică cei care trăiesc asemenea lui Isus cel sărac, blând, curat cu inima, milostiv. Căci, proclamând fericirile, Isus îşi schiţează autoportretul şi, pe această bază, şi fizionomia discipolului. Dar, mai înainte de acestea, Isus vrea să ne ofere un mesaj despre Dumnezeu. Ne spune cum va acţiona Dumnezeu faţă de oameni. Suntem obişnuiţi să ne preocupăm de ceea ce noi trebuie să facem. În schimb, înainte de aceasta, ar trebui să privim la Dumnezeu care ne este descoperit de Isus în cea de-a treia parte a fericirilor, care ne descriu intervenţia sa în favoarea noastră. Numai datorită faptului că Dumnezeu acţionează pentru mântuirea noastră, Isus poate să ne numească fericiţi în sensul deplin al cuvântului (prima parte din orice fericire). Până la urmă, mesajul lui Isus este un mesaj despre Dumnezeu, Tatăl nostru, care ne dăruieşte fericirea, ce constă în comuniunea cu persoana sa.

Dumnezeu însă, a dorit să lege cu oamenii un raport de alianţă, un legământ pe care Sf. Scriptură îl compară cu pactul nupţial. De aceea, acţiunea lui Dumnezeu care ne va face fericiţi presupune răspunsul liber al partenerului uman. Este de vorba de atitudinile pe care Isus le descrie în cea de-a doua parte a fiecărei fericiri.

Înainte de toate, “cei săraci cu duhul“. Ceea ce îi caracterizează nu este pur şi simplu lipsa de bunuri pământeşti, ci abandonul plin de încredere în mâinile lui Dumnezeu şi grija de a-i împlini voinţa. Este fizionomia adevăraţilor credincioşi descrisă de profetul Sofonia în prima lectură: “Căutaţi pe Domnul, voi toţi cei smeriţi din ţară, care împliniţi poruncile lui! Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia… nu voi lăsa în mijlocul tău decât un popor mic şi sărac, care va nădăjdui în numele Domnului”. Acest portret spiritual al “săracilor Domnului” (care ne este oferit şi de psalmul responsorial) va ajunge la desăvârşire prin Fecioara Maria şi prin Isus. “Cei săraci cu duhul” sunt în primul rând cei umili: aceştia recunosc şi simt că depind de Dumnezeu, că fără Dumnezeu nu ar exista viaţă şi fericire. Au nevoie de Dumnezeu pentru că L-au descoperit drept singura lor necesitate, pentru că El singur ajunge. Aşteaptă cu încredere, întinzând mâinile pentru a primi darul mântuirii, mulţumindu-i pentru acest har şi simţind astfel cum sărăcia lor este copleşită de bogăţia iubirii lui Dumnezeu. Aceasta este esenţa credinţei: “a lor este împărăţia cerurilor”.

În această optică se încadrează şi gândurile pe care Sf. Paul le scrie corintenilor din a doua lectură. Chemându-i la credinţă, Dumnezeu nu a urmat criteriile înţelepciunii şi logicii umane. Într-adevăr, cea mai mare parte dintre ei provenea din clasele sociale cele mai umile şi dispreţuite. Nu au fost aleşi întrucât erau nobili, bogaţi, culţi, puternici, ci numai prin harul gratuit al lui Dumnezeu. De aceea este exclusă orice formă de autosuficienţă, de mândrie sau laudă de sine. Nu trebuie să ne lăudăm pentru ceea ce suntem în faţa ochilor oamenilor, ci numai pentru ceea ce am primit gratis prin comuniunea noastră cu Cristos. Astfel înfloreşte, sub privirea plină de iubire a Tatălui ceresc, floarea preţioasă a umilinţei.

Destinatarii celorlalte fericiri nu fac altceva decât să dezvolte şi să prelungească în diferite direcţii realitatea celor “săraci cu duhul”, precum şi promisiunile conţinute în celelalte fericiri dezvoltă prima promisiune, cea fundamentală a Împărăţiei cerurilor.

“Cei blânzi!”: cei nonviolenţi, care respectă pe deplin persoanele, care îşi controlează impulsul de moment de a răspunde cu rău la răul primit.

“Cei care plâng“: cei care suferă în faţa lui Dumnezeu, care îi încredinţează Lui temerile, care transformă orice durere într-o implorare a Providenţei divine.

“Cei flămânzi şi însetaţi după dreptate“: dreptatea în evanghelia după Matei indică comportamentul conform voinţei lui Dumnezeu care ne-a fost revelată pe deplin de Isus. Cei care sunt însetaţi după dreptate sunt aşadar cei care au dorinţa arzătoare de a trăi în fidelitate faţă de voinţa lui Dumnezeu.

“Cei milostivi“: cei care împlinesc gesturi concrete de iertare şi de ajutor celor care sunt în nevoi.

“Cei curaţi cu inima“: cei care vor să-i placă numai lui Dumnezeu. Inima lor este mereu îndreptată spre Dumnezeu şi de aceea trăiesc în lumina sa.

“Făcătorii de pace“: cei care înfăptuiesc pacea, şi care pentru aceasta se angajează să o construiască în toate situaţiile vieţii.

“Cei prigoniţi“: cei care, datorită stilului de viaţă descris mai sus, suferă din partea fiilor acestei lumi marginalizare, dispreţ, şi totuşi rămân fideli lui Dumnezeu.

Dacă ar fi să facem o sinteză a acestor fericiri, am putea spune pe bună dreptate: “Fericiţi cei ce cred! Fericiţi cei ce iubesc cu adevărat!”. Dacă crezi în Dumnezeu, dacă iubeşti după cum El iubeşte, atunci ai secretul fericirii.

În finalul acestor gânduri asupra Evangheliei, pentru a o lăsa să pătrundă şi ma adânc în viaţa noastră de credinţă, putem medita asupra următoarelor întrebări:

- Mesajul despre Dumnezeu şi despre ceea ce doreşte să înfăptuiască pentru noi, pe care Isus ni-l oferă prin discursul fericirilor, reuşeşte să mă fascineze şi să trezească în mine bucuria? Îmi dăruieşte speranţa şi suscită recunoştinţă?

- Îl iau în serios, sau mă mulţumesc cu tiparul fericirii propus de mentalitatea lumii?

- Mă regăsesc în fizionomia discipolului care este schiţată de fericiri? În timpul zilei ştiu dă folosesc ocaziile de a trăi curăţia inimii, milostivirea, umilinţa, adică să cred şi să iubesc?

- Cine mă întâlneşte vede strălucind pe chipul meu mesajul fericirilor?

 

* * *

 

Dumnezeu alege ceea ce este slab

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Copyright: Predici.cnet.ro

Scandalurile sexuale din bisericile din America sau din alte părţi ale lumii sunt un rău pe care nimeni nu ar trebui să îl motiveze sau să îi găsească scuze. Poporul lui Dumnezeu din Bisericile unde au avut loc au reacţionat în diferite moduri. Unii au reacţionat cu mânie, alţii cu întristare, şi cu toţii s-au simţit trădaţi. Mulţi oameni au ameninţat că vor părăsi Biserica, care nu este altceva decât o adunătură de ipocriţi. Unii chiar au plecat. Acesta nu este cel mai bun mod de a reacţiona la o criză. În lectura de astăzi din prima Scrisoare către Corinteni, Paul ne oferă un alt mod de a reacţiona la astfel de evenimente fără a ne pierde credinţa; un mod care ne permite să denunţăm răul din Biserică fără a arunca şi copilul cu apa din covată. Lectura ne spune că Dumnezeu ştie să scrie drept cu creioane strâmbe; că Dumnezeu, de fapt, preferă să scrie cu creioane strâmbe.

“Fraţilor, cugetaţi la chemarea voastră: nu mulţi sunt înţelepţi în felul lumii, nu sunt mulţi puternici, nu sunt mulţi de neam ales, însă Dumnezeu a ales cele nebune ale lumii ca să-i facă de ruşine pe cei înţelepţi. Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii, ca să le facă de ruşine pe cele puternice. Dumnezeu a ales cele de jos ale lumii şi dispreţuite, ba chiar cele ce nu sunt, ca să le distrugă pe cele ce sunt, aşa încât nimeni să nu se poată mândri înaintea lui Dumnezeu (1Corinteni 1,26-29).

Paul începe acest pasaj invitându-i pe creştinii din Corint să se gândească la chemarea lor. A fi creştin sau un slujitor al poporului lui Dumnezeu în orice funcţie este o chemare. Dumnezeu este cel care ia iniţiativa şi ne cheamă în slujba Lui. Ne trezim uneori analizând dacă să rămânem sau nu în Biserică. Simţim că ne revine nouă decizia de a-l urma sau nu pe Isus. Dar Isus ne spune că iniţiativa de a-l urma nu vine de la noi ci de la Dumnezeu însuşi. “Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi” (Ioan 15,16), spune El. Şi “Nimeni nu poate să vină la mine, dacă nu-l atrage Tatăl care m-a trimis” (Ioan 6,44). Este o chemare adresată de Dumnezeu. Cel mai păcătos şi mai nedemn creştin pe care îl cunoaşteţi este totuşi ales şi chemat de Dumnezeu să îl urmeze pe Cristos.

Ce standarde foloseşte Dumnezeu pentru a alege bărbaţii şi femeile care să îi aparţină şi să facă lucrarea Lui? Tocmai aici drumurile lui Dumnezeu se despart de drumurile noastre. În mod normal ne-am aştepta ca Dumnezeu să aleagă persoane înţelepte, puternice şi cu o reputaţie bună. Dar Paul ne spune că de fapt Dumnezeu alege persoane care sunt tocmai contrariul, nebune, slabe de caracter şi cu o reputaţie proastă. De ce preferă Dumnezeu să lucreze cu astfel de persoane? Există două motive pentru aceasta: unul este în interesul indivizilor în cauză, celălalt este în interesul celor în mijlocul cărora lucrează ei.

Putem să trăim viaţa lui Dumnezeu sau să facem lucrarea Lui doar cu puterea care vine de la El. Aşadar, prima cerinţă de la un slujitor al lui Dumnezeu este să înveţe cum să se bazeze pe Dumnezeu. De aceea El le permite uneori slujitorilor Săi să poarte povara slăbiciunilor lor umane, pentru ca ei să înveţe că dacă nu stau în Dumnezeu, nu pot sta deloc. Paul are “un ghimpe în trup”, pe care l-a rugat pe Dumnezeu să îl ia de la el. Dar Dumnezeu nu l-a luat. I-a spus pur şi simplu lui Paul: “Îţi este suficient harul meu, căci puterea mea se arată în slăbiciune”. Şi Paul concluzionează: “De aceea, mă bucur în slăbiciuni… pentru că atunci când sunt slab, atunci sunt puternic” (2Corinteni 12,9-10).

Al doilea motiv pentru care Dumnezeu permite slăbiciuni umane în slujitorii Săi este pentru ca persoanele în mijlocul cărora lucrează ei să înţeleagă că binele pe care au putut să îl realizeze slujitorii lui Dumnezeu nu vine din ingeniozitatea lor personală ci din harul lui Dumnezeu lucrând în şi prin ei. Astfel va slăbi pentru oameni ispita de a-i idolatriza pe aceşti slujitori ai lui Dumnezeu. Creştinii din Corint căzuseră deja în această ispită când au început să se definească după misionarul lor favorit: “Eu sunt al lui Paul” sau “Eu sunt al lui Apolo” sau “Eu sunt al lui Chefa”. Dumnezeu vrea să vedem prin şi dincolo de miniştrii care ne aduc cuvântul lui Dumnezeu şi să ne menţinem privirea asupra lui Isus, care este Domnul şi Mântuitorul nostru, al tuturor.

Domnul ne cheamă pe noi toţi creştinii, şi în special pe acei bărbaţi şi femei care slujesc pentru noi cuvântul lui Dumnezeu în orice calitate, la o viaţă de sfinţenie. Rugându-ne pentru sfinţenia membrilor comunităţii noastre, şi în special a miniştrilor noştri, să îi cerem de asemenea lui Dumnezeu să ne dea credinţa pentru a nu ne scandaliza atunci când noi sau miniştrii noştri nu ne ridicăm la înălţimea vieţii de sfinţenie care este aşteptată de la toţi fiii lui Dumnezeu.