Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a III-a după Paşte
Anul A (B, C)
Lecturi:
Fapte 2,14.22-28
1Petru 1,17-21
Luca 24,13-35

Luca 24,13-35

Şi iată că, în aceeaşi zi, doi dintre ei se duceau spre un sat numit Emaus, cam la şaizeci de stadii de Ierusalim. Aceştia vorbeau între ei despre toate cele întâmplate. Pe când vorbeau şi se întrebau, Isus însuşi s-a apropiat şi mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ţinuţi să nu-l recunoască. El le-a spus: “Ce înseamnă aceste cuvinte pe care le schimbaţi între voi pe drum?” Ei s-au oprit trişti. Unul dintre ei, cu numele Cleopa, i-a răspuns: “Numai tu eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele petrecute în zilele acestea?” El le-a zis: “Ce anume?” Ei au spus: “Cele despre Isus Nazarineanul, care era profet puternic în faptă şi cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor, cum arhiereii şi conducătorii noştri l-au dat să fie condamnat la moarte şi l-au răstignit. Noi speram că el este cel care trebuia să elibereze Israelul; dar, cu toate acestea, iată, este a treia zi de când s-au petrecut aceste lucruri. Ba, mai mult, unele femei dintr-ale noastre ne-au uimit. Fuseseră la mormânt dis-de-dimineaţă şi, negăsind trupul lui, au venit spunând că au avut vedenii cu îngeri care spun că el este viu. Unii dintre cei care sunt cu noi au mers şi ei la mormânt şi au găsit aşa cum au spus femeile, dar pe el nu l-au văzut”. Atunci le-a spus: “O, nepricepuţilor şi greoi de inimă în a crede toate cele spuse de profeţi! Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea şi să intre în gloria sa?” Şi, începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el. Când s-au apropiat de satul spre care mergeau, el s-a făcut că merge mai departe. Dar ei l-au îndemnat insistent: “Rămâi cu noi pentru că se lasă seara şi ziua e de acum pe sfârşite”. Atunci a intrat să rămână cu ei. Şi, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor. Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut dinaintea lor. Iar ei spuneau unul către altul: “Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?” Şi, în acelaşi ceas, s-au ridicat şi s-au întors la Ierusalim. I-au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei care erau cu ei, care le-au zis: “Domnul a înviat într-adevăr şi s-a arătat lui Simon”. Iar ei le-au povestit cele de pe drum şi cum l-au recunoscut la frângerea pâinii.

 

Autori

pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC 2
volum colectiv ITRC
pr. Anton Iştoc
pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Nicolae Farcaş

 

* * *

 

Duminica lui Petru

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Dacă duminica trecută se poate defini drept duminica lui Toma, azi este duminica lui Petru, din trei motive scoase din Liturgia cuvântului. În lectura a II-a, Petru aduce ca argument al învierii lui Isus şi a noastră iubirea Tatălui ceresc, fiindcă, dacă n-am fi sortiţi învierii, iubirea Tatălui n-ar avea nici o valoare. O iubire care amăgeşte, o iubire care creează pentru a distruge, o iubire care ne-ar cere să-i cântăm osanale în drumul nostru spre mormânt şi nimicire totală, ar fi o iubire absurdă. Ce poate fi mai absurd decât cererea: Iubeşte-mă, fiindcă te-am făcut ca să am ce nimici! În lectura I, Petru aduce dovada învierii lui Isus din profeţia regelui David cuprinsă în psalmul al XV-lea, în care se arată că Dumnezeu nu-l va lăsa pe Mesia în mormânt ca să vadă putrezirea trupului său. Lectura a III-a, evanghelia zilei, deşi s-ar părea că în centrul ei se află Isus între cei doi ucenici în drum spre Emaus, în realitate colegiul apostolilor pune un accent mai mare pe faptul că Isus a apărut lui Petru, căruia îi profetizase o întoarcere, o convertire necesară pentru întărirea fraţilor săi (Lc 22,32), ei simt acum această întărire, simt bucuria învierii şi o împărtăşesc chiar celor doi ucenici întorşi de la Emaus, care şi ei îl recunoscuseră pe Isus înviat la frângerea pâinii, despre care teologul J. Guitton a spus: Dacă ar trebui să dăm toată evanghelia pentru o singură pagină, care să rezume toate evangheliile, n-aş ezita deloc să aleg scena cu ucenicii din Emaus.

Isus însuşi le dovedeşte adevărul învierii sale mai întâi din Scriptură, aşa cum a fost profeţit că trebuie să pătimească şi aşa să intre în slavă, şi numai după aceea prin semnul lăsat la Cina cea de Taină, prin gestul frângerii pâinii, şi după care este recunoscut felul său omenesc de mai înainte, dar care se face nevăzut într-o clipă prin puterea sa divină.

Isus înviat a devenit călător în lume, pe drumurile noastre. Nu-l recunoaştem fiindcă, în mod obişnuit, când îl întâlnim de unul singur sau în grupul altora, vorbim mai mult despre dificultăţile vieţii noastre, ne plasăm în centrul atenţiei pe noi înşine, nu dăm atenţie acelor modele care şi-au bazat viaţa pe cuvântul lui Dumnezeu, nu suntem dispuşi să dăm ospitalitate în inima sau casa noastră celor care ne contrazic sau ne dojenesc pentru nepriceperea noastră de a ne conforma viaţa cu Sfintele Scripturi, vrem ajutoare şi nu să dăm ajutor.

Din cuvintele celor doi ucenici – Oare nu ne ardea inima, când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile? - deducem clar că Isus a urmărit să-i convingă despre adevărul învierii sale, pentru a le reaprinde în suflet credinţa, speranţa şi iubirea.

Este destulă lumină în învierea lui Isus Cristos ca să fim siguri de dânsa; este destul întuneric şi pentru a lăsa loc credinţei, a spus cugetătorul francez Pascal.

Toată învăţătura lui Isus este trecută prin misterul crucii, mister legat indisolubil de Mesia prezis de profeţi, mai ales de Isaia. Mesia şi-a atras ura celor sus-puşi în societate datorită faptului că adevărul său întrecea puterea lor de gândire, că Dumnezeu poate realiza lucrurile cele mai mari prin cele mai mici, că Mesia va fi omul durerilor şi nu al triumfului lumesc visat de ei. Fariseii, cărturarii, arhiereii şi bătrânii poporului nu înţelegeau cum s-ar putea ca ei să nu deţină rolul principal în opera mesianică. Considerau schimbarea valorilor o catastrofă naţională, adică autoritatea lor să nu fie valorificată şi să fie valorificată suferinţa unui individ? Pentru ei era o absurditate. Aceştia nu o înţelegeau fiindcă nu aveau capacitatea de a se smeri, de a se da la o parte pentru a-l lăsa pe Dumnezeu să acţioneze; se credeau de neînlocuit în istoria mesianică prezisă de profeţi; apărau legea lui Moise pentru a-şi apăra rolul lor istoric de a fi cineva fără de care nu se poate realiza nimic. Lor li se potrivesc cuvintele lui Laharpe, învăţătorul împăratului Alexandru I al Rusiei, spuse mai multor necredincioşi: Eu sunt creştin pentru că voi nu sunteţi. O religie, care are duşmani de moarte pe cei mai mari duşmani de moarte ai moralei, virtuţii şi umanităţii, este în mod necesar prietena moralei, virtuţii şi umanităţii: deci este bună. Toţi cei amintiţi mai sus – fariseii, cărturarii, arhiereii şi bătrânii – erau certaţi cu morala, cu virtutea smereniei.

Cei doi ucenici de pe drumul spre Emaus erau descurajaţi, îşi pierduseră speranţa mesianică pe care o aveau căpeteniile poporului lor, care le ţineau ochii legaţi ca să nu-l cunoască; nu înţelegeau că era necesar să fie pierdută, ca să facă loc unei noi speranţe într-o nouă împărăţie pe care n-au înţeles-o din cauza păcatelor, deşi Isus le arătase atât de clar şi în atâtea rânduri că împărăţia sa nu este din lumea aceasta. Fără învierea din morţi era imposibil ca ei să înţeleagă existenţa unei alte împărăţii. Ba chiar şi în realitatea învierii, unii dintre ei tot s-au încumetat să-l întrebe pe Isus dacă nu cumva acum va reîntemeia împărăţia lui David (Fap 1,6). Era necesar să învie Isus pentru a le îndrepta privirile spre cer, spre o împărăţie de ordin îngeresc.

Oare nu cădem şi noi în greşeala de a spera în Dumnezeu numai pentru bunurile acestei vieţi? Nu cădem în descurajare când ne lovesc nenorocirile materiale sau cele legate de sănătate, de onoare etc.? Pentru suflet nu cerem mai nimic de la Dumnezeu, nici eliberare de păcate, nici har, nici virtute, nici viaţă veşnică, în schimb nu-i rugăciune în care să nu-i amintim de avere, noroc, sănătate, reuşită în viaţă, de vreo minune etc.

Speranţa este un dar al lui Dumnezeu, ca şi credinţa şi iubirea, pentru mântuirea noastră. Speranţa nouă ne-a venit prin Isus Cristos, aşa cum afirmă apostolul Paul în Scrisoarea a II-a către Tesaloniceni (2,16). De aceea Paul îl numeşte pe Dumnezeu drept Dumnezeul nădejdii, care face să prisosească nădejdea prin Duhul Sfânt (cf. Rom 15,13).

Speranţa celor doi ucenici în drum spre Emaus mai era umbrită de o greşeală a lor legată de timp. Fiul lui Dumnezeu le spusese că va învia a treia zi. Această a treia zi încă nu trecuse. Când este vorba de dorinţele noastre suntem nerăbdători, dar dorinţele lui Dumnezeu le uităm sau le neglijăm împlinirea lor. Uităm deseori de dorinţa Mântuitorului de a căuta mai întâi împărăţia cerurilor, ca să ni se adauge celelalte (cf. Mt 6,33), ci le vrem îndată pe toate celelalte şi împărăţia lui Dumnezeu ca un adaos, ca a cincea roată la căruţă. Când îl rugăm, Dumnezeu, care are la dispoziţie veşnicia, întârzie un timp, ca să ne gândim mai bine dacă ceea ce i-am cerut ne este numaidecât de trebuinţă, ne dă timp de răzgândire, ne luminează să căutăm lucruri mai importante etc. Trebuie să trăim cu convingerea că Dumnezeu întârzie, dar nu uită. Pe când noi, faţă de voinţa lui, nu numai că întârziem s-o împlinim, dar de cele mai multe ori o uităm.

Ochii, care nu se văd, se uită, spune dictonul. Isus ne dă un remediu contra uitării: să considerăm că ochii fiecărui străin sunt ai săi şi să-i privim cu iubire, cu credinţa că îl vom descoperi pe el, aşa cum spune scriitorul francez George Bernanos: Orice faţă omenească ce ni se dă s-o vedem în această viaţă, chiar şi numai pentru o clipă, este un mesaj pe care ni-l trimite cerul şi pe care îl putem descifra cu puţină iubire.

Cei doi ucenici au privit ochii călătorului şi l-au aflat pe Isus; ceilalţi apostoli au privit ochii fericiţi ai lui Petru care l-au văzut pe Isus şi s-au umplut de fericire.

Privirile noastre senine pot fi un semn al învierii lui Isus şi pot aduce bucurie celor din jur când îi salutăm cu creştinescul Cristos a înviat!

 

* * *

 

Duminica a III-a după Paşti

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

A încerca să epuizezi sărbătoarea Paştelui într-o singură zi, a încerca să circumscriem această sărbătoare numai la o singură duminică, nu este posibil. Cristos cel înviat ne întâlneşte mereu, această întâlnire are loc în celebrarea euharistică. În celebrare, asemenea ucenicilor, îl întâlnim pe Cristos viu, întâlnire autentică care ne schimbă viaţa, o orientează spre o nouă direcţie, spre Tatăl. Întâlnirea cu Cristos este reînnoire, eveniment, este descoperirea lui. Cristos vine în întâmpinarea omului şi-l călăuzeşte spre realităţile escatologice.

Liturgia cuvântului din duminica de astăzi tocmai această întâlnire realizată de Cristos vrea să o scoată în evidenţă. Antifonul de la psalmul responsorial: “Călăuzeşte-mă, Doamne pe calea vieţii” poate fi firul roşu în înţelegerea lecturilor propuse de Biserică, lecturi care scot în evidenţă rolul lui Cristos de învăţător, rolul de călăuzitor al omenirii la Tatăl.

Prima lectură luată din cartea Faptele Apostolilor ni-l prezintă pe Petru care în ziua Rusaliilor, plin de Duhul Sfânt, ia cuvântul în mijlocul mulţimii şi-l propovăduieşte pe Isus Cristos cel înviat, învingătorul morţii. Petru îl mărturiseşte pe Isus, Isus cel adeverit de Dumnezeu, adeverit prin fapte puternice, prin minuni şi semne. Acest Isus a fost dat la moarte, însă moartea nu a avut nici o putere asupra lui. Moartea e semnul ce exprimă cel mai bine condiţia fragilităţii omului. Nimeni nu se poate sustrage puterii sale. Cristos a învins moartea nu în sensul că a eliminat-o din lume, dar a manifestat inconsistenţa puterii sale. Ea e doar un moment de trecere, închide un ciclu de viaţă şi deschide un alt mod de viaţă – existenţa cu Dumnezeu. Prin învierea sa, Cristos ne spune că viaţa e viitorul omului, al oricărui om care ca şi Cristos alege valorile Împărăţiei şi prin ele se angajează până la moarte. Spre această existenţă cu Dumnezeu care se realizează prin moarte ne călăuzeşte Isus, Isus care prin Întruparea, Patima, Moartea lui pe cruce şi Învierea sa ne-a deschis calea spre Tatăl. Cristos a răscumpărat lumea, a refăcut legătura omului cu Tatăl, legătură care a fost ruptă prin păcatul primilor oameni, Adam şi Eva.

Despre această răscumpărare ne vorbeşte tot sfântul apostol Petru în cea de a doua lectură luată din prima sa scrisoare. Răscumpărarea omului, ne spune apostolul Petru, nu a avut loc cu aur şi argint ci printr-o jertfă, jertfă supremă pornită din iubire. Cristos şi-a dat viaţa, şi-a vărsat sângele pentru ca omul să fie reconciliat cu Dumnezeu. La jertfa lui Cristos se cere un răspuns dat de către om. Noul mod de a trăi determină o nouă realizare, un nou mod de viaţă – sfinţenia. Sfinţenia e determinată de dublul mod de a trăi, de a trăi în teama de Dumnezeu şi de a trăi în iubire fraternă. Sfinţenia nu are un caracter privat, ci îl are pe Cristos în centru. În jurul lui Cristos creştinii se construiesc împreună pentru a deveni un edificiu spiritual. Fără Cristos omul singur nu se poate sfinţi, deoarece Cristos a spus despre sine: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (In 14,6). A încerca să nu ţinem cont în pelerinajul nostru de Dumnezeu, de Cristos şi de opera sa ar fi o mare greşeală. În Cristos şi pe Cristos trebuie să se bazeze credinţa şi speranţa noastră, el trebuie să ne fie ghid în pelerinajul nostru spre Tatăl.

Sfântul Luca, în fragmentul pe care l-am ascultat la evanghelie, fragment luat din capitolul 24, ne descrie călătoria celor doi ucenici la Emaus, călătorie care va fi plină de surprize pentru cei doi. Ei, care ştiau că Isus a murit, a suferit chinuri groaznice la Ierusalim, conştienţi fiind de faptul că toţi oamenii ştiu ce s-a întâmplat la Ierusalim, rămân miraţi când îi întreabă Isus “despre ce vorbeau”; îi reproşează cei doi: “oare tu eşti singurul dintre toţi cei care au fost la Ierusalim care nu cunoaşte cele petrecute acolo zilele acestea?”.

Întâlnirea celor doi cu Isus are loc în timp ce ei mergeau spre un sat numit Emaus. Cristos devine tovarăşul lor de călătorie, Cristos înviat se reîntâlneşte cu discipolii, vine din nou în mijlocul lor. Într-un mod nou. Sub semnul călătorului singur, nevoiaş, sub semnul pâinii frânte. O prezenţă nu întotdeauna uşor de înţeles, dar întotdeauna iluminatoare şi stimulatoare. Când se naşte descurajarea şi deziluzia, când întreprindem acţiuni ce ne îndepărtează de datoriile noastre şi ne separă de fraţi, atunci Cristos se alătură vagabondajului nostru pentru a ne readuce la bucurie, la speranţă, la comuniune.

Ucenicii nu au înţeles că Domnul trebuia să învie: “Unii dintre ai noştri au mers la mormânt şi au constatat că cele spuse de femei erau adevărate, dar pe el nu l-au văzut” (Lc 24,24). Ei au auzit că Cristos a înviat, au alergat la mormânt dar nu l-au văzut şi din această cauză n-au crezut în mărturia femeilor. Era peste puterile lor să înţeleagă cum cineva poate să învie din morţi. Asemenea apostolului Toma, ei nu înţeleg că Domnul a înviat. Isus îi călăuzeşte, îi învaţă, încearcă să le deschidă ochii arătându-le că Mesia trebuia să sufere, să pătimească, să moară şi să învie, şi toate aceste evenimente ale vieţii sale au fost prezise de profeţi. Isus învaţă, acest aspect este scos foarte bine în evidenţă de către sfântul Ioan al Crucii care ne spune că: “Cristos este asemenea unei mine bogate în imense vine, în filoane de comori, reprezentând astfel bazele dialogului ecumenic şi al extinderii spaţiului unităţii Bisericii, tezaur care, oricât de mult ar fi explorat, nu se epuizează niciodată, dimpotrivă, în fiecare cavitate se descoperă noi filoane de bogăţii” (Ioan al Crucii, Cantico Spirituale). Cristos este inepuizabil, prin Cristos tot Vechiul Testament s-a împlinit. În Cristos Vechiul Testament îşi găseşte împlinirea. Cristos a fost vestit şi profeţit în cărţile Vechiului Testament. Prin Cristos se realizează întoarcerea la Tatăl, la idealurile pierdute prin păcatul lui Adam.

Ucenicii, până la urmă, îl recunosc pe Isus în călătorul care a încercat să le explice Scripturile, în călătorul care datorită insistenţelor şi a nopţii care se lăsa a rămas cu ei. L-au recunoscut la frângerea pâinii: “Nu ne ardea oare inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?” (Lc 24,32). La frângerea pâinii cei doi înţeleg ceea ce Isus le-a explicat pe drum, înţeleg că ce-l care le-a vorbit a fost Isus care a înviat.

Cristos ne învaţă mereu, el ştie că omul singur nu poate înţelege, omul singur nu poate ajunge la Tatăl. Isus învaţă, însă omul are inima împietrită, nu-l ascultă. La 21 septembrie 1938 un uragan devastator a lovit coasta de est a Statelor Unite. Atât de puternic a fost acel uragan încât forţa cu care a lovit coasta a fost înregistrată de un seismograf din Alaska şi chiar pe plajele din Golful Persic s-a simţit şocul. Instrumentele meteorologice au indicat că urmează un uragan dar meteorologii nu au dat crezare. Totuşi ei au anunţat populaţia despre iminenţa unui uragan dar şi populaţia, asemenea meteorologilor, nu au dat crezare ştirii. Au rămas nepăsători, nepăsare datorită căreia mulţi şi-au pierdut viaţa sau avutul. Un supravieţuitor din Long Island, New York, povestea după trecerea uraganului că el îşi cumpărase cu o zi înainte un barometru. În dimineaţa de 21 septembrie, barometrul lui indica punctul 26 în dreptul cărui era scris: “uragan“. Tânărul a luat barometrul, l-a scuturat, l-a lovit dar el nu voia să se schimbe. Supărat, a luat barometrul să-l ducă înapoi. Pe drum însă l-a ajuns furtuna năprasnică. Casa i-a fost distrusă, ca şi o mare parte a oraşului, dar el a scăpat.

Câţi nu sunt şi azi nepăsători la înştiinţările divine? Câţi nu au împietrite inimile lor în faţa cuvântului lui Dumnezeu? Câţi nu-l mai recunosc pe Cristos din Sfânta Taină? Cei doi ucenici l-au recunoscut pe Isus la frângerea pâinii, dar pentru mulţi dintre noi frângerea pâinii este un simplu rit.

Învierea lui Cristos devine învierea discipolilor, devine învierea umană, depăşirea necredinţei, înţelegerea planului lui Dumnezeu şi a istoriei, reîntoarcerea la propriile idealuri. Domnul înviat ne întâlneşte în celebrarea euharistică a comunităţii. Este o întâlnire autentică care ne schimbă viaţa, o ghidează spre o nouă direcţie. Să-l rugăm pe Domnul ca întâlnirea cu el să fie cât mai autentică, cât mai reală şi cât mai personală, pentru ca prin această întâlnire cu Cristos noi să ajungem la Tatăl. Cristos este calea ce duce la Tatăl, şi numai prin el şi cu el vom ajunge să-l cunoaştem pe cel care ne-a creat şi spre care sufletul nostru se îndreaptă.

Gabriel CATA

 

* * *

 

Duminica a III-a a Paştelui

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Paştele este o sărbătoare prea mare ca să se epuizeze într-o singură zi. Explozia de bucurie la vestea învierii lui Isus a fost atât de mare încât şi azi, a treia Duminică după Paşti, răsună ecoul evenimentelor acelei zile de o importanţă fundamentală pentru credinţa noastră. De fapt, cele 50 de zile care despart Paştele de Rusalii sunt o neîntreruptă celebrare a Paştelui. În fiecare duminică din această perioadă aprofundăm diferite aspecte ale acestui mister al patimii şi al bucuriei.

Eficacitatea divină a celebrării euharistice face să coboare Paştele în viaţa noastră pentru a ne întări în suportarea greutăţilor şi a ne sfinţi bucuriile, şi astfel prin patimă şi cruce să ajungem la Paştele veşnic. Numai harul lui Cristos trăit într-un raport intim cu el poate să transforme omul în interior, să-i trezească o credinţă atât de convinsă şi o iubire atât de vie încât să-l facă apostol. Pe de altă parte, scena evanghelică a ucenicilor de la Emaus va alimenta din nou bucuria noastră pentru a putea desăvârşi trecerea de la tristeţea din Săptămâna Sfântă la bucuria pascală. Această transformare extraordinară o putem observa în ucenicii de la Emaus în după-amiaza zilei învierii.

În lumina evangheliei de azi, să ne analizăm viaţa noastră şi să vedem dacă este un teren prielnic pentru sămânţa cuvântului lui Dumnezeu. Sf. Luca ne vorbeşte despre cei doi călători care, mergând discutau despre toate cele întâmplate în Ierusalim. Discuţiile lor îl aveau în centru pe Isus Cristos şi evenimentele care privesc mântuirea lor şi a tuturor oamenilor.

Şi noi pe pământ ne aflăm într-o călătorie spre viaţa de dincolo. Dar sunt preocupările noastre asemănătoare cu aceea a ucenicilor? Ori ne ocupăm de tot felul de banalităţi care ne deviază atenţia de la ceea ce este cel mai important în călătoria noastră – mântuirea. Dar iată că în timp ce vorbeau… Isus însuşi se alătură şi merge cu ei. Sunt discuţiile noastre demne de prezenţa lui Isus? Ne preocupă pe noi problemele Bisericii? Suferinţele ei sunt suferinţele noastre? Ori suntem străini de Biserică. Ori, mai rău, ne aflăm printre acuzatorii ei, printre cei care o fac să sufere.

Cei doi ucenici părăseau Ierusalimul, acel oraş în care au trăit atâta dezamăgire în ultimele zile. Ei crezuseră că Isus este Mesia. Însă, patima şi moartea sa pe cruce provocase în ei o gravă criză de credinţă. Acum, mergeau în grabă către Emaus, sperând să mai uite de durerea lor. Desigur, nu-şi pierduseră credinţa; ei nu-l negaseră pe Isus aşa cum o făcuse Petru; nu-l trădaseră aşa cum o făcuse Iuda; dar cu siguranţă credinţa lor era puternic zdruncinată.

De multe ori în viaţă, multe ni se întâmplă altfel decât ne-am imagina noi. De multe ori praful se alege din planurile noastre, pentru că omul propune, iar Dumnezeu dispune. În astfel de situaţii, mulţi se clatină în credinţă şi nu mai ţin cont de Dumnezeu. Nu cumva aceste momente de descurajare se datorează ignorării scripturilor? Nu cumva aceste dezechilibre au la bază o interpretare arbitrară a Cuvântului lui Dumnezeu fără a ţine cont de Magisteriul Bisericii? Nu este cazul să disperăm. Vedem cum Isus nu-i pedepseşte pe cei doi ucenici pentru puţina lor credinţă. Dimpotrivă, li se alătură cu multă dragoste şi le ţine o lecţie biblică pe tema: “Nu trebuia oare Cristos să pătimească toate acestea şi aşa să intre în gloria sa?” Este ca şi cum ne-ar fi spus nouă: uitaţi ce aţi primit la botez? Aţi fost însemnaţi pe frunte cu semnul crucii. Un singur lucru însă, nu trebuie să-l uităm niciodată; Isus Cristos cel înviat asistă Biserica sa al cărei membre vii suntem noi – până la sfârşitul veacurilor. Isus ne însoţeşte pe drumul spre “Emaus” -ul nostru ceresc. Chiar dacă nu recunoaştem la început din cauză că norii tristeţii şi ai descurajării ne întunecă ochii trupului, prezenţa lui Isus înviat va face să ardă inima în noi atunci când ne vorbeşte în liturgia cuvântului. Atunci vom putea exclama cu ucenicii de la Emaus: Rămâi cu noi, Doamne căci se lasă seară! Atât de bine ne-am simţit împreună cu tine. Rămâi deci cu noi ca să savurăm fericita vecinătate cu tine.

Isus cedează la insistenţele ucenicilor şi acceptă invitaţia lor. El se bucură deoarece cuvintele sale nu au căzut în pământ bătătorit, nu au căzut între spini şi pietre, ci a căzut într-un pământ bun gata să rodească. Intră şi ia cina împreună cu ei. La această cină Isus continuă să se reveleze. După ce a făcut-o prin cuvânt o face acum prin gesturi. Isus săvârşeşte acea “frângere a pâinii” ridicată la rang de sacrament la ultima cină luată cu apostolii săi în Joia Sfântă. Deşi se pare că la Emaus Isus nu a celebrat Sfânta Euharistie, gestul frângerii pâinii conţinea cu siguranţă un simbol, o prevestire a Euharistiei.

În acest moment culminant în sufletul celor doi ucenici se destramă noaptea cenuşie a descurajării, li se deschid ochii şi-l recunosc pe Isus. Din acest moment ei beneficiază din plin de harurile lui Cristos înviat. Numai atunci îl recunoaştem cu adevărat pe Isus Cristos când trăim în el, când devenim una cu el în comuniunea euharistică. Roadele nu vor întârzia să apară. Am auzit în evanghelie cum cei doi ucenici, după ce l-au recunoscut pe Isus “au plecat îndată”. Noaptea nu-i mai înspăimântează, întunericul nopţii nu-i mai împiedică să plece la drum, iar oboseala unei zile atât de frământate dispare. Apare în inimă o flacără, o siguranţă în suflet. Ei înşişi mărturisesc; “oare nu ardea inima în noi în timp ce ne vorbea…?” Acesta este efectul misterului Pascal! Această prezenţă fierbinte dătătoare de viaţă a celui înviat în inima noastră; această explozie de lumină şi dragoste care nu poate fi închisă, ci trebuie comunicată şi altora.

În prima lectură vedem cum acest mister face dintr-un Petru fricos şi trădător, un apostol plin de zel şi de curaj, un crainic al învierii. Pătruns în întreaga sa fiinţă de acest mister el declară cu un curaj uimitor bărbaţilor lui Israel că acel Isus pe care ei l-au condamnat la moarte a înviat: “Voi l-aţi răstignit prin mâinile celor fără de lege, l-aţi omorât, dar Dumnezeu l-a înviat dezlegând durerile morţii, întrucât nu era cu putinţă să fie ţinut de ea” (Fap 2,23). De aici încolo, Petru ştie să citească misterioasele profeţii ale învierii; “căci nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei permite ca Cel Sfânt al tău să vadă putrezirea” (v. 27).

Cuvintele psalmului responsorial, în care psalmistul speră să nu rămână prizonier în văgăuna morţilor, sunt aplicate lui Isus: “Sfântul prin excelenţă, care deşi a murit, nu a văzut stricăciunea trupului”.

În lectura a doua i se dă din nou cuvântul lui Petru. Mânat de acelaşi zel, el ne explică valoarea misterului pascal şi ni-l prezintă ca motiv determinant al sfinţeniei vieţii noastre: “Ştiţi bine că nu cu lucruri pieritoare, cu aur sau cu argint am fost răscumpăraţi, ci cu sângele scump al lui Cristos, Miel nevinovat şi neprihănit” (1 Pt 1,18).

Conştiinţa că am fost răscumpăraţi din ruşinea şi robia păcatului prin meritele Fiului lui Dumnezeu este unul din argumentele cele mai puternice pentru a-l iubi pe Mântuitorul şi pentru a ne trăi viaţa în aşa fel încât să nu facem zadarnică Patima sa. Acel “sânge preţios” este pentru Petru o realitate foarte concretă: l-a văzut curgând în timpul pătimirii; i-a văzut urmele pe giulgiul găsit în mormânt; a văzut rănile Celui înviat din care a curs acest sânge mântuitor. Bucuria învierii nu l-a făcut să uite patima care a precedat-o şi fără de care Isus nu ar fi fost Cel înviat şi nici nu ar fi mântuit lumea păcătoasă. Şi tocmai prin acest sânge al său noi primim darul credinţei.

Poate ne întrebăm: de unde a învăţat Petru, simplu pescar, o doctrină atât de profundă despre Misterul Pascal? Şi el, ca şi ucenicii de la Emaus, a fost învăţat de Isus, care apărând celor unsprezece în seara Paştelui, nu numai că le-a explicat Scripturile, dar “le-a deschis mintea ca să poată să înţeleagă” (Lc 24,25).

De această luminare a minţilor avem nevoie mereu în pelerinajul nostru pe pământ, ca să nu alergăm în zadar, să-l putem recunoaşte pe Isus şi să intrăm în comuniune cu el. De aceea să-l rugăm şi noi pe Isus: rămâi cu noi Doamne, în noapte îndoielilor şi ţine-ne aprinsă steaua speranţei! Dăruieşte lumină ochilor credinţei noastre că să te putem cunoaşte şi noi în Sfânta Liturghie la frângerea pâinii! Rămâi cu noi ca să nu rătăcim şi să putem ajunge pe drumul tău la Tatăl ceresc.

Eugen Vâmpu

 

* * *

 

Duminica a III-a a Paştelui

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Cei doi ucenici din Emaus pleacă din Ierusalim, trişti şi deziluzionaţi. Isus din Nazart trezise în ei mari speranţe, dar condamnarea sa la moarte le distrusese. Crucea şi mormântul nu le permit să-şi facă iluzii pe mai departe; nici chiar pretenţia “vederii îngerilor”. Dincolo de moarte chiar că nu se mai întrevede ceva care să se mai poată spera…

Multe persoane “se târăsc înainte” zi după zi pe drumul unei vieţi fără entuziasm şi fără bucurie, frustrate de multele deziluzii…

Aceasta li se poate întâmpla şi credincioşilor. Li se poate întâmpla să se simtă deziluzionaţi chiar şi în credinţă.

Mesajul Evangheliei ni s-a părut fascinant; am crezut idealurilor solidarităţii, angajării pentru ceilalţi, comuniunii ecleziale… Dar am întâlnit neînţelegeri, ipocrizie, răutate, nedreptate; am experimentat durerea; am întâlnit prea multe contradicţii în Biserică; am descoperit în noi înşine slăbiciuni şi infidelităţi; ne simţim neputincioşi în faţa marilor probleme ale lumii…

Şi iată că ne simţim sceptici, nesiguri, plini de îndoială: nu mai vedem “adevărul” Evangheliei în concretul vieţii, se naşte înlăuntrul nostru teama că totul este o iluzie…

Atâta timp cât rămânem închişi în orizontului intimului nostru, al aşteptărilor şi visurilor noastre, deziluzia este totdeauna la pândă iar ochii noştri rămân incapabili să vadă împlinindu-se în viaţa şi istoria lumii planul lui Dumnezeu.

Trebuie să acordăm ascultare umilă şi încrezătoare cuvântului lui Dumnezeu pentru a integra în credinţa şi speranţa noastră dimensiunea crucii şi să depăşim scandalul permanent al suferinţei, nedreptăţii, atotputerniciei răului, absurdităţii morţii: “Oare nu trebuia ca Isus Cristos să sufere acestea pentru a intra în slava sa”?

Cuvântul lui Dumnezeu este cel care deschide privirii noastre orizonturile cele mai largi şi ne face “să ne ardă inima” de o nouă speranţă: pentru că Dumnezeu este mai puternic decât moartea şi a demonstrat aceasta înviindu-l din morţi pe Cristos cel răstignit.

Dar noi nu putem pretinde să “vedem cu ochii noştri” pe Cristos cel înviat pentru a putea crede. Prezenţa sa nu mai poate fi întâlnită cu simţurile şi cu instrumentele ştiinţei. Tocmai pentru că a înviat din morţi, el nu mai aparţine realităţilor acestei lumi, realităţi supuse controlului nostru…

Prezenţa Celui înviat se poate recunoaşte numai indirect, prin anumite “semne” pe care el însuşi le-a arătat:

“Acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor” (Mt 18,20);

“Acesta este trupul meu dat pentru voi” (Lc 22,19).

Ori de câte ori ne adunăm în numele Domnului pentru a celebra Euharistia, noi îl întâlnim pe Isus cel înviat. Şi dacă recunoaştem într-adevăr prezenţa sa în sfântul sacrament al altarului, el însuşi “ne va deschide ochii” ca să-l recunoaştem ascuns în fiecare om pe care-l întâlnim în drumul nostru (cf Mt 25; “Mi-a fost foame,… am fost străin… am fost bolnav….”).

 

* * *

 

Unde este cel înviat?

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Povestirea evanghelică de azi, pe care am ascultat-o, pe cât este de simplă, de familiară şi naturală, pe atât este de profundă în conţinutul ei de credinţă.

În drum spre Emaus, doi ucenici se întâlnesc cu un străin în seara zilei de Paşti, fără să ştie de fapt că acesta este cel înviat. Străinul nu se recomandă ca fiind “un erou” întors de pe câmpul de luptă, ci merge la pas cu ei şi le ascultă necazul. Ei se încrezuseră în Isus ca într-un mare profet şi sperau că el le va fi un conducător glorios în lupta de eliberare a Israelului de sub dominaţia romană. Învierea, despre care el le amintise uneori, nu o concepeau altfel decât ca pe o victorie militară a naţiunii, victoria celor drepţi asupra celor nedrepţi, victoria unei noi ordini sociale în care să domnească dreptatea şi libertatea…

Astfel de dorinţe au fost, sunt şi vor fi cât va fi lumea.

Cei doi ucenici îşi descoperă nedumerirea că trupul lui Isus nu mai este în mormânt. Acest lucru, după ce l-au aflat de la nişte femei, care nu pot fi crezute, l-au confirmat câţiva ucenici, vrednici de crezare: au găsit mormântul gol. Dar mormântul gol poate fi dovadă a învierii? Nu, ci doar un semn că trupul lui Isus trebuie căutat în altă parte.

Străinul intervine şi, încetul cu încetul, îi dirijează pe cei doi spre locurile unde l-ar putea afla. Mai întâi în orice om, oricât ar fi el de străin, fiindcă poartă chipul Fiului Omului şi asemănarea cu Dumnezeu creatorul; apoi pe paginile Scripturii şi, în fine, la “frângerea Pâinii”, adică în Euharistie. Ca şi cum l-ar fi aflat pe cel pe care îl căutau, cei doi îl silesc pe Străin să accepte găzduirea. Străinul ni-l revelează pe cel înviat când îi oferim adăpost, îmbrăcăminte şi hrană: “Mie mi-aţi făcut” (Mt 25,40). Scriptura Sfântă ni-l descoperă pe cel înviat, când lăsăm cuvântul ei să ne pătrundă în suflet, să ne convertească şi să ne înflăcăreze inima. Euharistia ni-l descoperă pe cel înviat când ne întoarce spre cei pe care i-am părăsit de frică sau din cauza altor interese pământeşti. Cei doi s-au întors în aceeaşi noapte, după ce au participat la “frângerea pâinii”, la ai lor, care sufereau din cauza pierderii lui Isus. Comuniunea frăţească, pe care o restabileşte Euharistia, are menirea să ne mărească bucuria întâlnirii cu cel înviat. Cei doi, întorşi la Ierusalim, îşi reîmprospătează bucuria aflând că: “Isus a înviat şi s-a arătat lui Simon”. “A se arăta lui” înseamnă a intra total în el şi a-i schimba radical viaţa. Sfântul apostol Paul mărturiseşte că în cele din urmă Isus i s-a arătat şi lui (cf. 1Cor 15,8) pe drumul Damascului şi a intrat în el în aşa fel că i-a schimbat radical viaţa, încât a spus: “Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” (Gal 2,20). În Simon Petru îl vor găsi oricând pe Isus înviat.

Primii creştini se adunau în diferite case sau locuri, unde îşi povesteau unii altora cele spuse sau cele săvârşite de Isus, atât cele anterioare cât şi cele posterioare învierii lui. Îl aflau pe cel înviat unii în alţii.

Un gest liturgic al lui Isus, săvârşit la Emaus în faţa celor doi, le-a reamintit de porunca lui de la cina de taină: “Faceţi aceasta în amintirea mea!” (Lc 22,19). Şi au făcut-o, fiindcă ritualul de la Emaus se uneşte cu ritul cinei de taină într-o unitate indisolubilă în Cristos, realizând memorialul morţii şi învierii sale. Arcul de timp dintre cină şi Emaus este anulat de “eu sunt” şi ne dovedeşte din plin că arcul de timp dintre Cină şi ceea ce noi facem azi “în amintirea” lui la sfânta Liturghie este anulat de acelaşi “eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20). Astfel înţelegem că Euharistia este comuniune nu numai cu Isus în “prezentul istoric” pecetluit pe veşnicul “eu sunt”, dar şi cu oamenii. Comuniunea cu Isus, dar fără semenii noştri, nu ne poate umple de fericire, după cum nici comuniunea cu oamenii fără Cristos nu ne poate ferici. Euharistia totală, izvor de fericire, constă în comuniunea cu Isus şi cu oamenii. Arcul de timp, care desparte om de om, este anulat de Isus Euharistic; arcul de spaţiu, care ne desparte de semeni, este anulat de omul euharistizat.

În cea de-a doua lectură, sfântul Petru, după ce a afirmat că desăvârşirea creştină constă în a se conforma cu sfinţenia lui Dumnezeu, aminteşte credincioşilor de o trăsătură fundamentală pe care trebuie s-o poarte această desăvârşire: teama filială faţă de Dumnezeu. Teama izvorăşte din misterul incredibilei dreptăţi divine, anume: deşi omul a fost învins de diavol prin înşelăciune, deci nu printr-o luptă cinstită şi dreaptă, totuşi Dumnezeu se angajează să-i plătească celui victorios prin păcat şi moarte – satanei – preţul răscumpărării noastre la un preţ nespus de scump: cu sângele lui Cristos, al Regelui regilor, al Fiului lui Dumnezeu.

Era Dumnezeu dator să plătească celui viclean? Nu. Dumnezeu nu era dator, ci omul. Dumnezeu plăteşte în locul omului, fiindcă i-o impune iubirea, desăvârşirea în iubire. Când facem o faptă bună din iubire, pe care nu suntem datori s-o facem, împlinim dreptatea divină, devenim desăvârşiţi în iubire asemenea lui Isus, care s-a lăsat jertfit pentru preţul răscumpărării noastre, devenind temelia speranţei noastre pentru înviere şi viaţa veşnică.

Recunoscători, noi trebuie să ne angajăm ca martori ai învierii lui Isus…

Fragmentul primei lecturi din Faptele apostolilor ne prezintă prima mărturie pe care ucenicii o dau despre Cristos, după ce au primit darul Duhului Sfânt, după cum le făgăduise Isus (Lc 24,48-49). Mărturia nu constă într-o simplă povestire despre cele petrecute cu Isus, ci în o aprofundare a evenimentului Cristos în lumina Sfintei Scripturi. Isus a înviat “după cum a fost scris”, mai ales în Psalmul 15, în care se spune că nu era posibil ca Dumnezeu să-l lase pe sfântul său Fiu să vadă putrezirea, dar acest eveniment “Cristos înviat” poartă o semnificaţie deosebită în planul lui Dumnezeu de mântuire azi, acum, aici, fiindcă se împlinesc “semnele” profeţiei lui Ioel despre vremurile din urmă, când se vor arăta semne mari pe pământ şi în cer. Petru consideră că aceste “semne de pe pământ”, care vestesc sfârşitul şi revenirea Domnului, sunt tocmai cele legate de învierea lui Isus: cutremurul de pământ, întunecarea soarelui, deschiderea mormintelor şi arătarea celor înviaţi în sfânta Cetate; iar pe cele din cer, cele petrecute la Rusalii: vuietul puternic, limbile de foc etc. În faţa unor astfel de semne, atitudinea logică este cea a convertirii.

Discursul lui Petru a avut efect. Mulţi îi întrebau: “Fraţilor, ce trebuie să facem?”. Mulţi se converteau şi se botezau în numele lui Isus.

Aceasta este şi problema noastră de azi: Ce trebuie să facem?

Isus a reproşat celor doi ucenici în drum spre Emaus două lucruri: uitarea că el trebuia să pătimească şi faptul de a avea prea puţină credinţă faţă de Sfintele Scripturi.

Noi, deci ca să avem mereu bucuria învierii şi să nu mergem trişti pe calea vieţii, trebuie să ne amintim mereu de preţul răscumpărării noastre, plătit de Cristos. Dacă ai o datorie foarte mare şi altul o plăteşte pentru tine, nu te bucuri? Păcatul nostru trebuia plătit cu viaţa. Isus l-a plătit cu viaţa sa. Nouă nu ne este îngăduit să uităm acest lucru toată viaţa. Apoi să dăm dovadă de mai multă credinţă în Sfintele Scripturi. O facem când ne iubim unii pe alţi, după cum este scris în toată Scriptura şi când participăm la misterul credinţei cu toată fiinţa şi ne euharistizăm, adică devenim martori ai învierii lui Isus, mulţumindu-i lui Dumnezeu că ne-a făcut să cunoaştem cărarea vieţii şi ne umple de fericire cu prezenţa sa. Amin.

 

* * *

 

A-l întâlni pe Isus într-un străin

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Doi discipoli deprimaţi au părăsit tovărăşia apostolilor şi a credincioşilor din Ierusalim şi s-au îndreptat spre Emaus, pentru a se îndepărta de tot de aceasta. În aceeaşi zi, seara târziu, ei s-au întors înapoi, plini de bucurie şi zel, pentru a se alătura din nou apostolilor şi credincioşilor pe care îi părăsiseră mai devreme în acea zi. Ce s-a întâmplat cu ei pentru ca să se producă această dramatică răsturnare de situaţie? Au întâlnit pe drum un străin – un străin care nu prea arăta ca Isus dar care s-a dovedit în cele din urmă a fi Isus.

“Să nu stai de vorbă cu străinii!” este unul dintre primele sfaturi înţelepte pe care părinţii le dau copiilor lor. Şi totuşi, să ne gândim că dacă Cleopa şi tovarăşul lui de drum ar fi urmat acest sfat, Isus ar fi trecut pe lângă ei şi ei nu ar mai fi avut vreodată întâlnirea transformatoare cu Domnul înviat. Cine ştie de câte ori nu a trecut Domnul înviat pe lângă mine şi pe lângă tine şi noi nu l-am recunoscut şi nu am experimentat harul Său transformator, din cauza fricii noastre de străini?

Cleopa şi prietenul lui încercau să se îndepărteze de dezastrul scandalos care li s-a întâmplat apostolilor şi celor care îl urmau pe Isus odată cu moartea cruntă a Învăţătorului lor în mâinile romanilor, pe care credeau că El a venit să îi învingă. Dar chiar dacă se îndepărtau, nu puteau să nu se gândească la ce s-a întâmplat. Au vorbit despre aceasta tot drumul. Vă puteţi imagina starea de spirit în care se aflau în timp ce se îndreptau spre un viitor necunoscut în Emaus? Dezamăgire, tristeţe şi depresie profundă la un loc.

Deodată un străin li se alătură şi le spune: “Ce înseamnă aceste cuvinte pe care le schimbaţi între voi pe drum?” (Luca 24,17). Cel mai natural răspuns pe care l-am aştepta de la ei ar fi: “Ei, omule, de ce nu-ţi vezi de treburile tale?” Acesta este răspunsul tipic pe care îl dau oamenii care acţionează după principiul fricii de străini. Dar Cleopa şi prietenul lui erau diferiţi. Tot ceea ce au spus a fost: “Numai tu eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele petrecute în zilele acestea?” (versetul 18). “Ce anume?”, a întrebat străinul. Şi astfel s-a ajuns la un dialog deschis şi profund care a aprins inimile lor reci. Toate acestea pentru că au avut încredere într-un străin şi au fost dispuşi să îi vorbească şi să îl lase să le vorbească!

Cleopa şi tovarăşul lui au împărtăşit totul cu străinul. Nu doar au fost deschişi să îi împărtăşească frământările lor, ci au mers până la capăt şi au împărtăşit cu El mâncarea lor şi adăpostul de deasupra capului. În decursul acestei împărtăşiri a avut loc momentul dezvăluirii şi ei au înţeles dintr-odată că cel pe care l-au acceptat în tot acest timp ca pe un străin care avea nevoie de ajutor era într-adevăr Isus, răspunsul la toate întrebările inimilor lor. Această descoperire a faptului că cel în care aveau încredere, Isus Cristos, era într-adevăr viu şi nu mort, a dat un nou sens vieţilor lor, credinţei lor şi chemării lor. Alungând orice teamă şi oboseală s-au ridicat şi s-au întors în aceeaşi noapte să se alăture din nou apostolilor şi celor care îl urmau pe Isus, şi să le împărtăşească vestea cea bună că l-au întâlnit pe Domnul înviat şi că l-au întâlnit în persoana unui străin.

Învierea a constituit pentru Isus graniţa dintre viaţa pământească când era limitat la forma unui trup de bărbat evreu şi o viaţă nouă în care nu mai era limitat în acest fel. Domnul înviat apare acum în toate felurile de trupuri: bărbat şi femeie, alb şi negru, tânăr şi bătrân, bogat şi sărac, bolnav şi sănătos, nativ şi emigrant, catolic şi protestant, creştin şi musulman, liberal şi democrat şi aşa mai departe. Deşi am putea să îi vedem pe cei care sunt diferiţi faţă de noi ca străini, Evanghelia de astăzi ne lansează provocarea de a începe să îi vedem pur şi simplu ca tovarăşi de drum. Când ne apropiem de ei cu ospitalitate ajungem la Dumnezeu şi atragem asupra noastră binecuvântarea Lui.

Să ne rugăm astăzi pentru harul de a depăşi teama paralizantă de străini, pentru curajul de a merge cu inima şi cu mâinile deschise către cei care sunt diferiţi de noi, ştiind că chiar dacă străinii pe care îi întâlnim pe drumul nostru nu arată ca Isus, ei pot într-adevăr să se dovedească a fi Isus, asemenea străinului singur de pe drumul spre Emaus.

 

* * *

 

Pentru o bucată de drum…

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Noi speram…

Dacă am reuşi să-l prindem, pe vreo una din străzile noastre agitate, pe acel misterios personaj “neinformat”, nu am întârzia să-l aducem la zi despre acea situaţie. Avem nevoie şi noi, ca şi cei doi descurajaţi, să ne vărsăm inima, să depănăm rozariul interminabil al deziluziilor noastre cele mai arzătoare, al necazurilor noastre, al loviturilor primite. “Ce înseamnă aceste cuvinte pe care le schimbaţi între voi pe drum?…” Ar fi avut pofta să-i dea o replică, cu hotărâre, între tristeţe şi scandalizare: “Dar în ce lume trăieşti?… Tu singur eşti aşa de străin de problemele noastre că nu ştii?… Nu-ţi dai seama despre situaţie?…”

Şi atunci, înainte cu informaţiile. Da… “noi speram”. Speram că Conciliul să nu fie o dată de celebrat. Speram ca “Biserica celor săraci” să continue să fie Biserica celor săraci. Speram să nu se ruşineze de martirii pentru cauza dreptăţii. Speram că la atâtea documente să urmeze unele fapte concrete. Ca dialogul să nu fie numai o formulă. Ca anumiţi moralişti bombănitori, rigizi până la a atinge neomenia, să fie mai la curent un pic mai mult cu viaţa şi problemele oamenilor obişnuiţi. Ca profeţii să fie ascultaţi un pic mai înainte de ultima respiraţie. Ca anumite personaje vorbăreţe să dispară de pe scenă, cel puţin din simţ de pudoare. Ca anumite tonuri polemice şi atitudini trufaşe să fie abandonate. Ca banul să conteze un pic mai puţin. Ca anumite cariere să nu fie atât de fulgerătoare.

Speram ca după două mii de ani… Speram ca după papa Ioan… Şi am putea adăuga: Speram ca fiul nostru, după tot ce i-am dat şi învăţat… Speram că şcoala… Speram că prietenia. Speram ca dreptatea. Speram că onestitatea. Speram că informaţia. “Cu toate acestea au trecut trei zile…” Vrem să fim mai generoşi ca cei doi din Emaus, am învăţat răbdarea. În realitate, au trecut mai mult decât trei zile, trei luni, trei ani… Dar totul continuă ca înainte. Este inutil de a-şi face iluzii. (Nu îndrăznesc nici să-mi imaginez ceea ce El, răsturnând părţile, ar spune la rândul său dacă ar deschide “caietul său personal de doleanţe”. Eu speram ca voi… ca tu… “Cu toate acestea” au trecut atâtea ocazii favorabile. Mai bine: nu au trecut, ci voi le-aţi lăsat să treacă în mod inutil… Deci, este mai bine să reluăm părţile, ca în manuscrisul evanghelic).

Dificultatea de a risca inima

“Le explică lor din toate Scripturile…” Nu. Nici o reţetă miraculoasă. Nici o baghetă magică sub mantie pentru a transforma dintr-o lovitură realitatea. Nici o soluţie definitivă pentru durerile noastre şi problemele noastre. Nici o siguranţă prefabricată. Pur şi simplu, invitaţia de a citi şi de a înţelege. El ar fi dezinformat, dar este în stare de a ne face să descoperim sensul evenimentelor, încadrate sub o altă lumină, să le valorificăm după alte criterii.

Lucrurile neplăcute rămân neplăcute ca mai înainte. Dar El ne învaţă să le vedem şi să le interpretăm în chip nou, într-o optică diferită de cea cu care ne-am obişnuit. Desigur, metoda sa este foarte personală de a citi şi comenta Scripturile. Au constatat-o cei doi fericiţi şcolari călători: “… ne ardea inima în piept”. O de am avea, şi astăzi, exegeţi capabili de a explica, de a face să înţelegem (da, înainte de toate de a clarifica, evitând de a complica, de a încurca teribil lucrurile), totuşi nu în chip rece, impersonal, aseptic, dar în chip de a aţâţa cel puţin o scânteie în inimă, aprinzând o dorinţă, trezind o nostalgie, provocând o remuşcare, încălzind, încurajând, dând o dorinţă de a încerca aventura.

Aceasta, însă, depinde şi de noi. Dacă maeştri, cum se întâmplă adesea, ne dezamăgesc din cauza tehnicităţii lor exasperate şi satisfăcute, avem pentru totdeauna posibilitatea de a ne încrede călăuzei Spiritului, sub controlul încurajator al Bisericii, şi să ne apropiem de Cuvântul lui Dumnezeu ca de o realitate vie, ca de foc. Fapt este că suntem prea preocupaţi de a lumina mintea, şi nu avem curajul să riscăm inima. Totuşi semnalul indubitabil că Cuvântul ne atinge, ne spune ceva, rămâne mereu acel fenomen care s-a verificat de-a lungul drumului la Emaus: inima care arde în piept. Lectura şi înţelegerea Scripturilor nu este o treabă a experţilor, a intelectualilor. Este treaba “pasionaţilor”, a îndrăgostiţilor.

Mai departe…

“El s-a făcut că merge mai departe…” De fapt, El trebuie să meargă mereu mai departe. Şi chiar dacă am reuşi din fericire să-l reţinem pentru puţin, “pentru că se face seară”, şi nouă ne este frică de întuneric, să nu ne legănăm în iluzii periculoase. El va relua drumul, va merge mai departe, şi ne va aştepta… înainte, ca o anticipare a aurorei. Şi atunci, este în zadar să scoatem plânsete asupra adevăratelor sau presupuselor întârzieri ale grupului din care facem parte, asupra pateticelor “mergeri înapoi”. Să ne fie de ajuns să ştim că El nu fixează nici o întâlnire în trecut.

Îl putem regăsi, şi să facem o bucată de drum cu El, şi apoi o alta, numai dacă renunţăm la pretenţia de a-l reconduce înapoi, dacă dăm socoteală că El “trebuie” să meargă mai departe. Şi noi cu El. Promisiunea sa de a “fi-cu-noi” nu trebuie confundată cu pretenţia, din partea noastră, de a-l reţine. El este cu noi dacă ne decidem să mergem în noapte.

Sunt alte discursuri de făcut

“Le-au zis ceea ce li s-a întâmplat pe cale şi cum l-au recunoscut la frângerea pâinii…” Este mereu un Cuvânt care ne redă orientarea după grupările noastre. Este mereu o “pâine frântă” care ne redă forţa, încrederea, inima, după ce am acumulat atâta oboseală şi nu puţine deziluzii. Atunci ne reîntorcem la Ierusalimul nostru personal. Unde, aparent, nimic nu s-a schimbat. Regăsim toate ca mai înainte. Ambiguităţi, întârzieri, incoerenţe, opacităţi. Istoria pare să fie încurcată. Noul produce spaimă, mai mult decât întuneric.

Dar dacă într-adevăr ni s-au deschis ochii şi l-am recunoscut în jurul acelei mese, chiar dacă El s-a sustras de îndată de la privirea noastră, el se prezintă sub alte prezenţe nu prea exultante, totuşi trebuie să învăţăm că nu se poate crede în Cel Înviat şi să continuăm să plângem, să ne lamentăm, denunţând neîmpliniri, să întârziem să facem inventarul lucrurilor care ar fi putut să fie şi nu sunt. “Pe acest Isus, Dumnezeu l-a înviat şi noi toţi suntem martori”, declară Petru mulţimii în ziua Rusaliilor (prima lectură).

Nu e posibil să fie martori şi să plângă, abandonându-se regretelor, a se opri, ca cei doi de la Emaus, “cu chipul trist”. Martorii nu pierd timpul cu o istorie care a trecut (chiar dacă cineva îşi închipuie că nu observă aceasta, şi ar vrea să nu se fi întâmplat niciodată). Ci vestesc şi anticipă o istorie nouă, deja prezentă, înfăptuitoare, în ciuda tuturor obstacolelor, refuzurilor, şi insucceselor aparente. Învierea este o forţă care răvăşeşte, transformă, fie chiar în chip ascuns, nu zgomotoasă, chiar şi în realitatea cea mai chinuitoare. Petru în primul săi discurs oficial, opune unei istorii a morţii (“Voi l-aţi ţintuit pe cruce… şi l-aţi ucis”), o istorie unde triumfă viaţa (“… Dar Dumnezeu l-a înviat”).

“Cărarea vieţii” pe care o cerem Domnului ca să ne-o arate (versetul din Psalmul responzorial), ne permite să lăsăm la spate gemetele, bombănelile, descurajarea, suspinele, frustrările, stupidităţile (noastre şi ale altora). Sunt alte lucruri de făcut, dacă suntem convinşi că acel Călător, misterios şi “neinformat”, în realitate nu vrea să fie informat asupra lucrurilor trecute, ci vrea să ne facă să observăm lucrurile noi care sunt gata să răsară.

Ceea ce este luat în consideraţie

Ar fi bine să amintim şi îndemnul conţinut în prima scrisoare a lui Petru (după primul discurs, prima scrisoare…) Pe cel care îl chemăm Tată “judecă pe fiecare după faptele sale”. Putem să ne deschidem inima Lui, şi El ia în serios şi cuvintele noastre cele mai amare. La sfârşit, totuşi, nu vom fi judecaţi asupra cuvintelor pe care le-am spus. Numai “faptele” vor fi luate în consideraţie. Faptele, totuşi, presupun o alegere precisă.

A doua lectură aşează viaţa sub semnul unei bucăţi de drum numit pelerinaj. Şi alternativa propusă este o trăire fără scop (“conduită goală”), sau o trăire în credinţă şi în speranţă (“credinţa voastră şi speranţa voastră sunt fixate în Dumnezeu”). Aceasta este alegerea de fond de la care nu putem să ne sustragem. Totul este pus sub semnul crucii, adică a morţii (“aţi fost eliberaţi prin sângele preţios al lui Cristos”).

Aşa cum notează A. Seve, Tatăl nu i-a spus propriului Fiu: “Tu va trebui să mori pe cruce”. Ci: “Tu îi vei iubi cu orice preţ… Numai din această iubire excesivă, împinsă până la dăruirea supremă pe cruce, ei vor învăţa să iubească”. Într-adevăr, bucata noastră de drum nu va fi parcursă în zadar dacă am învăţat acea lecţie fundamentală.

 

* * *

 

Duminica a III-a a Paştelui (A)

Autor: pr. Nicolae Farcaş
Copyright: Predici.cnet.ro

Evanghelia duminicii de azi ne vorbeşte despre episodul foarte cunoscut al apariţiei lui Isus celor doi ucenici de la Emaus. Luca, autorul acestei relatări, a scris Evanghelia sa între anii 80-90 pentru comunităţile din Grecia care în cea mai mare parte erau formate din păgâni convertiţi. Anii 60-70 au fost foarte grei. În 64 a avut loc persecuţia lui Nero, apoi în 70 Ierusalimul a fost distrus complet de romani. În 72, la Massada, în deşertul lui Iuda, au fost masacraţi ultimii evrei rebeli. În acest timp apostolii începeau să dispară. Se făcea simţită oboseala drumului. Creştinii se întrebau: de unde să primim putere şi curaj de a merge înainte? Cum putem descoperi prezenţa lui Isus în aceste situaţii atât de grele?

Relatarea apariţiei lui Isus celor doi ucenici de la Emaus căuta sa fie un răspuns la aceste întrebări chinuitoare. Luca vrea sa înveţe comunitatea cum să interpreteze Sfânta Scriptură pentru a putea descoperi prezenţa lui Isus în viaţă. Analizăm acum acest text, plecănd de la numele celor doi ucenici. Unul dintre ei se numea Cleofa, un personaj foarte cunoscut în Biserica primară pentru că era fratele lui Iosif, tatăl lui Isus, iar celălalt nu are nume. Evanghelistul pare că invită pe fiecare lector să-şi insereze propriul nume, ne invită să parcurgem împreună cu Cleopa drumul care duce la recunoaşterea Celui Înviat prezent acolo unde doi se adună în numele său.

Cei doi ucenici sunt trişti: şi-au văzut spulberate toate visurile. Se aşteptau la un Mesia glorios, un rege puternic şi biruitor şi s-au găsit în faţa unui învins. Rabinii învăţau că Mesia va trăi mii de ani, în schimb Isus a murit.

Aceasta e istoria creştinilor din comunităţile lui Luca. Ei sunt persecutaţi, sunt victime ale violenţei, văd triumfând faptele morţii, celor răi le merge mai bine decât celor buni. Se găsesc în aceleaşi condiţii de spirit ale ucenicilor de la Emaus. Şi ei se opresc, au faţa tristă.

Aceasta este şi istoria noastră. Şi noi ne aflăm de multe ori în aceeaşi stare de spirit. Se întâmplă atunci când trebuie să admitem că viclenia prevalează asupra onestităţii; când suntem constrânşi să admitem că minciuna devine adevăr oficial, impus de cel care deţine puterea; când vedem profeţii reduşi la tăcere ori ucişi. Şi noi ne oprim, cu faţa tristă, resemnaţi în faţa unei realităţi inevitabile, constrânşi să admitem că noua lume vestită de Isus nu va apărea niciodată.

Dar o comunitate născută din credinţa în Cel Inviat poate oare să se abandoneze acestor gânduri triste de moarte şi să cedeze disperării? De multe ori creştinii, care participă la Liturghiile duminicale, sunt nu numai adormiţi şi distraţi, dar şi dezamăgiţi. Sunt ei semnul siguranţei victoriei vieţii sau sunt martori deprimaţi şi abătuţi?

Cei doi ucenici de la Emaus cunosc foarte bine viaţa lui Isus. Îi fac un rezumat perfect, identic cu cel învăţat în catehezele bisericii de la început, dar sinteza lor are un defect grav: se opresc la constatarea victoriei morţii: “Arhiereii şi mai marii poporului l-au trădat, au cerut să fie condamnat la moarte şi să fie răstignit“, şi trecând deja trei zile, această moarte era considerată definitivă.

În mod voit Luca pune în gura lor gândurile multor creştini din comunităţile sale. Ei cunoşteau foarte bine ceea ce a făcut şi ceea ce a învăţat Isus, îl considerau un om înţelept, unul care, cu mesajul său de pace şi iubire, a schimbat inima multor oameni… dar, la sfârşit, a murit ca toţi ceilalţi.

Cine gândeşte în acest fel descoperă numai aspectul exterior, evenimentul verificabil în mod istoric al vieţii lui Isus, dar nu ajunge la credinţa în El, pentru că nu crede în înviere, care nu poate fi constatată şi demonstrată. Consecinţa acestei cunoaşteri incomplete este tristeţea. Fără credinţa în înviere, înfrângerile rămân înfrângeri, viaţa se încheie cu moartea, este o tragedie fără sens.

Cum se ajunge la această situaţie disperată?

Cei doi ucenici de la Emaus au responsabilităţile lor, au comis greşeli.

Înainte de toate au abandonat comunitatea, grupul celor care au continuat să caute un răspuns la ceea ce s-a întâmplat. Au preferat să plece singuri, convinşi că anumitor drame nimeni nu le poate da un sens.

Nu au verificat dacă experienţa făcută de femei putea să le fie de folos şi lor.

Astfel se comportau şi mulţi creştini din timpul lui Luca: în faţa dificultăţilor şi ale persecuţiilor unii abandonau comunităţile lor; alţii refuzau răspunsurile care veneau din credinţă, nu verificau nici măcar să vadă dacă au vreun sens sau vreo logică.

O a treia greşeală: cei doi ucenici de la Emaus n-au avut nici cea mai mică îndoială că ideile lor despre Mesia triumfător puteau fi greşite. Erau în mod încăpăţânat ataşaţi de tradiţie, de ceea ce au învăţat, nu erau deschişi la noutatea lui Dumnezeu.

Isus nu abandonează oamenii care aleg căi ce-i conduc la tristeţe. El se face tovarăşul lor de călătorie.

Aşa cum se întâmplă mereu, Cel Înviat nu e recunoscut imediat, – cineva credea că vede o fantomă, Maria Magdalena l-a confundat cu grădinarul, pe lac e considerat un pescar abil -. Nu e vorba de miracole. E un mod de a prezenta situaţia nouă a celui care a intrat în gloria lui Dumnezeu: e o condiţie complet diferită de cea din această lume. Viaţa celor înviaţi nu e o prelungire îmbunătăţită a vieţii prezente şi ochii omului nu pot să o primească. Iată motivul pentru care evangheliştii spun că Isus era el, dar nu era acelaşi; era Isus pe care l-au atins, cu care au mâncat şi au băut, era cel care a murit – “Priviţi mâinile şi picioarele mele: eu însumi sunt” – dar era complet altul.

Cum ajung cei doi ucenici la descoperirea că Isus, învinsul, este Mesia? Cum pot intelege că viaţa se naşte din moarte?

Drumul pe care Cel Inviat îi face să-l parcurgă este cel al Scripturilor: este Cuvântul lui Dumnezeu cel care le dezvăluie misterul.

Neînţelegând Biblia, cei doi ucenici gândesc ca şi oameni, nu văd ceea ce s-a întamplat cu ochii lui Dumnezeu, de aceea Cristos le reproşează: “Cât de greoi sunteţi la inimă, ca să credeţi toate cele spuse de profeţi! Nu trebuia oare ca Mesia să sufere toate acestea pentru a intra în slava sa?”

Drumul crucii este de neconceput şi absurd pentru oameni; numai cine citeşte Scripturile descoperă că Dumnezeu este atât de mare că poate scoate, chiar şi din cele mai mari crime ale oamenilor, capodopera sa de mântuire. Nu e suficient să citim Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să-l şi întelegem, pentru aceasta e nevoie de cineva care să ni-l explice, făcându-ne să ardă inima în noi.

Pentru că suntem în anul Familiei şi al Sfintei Scripturi aş vrea să mă opresc puţin asupra acestui punct, şi să accentuez importanţa Sfintei Scripturi în viaţa noastră.

Biblia este o Carte inspirată, adică, e scrisă de autori umani, cu limitele lor, dar prin intervenţia directă a lui Dumnezeu. Este o carte umană, dar şi divină. O carte care vorbeşte oamenilor din toate timpurile, îi descoperă sensul vieţii şi al morţii. Mai ales, ne descoperă iubirea lui Dumnezeu faţă de noi.

Sfântul Augustin spunea că dacă din cauza unui cacaclism toate Bibliile din lume s-ar pierde şi nu ar mai rămânea decât una, şi chiar dacă din această singură Biblie doar o pagină s-ar mai putea citi şi din această pagină doar un singur rând, şi dacă acest rând ar fi cel din Sfântul Ioan care spune: “Dumnezeu e iubire”, totul ar fi salvat. Pentru că toată Scriptura se reduce la aceasta. Ea este o scrisoare de iubire a lui Dumnezeu adresată omenirii.

Aceasta explică cum de atâtea persoane se apropie de Biblie fără cultură, fără mari studii, cu simplitate, crezând că Duhul Sfânt este cel care vorbeşte în ea, şi acolo găsesc răspuns la toate problemele lor, găsesc lumină, încurajare, într-un cuvânt, VIAŢA. Isus spunea: “Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”.

Cuvântul lui Dumnezeu e necesar pentru viaţa spiritului aşa cum pâinea e necesară pentru viaţa trupului.

Cuvântul lui Dumnezeu e viu şi eficace, adică, produce ceea ce semnifică, dă ceea ce promite. Este şi “cuvânt veşnic”. “Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece“, spunea Isus. Şi istoria celor 2000 de ani îi dau dreptate: cuvintele sale, departe de a fi depăşite, sunt mai vii azi decât oricând pentru noi. Uneori avem impresia că un cuvânt a fost scris tocmai pentru noi, pentru circumstanţa precisă pe care o trăim.

Cum putem rupe gheaţa şi să începem şi noi a descoperi bogăţia Sfintei Scripturi?

Modul cel mai simplu e acela de a ne procura o Biblie sau măcar una din cele patru Evanghelii şi să citim câte un fragment în fiecare zi, sau măcar din când în când, câte o pagină.

Noi imităm azi modul de a trăi al americanilor în multe lucruri- Coca cola, Blue jeans, Fast food, muzică rock – şi nu-i imităm în ceea ce ei ne învaţă cel mai important. Aproape toate familiile americane ţin la loc de cinste Biblia în casă. Ea e primul dar pe care părinţii, dacă sunt credincioşi, îl fac copiilor în ziua nunţii. Pe primele pagini ale sale, lăsate intenţionat în alb, se notează evenimentele cele mai fericite şi mai triste din viaţă, – naşteri, decese, botezuri, prima Sfântă Împărtăşanie, – se notează paşii care au influenţat cursul vieţii, astfel că, la sfârşit, ea este ca un jurnal care conţine cea mai frumoasă istorie a familiei.

Mulţumim lui Dumnezeu că în ultimul timp se înmulţesc persoanele care au descoperit în Biblie ancora lor de mântuire. O femeie rămasă văduvă cu trei copii de tânără, mărturisea că la început a avut o experienţă teribilă, aflându-se singură, după ce a fost un cuplu foarte unit. Ceea ce a salvat-o a fost descoperirea Cuvântului lui Dumnezeu. De multe ori, seara punea Biblia pe perna liberă unde de obicei îşi punea capul soţul ei. Biblia a devenit însoţitoarea ei, o prezenţă prietenoasă, nu o simplă carte.

Isus a rămas între noi în două moduri: în Euharistie şi în Cuvânt. În ambele este prezent El: în Euharistie sub formă de hrană, în Cuvânt sub formă de lumină, de adevăr.

Cuvântul are un mare avantaj asupra Euharistiei. De Împărtăşanie nu se pot apropia decât cei care au credinţă. De Cuvântul lui Dumnezeu se pot apropia toţi, creştini şi necreştini. Mai mult, pentru a deveni credincioşi, mijlocul cel mai normal este acela de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu.

“Credinţa se naşte din ascultare“, spune Sfântul Paul, adică, din citire şi ascultare, cu inimă deschisă, mesajul mântuirii.

În seara acelei prime “duminici”, ucenicii au ajuns acasă şi Isus era cu ei. Când s-au aşezat la masă, El “a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor“. Este uşor să înţelegem ceea ce vrea să ne înveţe Luca: ochii creştinilor se deschid şi-l descoperă pe Cel Înviat în timpul celebrării Liturghiei duminicale.

În relatarea ucenicilor de la Emaus sunt prezente toate elementele celebrării euharistice: avem intrarea celebrantului, apoi Liturghia Cuvântului cu omilia, şi, în sfârşit, frângerea pâinii, Liturghia euharistică.

Numai în momentul împărtăşirii euharistice ochii se deschid şi ucenicii işi dau seama că Cel Înviat este în mijlocul lor, dar fără Cuvântul Scripturii nu ar fi de ajuns să-l descopere pe Cristos Domnul în Pâinea euharistică.

Toţi trebuie să experimentăm întâlnirea cu Cel Înviat.

În celebrarea comunitară îl putem contempla în semnele sacramentale; dar în momentul în care-l recunoaştem… iată că El nu mai e vizibil; nu a dispărut, dar ochii materiali nu-l pot vedea.

Ultimul element important al acestui episod de la Emaus: imediat după ce l-au recunoscut pe Isus, ucenicii au plecat să le vestească şi celorlalţi cele întâmplate şi împreună îşi mărturisesc credinţa: “E adevărat, Domnul a înviat“.

Spuneam că Luca a scris pentru creştinii comunităţilor din anii 80-90 d. C.având intenţia de a le propune un drum pentru a-L întâlni şi de a-L recunoaşte pe Cel Înviat la “frângerea pâinii”. Şi noi, cei de azi, suntem chemaţi să parcurgem acelaşi drum.

Închei cu cuvintele de la versetul evanghelic, din care facem o rugăciune: “Doamne, Isuse, explică-ne Scripturile; fă ca inimile noastre să se aprindă când tu însuţi ne vorbeşti”. Amin. (prelucrare)