Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a III-a din Post (a Sfintei Cruci)
Evanghelia: Marcu 8,34-38;9,1
Apostolul: Evrei 4,14-16;5,1-6

Marcu 8,34-38;9,1

Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Jacques Sylvestre, O.P.
pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Anton Dancă
pr. Ilie Cleopa
pr. Anton Dancă
pr. Vasile Florea
pr. Tertulian Langa
pr. Ernest Munachi Ezeogu
IPS Andrei Rymarenko
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Eduard Patraşcu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Cristinel Farcaş
pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC
volum colectiv ITRC 2
pr. Şerban Tarciziu
pr. Anton Iştoc
pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Petru Tamaş
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Visarion Iugulescu
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Daniel Iacobuţ
pr. Mihai Tegzeş
FSC
Diverşi alţi autori
pr. Şerban Tarciziu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Diverşi alţi autori
FSC
pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Claudiu Dumea
pr. Pietro Righetto
pr. Olimpiu Todorean
PF Daniel Ciobotea
pr. Şerban Tarciziu

 

* * *

 

Marele semn plus al lui Dumnezeu

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

A treia duminică din Postul Mare este dedicată adorării Sfintei Cruci. În timpul Liturghiei crucea este dusă de la altar şi aşezată în mijlocul adunării, pentru ca să putem aduce un omagiu simbolului mântuirii noastre. Când preotul se închină în faţa crucii, el se închină nu lemnului sau metalului ci lui Cristos şi marii Lui iubiri, pe care crucea doar o simbolizează. Florile frumoase din jurul crucii semnifică mireasma, dulceaţa şi frumuseţea pe care ea le-a adus vieţii.

 

Semnul plus al lui Dumnezeu.

Astăzi vom vorbi pe scurt despre semnificaţia pe care crucea o poate avea în vieţile noastre. O fetiţă a ajuns la şcoală să studieze misterele matematicii. Era profund impresionată de semnul împărţirii, înmulţirii, scăderii şi adunării. În duminica după ce învăţase despre semnul plus, a observat crucea din spatele altarului, pe care şi până atunci o văzuse de multe ori. Acum însă era profund impresionată şi i-a şoptit tatălui ei: “Tăticule! Ce caută semnul plus în spatele altarului?” Întrebarea fetiţei este una naturală, dar mai profundă decât pare la prima vedere, pentru că crucea este cu adevărat marele semn plus al lui Dumnezeu.

 

Plusul puterii lui Dumnezeu.

Crucea înseamnă că omul nu trebuie să se bazeze doar pe propriile sale resurse. El poate avea marele plus al puterii lui Dumnezeu. Dumnezeu a pus o imensă putere în natură. Într-un pahar de apă este suficientă energie pentru a propulsa un vapor peste Oceanul Atlantic. Dumnezeu, care a pus atâta putere în natură, va refuza oare copiilor Săi cererea lor de putere atunci când sunt slabi? Dacă Isus ne-a învăţat ceva despre Dumnezeu, acel lucru este că El este un Dumnezeu care dă putere celor slabi. Slăbiciunea omului plus tăria lui Dumnezeu dau capacitatea de a depăşi orice obstacol pe care viaţa ni-l pune înainte.

 

Plusul iertării lui Dumnezeu.

Omului care este împovărat de sentimentul de vină, de sentimentul că nu poate fi niciodată iertat, că nu va mai putea niciodată să îl privească direct în faţă pe Dumnezeu sau pe vreun semen, acestui om Crucea îi aduce marele plus al iertării lui Dumnezeu. “Tată, iartă-le că nu ştiu ce fac”, s-a rugat Isus de pe Cruce. Iar Sf. Pavel scrie: “Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Cristos a murit când noi eram încă păcătoşi” (Romani 5,8). Dacă cel mai dificil este să ne iertăm pe noi înşine, atunci faptul că Dumnezeu ne-a iertat şi ne-a acceptat ne va ajuta să ne iertăm. Dacă El ne acceptă, putem învăţa să ne acceptăm pe noi înşine. Omul păcătos plus marea milostivire a lui Dumnezeu dau mântuire, deplinătate, pace cu Dumnezeu şi cu sine însuşi.

 

Plusul vieţii noi.

Plus putere. Plus iertare. În al treilea rând, plus viaţa nouă. Adăugarea lui Cristos la viaţa omului nu este o “simplă adăugare”, aşa cum ai adăuga un măr lângă alt măr şi ai obţine două mere. Este mai degrabă ca adăugarea oxigenului la hidrogen, rezultând o substanţă cu totul nouă – apa. După cum spunea Sf. Pavel, “dacă este cineva în Cristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (2Corinteni 5,17). Cel ce este “în Cristos” are un nou centru de viaţă. Omul plus Cristos egal o nouă viaţă, noi sensuri, noi scopuri, noi valori, o persoană total nouă.

 

Plusul vieţii eterne.

Plus putere. Plus iertare. Plus viaţa nouă. În al patrulea rând, plus viaţa eternă. Cel mai mare semn minus în viaţă, înainte de Cristos, era moartea. Cristos a luat acel semn minus şi a pus peste el învierea Sa, transformându-l într-un mare semn plus al vieţii: “Cristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Cristos toţi vor învia” (1Corinteni 15,20-22). “Şi Isus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11,25). Omul pe moarte plus Cristos egal viaţă veşnică într-un loc unde “cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1Corinteni 2,9).

 

Plusul iubirii lui Dumnezeu.

Plus putere. Plus iertare. Plus viaţa nouă. Plus viaţa eternă. În al cincilea rând, plus iubirea lui Dumnezeu. Crucea este un semn şi un simbol foarte elocvent. Este o garanţie a faptului că Dumnezeu va merge până la extrem pentru noi; El nu se va spăla niciodată pe mâini de noi, nici nu ne va lăsa să pierim. Crucea vorbeşte: iată cât de mult iubeşte Dumnezeu. Îi pasă atât de mult încât îşi dă propriul Fiu să moară pentru păcatele noastre. Crucea ne spune din nou: nu există iubire mai mare decât aceasta. Ne vorbeşte despre iubirea fără limite a lui Dumnezeu, care nu a încetat să iubească nici când a fost răstignit. Ştergeţi Crucea din vieţile noastre şi rămânem fără nici o asigurare că omul valorează ceva. Ştergeţi Crucea din inima universului şi acesta va rămâne rece şi închis. Dar alături de Cruce putem cânta cu Sf. Pavel: “Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Cristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? [...] Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Cristos Isus, Domnul nostru” (Romani 8,35-39).

 

Plusul victoriei finale.

Plus putere. Plus iertare. Plus viaţa nouă. Plus viaţa eternă. Plus iubirea lui Dumnezeu. În al şaselea rând, omul plus Cristos egal promisiunea victoriei finale. Sf. Pavel le scrie Colosenilor că pe cruce Isus a dezbrăcat de putere “începătoriile şi stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce” (Coloseni 2,15). În credinţa noastră răsăriteană, Crucea nu este niciodată văzută separat de Înviere. Credinţa creştină vede în Crucea lui Cristos o luptă pe viaţă şi pe moarte cu răul, Învierea fiind înfrângerea finală a acestuia. Omul plus Cristos egal victoria finală. “Să dăm mulţumire lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruinţa prin Domnul nostru Isus Cristos!” (1Corinteni 15,57).

 

Oamenii “plus”.

Există două feluri de oameni – oamenii plus şi oamenii minus. Aceia al căror simbol este semnul minus nu adaugă niciodată fericire cuiva. Mai degrabă o iau. Când pleacă din compania ta, te simţi mai sărac în credinţă, mai sărac în iubire, mai sărac în speranţă. Mulţumim lui Dumnezeu însă că mai există un grup – poporul lui Dumnezeu -, oamenii Crucii, cei care trăiesc credinţa în Fiul lui Dumnezeu: oamenii plus. Biblia îi numeşte “sarea pământului”, “lumina lumii” şi “mireasma lui Cristos”. Ei adaugă vieţii: curaj, credinţă, iubire, speranţă, pace, bucurie.

 

Astăzi, în sărbătoarea adorării Sfintei Cruci, privind la marele semn plus al lui Dumnezeu, frumos împodobit cu flori, să ne amintim că: 1. Omul nu trebuie să fie singur în problemele şi necazurile lui. El poate avea marele plus al prezenţei lui Dumnezeu, al iubirii şi grijii Sale. 2. Omul păcătos plus Dumnezeu egal iertare. 3. Omul confuz plus Cristos egal nou scop, nou sens, o persoană total nouă. 4. Omul copleşit de vină plus Cristos egal “pacea lui Dumnezeu care depăşeşte întreaga raţiune”. 5. Omul pe moarte plus credinţa în Cristos egal viaţa eternă cu Dumnezeu în ceruri. 6. Omul slab plus Cristos egal putere. “Toate le pot întru Cristos, Cel care mă întăreşte” (Filipeni 4,13). 7. Omul disperat plus Cristos egal speranţă, o speranţă ce spune: “Nu trebuie să rămâi în starea în care eşti. Tu, aşa cum eşti, plus puterea răscumpărătoare a lui Dumnezeu, egal persoana care doreşti să fii, persoana despre care Dumnezeu poate să spună într-o zi: Acesta este preaiubitul Meu fiu sau preaiubita Mea fiică, în care am binevoit.”

 

Rugăciune.

Doamne, venind astăzi să ne închinăm Crucii Tale, venim să ne închinăm nu lemnului sau metalului ci simbolului cele mai mari victorii a omenirii cunoscută vreodată – victoria Ta asupra păcatului şi a morţii; o victorie ai cărei părtaşi devenim cu toţii prin Botez şi prin credinţă; o victorie care a schimbat marele semn minus al vieţii în semnul plus, o victorie ce îl face pe fiecare creştin un om plus în lume, ce adaugă lumină acolo unde este întuneric, iubire unde este ură, speranţă unde este disperare, un pahar de apă unde este sete, o bucată de pâine unde este foame. Amin.

 

* * *

 

Lepădarea de sine şi purtarea crucii

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

“Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine,
să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.”
(Marcu VIII, 34)

Această duminică, a treia din Postul Sfintelor Paşti, numită şi Duminica cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, Biserica o dedică în mod deosebit venerării Sfintei Cruci a Mântuitorului. De aceea, azi, în toate bisericile, crucea este aşezată cu solemnitate în naia bărbaţilor spre a fi venerată de credincioşi, iar pericopa evanghelică ce se citeşte azi ne îndeamnă, prin cuvintele citate la început, să-L urmăm pe Domnul nostru Isus Cristos prin lepădarea de noi înşine şi prin purtarea propriei noastre cruci.

Dar, s-ar întreba cineva, pentru ce este necesară lepădarea de noi înşine şi în ce constă ? Şi apoi, de ce este necesară purtarea Crucii pentru a-L urma pe Cristos ?

1. Ştim că, în ultima analiză, scopul nostru apropiat şi ultim, precum şi întreaga noastră desăvârşire, constau în a ne uni cu Dumnezeu prin iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Iar această iubire nu este altceva decât împlinirea voinţei lui Dumnezeu manifestată în poruncile Sale şi ale Bisericii Sale, precum şi în încercările care, cu permisiunea Providenţei, se abat asupra noastră. Or, ceea ce ne împiedică să-L iubim pe Dumnezeu, adică să ne supunem voinţei Sale, sunt pornirile dezordonate ale firii noastre, stricată în urma păcatului ancestral. Acea întreită poftă: a trupului, a ochilor şi trufia vieţii, cu care avem de luptat din clipa trezirii raţiunii până la ultima suflare, este arma de care se serveşte lumea şi Satana ca să ne abată din calea spre Dumnezeu.

Atât simţurile externe: văzul, mirosul, auzul, gustul; cât şi cele interne: iamginaţia şi memoria, precum şi afectivitatea noastră sunt din fire înclinate spre rău şi caută să câştige de partea lor şi spiritul omului, adică mintea şi voinţa lui. De aceea, creştinul – şi nu numai creştinul, ci orice om onest, adică acela care vrea să urmeze cu sinceritate calea indicată de lumina raţiunii sănătoase – trebuie să vegheze necontenit spre a le disciplina şi stăpâni, menţinându-le în marginile legii morale. Or, tocmai în aceasta constă lepădarea de sine, sau, cum se mai numeşte, renunţarea, mortificarea.

Fără îndoială, plăcerea în sine, care însoţeşte funcţiunea unui simţ ori instinct, nu e un rău, dimpotrivă e un bine câtă vreme prin ea se urmăreşte scopul pentru care a lăsat-o Creatorul şi, deci, câtă vreme e subordonată acestui scop. Or, scopul plăcerii este împlinirea cu o mai mare uşurinţă a datoriei. De pildă: plăcerea ce o află omul în mâncare şi chiar şi în muncă este dată ca să-i uşureze truda ce trebuie s-o depună spre a-şi agonisi cele necesare pentru hrană. În lipsa plăcerii, omul nu ar fi stimulat nici să-şi refacă forţele prin mâncare, nici să muncească pentru întreţinerea vieţii şi sănătăţii. Tot astfel, dacă actul prin care se perpetuează viaţa, Dumnezeu nu l-ar fi înzestrat cu o plăcere care să compenseze sacrificiile ce le cer naşterea şi creşterea copilului, specia umană ar fi ameninţată cu dispariţia. Or, dacă, în primul caz, omul şi-ar face din plăcere un scop, adică ar mânca şi ar bea numai pentru plăcerea ce o simte în aceste acte – dându-se exceselor contra firii, asemenea Romanilor în epoca decadenţei -, el şi-ar ruina sănătatea, şi-ar neglija îndatoririle, şi-ar scurta viaţa. El ar comite astfel o răvăşire a ordinii firii, făcând din mijloc scop şi înlăturând adevăratul scop. La fel s-ar întâmpla şi în al doile caz: dacă s-ar urmări exclusiv satisfacţia simţurilor, eliminându-se, indiferent prin ce mijloace, scopul căsătoriei, care este procrearea.

Or, lepădarea de sine, mortificarea, constă tocmai în a menţine plăcerea în ordinea firească, abţinându-se de la excesele contrare acestei ordini, iar, ca un leac preventiv contra abuzului, asceza creştină recomandă înfrânarea chiar şi de la unele plăceri permise, asigurând astfel dominaţia voinţei asupra senzualităţii.

Spre a deprinde mai uşor şi cu mai mult zel lepădarea de noi înşine, vom ţine treaz în conştiinţă adevărul că, fiind încorporaţi în Cristos, prin Botez, noi am devenit mădularele Lui şi templul viu al Spiritului Sfânt, templu pe care trebuie să-l păstrăm nepângărit. “Dar nu ştiţi – ne avertizează Sfântul Pavel – că trupurile voastre sunt mădularele lui Cristos ?” (I Corinteni VI,15). “Oare nu ştiţi că trupurile voastre sunt biserica Spiritului Sfânt care locuieşte în voi (…) ?” (VI, 19).

Mortificarea, lepădarea de sine este deci lupta contra înclinaţiilor rele pentru ca, supunându-le legii lui Dumnezeu reflectată în conştiinţa noastră, să-L slujim pe El cu trupul şi cu sufletul, cu fiinţa noastră întreagă. Reiese deci că ea nu este un scop în sine, ci doar un mijloc. Nu ne mortificăm, nu ne despuiem de dragul de a ne chinui, ci spre a trăi conform cu menirea noastră de oameni şi creştini; ne despuiem de legăturile ce ne încătuşează şi ne sărăcesc viaţa, spre a ne elibera, a creşte şi a îmbogăţi noua fiinţă, spirituală, sădită de Cristos în noi prin Botez. Renunţăm la omul cel vechi ca să ne îmbrăcăm în Cristos, să ne unim cu Dumnezeu prin iubire.

După cum pomul se curăţă de ramurile sterpe pentru ca seva să se canalizeze mai sporită înspre ramurile aducătoare de rod, şi după cum apele de munte sunt colectate şi zăgăzuite în lacurile de acumulare pentru ca, de acolo, prin canale îndiguite, să fie transformate în căderi de apă ce pun în mişcare uriaşele turbine, generatoare de curent electric, ale unei hidrocentrale, tot astfel, uriaşele energii ale fiinţei noastre, prin mortificare, sunt colectate, îndiguite şi dirijate spre a înfăptui, sub controlul permanent al minţii luminate de credinţă, opera măreaţă de purificare, de desăvârşire, de unire cu Dumnezeu. Iată de ce mortificarea, renunţarea, acest cuvânt atât de odios celor necredincioşi şi ignoranţi, departe de a fi o mutilare, o frustrare, o sărăcire a fiinţei noastre – considerată fie şi numai pe plan uman -, este o împlinire, o realizare plenară, o înnobilare şi eliberare a ei din sclavia instinctelor. Este adevărata trăire demnă de om. De aceea, Sfântul Pavel remarcă: “De veţi trăi după trup, veţi muri, însă dacă veţi omorî cu spiritul faptele trupului vostru, veţi trăi” (Romani VIII, 17).

2. Dar lepădarea de noi înşine, dezbrăcarea de omul cel vechi din noi nu este decât jumătate din lucrul pe care îl cere Mântuitorul de la noi. Spre a ne face asemenea Lui, El ne pretinde ca, după ce am renunţat la noi înşine, să ne luăm crucea şi să păşim pe urmele Lui. Ba putem spune că numai atunci am ajuns la adevărata despuiere de sine şi îmbrăcare în Cristos, când am îmbrăţişat crucea şi am pornit pe urma lui Isus spre Golgotha.

Şi care este crucea noastră, pentru ce şi cum trebuie s-o purtăm ?

Crucea noastră suntem, mai întâi, noi înşine, cu defectele noastre fizice şi morale care ne pricinuiesc suferinţe şi umiliri în relaţiile cu semenii: o infirmitate corporală ori spirituală, ignoranţă, fire pornită spre mânie, spre judecăţi pripite, o boală cronică ce ne pune zilnic la grea încercare. Cruce poate fi un eşec ce ne face să suferim o viaţă întreagă. Cruce este trăirea în comun cu firi diametral opuse ce ne cer o continuă îngăduinţă şi stăpânire de sine. Cruce este nedreapta apreciere, răstălmăcirea celor mai curate intenţii şi denigrările venite din partea acelora cărora nu le-am făcut nici un rău. Cruce este sărăcia cu toate neajunsurile ei. Cruce sunt intemperiile, calamităţile, cu un cuvânt tot ce Pronia, în insondabila ei înţelepciune, permite să se abată asupra noastră.

Şi pentru ce tot acest cortegiu de suferinţe? Pentru un întreit scop: ispăşirea, păstrarea purităţii sufleteşti şi creşterea în sfinţenie, în asemănarea cu Cristos, modelul nostru.

Cine dintre noi ar putea spune că nu are nimic de ispăşit ? Om sfânt, în sensul riguros al cuvântului, nu există, căci însăşi Sfânta Scriptură afirmă că “şi dreptul de şapte ori în zi va cădea, şi iar se va ridica”, iar Sfântul Ioan Evanghelistul ne avertizează: “De vom zice că păcat nu avem, pe noi înşine ne înşelăm şi adevărul nu este în noi” (I Ioan I, 8). Or, există vreun mijloc mai eficient de a plăti lui Dumnezeu datoria păcatelor, decât acela de a accepta zilnic crucea trimisă de El ? Iată de ce însuşi Charles Baudelaire exclama: “Binecuvântat fii, Doamne, care ne-ai dat suferinţa ca un leac divin pentru necurăţia noastră.” (Cf. Courtois, Gaston, Quand on soufre (…), p. 19, în româneşte de Pr. Gh. Neamţiu).

Dar suferinţa ne este necesară nu numai pentru ispăşire, pentru redobândirea purităţii, ci şi pentru păstrarea ei, adică pentru a ne feri de păcate. Acela căruia toate i-ar merge din plin, uşor şi-ar uita de scopul său suprem, de Dumnezeu. Durerea îl trezeşte pe om din iluzia că pământul e totul şi îi ridică ochii spre adevărata patrie. Ca să vedem stelele e necesar ca întunericul nopţii să învăluie pământul; ca să-L zărim pe Dumnezeu, trebuie să fim învăluiţi în zăbranicul negru al suferinţei. “Am plâns şi am crezut”, spunea marele Chateaubriand.

Dar crucea nu numai ne păstrează curaţi, ci, prin focul ei incandescent, ne transfigurează sufletul, imprimându-i asemănarea cu Cristos, Omul durerilor, şi unindu-l cu El în mod intim, precum două bucăţi de metal se contopesc prin sudare, după ce şi-au lepădat zgura în foc. De altfel, ca mădulare ale Trupului Tainic al lui Cristos, nu ne putem împărtăşi cu slava Sa fără să ne împărtăşim mai întâi de Crucea Sa. Sub un cap încoronat cu spini – zice Sfântul Bernard – e o ruşine ca noi să fim nişte mădulare delicate ce se tem de cele mai mici suferinţe.

Cum să ne purtăm crucea? Cu acea răbdare şi deplină conformare voinţei Părintelui ceresc arătată de Isus începând din Ghetsimani până pe Golgotha. Acel “Fie voia Ta” să ne pătrundă şi să ne stăpânească plânsul şi gemetele. A spune că nu am meritat încercarea, a deveni nerăbdători, a pune vina pe oameni şi evenimente înseamnă a uita că, în toate şi prin toate acestea, iubirea milostivă a lui Dumnezeu vrea să ne dezlipească de lume şi de noi înşine, spre a ne alipi de El. Aşadar, să nu murmurăm, ci să îmbrăţişăm crucea, ca pe unealta sfinţirii noastre şi să urcăm cu ea pe urmele lui Isus, acceptând finalul cu sentimentele de căinţă ale lui Dismas, tâlharul convertit. Primind, ca şi el, moartea ca o dreaptă pedeapsă pentru păcate (Luca XXIII, 41), în clipa supremă vom auzi şi noi sentinţa mângâietoare a lui Isus: “Astăzi vei fi cu mine în rai.” Amin.

 

* * *

 

Despre valoarea sufletului omenesc

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

…Ce va folosi omul de va dobîndi lumea toată şi îşi va pierde sufletul său? Sau ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său? (Marcu 8, 36-37)

Iubiţi credincioşi,

În predica Sfintei Evanghelii de astăzi vom vorbi, pe cît ne va lumina Preabunul Dumnezeu, despre cinstea omului şi despre valoarea sufletului omenesc. Iată ce spune Mîntuitorul: Ce va folosi omul de ar dobîndi toată lumea, dar îşi va pierde sufletul său? (Marcu 8, 36). Apoi zice: Ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său (Marcu 8, 37). Auziţi, fraţii mei, cît de mare şi nemăsurată valoare are sufletul nostru şi la cîtă cinste şi preţuire l-a ridicat Însuşi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos? Şi dacă este aşa, cine va putea vreodată a se împotrivi acestui adevăr?

Sfînta Scriptură are obicei de multe ori să numească pe om “suflet”. Iată ce spune la Facere: Iar sufletele care au intrat cu Iacob în Egipt şi care au ieşit din coapsele lui, au fost de toate şaizeci şi şase de suflete, afară de femeile feciorilor săi (Facere 46, 26). Iată că Sfînta Scriptură îl numeşte pe om “suflet”. Şi de ce îl numeşte Sfînta Scriptură pe om “suflet”? Răspunsul este acesta: pentru valoarea cea mare ce o are sufletul faţă de trup. Dar poate cineva să-i spună sufletului om? Nu, omul se poate numi suflet, dar sufletul nu se poate numi om. Pentru că sufletul are fire nevăzută, iar trupul are fire văzută şi simţită, şi numai cînd acestea se unesc într-un singur ipostas atunci se cheamă om. Dar nici sufletul nu se cheamă om fără trup, nici trupul nu se zice fără suflet. Căci omul este un ipostas unit din două firi, suflet şi trup.

Ce este omul? Omul este un sîmbure şi un centru al întregii lumi pe care a zidit-o Dumnezeu în cer şi pe pămînt. Omul este fiinţă care ţine legătura cu cele patru feluri de lumi pe care le-a făcut Dumnezeu în Univers. El comunică cu întreaga creaţie însufleţită: cu regnul mineral, cu lumea vegetală, cu lumea animalelor şi cu lumea nevăzută a îngerilor, adică cu lumea cea gînditoare. Deci omul este un centru al lumii văzute şi al celei nevăzute, de aceea Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură îl numeşte pe om “mare” (Isus Sirah 3, 18). Şi în alt loc zice: Mare este omul şi cinstit bărbatul milostiv.

Dar de ce îl numeşte mare? Pentru că în om se reunesc toate lumile create de Dumnezeu şi pentru că, peste toate acestea, el este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26). Pentru că omul uneşte în sine cele patru lumi în mic, omul se numeşte “microcosmos”, adică lume mică. După Sfîntul Grigorie Teologul şi după alţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii lui Hristos omul se cheamă şi macrocosmos, fiindcă este mai mare decît toate creaturile văzute. Omul este o lume mare în cea mică, deoarece el uneşte în sine nu numai lumea cea văzută şi simţită ci şi pe cea nevăzută a îngerilor şi, pe deasupra tuturor, el este singura creaţie făcută după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26-27).

Să vedem în ce fel omul se împărtăşeşte de însuşirile îngereşti. Îngerii se tîlcuiesc slugi ale lui Dumnezeu, după cum este scris: Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc (Psalmi 103, 5). Îngerii sînt cei ce ne ajută în necazuri, în scîrbe şi în ispite. Ei se bucură neîncetat de cei ce cresc în virtute şi se mîhnesc de cei ce cad în păcate şi le ajută să se ridice din nou prin pocăinţă. Îngerii slujesc la mîntuirea sufletelor omeneşti şi niciodată nu ne părăsesc, pînă la ieşirea noastră din viaţa aceasta. Îngerii alcătuiesc ceata cea mai aproape de noi, lor li s-a dat spre pază pămîntul şi slujesc mai aproape de noi la mîntuirea sufletelor oamenilor. De aceea Sfîntul Apostol Pavel a zis: Îngerii oare nu sînt toţi duhuri slujitoare, trimişi spre slujbă, pentru cei ce vor fi moştenitorii mîntuirii? (Evrei 1, 14).

Sufletul omului are şi el de la Dumnezeu o lucrare asemănă-toare cu a îngerilor. El are credinţă şi dragoste de Dumnezeu şi Îi slujeşte cu frică şi cutremur. Sufletul omului are şi el putere de a sluji, de a ajuta pe fraţii săi, de a-i mîngîia în necazuri, de a-i întări cu cuvîntul şi de a veni întotdeauna spre ajutorul lor. Pentru aceasta omul este un fel de înger amestecat din două firi, cum îl numeşte Sfîntul Ioan Damaschin (Dogmatica, cap. 12, Bucureşti, 1938).

Sfîntul Grigorie de Nyssa, marele filosof duhovnicesc, spune şi el că “omul este frate cu îngerul după puterea sa cuvîntătoare. Ce este mintea omului, aceea este şi îngerul cu trup” (Sf. Grigorie de Nyssa, Comentar la viaţa lui Moise, p. 813). Căci trebuie să ştim că numai Dumnezeu este cu desăvîrşire netrupesc, că toţi îngerii au trupurile lor. Dar trupurile lor sînt preasubţiri, din foc ceresc şi sînt numiţi în scrierile bisericeşti “netrupeşti”.

Sufletul nostru nu este străin nici de lucrarea arhanghelilor. El are memorie dată de Dumnezeu, ţine minte toate, iar mintea lui, dacă este luminată de Preasfîntul Duh, împărtăşeşte şi binevesteşte Evanghelia în care este cuvîntul lui Dumnezeu şi toate învăţăturile mîntuitoare de suflet.

Omul, asemenea începătoriilor, stăpîneşte oraşe, ţări şi ţinu-turi, dă legi şi conduce suflete după cum a zis Dumnezeu: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pămîntul şi-l stăpîniţi (Facere 1, 28).

Imitînd ceata îngerilor care stăpînesc în văzduh pe diavoli, sufletul omului curat şi luminat de darul lui Dumnezeu stăpîneşte şi el pe diavoli, îi arde cu rugăciunea şi smerenia. Sufletul curat nu vrea să facă voia lor şi, mai ales, nu se lasă biruit de patimile trupului şi ale sufletului pentru că are în el pe Tatăl, şi pe Fiul şi pe Duhul Sfînt (Matei 10, 8; Marcu 3, 15; Luca 9, 1).

Omul, asemenea stăpîniilor, are de la Dumnezeu darul de a face puteri şi minuni mari şi în loc de a ocîrmui vînturile şi schimbările vremurilor el stăpîneşte mădularele trupului său, ocîrmuieşte virtuţile, alungă furtuna gîndurilor şi patimile sufletului, punîndu-le pe toate în rînduială spre slujba şi slava lui Dumnezeu.

Şi cu ceata domniilor se aseamănă foarte mult sufletul omului. Căci prin darul lui Dumnezeu ajunge să domnească peste simţuri, şi peste patimile trupului şi ale sufletului său.

Sufletul omului are încă de la Dumnezeu darul pe care îl au sfintele tronuri, putînd şi el într-o măsură să primească şi să odihnească pe Preasfînta Treime în mintea şi în inima sa, prin curăţirea de patimi, prin iubire şi smerenie.

Omul se împărtăşeşte puţin şi de lucrarea heruvimilor, după măsura darului lui Dumnezeu, prin care poate fi înţelept şi veghetor asupra patimilor, cu mintea şi inima pline de cunoştinţă dumnezeiască, putînd şi el să reverse înţelepciune duhovnicească prin propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu spre mîntuirea a mii de suflete iubitoare de Hristos.

Dar sufletul omenesc, imitînd pe serafimi, cînd ajunge desăvîrşit, se umple de căldură şi văpaie dumnezeiască şi are atîta dragoste arzătoare faţă de Preabunul Dumnezeu încît, pe drept cuvînt, este “un serafim în trup, un serafim pămîntesc”.

Omul este mai mic decît îngerii cu cunoştinţa, iar cu darul, cunoaşte mai puţine taine dumnezeieşti decît aceştia. Aşa trebuie să înţelegem cuvintele Mîntuitorului despre Sfîntul Ioan Botezătorul, care zice: Între cei născuţi din femei, nimeni nu s-a ridicat mai mare ca Ioan, dar cel mai mic întru Împărăţia Cerurilor este mai mare decît el (Matei 11, 11; Luca 7, 28). Dar pentru că din toată zidirea, numai omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul este mai mare decît îngerii. Sufletul omului întrece pe îngeri prin trei însuşiri, după Sfîntul Vasile cel Mare şi anume: prin minte, prin cuvînt şi prin voie de sine stăpînitoare, adică liberă. Căci prin minte sufletul omului se aseamănă mai ales cu Tatăl şi cu Fiul, iar prin voia sa liberă, de sine stăpînitoare, care este rădăcina tuturor bunătăţilor, sufletul se aseamănă Sfîntului Duh. Astfel omul este icoana Preasfintei Treimi prin aceste trei însuşiri.

Iubiţi credincioşi,

Vedeţi cît de mare este valoarea sufletului omenesc? Vedeţi pînă la ce cinste şi strălucire se ridică? Şi aceastea pentru că omul este regele creaţiei, singura fiinţă creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. De aceea zice Mîntuitorul în Sfînta Evanghelie de astăzi: Ce va folosi omul de ar dobîndi toată lumea dacă îşi va pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? (Marcu 8, 35-37). Tocmai de aceea ne aminteşte Biserica cuvintele Mîntuitorului care zice să avem grijă de mîntuirea noastră, mai ales acum în Postul Mare, cînd tot creştinul binecredincios îşi caută de suflet. De aceea S-a întrupat şi a pătimit pentru oameni Fiul lui Dumnezeu, ca să scoată sufletele noastre, atît de preţioase, din robia patimilor şi din adîncul iadului, unde erau aruncate de diavolii cei ucigaşi.

Iată pentru ce s-a pus această Evanghelie la mijlocul marelui Post, ca să avem timp pînă la Sfintele Paşti, să ne pocăim, să ne spovedim, să ne împăcăm cu Dumnezeu şi cu oamenii şi să primim cu vrednicie Sfînta Împărtăşanie care este cel mai mare dar pe care ni-l dăruieşte Mîntuitorul pe pămînt. Să luăm deci aminte cum trăim, cum ne îndreptăm viaţa, ce am făcut pînă acum pentru sufletul nostru şi ce trebuie să mai facem pe viitor ca să dobîndim mîntuirea noastră şi să scăpăm de osîndă.

Să luăm aminte că tocmai de aceea ne luptă atît de mult diavolul prin slugile lui, ca să ne răpească ce avem mai scump de la Dumnezeu. Nu averea, nu cinstea, nu prietenii, nu trupul, nu viaţa aceasta pămîntească, ci sufletul pe care ni l-a dat Dumnezeu, care este mai scump decît toate mărgăritarele lumii. Pentru el suferim atîtea ispite în trup; pentru el ne luptăm o viaţă cu diavolii, cu slăbiciunile firii, cu oamenii răi şi cu patimile ucigaşe de suflet care ne atacă din toate părţile.

După ce am văzut ce este sufletul şi cît de mare este valoarea lui, să vedem acum cum trebuie să ne păstrăm curat de păcate sufletul nostru; sau dacă sîntem stăpîniţi de patimi, care formează cancerul sufletului, cum am putea să ne izbăvim de robia lor şi de veşnica osîndă.

Sufletul pruncului după botez este curat ca un înger. De aceea pruncul care moare îndată după botez, fiind fără păcate este sigur mîntuit şi numărat în ceata sfinţilor. Pentru aceea şi Mîntuitorul a luat un prunc în sfintele Sale braţe, zicînd: Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este Împărăţia lui Dumnezeu (Marcu 10, 14). Copilul botezat este deci, prototipul îngerului, al sufletului, al omului desăvîrşit, nestăpînit de nici un păcat, de nici un gînd necurat. Iată, pe pămînt, copilul este cea mai potrivită icoană a sfinţeniei, a sufletului mîntuit.

Cum ne putem curăţi sufletul, conştiinţa, inima şi trupul de păcatele ce ne apasă? Cel dintîi lucru ce trebuie să-l facem în posturi este spovedania cu căinţă şi lacrimi şi Sfînta Împărtăşanie. Apoi este sfînta rugăciune. Ne trebuie mai multă rugăciune, fraţii mei, mai multă evlavie şi răbdare la rugăciune, prezenţă regulată la biserică. Citiţi apoi zilnic psaltirea, o catismă sau două, că psalmii şi din inimă de piatră scot lacrimi, zice Sfîntul Vasile cel Mare. Mai citiţi seara sau dimineaţa un acatist, paraclisul Maicii Domnului, rugăciunile zilnice din cartea de rugăciuni şi adăugaţi metanii şi închinăciuni cu rugăciunea lui Hristos, după putere.

A treia faptă bună care ajută mult rugăciunea este postul. Mare este puterea rugăciunii unită cu postul. Amîndouă fac adevărate minuni; înălbesc sufletul înnegrit de păcate şi de gînduri rele. Fiecare să postească după putere, numai să postească. Adică să mănînce de post, iar miercurea şi vinerea să ţină post măcar negru pînă la amiază.

Altă mare faptă bună care ajută mult la mîntuirea sufletului este milostenia. Miluiţi cît puteţi, ajutaţi cu dragoste şi inimă bună pe orice om care vă cere.

Mare putere are milostenia sufletească. Îndemnaţi-vă unii pe alţii la biserică, la rugăciune, la spovedanie, la pocăinţă. Cercetaţi pe cei bolnavi, ajutaţi pe cei întristaţi cu cuvinte de mîngîiere, cu cărţi sfinte de citit şi citiţi, mai ales, în Noul Testament. Iar cununa bunătăţilor este dragostea creştină. Iubiţi duhovniceşte pe toţi, cereţi iertare de la toţi şi bucuraţi-vă în Hristos, că Dumnezeu este dragoste. Iată cea mai bună cale de curăţenie şi de mîntuire a sufletelor noastre.

Iubiţi credincioşi,

Au trecut trei săptămîni din Sfîntul şi Marele Post al Paştelui. În acest timp unii creştini s-au rugat mai mult, au venit la biserică, au postit, s-au împăcat cu oameni şi cu Dumnezeu, s-au spovedit şi împărtăşit. Aceştia s-au îngrijit cum trebuie de sufletele lor. Dar mulţi încă n-au venit, deşi Hristos îi cheamă şi îi aşteaptă.

Astăzi, în Duminica a treia din Postul Mare, numită “a Sfintei Cruci”, după cum vedeţi, se scoate cu mare evlavie în mijlocul bisericii Sfînta Cruce. De ce se scoate Crucea la jumătatea postului în biserică pentru închinare, unde stă o săptămînă? Se scoate pentru a ne întări şi a ne îmbărbăta în nevoinţa postului, ca să-l putem parcurge cu folos pînă la capăt. Căci privind la Sfînta Cruce şi cugetînd la patimile Domnului uităm de necazurile vieţii şi primim putere pe calea mîntuirii.

Fraţii mei, este puterea Crucii lui Hristos în lume! Crucea ne-a adus mîntuirea şi împăcarea cu Dumnezeu. Crucea a sfărîmat prin Înviere porţile iadului. Crucea ne-a deschis raiul şi a biruit moartea. Crucea zdrobeşte pe diavoli şi-i alungă dintre noi. Crucea este scară de mîntuire a lumii care ne urcă la cer. Să urcăm la Dumnezeu pe scara Crucii. Să ne împăcăm şi să ne iubim prin jertfa Sfintei Cruci. Să ne silim a ne duce fiecare crucea noastră cu smerenie, cu răbdare şi cu nădejdea mîntuirii. Să nu deznădăjduim în boli, în suferinţe şi în mulţimea necazurilor vieţii. Să ne gîndim că toţi părinţii, înaintaşii şi sfinţii noştri au suferit şi şi-au dus crucea cu răbdare şi bucurie pînă la capăt.

Deci să ne întărim şi noi, fraţii mei, în nevoinţa postului. Înaintea noastră merge Însuşi Hristos Mîntuitorul lumii cu Crucea în spate. Să-I urmăm şi noi cu credinţă şi bărbăţie, lucrînd ziua şi noaptea la mîntuirea sufletelor noastre. Şi ajungînd cu bucurie la Sfintele Paşti, să îngenunchem în faţa Crucii şi împreună să cîntăm: “Crucii tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfînta Învierea Ta o lăudăm şi o mărim!” Amin.

 

* * *

 

Crucea, simbolul iubirii

Autor: pr. Vasile Florea
Copyright: Predici.cnet.ro

“Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8,34), sunt cuvinte pe care le găsim în evanghelia acestei duminici, evanghelie care ne vorbeşte despre purtarea crucii. Această evanghelie este una pe care noi o cunoaştem destul de bine. În momentele de încercare, mai ales, auzim pe semenii noştri vorbind despre povara grea a crucii care le apasă umerii. Adevărul este că fiecare dintre noi trebuie să-şi poarte crucea vieţii. Dar evanghelia ne vorbeşte despre cruce ca şi posibilitatea mântuirii. Prin Jertfa Mântuitorului, Sfânta Cruce a devenit pentru noi scară pe care acum, ca fii ai lui Dumnezeu, putem ajunge în ceruri. Cele doua braţe sau axe ale crucii nu sunt aşezate întâmplător, ci ele au o simbolistică foarte sugestivă. Axa sau braţul vertical este cel al răscumpărării, având rădăcina în pământul din care a fost zidit omul, iar vârful îndreptat înspre cerul spre care tindem. Cel orizontal este simbolul iubirii lui Cristos, care cu braţele deschise ne aşteaptă să venim la pieptul lui pentru a ne mântui. Prin jertfa lui Isus de pe cruce întâlnirea dintre Dumnezeu şi om a devenit posibilă, a fost reinstaurată. Prin cruce Isus a împăcat cerul cu pământul, iar acestei împăcări i-a adăugat dimensiunea iubirii. Din iubire pentru oameni S-a coborât pe pământ, din iubire a propovăduit, din iubire a suferit, a murit şi mai ales a înviat. Aceasta este calea lui Cristos, calea iubirii. Pe aceasta suntem îndemnaţi şi noi să o urmăm prin Evanghelia de astăzi.

Evanghelia ne spune că cel care vrea să meargă pe calea lui Cristos trebuie să-şi ridice propria cruce, după exemplul Mântuitorului, care şi-a purtat crucea pe dealul Golgotei. Dacă prin moartea Sa pe cruce Isus a ridicat toate păcatele omenirii, nouă ni se cere să ne ridicăm propriile noastre păcate şi să ne asumăm propria noastră viaţă în Cristos. Cristos ne cheamă să ne asumăm credinţa noastră pe care El ne-o întăreşte şi consolidează şi aceasta întrucât fără El eforturile noastre sunt sortite eşecului. Pentru a corespunde cât mai bine chemării lui Isus trebuie să ne străduim permanent şi constant să împlinim cât mai exact învăţăturile lui. Dar acest efort al nostru este insuficient dacă el nu este urmat şi de lepădarea de sine pe care ne-o cere evanghelia. Trebuie să ne lepădăm de noi înşine, de eul propriu, de egoism, pentru ca faptele noastre să fie făcute din iubire şi nu din mândrie. Altfel riscăm să ne periclităm mântuirea. Şi aşa cum ne spune evanghelia: “ce i-ar folosi unui om să câştige lumea întreagă dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8,36). După modelul Mântuitorului faptele bune nu mai trebuie făcute egoist, pentru laudă, ci altruist, pentru dragostea pe care Dumnezeu ne-o cere. Numai aşa ne vom putea scăpa sufletul: dedicându-ne viaţa urmării lui Cristos. Cu El alături purtarea crucii devine mai uşoară. Aşa ne învaţă şi apostolul de astăzi atunci când ne îndeamnă: “Să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă şi să aflăm har, spre ajutor, la timp potrivit” (Evrei 4,16). Ajutorul lui Dumnezeu îl primim daca împlinim condiţiile pe care El le cere pentru a putea beneficia de el.

“De cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru mărirea Tatălui său cu sfinţii îngeri” (Marcu 8,38), acesta este avertismentul pe care ni-l adresează Isus. Iată deci că mărturisirea credinţei este un act de curaj şi tărie, un act de responsabilitate. Nemărturisindu-l aşa cum se cuvine pe Dumnezeu ne facem nevrednici de răsplata veşnică gătită nouă de la întemeierea lumii. Să nu ne ruşinăm aşadar să purtăm crucea pe urmele lui Isus, iubind, ştiind că dacă mergem alături de El nici crucea nu va fi grea, nici drumul obositor, iar destinaţia este sigură. Amin.

 

* * *

 

Despre cruce

Autor: pr. Tertulian Langa
Copyright: Editura Galaxia Gutenberg

În ritul nostru, a treia Duminică din Postul Mare e dedicată venerării Sfintei Cruci, a Crucii pe care Isus Cristos a-mbrăţişat-o din infinita Sa iubire pentru noi. Doamne, cât de dogoritoare în iubire a fost această pătimitoare îmbrăţişare…! Dar dedicaţia faţă de Sfânta Cruce pretinde să cunoaştem obiectul venerării; altfel, devine pur cult idolatric. Acceptă cineva să fie considerat ca idolatru ignorant?… De aceea, îngăduiţi-mi un minim comentariu asupra Sfintei Cruci.

Pentru a traduce-n faptă hotărârile instituţiei pe care societatea o numeşte Justiţia, omenirea s-a străduit să inventeze nenumărate pedepse şi torturi, din cele mai atroce, pentru a arăta modul în care se cere ispăşită greşeala comisă de către un călcător al Legii. Arunc în public o întrebare, desigur cu caracter retoric: a stat vreodată un judecător în ştreang? A stat vreunul îngheţat în lanţuri, bătut şi sfârtecat de foame şi de bice? Au stat pe cruce, atârnaţi în cuie, Caiafa sau Pilat, pentru a şti, pe viu, la ce L-au condamnat pe blândul Isus, pe Mielul cel nevinovat? Au stat în beciuri, în ger, în foame, în excremente şi-n urină veunul dintre judecătorii Bisericii Martire? N-au stat! Totuşi ne-au condamnat şi ne-au batjocorit. Însă, după modelul Crucificatului divin, Biserica îi iartă: “Iartă-i, Părinte, Doamne, căci n-au ştiut ce fac. Poate se vor căi…”. Mărire Ţie, Sfântă Cruce! Mărire Ţie, Sfântă Răstignire!

E necesar, în numele adevărului, să spunem că răstignirea n-a fost imaginată de evrei; îşi are originea pe undeva în Orient. Ea a fost practicată de fenicieni, de perşi, cartaginezi şi de romani. Între evrei, se face remarcat măruntul rege Alexandru Iannul, care, cam pe la anul 80 î.Hr., benchetuind, în rând cu concubinele, se delectau, privind de pe terasa palatului regal, cum peste 600 de farisei agonizau pe cruce, din cauza unei revolte ce li se imputa. De acest supliciu, nici chiar femeile nu erau cruţate. Este adevărat însă că, din pudoare, ele erau bătute-n cuie cu faţa înspre cruce. Cuvântul crux – de unde şi românescul “cruce” – putea să mai însemne şi spânzurătoare, ori chiar numai o bârnă verticală, de care era atârnat cu braţele legate la spate condamnatul şi spânzurat de mâini, tortură reluată şi de Securitatea comunistă. Ca şi în cazul răstignirii, cel spânzurat de mâini putea să moară în urma asfixiei.

Antichitatea folosea cruci de vreo patru feluri. Este probabil ca cea a lui Isus să fi avut forma a ceea ce numim noi astăzi “cruce”, e de părere sf. Irineu. Prin analize ştiinţifice efectuate asupra unor cruci rămase din acele timpuri, se ştie că, aproape întotdeauna, pentru cruce se folosea lemnul de pin. Piroanele erau confecţionate grosier de către potcovari. Dacă ar fi să ţinem seama de imaginile pe care ni le transmit iconografii, piroanele ar fi străpuns mâinile lui Isus prin palme, însă palmele nu ar fi rezistat şi s-ar fi sfâşiat curând, sub greutatea trupului. De aceea, uneori, sub fese se aşeza un punct de sprijin, ca să preia din greutate. În cazul lui Isus, e mai probabil ca piroanele să nu fi fost bătute-n palme, ci în încheietura de deasupra mâinii. Dar, întrucât trupul spiritualizat al Mântuitorului s-a înălţat la cer, nici nu se pune problema ca arheologii să caute vreun rest de os pentru verificarea ipotezei.

Crucea supliciului era culcată la pământ, pentru a face mai uşoară munca sinistră a călăilor. Ei începeau cu pironirea mâinilor pe bârna scurtă de deasupra, pe care osânditul era silit s-o ducă în spinare, până la locul răstignirii. Mulţi dintre răstigniţi, din cauza durerilor, leşinau. Dar, pentru ca spectatorii sadici să nu piardă deliciul torturii, călăii îi dădeau crucificatului să bea, ca anestezic şi ca să-l ameţească, o drojdie de vin puternică, amestecată cu fierturi de mac, licoare despre care Evanghelia ne spune că Isus a refuzat-o, Mântuitorul nedorind să-şi amorţească jertfa. Apoi, bârna orizontală, cu trupul spânzurând de ea, era purtată până la stâlpul vertical pe care I se pironeau picioarele. Înfipt în piatră, stâlpul va arăta drumul prin suferinţe către cer. Trupul era expus ruşinii publice, prin despuierea hainelor lipite de rănile cu sânge închegat. Din rănile străpunse de piroane continua să curgă sânge până către apusul soarelui, pentru a încheia exsangvinarea trupului ucis. Dar pentru o mai sigură verificare a morţii, s-a procedat şi la ceea ce medievalii numeau punctio cordis, adică străpungerea inimii, ca să se vadă curgând “sânge şi apă” – hematiile şi plasma – dovada clinică indubitabilă a instalării morţii. Longinus, care a executat această lovitură, văzând oroarea morţii, s-a convertit spontan.

Acesta a fost raportul medico-legal al asasinării lui Isus, prin răstignire. Dar Sfinţii Părinţi spuneau: dacă voiţi să înţelegeţi lucrările dumnezeieşti, răstigniţi-vă mintea; renunţaţi la satisfacţiile pământeşti trufaşe ale gândirii voastre, căci orice izbândă a minţii omeneşti de nu e răstignită pe jertfă şi smerenie, oricât ni s-ar părea de strălucită, este amăgitoare când nu e pusă alături de Isus pe cruce, când nu e oferită lui Dumnezeu ca jertfă de recunoştinţă, ca jertfă de preamărire a harului ce ne-a fost dat de a colabora cu Domnul la biruinţa adevărului, a binelui şi a iubirii.

Crucea – II

Cu prilejul ultimei reflecţii pe care am făcut-o împreună asupra Sfintei Cruci, am insistat cu precădere asupra aspectului fizic al altarului constituit de lemnul Sfintei Cruci pe care S-a jertfit Cristos; şi v-am făcut apoi un fel de raport medico-legal asupra asasinării lui Isus.

Dar tot atunci v-am amintit de cele cuprinse în scrierile Sfinţilor Părinţi, care spuneau că, pentru a înţelege lucrările dumnezeieşti, e necesar să facem şi noi o răstignire a minţii noastre, această răstignire reprezentând participarea noastră smerită şi conştientă la Jertfa lui Cristos. Actul de răstignire a minţii este – păstrând proporţiile – o formă de asemănare a noastră cu Cristos, în lepădarea de valorile lumeşti ce ne înstrăinează de Dumnezeire. Prin lepădare, ca act de jertfă, nu înţelegem o acceptare, de voie – de nevoie, neelucidată, neconştientizată a unei suferinţe morale sau trupeşti, aşa precum un câine, terorizat de un stăpân hain, îndură ciomăgeala fără opoziţie şi fără vreun merit moral. Oameni fiind, Cristos aşteaptă de la noi să implicăm gândirea în actul lepădării.

Tot analogic, să ne întrebăm: de ce schelălăie un câine atunci când e bătut? Nu oare fiindcă suferă, deşi el n-ar putea să scrie tratate despre suferinţă? Noi nu dorim, nu vrem să cunoaştem durerea animalului şi nu simţim vreo milă. Dar Dumnezeu o ştie şi o cunoaşte, la fel ca şi pe a noastră, El e milos cu noi, căci ne-a trăit durerea şi ne-o cunoaşte tragic. La El, Cel care a trăit durerea ca şi noi, la El să mergem cu credinţă. Ne va-nţelege, ne va ierta şi ne va mângâia, fiindcă ne iubeşte. E adevărat, mila lui Cristos ni se vădeşte-n răni, dar nu ni se împarte decât în Taina Spovedaniei. Numai acolo o găsim curgându-ne pe răni. Isus, cu lacrimi, înţelege, la modul absolut, ca nimeni altul, necesitatea jertfei şi rolul ei ispăşitor, reparator al unei imense nedreptăţi făcute împotriva iubirii Celui care ne-a dat viaţă.

Înţelegerea crucificării este un act cristic şi al minţii noastre. Ne lepădăm cu mintea, cu voinţa de vina cunoscută. Cu mintea, nu cu stomacul, cu setea sau cu nervii, vom face actul de opţiune între virtute şi păcat, între-nviere şi osândă – cu alte cuvinte, deci, răstignirea minţii. Fiindcă viaţa, precum ştim, ne este un nesfârşit prilej de opţiune între a face bine sau a face rău; căci binele sau răul sunt câmpuri de cunoaştere în care operează mintea, nu simţurile; ele au doar loc intermediar: cu simţul doar percepem, cu mintea înţelegem. Domeniul simţurilor este plăcerea sau neplăcerea, senzaţii ce pot să deruteze mintea – mintea ca facultate prin care putem cunoaşte binele – minte care, sub amăgirea simţurilor, nu rareori aderă la ceea ce e rău, însă înşelător, plăcut. În acest sens, a-ţi lua crucea şi a-L urma cu aceasta pe Cristos înseamnă a-ţi răstigni orice patimă şi întunecime impusă minţii de către simţurile rătăcite. Tânărul sfânt Aloisiu de Gonzaga, în legătură cu orice lucru se întreba: “Cât foloseşte acesta eternităţii mele? Câte din ele înseamnă a-L imita şi a-L urma pe Domnul? Sfântul Părinte Ioan Casian concepe viaţa ca o necontenită răstignire, deci o neîntreruptă luptă între opţiunea bună şi opţiunea rea. A-L imita pe Domnul înseamnă a deveni un fel de “crucifix viu”, deci un Cristos biruitor al morţii; e primul şi capitalul mod de a ne face asemenea lui Cristos, Cel care a biruit ispita.

Cât de dramatică poate să ajungă, uneori, această neîmpăcată luptă, o înţelegem din cumpăna în care a ajuns Cristos, când se ruga în Ghetsimani: “Părinte, dacă se poate să treacă acest pahar de la Mine!” – căci Domnul vedea prealimpede ce preţ de jertfă va trebui să dea întru suirea Sa pe Cruce. Nu clarviziunea pătimirii crunte pe care o va îndura L-a îngrozit pe Domnul, căci culmea suferinţei fizice, oricum, avea să fie depăşită, cu orele care treceau. Dar cea mai cumplită pătimire a fost, pentru Isus, vederea limpede a inutilităţii suferinţei Sale, pentru aceia care Îl resping; şi cât de greu va cântări, în judecarea lor finală, faptul că până la urmă vor lepăda iubirea lui Isus şi că aceasta îi va face să sufere, nu ore, nu ani, ci număr infint de veacuri în chinuri fără vreo speranţă… Cum?? Tocmai El, care a iubit până la sacrificiul ultim, El să le aducă un plus de osândire, un infinit de chinuri? Greu îndura Iubirea această teribilă durere! Cât de sfâşietor striga Isus din Răstignire: “Dumnezeule, Dumnezeule, de ce M-ai părăsit. De ce Îmi dai şi această peste minte ispăşire? Nu-i părăsi pe veşnicie!”. Acest din urmă strigăt de pe cruce a fost un semn al ultimei puteri trupeşti cu care Isus a pătimit pe cruce. Când şi noi, în lupta cu păcatul, vom fi ajuns la ultima resursă omenească, să ştim că e momentul în care intervine Tatăl. Până atunci, până când nu vom fi epuizat întreaga noastră înzestrare omenească, nici n-avem dreptul să nădăjduim ca însuşi Dumnezeu să-nlocuiască nevolnicia noastră.

Să ne amintim de sfintele Promisiuni ale Preasfintei Inimi a lui Isus Cristos, acelea printre care era cuprinsă şi salvatoarea asistenţă sacramentală acordată celor care în timpul vieţii se vor fi spovedit şi cuminecat, în nouă prime vineri succesive, cerând iertare şi sperând venirea lui Isus euharisticul în inima căită şi adoratoare a iubirii atotputernică-n milostivire. Şi să ne amintim, mereu, că “Dumnezeu este iubire”, că, prin iubire, Fiul ni L-a arătat pe Tatăl, căci Însuşi El a spus “Cine mă vede pe Mine Îl vede pe Tatăl”. Prin Crucea şi prin Pătimirea Sa Fiul a vrut să ni-L arate pe Tatăl primitor al acelor fii risipitori care suntem chiar noi.

În anul 1989, Eugen Ionesco, cel care a creat teatrul absurdului, făcea o ultimă-ncercare de a evada din viciul absurdului în care îşi încătuşase mintea: “Calea spre Dumnezeu, cu siguranţă, este simplă şi directă, cu o singură condiţie: să nu ajungem dezorientaţi în faţa Judecăţii. Şi totuşi, vedem atâta dezorientare-n lume”[1]. Să nu ne mulţumim în a ne compătimi viaţa de păcat în care am trăit ci, mai cu seamă, să dăm orientări pentru o viaţă trăită în unire cu Cristos. Or, cine să ne dea orientări şi harurile necesare, dacă nu Preasfântul Spirit, în sfântul scaun de Spovadă? Căiţi, întru smerenie şi bine pregătiţi, să ne apropiem de el.

[1] E. Ionesco: La ricerca intellettuale, Parma, 1989.

 

* * *

 

Venerarea Sfintei Cruci

Autor: IPS Andrei Rymarenko
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Înaintea noastră se află Crucea. Aceasta este Crucea lui Cristos. Dar pe Golgota mai existau două cruci: Cristos în mijloc şi doi tâlhari răstigniţi de-a stânga şi de-a dreapta lui. Pe Cruce Cristos s-a jertfit pe Sine pentru răscumpărarea întregii lumi. Dar cei răstigniţi cu El ce au răscumpărat? Delictele lor, că doar erau tâlhari.

Cum au ajuns tâlhari? Într-o vreme erau doi copii nevinovaţi şi poate se şi jucau împreună. Era perioada luminoasă a copilăriei. Mai apoi au simţit, după cum simţim fiecare dintre noi, două forţe opuse influenţându-i: una bună şi una rea. Iar voinţa lor a trebuit să aleagă una sau alta. Mai întâi au oscilat, dar apoi, pentru că răul părea mai atrăgător, au început să îl accepte în vieţile lor. Conştiinţa lor s-a opus la început, dar apoi au fost cuceriţi de rău, trecând complet de partea lui. La nivelul sentimentelor, apoi la nivelul faptelor, acţiunile lor ducându-i pe cruce, la condamnarea la moarte. Şi iată-i acum pe moarte. Nu doar orele ci şi minutele le sunt numărate. Iar între ei este Domnul, murind de asemenea pe Cruce. Unul dintre tâlharii răstigniţi l-a ocărât pe Isus. Dar celălalt, dimpotrivă, la redus la tăcere pe cel care vorbea urât şi i-a spus lui Isus: “Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta. Şi Isus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23,42-43).

Cristos a murit primul şi apoi cei doi hoţi. Pe chipul celui care l-a ocărât pe Domnul era întipărită grimasa blasfemiei, şi râsul lui Mefistofel se auzea deasupra crucii lui. Acest râs era înspăimântător şi triumfător. Da, aceasta a fost victoria finală a puterii răului asupra acestui suflet. Dar deasupra crucii tâlharului pocăit plutea o pace triumfătoare şi un fel de strălucire de bucurie. Şi în acest timp, sufletul lui, strălucitor şi curat, spălat de suferinţe şi de căinţă, a intrat în Paradis. Cu bucurie şi uimire au privit corurile de îngeri la acest prim suflet care a intrat în Paradis, sufletul primului sfânt al Noului Testament, spălat de Sângele lui Cristos – sufletul unui tâlhar.

Acum ne-am adunat aici în biserică înaintea Crucii lui Cristos. În ochii judecăţii umane nu suntem călcători de lege sau criminali. Dar stăm oare la fel de bine şi în faţa Judecăţii lui Dumnezeu? Nu. Cu toţii am călcat şi călcăm poruncile lui Dumnezeu. Şi dacă este aşa, înseamnă că suntem călcători de lege. Dacă până acum nu am comis crime vizibile, aceasta este doar pentru că Harul lui Dumnezeu şi Îngerii noştri păzitori nu ne-au lăsat. Dar dacă am fi fost lăsaţi singuri, numai Dumnezeu şi conştiinţa noastră ştiu ce ni s-ar fi putut întâmpla. Şi ce se mai poate întâmpla dacă Dumnezeu ne-ar părăsi. Să ne examinăm cu sinceritate conştiinţele, şi acestea ne vor răspunde că, potrivit Judecăţii lui Dumnezeu, nu suntem mai buni decât tâlharul, poate chiar mai răi. Suferinţele lui pe cruce au răscumpărat atât de mult. Şi noi, cum ne putem răcumpăra greşelile? El a fost un tâlhar înţelept, dar noi… noi trăim nepăsători şi ne gândim că vom trăi neîncetat. Dar anii, lunile, săptămânile şi poate zilele şi chiar orele noastre sunt numărate. Şi vom avea în ultimul moment pocăinţa pe care el a avut-o? Dacă vom avea atunci o altă dispoziţie sufletească, opusă acesteia? Să ne ferească Domnul de aceasta!

Acum, apropiindu-ne şi sărutând Crucea, să spunem cu tâlharul înţelept: “Pomeneşte-mă, Doamne, în împărăţia Ta.” S-ar putea să nu mai avem alt minut în care să o facem. Să folosim deci acest minut pe care Domnul ni-l dă: “Crucea Ta, Doamne, o venerăm, şi Sfântă Învierea ta o preamărim.”

 

* * *

 

Duminica a III-a din Postul Mare

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: AMDM.info

Săvârşind “calea postului”, ne aflăm azi în duminica a 3-a a acestui timp sfânt, aşezat de Sf. Biserică spre curăţire de patimi, spre înnoire sufletească, spre a ajunge să ne închinăm şi Sfintei Învieri.

Domnul Isus Hristos, împreună cu sfinţii săi ucenici, mergea spre Cezareea lui Filip. Şi mergând aşa cu ucenicii pe drum, Mântuitorul îi întreabă: “Cine zic oamenii că sunt Eu?” Ucenicii au început să-I spună atunci felurite păreri ale oamenilor, cu privire la persoana Lui. “Unii zic, Doamne, că Tu ai fi Ioan Botezătorul care a înviat din morţi; alţii zic că ai fi un prooroc”.

“Dar voi cine spuneţi că sunt?”, întreabă Domnul. Se face o clipă de tăcere. Ucenicii se uită unii la alţii şi apoi privirile tuturor se îndreaptă spre Petru. Acesta era cel mai în vârstă dintre ucenicii Domnului şi totdeauna obişnuia să înfăţişeze Domnului gândurile tovarăşilor săi. De aceea şi acum Apostolul Petru, înţelegând ce vor să-i spună ucenicii prin privirile lor, răspunse Mântuitorului: “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu”. Toate privirile Apostolilor căutau acum mai mult spre Isus. El se opreşte, se întoarce, se uită pe rând la toţi apostolii şi privirea Lui se opreşte la urmă asupra lui Petru. Apoi grăieşte: “Ferice de tine Simone, fiul lui Ioania, fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu, care este în ceruri. Şi Eu îţi spun: Tu eşti Petru, şi pe această piatră (a mărturisirii tale) se va zidi Biserica Mea, şi toată puterea întunericului nu o va birui pe dânsa” (Mat. 16, 17-19). Mai departe, spune Sf. Evanghelie, a început Mântuitorul să-i înveţe pe Apostoli şi să le spună că “Fiul Omului trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe, de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari, şi să fie ucis şi a treia zi să învieze” (Mat. 16, 21).

Cuvintele lui Isus au depăşit aşteptările apostolilor. Un astfel de Mesia nu le-a trecut prin minte niciodată! De aceea, privirile lor se îndreaptă, din nou, către Petru, ca Petru să vorbească mai departe cu învăţătorul în numele lor. Atunci Petru ia deoparte pe Mântuitorul “Şi a început să-L dojenească, zicându-I: Fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi se întâmple Ţie acestea! Iar El, întorcându-se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, Satano! Sminteală îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Mat. 16, 22-23).

Evanghelia ne lasă să înţelegem că ceilalţi ucenici care erau mai departe urmăreau cu multă luare-aminte convorbirea aceasta tainică dintre Petru şi Isus. Şi atunci, Isus a chemat la Sine pe ucenicii Săi şi a rostit către dânşii nişte cuvinte care trebuie să pătrundă adânc în inimile noastre. Aceste cuvinte le-a spus pentru toţi oamenii şi pentru toate veacurile, pentru că ele ascund în ele taina mântuirii noastre. Care sunt cuvintele acestea? “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mat. 16, 24).

Şi ca să pecetluiască şi mai mult adevărul acestor cuvinte, adaugă, lămurindu-le mai deplin: “că cine va vrea să-şi mântuiască sufletul, îl va pierde; dar oricine va pierde sufletul pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui pe el”.

Valoarea sufletului omenesc întrece valoarea lumii materiale întregi. Nimic nu poate da omul în schimb pentru sufletul său. De aici rezultă datoria fiecărui credincios de a se strădui din toate puterile ca, lucrând cu ajutorul harului primit în Sf. Botez şi în celelalte Sf. Taine, să câştige mântuirea sufletului său.

Şi care este adevărul care se cuprinde în aceste cuvinte? Să le citim din nou:”Dacă voieşte cineva să vie după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze”. Deci, pentru a putea urma lui Hristos, e nevoie ca omul “să se lepede de sine”.

“Lepădarea de sine” e greu de înţeles, întrucât aceasta cuprinde întreaga noastră fiinţă. Dar ca să descoperim acest “eu însumi”, trebuie să ne cercetăm. Şi ca cercetarea să fie adevărată, trebuie facută cu conştiinţa luminată de adevărul lui Dumnezeu. Căci numai aşa, privindu-ne cu obiectivitate şi sinceritate, putem afla fără de greşeală cine suntem.

A te lepăda de sine, în înţelesul biblic, înseamnă a lepăda păcatul, patimile, aceste defecte umane, pe care lucrarea diavolului le-a adăugat la ceea ce Dumnezeu a lucrat bun, “după chipul şi asemănarea Sa”. Aceasta ni se cere să lepădăm. A te lepăda de sine înseamnă a nu pune nimic mai presus de Dumnezeu şi de mântuirea ta, din ceea ce îţi oferă lumea. Toate sunt necesare în viaţă, bunurile, averea, familia etc., dar nimic nu trebuie pus mai presus de Dumnezeu şi de mântuirea sufletului tău.

Lepădarea răului, a patimilor şi a tuturor păcatelor nu înseamnă, însă, totul pentru a urma lui Hristos. Trebuie “să-ţi iei crucea ta”.

A-ţi lua crucea înseamnă a suferi cu resemnare, şi chiar cu bucurie, toate ispitele şi necazurile ce se pun în calea urmării lui Hristos; înseamnă a “răstigni” patimile, a jertfi mândria şi slava deşartă atât de răspândite în firea omenească, mai ales în vremea noastră.

“M-am răstignit împreună cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup o trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, cel ce ne-a iubit şi s-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Gol,. 2, 20).

“Mă laud în crucea lui Hristos”, spune acelaşi apostol (Gol., 6, 14), pentru care suferinţa, “ghimpele” ce i s-a dat, reprezintă un mijloc de a se feri de ispita slavei deşarte şi a putea umbla pe calea mântuirii. Acelaşi apostol, revenind deseori asupra acestei teme, în epistolele sale zice: “Cei ce sunt ai lui Isus şi-au răstignit firea pământească, împreună cu patimile şi poftele ei”. Iată ce trebuie să răstignim! În lume sunt multe suferinţe. Sunt suferinţe care sunt roada păcatului. Dar sunt şi suferinţe care sunt arvuna unei împărăţii veşnice.

Sunt cruci şi cruci în lumea aceasta. Să ne gândim la cele trei cruci de pe Golgota. Crucea din mijloc reprezintă mântuirea; crucile din dreapta şi din stânga, ale tâlharilor, reprezintă ispăşirea păcatelor. Suferinţa aduce mântuire mai devreme sau mai târziu, dacă ştii pentru ce o porţi şi de la cine îţi este trimisă.

Acesta este drumul prin care crucea trece de la starea umană la sensul divin, de la starea de durere la cea de biruinţă, de la neputinţă la puterea de a călca moartea, căci aşa cântăm în momentul praznicului Învierii: “Cu moartea pre moarte călcând…”. Crucea, în acest sens adânc, inaugurează era de început a mântuirii, a deschiderii perspectivei vieţii.

Crucea lui Hristos devine a noastră şi în loc să ne îngrozească, ne întăreşte, împărţind existenţa noastră în două: una ieri, a morţii, şi una azi, a vieţii, care întăreşte credinţa noastră în Învierea lui Hristos şi a noastră. “Ieri m-am îngropat cu Hristos, azi sunt mărit împreună cu El; ieri am murit cu El, azi mă alătur Învierii lui; ieri m-am îngropat cu El, azi mă scol cu El din somnul morţii”, zice Sf. Grigore de Nazianz.

Crucea, în acest înţeles, îmbrăţişează lumea, dându-ne orientarea “lărgimii, lungimii, înălţimii şi adâncului iubirii Părintelui” (Efes, 3, 18), ne ajută “să cunoaştem iubirea lui Hristos” şi să ne umplem de “toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efes. 3, 19).

Şi aşa cum spune un teolog apusean, numai cel ce este răstignit cu Hristos cunoaşte tensiunea acestei răstigniri şi înţelege “lăţimea, lungimea şi profunzimea” iubirii lui Dumnezeu.

La picioarele crucii, Ioan, “ucenicul iubirii”, primeşte pe Maica Domnului, ca şi noi să devenim fii ai Maicii Domnului, prin urmare ai lui Isus Hristos, în Biserica pe care deja Maica Sa şi Ioan o reprezentau. Astfel, crucea este temelia Bisericii, Pomul Raiului, copacul sub care ne adăpostim şi ne hrănim pentru viaţă.

Ca semn al iubirii lui Dumnezeu, crucea este purtătoare de putere, este arma credincioşilor asupra răului: “Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta ne-a dat nouă…”. Crucea este altarul de jertfă a lui Isus, care uneşte cerul cu pământul, pe om cu Dumnezeu. Pentru aceasta este semnul biruinţei, stema sau steagul biruinţei lui Hristos.

Aşa cum Mântuitorul pe cruce a biruit păcatul şi moartea, prin coborârea la iad şi Înviere, la fel credinciosul biruie prin semnul crucii uneltirile celui rău.

Semnul Sf. Cruci, atingerea şi sărutarea ei implică prezenţa lui Hristos cel răstignit şi mai ales puterea prin care diavolul a fost biruit. De aceea, Sf. Cruce, în viaţa Bisericii ortodoxe şi în evlavia credincioşilor, este o armă asupra diavolului. Sfânta cruce nu este niciodată separată de Hristos şi de opera Sa mântuitoare, ci dimpotrivă, însoţeşte toate actele de cult, ca forme vizibile de legătură între om şi Dumnezeu.

Întreaga viaţă liturgică este marcată de prezenţa Sfintei cruci în dublul ei aspect: spiritual – altarul de jertfă al Domnului, care se actualizează cu fiecare Sf. Liturghie -, şi material, adică obiect de cult purtător de har şi putere în lupta cu păcatul.

Mai întâi, biserica, locaş de închinare, este edificată pe cruce, temelie stând o cruce însoţită de o candelă aprinsă; forma arhitecturală este, adesea, o cruce. Pe cupolă sau turlă, crucea străjuieşte, ca un scut şi pavăză a întregului edificiu sfânt şi a celor ce intră în el, iar de acolo, a întregului ţinut.

Sânta Liturghie începe cu binecuvântarea treimică în chipul Sfintei cruci, ca mărturisire a rolului ei în realizarea comuniunii cu cerul. Toate binecuvântările se fac cu semnul sfintei cruci, iar pe altar, sfânta cruce cu sfânta Evanghelie stau mărturie a Golgotei şi Sfântului mormânt, izvor al învierii noastre.

Atât de important este locul sfintei cruci, ca obiect liturgic, în viaţa creştină, încât toate slujbele se săvârşesc prin însemnarea şi binecuvântarea cu ea. Este o implicare a Crucii lui Hristos în viaţa noastră, izvor de putere din puterea cu care El a biruit pe “începătorul” răutăţii şi toată lucrarea sa.

Din locaşul de închinare, de pe Sfânta Masă şi din alte locuri liturgice, sfânta cruce trece în viaţa credincioşilor. Din baia botezului şi a ungerii cu Sfântul mir şi până la mormânt, sfânta cruce marchează etapă cu etapă creşterea noastră duhovnicească, apărându-ne de primejdii şi întărindu-ne în lupta cu ispitele şi păcatele.

În sfârşit, tot sfânta cruce ne va vesti “ziua cea mare”, când Domnul va veni pe norii cerului, cu “semnul său” (Mat. 24, 30).

În clipa aceea, razele strălucitoare ale crucii lui Hristos se vor împărţi “din belşug” celor ce în viaţă “crucea ca jugul au luat” şi Lui au urmat cu credinţă.

Pentru acestea, în imne, în cântări şi rugăciune, mulţumindu-i Domnului cu orice moment şi mai ales cu ocazia sărbătorilor Sf. Cruci: 1 august – arătarea Sf. Cruci; 14 septembrie – Înălţarea Sf. Cruci; Duminica a treia din post, pecetluindu-ne în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, mărturisim iubirea lui Dumnezeu pentru om şi ne întărim cu puterea crucii, zicând: “Bucură-te, toiagul cel tare ce ai sfărâmat uşile iadului! Bucură-te, cheia împărătească ce ai deschis uşa raiului!” Amin.

Text preluat de pe AMDM.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Duminica Sfintei Cruci

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Fraţi creştini,

Aceste cuvinte pe care le-a spus Mântuitorul, ar trebui să fie scrise cu litere mari pretutindeni pe unde aleargă şi se ostenesc oamenii purtaţi de vârtejul acestei lumi. Privirile ar trebui să ne fie aţintite la Sfânta Cruce, la Dumnezeu – Omul care s-a răstignit pe ea pentru ca astfel neamul omenesc să fie izbăvit din robia morţii în care gemea. Pe Sfânta Cruce, atârnând între cer şi pământ, Isus Hristos Fiul lui Dumnezeu şi-a dovedit pe deplin dumnezeirea Sa. Iată de ce socotesc că înţelept lucru este să aprofundăm astăzi învăţătura cu privire la dumnezeirea lui Isus, astăzi în această duminică numită şi a Sfintei Cruci. Vom face acest lucru şi-l socotim ca fiind foarte necesar, cu atât mai mult cu cât se fac tot mai auzite vocile sectanţilor moderni care, neputând pătrunde taina Sfintei Treimi, nu-L cunosc pe Isus ca fiind însuşi Dumnezeu.

Ei nu pot crede în Dumnezeul adevărului, pentru că nu au duhul lui Dumnezeu în inimile lor şi nici nu mă străduiesc pentru unii ca să-i întorc, pentru că nu se vor întoarce din cauza mândriei, a păcatelor şi pentru că au rătăcit din pântecele maicii lor aşa cum spune Sfânta Evanghelie.

Când a creat Dumnezeu cerul şi pământul şi toate cele văzute şi nevăzute era cu Fiul şi cu Duhul Sfânt. Când a făcut pe om au vorbit împreună: “Să facem om după chipul şi asemănarea noastră”. De aceea Cuvântul lui Dumnezeu întrupat din Fecioara Maria a putut zice: “Eu şi Tatăl una suntem”. Cuvântul acesta s-a făcut trup, s-a făcut om şi a locuit în noi plin de har şi adevăr şi noi am văzut slava Lui ca a unuia născut din Tatăl.

Când a locuit pe pământ între ucenicii Săi, cărora le vorbea foarte des despre Dumnezeu Tatăl Său aşa de frumos, încât se aprindeau inimile lor de iubire ca să-l vadă pe Tatăl, odată Filip apostolul nu s-a mai putut opri şi a zis Domnului: “Arată-ne pe Tatăl şi ne va ajunge!” Isus i-a zis: “De atâta vreme sunt cu voi şi nu m-ai cunoscut Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl cum zici tu, dar arată-ne pe Tatăl; nu crezi că eu sunt în Tatăl şi Tatăl în Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le spun de la Mine, ci de la Tatăl care locuieşte în Mine. El face aceste lucruri, ale Lui sunt. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine!”

Iată deci, iubiţi creştini, cuvintele Domnului nostru Isus Hristos pe care le găsim în Sfânta Evanghelie. Pentru aceasta Mântuitorul a putut spune slăbănogului din Evanghelia de astăzi: “Fiule, iartă-ţi-se păcatele tale”, că era Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, lumină din lumină. Avea puterea de a ierta păcatele, puterea aceasta creatoare prin care slăbănogul nu numai că s-a vindecat, dar îndată a primit putere ca să plece pe picioare cu patul în spate prin mulţimea aceea care era adunată. A plecat deplin sănătos, împuternicit, vesel şi liniştit.

Aici este minunea dumnezeirei lui Isus, dovada grăitoare că El a fost adevărat.

Minunile dumnezeieşti, pe care le-a făcut Fiul lui Dumnezeu pe pământ, au fost ca să ne scape de slăbănogirea sufletească care este cea mai rea, fiind pierzătoare de suflet. Aceste minuni sunt amintite de cei 4 evanghelişti şi vedem că Mântuitorul Isus a vindecat nu numai boli obişnuite ci chiar lepra care atunci ca şi acum nu se putea vindeca prin mijloace omeneşti. Observăm că bolnavii îndată ce primeau vindecarea luau şi puterile pierdute în timpul bolii.

Oricât se vor sili necredincioşii să explice aceste minuni, silinţele lor sunt zadarnice, mai ales faţă de vindecările săvârşite de Isus în lipsa celor vindecaţi. Exemplificăm prin vederea omului împărătesc, a slugii sutaşului şi a fiicei femeii canaanence care nu erau de faţă, ci Isus de la distanţă i-a tămăduit numai cu cuvântul. Dar ce pot zice necredincioşii de vindecarea celor surzi, sau a celor orbi din naştere!

Ce pot zice de vindecarea muţilor, a celor cu mâini uscate, a ologilor şi şchiopilor, ale căror membre erau distruse, ca şi moartea, pentru că în asemenea cazuri nu mai poate fi vorba nici de credinţa celor vindecaţi. Ei nici nu-L ştiau pe Isus, iar de puterea Lui vindecătoare nici nu auziseră, aşa cum a fost orbul din Betsaida, surdul şi mutul, sau slăbănogul din Vitezda.

Ce pot zice necredincioşii de vindecarea îndrăciţilor? Ei, de bună seamă, îi numesc pe îndrăciţi nebuni. Chiar dacă au fost nebuni, cu ce putere a dat Isus iarăşi minte celor nebuni? Cum pot explica necredincioşii învierea morţilor de către Isus, învierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain şi învierea lui Lazăr, al cărui trup începuse să putrezească, astfel încât Marta, sora lui socotea zadarnică deschiderea mormântului?! Dar foarte poruncitor Isus a strigat: “Lazăre, vino afară!” Mortul a înviat, a ascultat glasul Creatorului, al Ziditorului său.

Dumnezeirea lui Isus a făcut minuni şi din lucrurile neînsufleţite care nu sunt înzestrate cu minte ca omul. Spre exemplu prefacerea apei în vin la nunta din Cana Galilei. Despre aceasta ne vorbeşte Ioan, unul dintre primii ucenici ai lui Isus, ca un martor care a văzut totul cu ochii lui. Avem apoi cele două pescuiri neobişnuite şi vedem cum peştii au ascultat glasul Stăpânului şi au venit în mrejele apostolilor, s-au altă dată, când trimite Domnul Hristos pe Petru să arunce mreaja şi primul peşte pe care-l prinde să caute într-însul, căci va găsi o monedă de aur pe care s-o dea ca dajdie pentru el şi pentru Domnul.

O, mari sînt minunile Tale, Doamne! Dar ce vom zice de săturarea celor cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti şi au mai strâns şi 12 coşuri cu fărâmituri; astfel că mulţimea văzând această minune, a vrut atunci să-L ia pe Isus să-L proclame rege în Israel. Acestea ne sunt istorisite de apostolii Matei, Marcu, Petru, Iacov, Ioan.

Ce vom zice apoi despre potolirea furtunii, acea furtună care ameninţa cu pieirea pe apostoli şi când cu glas blând Isus vorbea cu vântul şi cu marea zicându-le: “Taci, linişteşte-te!” Altădată vedem cum Isus umbla pe apă martori erau ucenicii Lui, care L-au văzut cu ochii lor, deşi la început au crezut că este o nălucă, dar când s-a suit la ei în corabie s-au încredinţat cu adevărat că este Învăţătorul lor, Stăpânul şi Creatorul mărilor şi oceanelor, cerului şi pământului.

Ce vom zice de minunea cu smochinul, în care Isus a căutat fructe, dar negăsind decât frunze l-a blestemat să nu mai facă roade în veac, iar acesta pe loc s-a uscat, încât ucenicii foarte s-au mirat. Câte alte minuni nu sunt pe care le-a făcut Isus şi pe care timpul şi locul nu ne îngăduie să le amintim!

Dar dintre toate acestea, cea mai mare minune, minunea minunilor, a fost învierea Lui din morţi. El care cu adevărat murise cu trupul răstignit pe Cruce de oameni păcătoşi şi L-au văzut după înviere timp de 40 de zile ucenicii şi o mulţime din popor din Ierusalim şi din alte localităţi. L-au văzut apoi înălţându-se la cer; înaintea lor s-a înălţat la cer de pe muntele Eleonului. Despre toate aceste minuni necredincioşii zic că n-a fost nimic adevărat şi că toate acestea sunt născociri omeneşti.

Dar ei nu ştiu cum să explice şi alte lucruri; căci dacă aceste minuni ar fi fost numai născociri şi nu ar fi fost adevărate, cum ar fi putut nişte pescari simpli care nu ştiau nici o altă limbă în afară de cea aramaică, să străbată toată lumea cunoscută pe atunci şi să propovăduiască pe Isus cel înviat, pe Acela care murise pe Cruce răstignit. Dacă El n-ar fi înviat, la ce şi pentru ce L-au mai propovăduit ei?!

Ce i-a putut face pe ei să se lepede de toate ale lumii acesteia şi să-şi pună viaţa în primejdie, doar ca să susţină o minciună, o amăgire?! O, nu, necredincioşilor! Nimeni n-ar fi putut face una ca aceasta, să-şi pună viaţa în pericol fără să urmărească ceva de preţ. Ştim că înşelătorii urmăresc mai întâi avantajele lor personale. Apostolii însă n-au urmărit nici un fel de interese ale lor şi nu puteau să sufere tot felul de torturi şi să meargă fără nici o teamă chiar la moarte, dacă nu erau încredinţaţi pe deplin că Isus este Fiul lui Dumnezeu şi a înviat din morţi cu adevărat.

Iată de ce noi îi credem pe apostoli ca pe nişte martori adevăraţi din cei mai vrednici de credinţă mai ales că avem până în zilele noastre o mulţime de documente care dovedesc existenţa minunilor Fiului lui Dumnezeu şi ale Apostolilor. Dacă sucim aşa de uşor datele istorice, atunci de ce n-am proceda la fel şi cu existenţa lui Neron împăratul şi cu torturile cele cumplite îndreptate de el împotriva creştinilor.

Trecutul istoric al omenirii ne vorbeşte destul de clar că 300 de ani, cei mai cruzi împăraţi păgâni au persecutat pe ucenicii lui Isus, voind să înăbuşe credinţa în El, dar tot mai mult se aprindea flacăra. Avem atâtea documente care ne istorisesc şi ne prezintă cruzimea şi răutatea îndreptate de aceşti canibali împotriva creştinilor.

Examinând fiecare minune săvârşită de Isus vedem că aceste minuni au fost săvârşite de El în numele Său şi cu puterea Sa dumnezeiască, nu cum au făcut sfinţii prooroci, nici cum au făcut apostolii, care săvârşeau aceste minuni în numele lui Isus Hristos, nu în numele lor.

El, Isus, când a înviat pe fiica lui Iair i-a zis: “Copilă, ţie îţi spun, scoală-te!” Fetiţa s-a sculat imediat, a înviat din morţi. Altă dată, când a înviat pe fiul văduvei care era în drum spre mormânt, aceleaşi cuvinte a zis: “Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!” Băiatul s-a sculat imediat, a înviat. Leprosului i-a zis: “Voiesc, vreau să te curăţeşti, curăţeşte-te!”

Numai la învierea lui Lazăr s-a adresat Tatălui din cer, spunând lămurit celor de faţă că a făcut aceasta pentru poporul ce stătea acolo de faţă ca să creadă că El lucrează cu puterea lui Dumnezeu, nu cu diavolul cum ziceau fariseii, cărturarii, mai marii poporului, ducând lumea în rătăcire. De aceea Domnul a strigat la Tatăl pentru că, fiind ultima minune înainte de răstignirea Sa, a vrut să-i convingă pentru ultima dată de unirea Sa cu Tatăl Ceresc, că este Fiul Lui, al Aceluia care a creat totul.

Puterea învăţăturii lui Isus apoi, cuvintele pe care le-a vorbit şi tainele descoperite de El ne dovedesc că nu erau omeneşti, ci numai Dumnezeu le putea şti toate. Aşadar, faptele săvârşite de Hristos, învăţătura Lui, viaţa şi minunile Lui mărturisesc despre El şi dovedesc că a fost cu adevărat Dumnezeu, Dumnezeu în trup şi a umblat cu lumea pe pământ; nu cum spun necredincioşii că a fost un om genial şi de înaltă moralitate.

Hristos a fost nevoit să vorbească de persoana Sa ca Dumnezeu, văzând atâta necredinţă în ei. El S-a rugat Tatălui să-L preamărească cu slava pe care a avut-o înainte de facerea lumii. De asemenea a mai spus fariseilor: “Eu am fost înainte de a fi Avraam”, iar când a fost judecat de Pilat şi întrebat dacă El este împărat, Isus a spus: “Da, sunt, dar împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”.

Evreii care nu ştiau aşteptau un Mesia, un salvator de sub jugul romanilor; ei L-au răstignit ca să se împlinească scripturile, pentru că Dumnezeu ştia împietrirea inimii lor, ştia necredinţa, răutatea şi mândria de care erau purtaţi. De aceea şi astăzi se silesc pe toate căile să înăbuşe credinţa în Fiul lui Dumnezeu.

Sunt o bună parte dintre ei care nu-L cunosc, nu cred şi chiar se luptă împotriva Lui aşa cum s-au luptat în toate veacurile cu Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, Mesia cel adevărat, care s-a întrupat din Fecioara Maria pentru mântuirea noastră. Minunile Lui ne dovedesc însă căci cu adevărat a fost Dumnezeu şi Fiu al lui Dumnezeu.

Sunt mulţi necredincioşi care nu pot să admită părerile teologilor, filozofilor şi scriitorilor creştini, preoţilor care au scris în trecut şi au vorbit foarte mult despre existenţa lui Dumnezeu. Dar au fost mulţi oameni de ştiinţă, cam 99% care au dovedit în majoritate celor necredincioşi că pe Dumnezeu îl putem vedea în natură. Fizicienii, anatomiştii, geologii, astronomii, toţi cu multă căldură au vorbit despre existenţa lui Dumnezeu.

Camille Flammarion a scris o celebră carte intitulată “Dumnezeu în natură”, carte care are peste 400 de pagini. Ascultaţi acum câteva cuvinte din această carte: “Dumnezeu este în natură forţa vie şi personală, cauza mişcărilor atomice, legea fenomenelor, rânduitorul armoniei, tăria şi susţinătorul lumii. Natura lui Dumnezeu este necunoscută lumina, căldura, electricitatea, magnetismul, atracţiunea, afinitatea, viaţa vegetală, instinctul, inteligenţa, toate îşi au obârşia în Dumnezeu.

Umbre ale serii ce plutiţi pe coastele munţilor – zice el mai departe – parfumuri ce coborâţi din păduri, flori plăpânde ce închideţi cu atâta gingăşie buzele voastre, zgomote tainice ale oceanului, a cărui voce nu se stinge, linişte adâncă a nopţilor înstelate; voi mi-aţi vorbit de Dumnezeu cu elocvenţă mai convingătoare şi mai de neînvins decât cărţile oamenilor”.

Prin urmare ce poate fi mai de folos necredinţa sau credinţa în Dumnezeu? Ce va câştiga omenirea dacă va fi lipsită de credinţa în Dumnezeu? Cine este mai bun, omul care crede în Dumnezeu sau cel care nu crede? Puteţi să observaţi cu toţii în lume care sunt roadele necredinţei, că au început cam de mult să se arate, şi pe zi ce trece se înmulţesc aceste roade ale necredinţei în Dumnezeu. Sunt unii care nu cred că există Dumnezeu. Dar cu gura îl înjură mereu pe Dumnezeu. Deci dacă nu cred, de ce îl înjură, de ce atâta luptă împotriva a ceea ce nu există? Nu vedeţi gheara diavolului, cum lucrează el din umbră?

Aceştia nu-şi recunosc nici părinţii din care s-au născut, căci în loc să-i cinstească şi să-i îngrijească, îi bat, îi chinuiesc şi chiar îi omoară, iar de neascultare nu mai vorbesc. Le e ruşine cu părinţii lor şi nu le mai zic nici pe nume sau îi dispreţuiesc socotindu-i ca pe nişte animale ce fac umbră pământului degeaba. De aceea sunt căzuţi cei mai mulţi sub blestemul dumnezeiesc şi părintesc; se zbat din această cauză în greutăţi şi necazuri de tot felul, ca peştii pe uscat, şi nu-şi găsesc nici o linişte.

Ce înseamnă apoi atâtea divorţuri, atâtea crime, atâtea furturi, atâţia trădători, atâta răutate în lume şi multe altele, decât roade ale necredinţei în Dumnezeu?! Aşa cum a spus Domnul Hristos, la vremea de apoi se va răci credinţa şi oamenii se vor vinde unii pe alţii, se vor urî unii pe alţii, se vor omorî frate pe frate, şi nu se vor mai şti neamurile între ele din cauza dezbinărilor şi a răutăţilor.

Urmele Dumnezeului nostru Isus Hristos le avem şi le vedem şi astăzi peste tot pământul. La Ierusalim unde a venit şi s-a răstignit, acolo unde a fost îngropat şi a înviat, la mormântul Lui în fiecare an de Paşti este prezentă lumina lui Hristos. Creştinii care merg acolo de Paşti, primesc sfânta lumină de la mormântul Domnului, care vine coborându-se de sus de la Dumnezeu. Cei care au fost acolo au văzut cu ochii lor şi chiar mulţi dintre păgâni, căci vin şi păgânii, iar unii dintre ei se întorc şi se botează făcându-se creştini ortodocşi.

De Bobotează la râul Iordanului, când preoţii fac slujba de sfinţire a apei, apa Iordanului se întoarce înapoi, aşa cum a fost când s-a botezat Domnul Hristos şi cum zice în psaltire: “Ce-ţi este ţie, Iordane, că te-ai întors înapoi?” De asemenea, pe muntele Eleonului, acolo unde s-a înălţat Domnul Hristos, se află urma piciorului Său, pe care o sărută cu evlavie creştinii care merg acolo. Şi tot aşa cum a spus Domnul toate pietrele şi toţi copacii vorbesc de existenţa Dumnezeului nostru Isus Hristos, care ne-a făcut cunoscut pe Tatăl cel ceresc.

Tot urmele existenţei lui Dumnezeu sunt şi sfintele moaşte, trupurile neputrezite ale atâtor sfinţi şi sfinte, pe care le avem şi în ţara noastră, aruncând mireasmă duhovnicească, din ele se fac o mulţime de minuni, tămăduindu-se tot felul de boli până în zilele noastre. Cine n-a auzit câte minuni s-au făcut la Cernica la Sfântul Calinic, la Sfânta Paraschiva de la Iaşi, la Sfântul Dimitrie Basarabov de la Mitropolie, la Sfânta Filoteia de la Curtea de Argeş! Şi câte minuni nu se fac prin sfintele biserici, prin preoţii credincioşi, prin sfintele masluri, prin sfintele icoane, căci prin toate lucrează Dumnezeu, Harul Său cel ceresc.

Cine nu ştie că Sfânta Agheasmă nu se strică niciodată. Toate acestea ne dovedesc mărirea lui Dumnezeu, existenţa Lui şi nemernicia noastră, care, după ce că suntem încărcaţi de păcate, mai îndrăznim a-L şi insulta prin necredinţa noastră.

Toate aceste minuni, ca şi multe altele care s-au făcut pe pământ de Dumnezeu, de Fiul Său Isus Hristos, de sfinţii apostoli şi de toţi sfinţii Lui prin puterea lui Dumnezeu sunt urme care ne arată destul de clar existenţa Dumnezeului nostru.

Şi astăzi lucrează Dumnezeu şi face minunile Sale, dar nu prea are cui să le facă, pentru că omenirea a căzut într-o mare înşelăciune de necredinţă şi chiar dacă ar învia în fiecare casă câte un mort şi să le spună ce au văzut ei pe acolo prin veşnicie, tot nu vor crede. Căci oamenii, cum li se încurcă puţin afacerile, cum cade peste ei o nenorocire, o boală sau orice altă durere sau supărare, nu mai cred în Dumnezeu. Aceasta pentru lipsa de cunoştinţă adevărată, fiindcă nu cunosc şi au rămas în urmă cu ştiinţa aceasta despre Dumnezeu, despre suflet, despre existenţa lucrurilor nevăzute.

Nu vor să cunoască şi nu vor să ştie. Au fost mulţi în toate vremurile şi vor mai fi, aşa zice şi Sfânta Carte la Proverbele lui Solomon: “Pe nebun de l-ai pisa cu pisălogul în piuă şi nu scoţi nimic de la el”. Deci nu-l poate convinge nimic. Toate minunile, toate semnele îl lasă rece.

Aşa a fost odată un împărat nebun care a chemat la el pe toţi învăţaţii din împărăţia lui şi le-a cerut să îi arate şi lui pe Dumnezeu, să-i spună cine a fost înaintea lui Dumnezeu şi ce face Dumnezeu acum. Le-a dat timp de gândire o săptămână, iar apoi să vină şi dacă nu vor răspunde la aceste trei întrebări, la toţi li se vor tăia capetele.

Mare tulburare a fost peste ei, nu ştiau ce să facă să răspundă împăratului. Trei dintre ei mai cunoscuţi au plecat trişti şi îngânduraţi spre dealurile şi pădurile din apropierea oraşului lor. Mergând ei, întâlnesc pe câmpie un ciobănaş cu sufletul curat, păscându-şi oiţele. Când îi vede aşa de trişti acesta îi întreabă: “Pentru ce sunteţi aşa de supăraţi?” Ei îi spun supărarea lor, iar ciobănaşul îi domoleşte cu cuvinte blânde, spunându-le că în ziua când vor trebui să meargă la împărat, să-l ia şi pe el şi va răspunde la întrebările lui.

Aşa au făcut. În ziua când s-au prezentat toţi în faţa împăratului l-au luat şi pe ciobănaş. Când i-a întrebat împăratul pe filozofi dacă au găsit răspunsul la întrebările lui, aceştia l-au prezenta pe ciobănaş spunând că va răspunde în locul lor. Împăratul a întrebat atunci pe ciobănaş: “Eşti tu capabil să răspunzi la aceste întrebări?”. “Da, împărate, voi răspunde cu ajutorul lui Dumnezeu”. Vezi – i-a zis împăratul – că dacă nu-mi dovedeşti, unde-ţi stau picioarele îţi va sta capul”. Atunci în faţa la toţi învăţaţii, care se adunaseră acolo, împăratul îi cere să-i arate pe Dumnezeu. Acesta îi răspunde: “Împărate, nu se poate aici în palat, că Dumnezeu este mare; să ieşim afară ca să ţi-L arăt”.

Ieşind afară în curtea palatului îi spune împăratului: “Ia priveşte în sus împărate, priveşte bine în soare, uită-te bine acolo!”. Împăratul se uita şi nu putea să ţină ochii în soare, îi pleca repede în jos. Ciobănaşul îi spuse cu glas tare: “Priveşte bine, împărate, în soare, că acolo îl vei vedea”. Împăratul îi spuse că nu se poate uita. Atunci ciobănaşul îi răspunse: “Păi vezi, împărate nu poţi să priveşti la lucrul mâinilor Lui, la o jucărie a lui Dumnezeu, atunci cum ai să poţi privi cu ochii aceştia muritori, pe Acela care a făcut toate, nu te temi că ai să fi ars?”

Împăratul s-a lămurit pe loc şi a trecut la a doua întrebare: “Bine, bine dar atunci să-mi spui cine a fost înaintea lui Dumnezeu?” Întrebarea aceasta o pun mulţi nebuni şi în vremea noastră, să ştiţi. Ciobănaşul îi răspunde împăratului: “Te rog, împărate, numără până la zece”. Împăratul începu să numere zicând: “Unu, doi ….”. “A, nu aşa, împărate, zi înainte de unu ce este?” Atunci împăratul îi spuse că înainte de unu nu este nimic. “Aşa şi cu Dumnezeu împărate – zice ciobănaşul – înaintea lui Dumnezeu n-a fost nimic”.

Atunci a treia întrebare: “Ia spune tu ce face Dumnezeu acum?”. Ciobănaşul îi răspunde: “Dumnezeu lucrează mereu, împărate, şi creează mereu. El a creat cerul şi pământul, soarele şi luna, stelele şi mările, oceanele şi tot ceea ce vedem şi nu vedem. El dezlănţuie fulgerele şi trăsnetele, vânturile, ploile şi apele îl ascultă şi se cutremură pământul şi temeliile lui când priveşte spre ele. El lucrează prin îngerii săi şi prin oamenii curaţi la suflet şi aleşi de El. El, împărate, vorbeşte prin gura mulţimii şi într-o zi când El nu va mai vrea să fi împărat, vei fi alungat din scaunul tău fără voia ta şi pierzarea te aşteaptă.”

La toate acestea împăratul a rămas mut şi s-a mirat de înţelepciunea unui simplu ciobănaş care a scăpat pe toţi filozofii şi învăţaţii din împărăţia lui, de la moarte. Împăratul s-a smerit şi a oprit pe ciobănaş cu el ca să-l înveţe mai departe căile de urmat ale acestui mare Dumnezeu care nu se poate pipăi cu mâna omului pământean. După cum ne încredinţează Sfânta Scriptură Dumnezeu este Duh şi tot Dumnezeu este foc mistuitor, aşa cum s-a lăsat descoperit prima dată lui Moise în pustie şi aşa cum zic sfintele cărţi că pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, căci spre El nu pot privi nici oştile îngereşti; dar prin Născătoarea de Dumnezeu ni s-a arătat Dumnezeu întrupat, ca să ne arate ca la nişte copii existenţa Lui şi să ne încredinţeze de puterea Lui.

Rugăciune

Doamne Isuse Hristoase, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu care ai putere pe pământ ca să ierţi păcatele, întăreşte-ne şi pe noi în credinţă tare; dăruieşte-ne şi nouă iertarea şi fă-ne pe toţi care ne-am adunat aici în Sfânt Locaşul Tău, să umblăm numai pe calea Ta cea sfântă să nu mai risipim nici un ceas din viaţa noastră pe drumul celui rău, ca să slujim Ţie şi aici şi în veşnicie. Amin.

 

* * *

 

Ia-ţi crucea şi urmează-Mă

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Pentru prima dată, Isus vorbeşte ucenicilor Săi despre faptul că misiunea Sa ar putea să-L conducă la darul total al vieţii, la moarte. Este un moment tensionat în relaţia dintre El şi ucenicii Săi. Petru, abia numit papă, intervine, Îl ia pe Isus de-o parte şi-I sugerează că ar fi mai bine să nu continue cu acest discurs, să nu descurajeze moralul ucenicilor: “Doamne, Dumnezeu să te ferească de suferinţă!”. Dezastru total! Tu, Petre, ai început atât de bine! De ce doreşti să-L înveţi tu pe Domnul cum să mântuiască omenirea? Reacţia lui Isus este determinată şi dură: “tu judeci ca oamenii lumeşti, încă nu eşti demn să fii apostolul Meu, modul tău de a vorbi este satanic”. Ca să fim precişi, porunca pe care Isus i-o dă lui Petre este: “Treci înapoia Mea”, adică: “urmează logica Mea”. Într-adevăr, reacţia lui Petru seamănă mult cu a noastră. Pentru un creştin “obişnuit”, Dumnezeu este Mare, este Iubire, iar viaţa lui este chin şi frică de suferinţă. Deoarece Dumnezeu este străin de suferinţă, creştinul speră ca să fie ferit de orice durere. Această gândire este logică, dar Dumnezeu nu judecă astfel.

Isus ne-a descoperit chipul unui Dumnezeu iubitor de oameni. Cine iubeşte, îl lasă liber pe iubitul său. Cine iubeşte, suferă, dacă nu este şi el iubit. Isus suferă pentru lipsa de iubire a oamenilor faţă de El, pentru lipsa de atenţie a poporului faţă de învăţătura Sa. Înţelegînd că vorbele şi minunile Sale nu au fost îndeajuns pentru a-i converti pe oameni, Isus proiectează şi realizează jertfa Sa totală: dăruirea vieţii. Petru protestează: nu-i place un Dumnezeu care suferă; el şi noi, vrem un Dumnezeu biruitor. Cum de Dumnezeu acceptă suferinţa, când de fapt, o poate evita? Oare când vom înţelege mecanismul simplu al iubirii lui Dumnezeu? Când vom trece de la ideea că suferinţa este un rău, la ideea că viaţa este un dar şi a dărui (a se dărui) implică sacrificiu şi suferinţă?

Să fie clar că Domnul nu iubeşte suferinţa. Uneori, modul Său de a se arăta, implică o jertfă, un sacrificiu, o moarte şi atunci, suferinţa devine măsura iubirii Sale, asemănătoare durerilor naşterii sau nopţilor nedormite din cauza îngrijirii celor mici. Prin urmare, ucenicul, asemenea Învăţătorului, este chemat să iubească până la renunţarea de sine.

A lua crucea şi a renunţa la sine nu reprezintă o auto-flagelare, ci este un stil de viaţă care se opune logicii acestei lumi, a autorealizării prin propriile puteri omeneşti. Prea des cultura ne sugerează un fel de idolatrie a sinelui. Isus ne propune ceva mai mult: te realizezi în măsura în care viaţa ta devine un dar, o deschidere faţă de alţii. Dacă te vei dărui altora, te vei regăsi pe tine însuţi, te vei realiza.

A-L urma pe Domnul este o alegere liberă, deoarece este bazată pe iubire. Nu există iubire fără libertate. A-L urma pe Domnul înseamnă, pentru fiecare om, a-şi asigura purtarea crucii. În faţa crucii se vede dacă cineva are credinţă adevărată sau dacă o refuză, o ignoră.

Vocaţia creştinului constă în participarea la moartea şi învierea Domnului, pentru mântuirea sa şi a altora. Apostolul Petru l-a recunoscut pe Isus ca fiind Mesia, dar de fapt, nu a acceptat imediat adevăratul sens al slujirii lui Isus: crucea.

Credinţa este un mod de viaţă, nu o teorie! Este felul de a trăi şi de a muri precum Cristos. Crucea pe care trebuie să o ducem continuu, este lupta împotriva autosuficienţei şi a autoafirmării proprii. Ea este lemnul pe care erau chinuiţi sclavii. Creştinul, asemenea lui Cristos, trebuie să trăiască ca slujitor al tuturor şi patron al nimănui. Lepădarea de sine înseamnă deplina realizare a propriei persoane; înseamnă biruirea eului, a egoismului, rădăcina tuturor relelor.

Mântuirea noastră depinde de poziţia pe care o luăm faţă de Isus şi faţă de Evanghelia Sa. Destinul nostru veşnic, este strâns legat de fidelitatea sau infidelitatea noastră faţă de învăţătura Domnului. A-ţi lua crucea, înseamnă a-L urma pe Domnul pe calea suferinţei şi a învierii. Omul, simţindu-se mic şi neimportant, doreşte să se afirme prin a deveni bogat, puternic şi orgolios. Astfel se înşeală de unul singur. De fapt, fiecare om se realizează doar atunci când se aseamănă din ce în ce mai mult cu Dumnezeu, al cărui chip este. Iar Dumnezeu este iubire, slujire, sărăcie, umilinţă.

Din nefericire, omul zilelor noastre gândeşte altfel. El doreşte să-şi salveze viaţa de unul singur şi astfel se “ruşinează de Isus înaintea acestei generaţii adultere şi păcătoase”: se dezice de Domnul, în loc să se lepede de sine; preferă propria viaţă, în detrimentul vieţii divine; alege să-şi urmeze proiectele şi interesele sale şi nu se preocupă să-şi pregătească locul în Împărăţia lui Dumnezeu.

Creştinul uită că viaţa este binele suprem al omului care nu are preţ. Cel care îşi iubeşte cu adevărat viaţa, trebuie să o trăiască după modelul lui Isus: “Dumnezeu ne-a dăruit viaţa veşnică, iar această viaţă este în Fiul Său. Cine-L are pe Fiul, are viaţa. Cine nu Îl are, nu are viaţa” (1 Io 5, 11-12).

Ruşinea este una dintre barierele care-l împiedică pe om să-L urmeze pe Cristos. Ruşinea este frica de a fi luat în derâdere, marginalizat şi urât. Însă creştinul adevărat trebuie să aibă curajul să fie “diferit de lume” pentru a fi “asemenea lui Dumnezeu”. La Judecată vom fi judecaţi pe baza învăţăturii lui Cristos şi nu în funcţie de principiile lumii. Iată ce scrie sf. Pavel în această privinţă: “Clar este acest cuvânt: dăcă murim cu El, vom trăi cu El; dăcă cu El perseverăm, cu El vom şi împărăţi, dacă ne lepădăm de El, şi El se va lepăda de noi” (2Tim 2, 11-12).

Evanghelia reliefează condiţia necesară pentru a-L urma pe Isus. Când Domnul vorbeşte de suferinţă şi de cruce, Petru nu înţelege. Petru acceptă un Isus Mântuitor, dar nu un Isus care suferă. Atunci Isus explică sensul important al crucii pentru viaţa credincioşilor.

În jurul anului 70, când apostolul Marcu a scris Evanghelia, situaţia creştinilor nu era uşoară. Exista multă suferinţă. Erau multe cruci. În anul 64, Nero decreta prima mare persecuţie a creştinilor. Şase ani mai tarziu, romanii distrug Ierusalimul şi Templul. Erau mari tensiuni între iudeii convertiţi şi cei rămaşi în continuare în iudaism. Piatra de poticnire era Crucea. Iudeii credeau că unul răstignit nu putea fi Mesia, deoarece conform legii, orice om răstignit era blestemat în ochii lui Dumnezeu (Dt 21,22-23).

În vremea aceea, crucea era pedeapsa cu moartea pe care Imperiul Roman o dădea marginalizaţilor. A-ţi lua crucea şi a-L urma pe Isus, însemna, de fapt, a accepta să fii marginalizat de sistemul nedrept care legifera nedreptatea. Dumnezeu Tatăl nu doreşte crucea. Crucea este consecinţa alegerii libere a lui Isus de a predica Vestea cea Bună şi de a propovădui că toţi oamenii sunt fraţi. Din cauza acestei învăţături, Domnul a fost persecutat şi nu a ezitat să-şi dea viaţa. Dar să nu uităm că: nu există o dragoste mai mare decât aceea de a-ţi da viaţa pentru fratele tău.

Unii dintre primii creştini credeau că Isus va veni mei devreme sau mai târziu (1Ts 4,15-18), dar evanghelistul ţine să precizeze că Isus este deja prezent în persoana celor care suferă, în special în cei săraci. Chiar dacă Isus a spus: “De fiecare dată când aţi ajutat pe unul dintre aceştia mai mici ai Mei, mie mi-aţi făcut”, ei tot nu înţeleg?

Iată, iubiţi credincioşi, câteva întrebări care ne pot ajuta în vederea unui examen de conştiinţă mai atent, legat de perioada postului în care ne aflăm. Care este crucea care apasă pe umerii mei? Cu ce stare de spirit o duc? Vreau să câştig lumea întreagă, dar să-mi pierd sufletul? Îmi este ruşine de Evanghelie, de respectarea celor zece porunci sau îi învăţ şi pe alţii mesajul pe care l-am primit de la Domnul?

În Marcu 8,34-37, sunt prezentate condiţiile pe care însuşi Mântuitorul le decretează pentru cei care doresc să-L urmeze: “Dacă cineva doreşte să mă urmeze, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să vină după Mine!”

- “renunţarea la sine”: este necesară pentru a crede în Dumnezeu şi pentru a-I permite să fie Cel dintâi care mă conduce în viaţă; altfel, omul se auto-gestionează, îndreptându-se încet, dar sigur, spre falimentul vieţii sale.

- “a-şi lua crucea”: înseamnă a-şi accepta condiţia umană cu tot ceea ce implică aceasta: durere, limite…

- “a-L urma pe Domnul”: înseamnă a-L urma cu umilinţă şi a se încrede în El în orice împrejurare a vieţii.

Iubiţi credincioşi! Isus doreşte să ne înveţe despre cum putem să ne mântuim sau, să ne pierdem viaţa pentru totdeauna. Sunt două variante de realizare a vieţii, dar într-o puternică opoziţie. Pentru a ne mântui, trebuie să ne purtăm crucea în fiecare zi. Să depăşim ţelurile noastre strict pământeşti şi să-L urmăm pe Domnul. Ceea ce împiedică realizarea acestui ideal este alipirea inimii de lucrurile pământeşti şi trecătoare: pierderea valorilor şi frica de suferinţă. Propunerea lui Isus nu este uşoară, dar ea este realizabilă în perspectiva premiului: vieţa veşnică, viaţă pentru care merită să străbatem calea cea strâmtă, în urma Domnului. Aceasta a fost alegerea pe care au făcut-o toţi martirii şi sfinţii Bisericii. Ei au înţeles că suferinţele acestei lumi, oricât de mari ar putea fi, nu se pot compara cu răsplata pe care ne-o dăruieşte Domnul: fericirea veşnică. Amin.

 

* * *

 

Duminica venerării onoratei şi de viaţă făcătoarei Cruci

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Timpul de faţă al Postului Mare, ne propune spre meditare Misterul Crucii. Crucea apare în conştiinţa creştinilor în Vinerea Mare, atunci când Mântuitorul nostru a fost răstignit pe ea, în urmă cu aproape două mii de ani. Crucea era în acele timpuri un instrument de tortură înfiorător. Greutatea ei a frânt la acea dată credinţa slabă a discipolilor lui Isus şi a cufundat în disperare suferinţa lor necălită şi inima slab iubitoare. Crucea pe care Învăţătorul lor a fost răstignit le-a făcut cunoscută victoria asupra a tot ceea ce dorea să se opună cu înverşunare vieţii. Să nu ne mirăm că au fugit din faţa acestei cruci, că s-au dezis de ea, că au aruncat blestemul asupra ei, pentru că împreună cu Isus Învăţătorul, a fost răstignită şi omorâtă propria lor credinţă şi speranţă nutrită de aşteptările omeneşti. Numai această zi de vineri a fost în viaţa Bisericii ziua tristeţii, a fricii şi a suferinţei. Doar în această zi, singura dealtfel, i s-a arătat crucea în exclusivitate ca pe un semn al tragediei dar şi al speranţei. Dar după trei zile a urmat învierea iar în lumina acestei învieri crucea şi-a descoperit în faţa Bisericii strălucirea înfăţişării ei care până atunci nu a fost cunoscută.

Este surprinzător cât de repede, primii creştini au descoperit Crucea. Chiar dacă pentru evrei crucea continua să rămână un semn de indignare, iar pentru păgâni era nebunie, învăţătura Sfântului Pavel şi a Apostolilor, vede în ea un semn al puterii şi înţelepciunii lui Dumnezeu (cf. 1 Corinteni 1, 23-24), constituind pentru om un semn al apartenenţei sale la viaţa în Hristos (vezi Luca 9, 23; Matei 10, 38), precum şi un semn de împăcare cu Dumnezeu (vezi Efeseni 2, 16; Coloseni 1, 20; 2, 14). Creştinii nu numai că nu s-au ruşinat de cruce, ci s-au folosit de ea şi au făcut cunoscută cu vigoare măreţia ei (Galateni 6, 14; Evrei 12). Treptat, din semnul terorii, crucea se transformă într-un semn al gloriei. Triumfă în instituţiile Bisericii, se expune pe pereţii institutelor sociale: şcoli, spitale, tribunale, este purtată la piept de către creştini ca un semn al victoriei împotriva răului, iar în locuinţele noastre crucea ne adună pe toţi în jurul ei atunci când ne rugăm.

Nimic nu se petrece în Biserică fără cruce. Suntem însemnaţi cu ea încă din momentul botezului. Prin semnul crucii ajung la noi toate binecuvântările, consfinţirile şi însoţeşte toate Sfintele Sacramente. Cu semnul crucii îşi începe creştinul, în viaţa de zi cu zi, fiecare rugăciune. Cu semnul crucii vom fi salutaţi şi noi odată pe ultimul nostru drum din această lume. Această omniprezenţă a crucii este foarte importantă şi invită la reflexie, cu precădere acum în perioada Postului Mare, când Liturghia ne îndeamnă şi ne cheamă să venerăm în mod public acest semn.

Cardinalul Wiseman era pe patul de moarte. Unul dintre prietenii care l-au vizitat l-a întrebat: «Cum vă simţiţi eminenţă?» Cardinalul, luând crucea în mână, învăluind-o cu o ultimă privire răspunse: “Mă aflu ca un liceean care va pleca în curând în vacanţă spre a-şi reîntâlni casa părintească”. Iată cum ştie să moară unul care a fost format în şcoala Dumnezeescului Răstignit.

Cultul Sfintei Cruci nu cuprinde nimic în sine din ceea ce se cheamă magie sau credinţă deşartă în amulete şi talismane. Venerăm crucea pentru că ea ni-l revelează pe Hristos în actul cel mai mare şi incontestabil al iubirii Sale infinite faţă de omenire. Ne plecăm făptura noastră nu în faţa unui lucru, ci înaintea unei Persoane de care Crucea ne aminteşte ca semn al patimii, morţii şi Învierii Lui. Legătura de nedespărţit dintre Cruce şi Cel răstignit, face ca semnul să fie păstrat în tradiţia Bisericii şi să fie iubită de credincioşi.

În Postul Mare suntem invitaţi să stăm sub Cruce. La picioarele Crucii descoperim măreţia lui Hristos, însă nu o înţelegem decât atunci când îl urmăm pe Isus şi ne purtăm Crucea noastră zi de zi. “Cel ce vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze” (Marcu 8, 34). Renunţând la lume şi la ataşamentul faţă de bunurile iluzorii din jurul nostru, rămâne să ne lepădăm de voinţa proprie, înclinată atât de violent spre păcat, pentru a ne răstigni «omul cel vechi» din noi, a muri cu Hristos, pentru a învia cu El. La depunearea voturilor solemne, călugării primesc Crucea; aceasta este însoţită de iniţialele care sintetizează ascetica şi mistica creştină : Isus Hristos Ni Ka – învinge. Însă victoria vine prin Cruce, «venerat trofeu, spaima demonilor», prin povestea iubirii lui Dumnezeu care se jertfeşte devine «izvorul lacrimilor» vărsate din adevărata căinţă. «Hristos se dăruieşte creştinilor prin har», înaintând spre sfinţenie. Dacă Crucea a însemnat până acum lacrimi şi suferinţă, descoperim că «Dumnezeu a sfinţit lemnul Crucii». Puterea răului a fost învinsă iar noi descoperim Edenul, unde «lumina lui Hristos străluceşte tuturor. La picioarele Crucii este reprezentat craniul – semn al Golgotei, cu inscripţia: «puterea monahului – locul Golgotei a devenit pentru noi Paradisul»; prin moarte pentru lumea păcatului devenim locuitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu. De-a lungul secolelor care au trecut, pietatea creştină şi învăţătura Bisericii au propus meditarea suferinţelor lui Isus răstignit pe Cruce. Astfel s-a descoperit ceea ce în suferinţa Mântuitorului este esenţial şi netrecător: Sacrificiul Lui făcut pentru noi. Acest sacrificiu a împăcat lumea păcătoasă cu Creatorul şi Domnul ei, aducându-i omului mântuirea. De aceea creştinii au văzut Crucea prin prisma Învierii: Hristos este viu, poartă în Corpul Său semnele pătimirii, însă este învingător; braţele Sale nu mai sunt pironite pe lemnul Crucii ci îmbrăţişează întreaga omenire. Teologia crucii a fost scrisă nu numai de către inimă ci şi de raţiune. Ea a fost caracterizată de obiectivitate şi de claritate. Crucea şi suferinţa au căpătat un sens, dăruind speranţa. Individul, cu propriile impresii şi trăiri omeneşti faţă de patima şi moartea Domnului, s-a refugiat în pietate, manifestând compasiune faţă de Isus care a pătimit ca om adevărat.

Evul Mediu şi barocul pătrunde cel mai mult în profunzimea lui Isus cel Răstignit. Atenţia creştinului se îndreaptă asupra Corpului Său maltratat, mâinilor şi picioarelor Lui străbătute de piroane, a Capului încoronat cu spini şi a pieptului Său străpuns de suliţa ostaşului. Se nasc devoţiuni legate de venerarea Patimilor Domnului, în timp ce cultul Crucii se răspândeşte. Hristos este omul care a suferit din iubire pentru noi şi din ascultare faţă de Tatăl, însă este şi Dumnezeul care a învins moartea.

Pietatea Bisericii se îndreaptă spre misterul Crucii, însoţindu-şi demersurile prin post şi abstinenţă. Să facem tot ceea ce este posibil pentru a nu întrerupe relaţia noastră dintre cruce şi înviere, înţelegând prin aceasta că una fără de cealaltă nu există. Crucea înseamnă recunoştinţă şi încredere.

«La picioarele crucii, scria Monseniorul Gibier, se umileşte orgoliul, dispare egoismul, ura iartă, voluptatea se mortifică, remuşcările se calmează, devotamentul se inspiră, durerea, descurajarea şi disperarea se resemnează!»

Mai mult ca şi oricând înţelegem aspectele care rezultă din crucea lui Hristos pentru viaţa noastră pe care suntem datori să o trăim zilnic. Nu este nevoie să fim convinşi de către cineva că ea ne cheamă la o deplină încredere în Providenţa divină, chiar şi atunci când voinţa ei crucifică planurile noastre, până la o legătură strânsă cu Hristos, care prin Sacrificiul Său reprezintă pentru noi şi lumea întreagă singura speranţă. A medita asupra Misterului Crucii înseamnă să participi la construirea unei lumi mai bune, fără nedreptăţi şi profituri de pe urma celor slabi şi sărmani, unde binele nu se răstigneşte, dreptatea nu se vinde, iar omul nu se distruge pentru un lucru trecător. Cât de necesar este acest element în zilele noastre. Cât de mult, ne disociem de însemnătatea şi importanţa crucii pentru noi şi pentru viaţa noastră. În această lume în care anual mor milioane de oameni din cauza foametei, în timp ce alte sute de milioane de oameni suferă de mizerie şi sărăcie, în care există milioane de oropsiţi, oameni fără locuinţe, emigranţi şi solicitanţi de azil; în lumea în care războaiele, persecuţiile, viciile şi noi maladii se înmulţesc, unde există morţi sângeroase, oameni chinuiţi, părăsiţi de către cei din jurul lor sau de către cei dragi, se dovedeşte faptul că purtarea Crucii care a apăsat pe umărul lui Hristos, devine foarte necesară pentru omul din zilele noastre. Suntem datori să-I fim recunoscători Mântuitorului nostru, pentru că a parcurs cândva în postura noastră toate căile grele ale vieţii, că nu S-a retras în faţa nici unui idol, nici din faţa vreunei suferinţe, ci însuşi a ales moartea, pentru ca să fie împreună cu noi permanent.

Acest omenesc, lovit şi chinuit pentru noi, ne arată prin Fiul lui Dumnezeu răstignit, că suferinţa Crucii este o punte a credinţei, un ajutor în îndreptarea vieţii morale şi în acelaşi timp suportul vieţii noastre spirituale.

Să pătrundem semnificaţia profundă în care se înrădăcinează gândirea şi care mişcă inima. Crucea este aproape de omul zilelor noastre, însă trebuie înţeleasă. “Iată lemnul crucii, pe care a fost răstignită Mântuirea lumii”. Închină-te acesteia! Închină-te Celui Răstignit pe ea! Căci prin această cruce – şi numai prin ea – trece şi calea mântuirii tale.

Rugăciune

O, Isuse Hristoase, căzând în faţa crucii Tale Te preamăresc. «Putere a lui Dumnezeu», Tu te arăţi pătat de slăbiciune, ca să ne înveţi pe noi umilinţa şi să ruşinezi mândria noastră. “O, Preot Preasfânt, Tu ai trecut prin toate suferinţele noastre pentru a Te asemăna cu noi, ca să simţi şi slăbiciunile noastre”. Nu mă lăsa singur, căci singur sunt slab; să fie în mine puterea Ta, pentru ca să nu mai fiu înclinat spre a comite răul.

Cruce, iubire nespusă a lui Dumnezeu; Cruce, gloria cerului! Cruce, mântuirea cea veşnică; Cruce teama celor răi. Sprijinul celor drepţi, lumina creştinilor, o, Cruce, pentru tine, aici, pe pământ, Dumnezeu primind corp a devenit servitor; prin tine, în cer, omul în Dumnezeu, a devenit împărat; prin tine a pătruns adevărata lumină, iar întunericul cel rău a fost răpus…

Tu reprezinţi legătura păcii care-i uneşte pe oameni cu Hristos mijlocitorul. Tu ai devenit scara, pe care omul se poate sui la cer.

Fii întotdeauna pentru noi, credincioşii tăi, ancoră şi stâlp de foc. Condu casa noastră, cârmuieşte luntrea noastră. Fie ca tu, crucea noastră, să ne întăreşti în credinţă şi să ne pregăteşti pentru gloria cea veşnică. Amin.

După Sfântul Paulin din Nola

 

* * *

 

Duminica a III-a din Post. A venerarii Sfintei Cruci

Autor: pr. Olimpiu Todorean
Copyright: ParohiaSfantulGheorghe.ro

Iubiţi credincioşi,

Ca şi creştini, suntem chemaţi să rămânem discipoli ai lui Isus pentru toată viaţa noastră. Este la fel cum am fi fii săi: aşa cum nu încetăm niciodată a fi copii, chiar şi atunci când suntem mari; este la fel cum am respira sau cum am mânca sau bea, gesturi pe care le facem şi care nu se pot evita. Ei bine, la fel, a fi discipol, este o caracteristică care ne însoţeşte permanent. Nu este la fel ca la şcoală sau facultate unde unul poate să rămână repetent, sau la serviciu unde poţi să-ţi iei un an concediu fără salariu. Nu este la fel, pentru că adevăratul maestru al creştinilor, Isus, rămâne alături de noi pentru toată viaţa: când suntem mici, când suntem mari şi până la moarte. Lecţia Sa nu este una pe care trebuie să o învăţăm, sau opt ore de muncă pe care trebuie să le facem, lecţia Sa este o propunere de viaţă, el ne propune un mod de viaţă. În fiecare zi, Isus repetă fiecăruia dintre noi: “Vino, urmează-mă”. Nu terminăm niciodată a învăţa de la El, a sta cu El, ascultând cuvântul Său, punând în practică poruncile sale, urmându-i exemplul.

Pescarii ştiu că peştele sănătos se deosebeşte de cel bolnav pentru că primul reuşeşte să înoate “împotriva curentului”: atunci când se lasă în schimb, dus de curent, fără să reacţioneze, înseamnă că este bolnav sau este deja mort. Pericopa de astăzi ne arată că Evanghelia ne propune un mod de viaţă diferit de cel pe care ni-l propune societatea: şi acesta este un semn de vitalitate. Isus ne dădea exemplul cu haina veche şi haina nouă, cu vinul vechi şi cu vinul nou: acestea nu se pot confunda sau amesteca. La fel este şi pentru cei care vor să fie adevăraţi discipoli ai lui Isus: trebuie să fie recunoscuţi imediat şi întotdeauna, nu poate fi amăgită lumea.

Petru nu înţelege acest lucru. Pentru el era atunci mai comod să fie un pic cu Isus, un pic cu propriul egoism; vroia să facă un amestec dintre Evanghelie şi mentalitatea lumii… Dar nu se poate! Este ca şi cum ai suda, ai lipi, ai uni împreună un fier cu un măr. Nu se reuşeşte. Isus ne vorbeşte despre donarea vieţii proprii, în timp ce instinctul nostru caută să ţină totul pentru noi înşine: timpul, darul, ocaziile, … Nu se poate căuta un acord între aceste moduri diferite de trăire. Iată de ce Isus îi cere lui Petru să se facă din nou “discipol”, să se pună în urma lui, să se lase condus cu umilinţă. Acest lucru ni-l cere şi nouă astăzi.

Aceasta este adevărata noastră cruce: să învăţăm să ascultăm de Domnul, să ne lăsăm conduşi de El, să nu-i opunem rezistenţă, să nu punem în dubiu Cuvântul Lui, să nu decidem noi ceea ce este bine şi ceea ce este rău, acesta a fost şi păcatul lui Adam: a nu te încredinţa Domnului, a voi să faci după mintea ta, a te pune înaintea Domnului ca maestru şi nu ca discipol.

Isus nu păcăleşte pe nimeni şi nu constrânge pe nimeni să trăiască ca şi El, ci doreşte, propune, invită, cheamă. Ne rămâne nouă, fiecăruia, să-i răspundem, să-i spunem da-ul sau nu-ul nostru. Este adevărat că de multe ori nu vrem să-i răspundem şi amânăm pentru mâine; şi vedem cum timpul trece şi noi nu construim nimic mai bun. Dar Isus doreşte să ne convingă că este raţional, logic şi că merită să-l urmăm. Şi acest lucru ni-l demonstrează prin două exemple. Primul: ne spune că avem o singură viaţă la dispoziţie (nu avem o viaţă de rezervă) şi deci, trebuie să o folosim cât mai bine; nu ne putem permite să o irosim inutil. Nimic nu este mai de valoare decât sufletul nostru şi de aceea trebuie să-l punem pe primul loc înaintea altor lucruri pe care trebuie să le facem în fiecare zi. Toate le vom lăsa aici pe pământ: vom duce cu noi numai binele pe care-l facem. Şi va fi Isus cel care va evalua existenţa noastră! Nu campionii sportivi, nu starurile de cinema, nu milionarii sau parlamentarii. Atunci vor trece în împărăţie doar cei pe care El îi va recunoaşte ca prieteni ai săi, adică pe cei care au trăit potrivit Evangheliei Sale.

Isus ne spune că cel care nu ştie să spună nu (iată sensul “renunţării” la propriul egoism) nu este de folos cu siguranţă societăţii, familiei, parohiei, grupului de prieteni. Şi este adevărat. Cine se impune cu violenţă, cine nu lasă şi pe alţii să vorbească, cine înşeală, cine nu ştie să ierte, cine nu respectă părerile altora ce ar putea să aducă mai bun, mai nou şi mai adevărat? Nu va face altceva decât să ducă înainte o lume care trăieşte în violenţă şi în falsitate.

Aceste lucruri ne fac să înţelegem că mesajul Evangheliei ne ajută să trăim mai bine, să construim raporturi adevărate cu persoanele de lângă noi, să pregătim un viitor mai bun pentru toţi. A-L uita sau a-L renega pe Isus semnifică în schimb a pierde un mare ajutor şi un model preţios. Să reflectăm iubiţi credincioşi, la acestea şi să luăm, în consecinţă, o decizie.

O, Doamne, de foarte multe ori îţi spunem că suntem gata să facem voia ta. Şi suntem sinceri: Tu care citeşti în inima noastră, o ştii prea bine. Dar, imediat ce ne arăţi crucea, hmmm!, atunci îţi spunem că ai uitat de noi, strigăm că nu ne iubeşti, poate uneori te şi blestemăm spunându-ţi că eşti nedrept şi rău cu noi. Suntem oportunişti? Nu! Doamne, tu ştii că suntem sinceri atunci când îţi spunem că te iubim şi atunci când te renegăm. Adevărul este că suntem slabi şi că durerea ne înspăimântă. Ascultă rugăciunea noastră: eliberează-ne de rău, dar dacă chiar trebuie să luăm pe umeri crucea, dă-ne harul să o iubim, pentru iubirea fiului tău Isus, astfel ca să devină şi pentru noi un semn, cel mai mare, al iubirii noastre pentru tine, Doamne. Amin.

 

* * *

 

Spre pomul vieţii, purtând steagul biruinţei

Autor: PF Daniel Ciobotea
Copyright: Ziarul Lumina

Duminica a treia din Sfântul şi Marele Post al Paştilor se numeşte şi Duminica Sfintei Cruci. Evanghelia Duminicii Sfintei Cruci începe cu îndemnul Mântuitorului ca fiecare om să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-I urmeze Lui. Iar apoi Mântuitorul întreabă: “Ce-i foloseşte omului să câştige lumea aceasta, dacă îşi pierde sufletul său?”. Iar în partea ultimă a textului Evangheliei care s-a citit, se spune că între cei prezenţi se află oameni care nu vor gusta moartea până nu vor vedea Împărăţia lui Dummvru. Deşi textul Evangheliei acestei duminici este relativ scurt, el este foarte bogat în înţelesuri duhovniceşti legate de taina vieţii creştine, în general, cât şi de perioada aceasta a Postului Sfintelor Paşti.

“Există o singură cale pentru mântuire”

Textul Evangheliei reprezintă o iniţiere, o luminare a credincioşilor în urcuşul lor spre înviere, spre Sfintele Paşti. Pentru a ne mântui, Evanghelia ne spune, în primul rând, că trebuie să ne lepădăm de noi înşine, să ne luăm crucea noastră, fiecare dintre noi, şi să-i urmăm lui Hristos, pentru că cel ce voieşte să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde, dar cine îl pierde pentru Hristos şi pentru Evanghelie îl va mântui. Aceste cuvinte ne arată că există o singură modalitate, o singură cale pentru mântuire – aceea de a ne uni cu Dumnezeu. Cine voieşte să-şi scape viaţa prin sine, cu propriile forţe biologice, se va pierde, iar cine se dăruieşte pe sine lui Hristos, chiar până la jertfa propriei sale vieţi, acela se va mântui. Iată de ce perioada Sfântului şi Marelui Post al Sfintelor Paşti este un timp sfânt în care ne dezlipim, prin post şi pocăinţă, de ceea ce este rău în viaţa noastră, de ceea ce este păcat şi moarte ca despărţire de Dumnezeu, şi ne unim cu Hristos prin rugăciune şi fapte bune. Ne unim cu Hristos prin spovedanie, prin împărtăşanie şi prin toată fapta cea bună. În acest înţeles, Evanghelia ne spune că cine pierde viaţa sau sufletul său pentru Hristos şi pentru Evanghelie, adică cel ce renunţă la voia sa proprie egoistă, păcătoasă şi urmează voia sfântă a lui Hristos, acela se va mântui, adică va dobândi viaţă veşnică. Cine trăieşte egoist, pentru sine, acela merge spre moarte, iar cine se dăruieşte în iubire curată lui Hristos şi semenilor merge spre viaţă veşnică, chiar dacă trece cu trupul său prin moarte: “cel ce crede în Mine – spune Hristos Domnul – chiar dacă muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac” (loan 11, 25-26).

Al doilea mare adevăr pe care ni-l comunică Evanghelia din Duminica Sfintei Cruci este Taina crucii ca lumină a vieţii creştine. Evanghelia ne îndeamnă ca fiecare să se lepede de sine, adică să nu mai facă voia sa, ci voia lui Dumnezeu, să-şi ia crucea şi să urmeze lui Hristos. Aici crucea poate însemna o suferinţă, neputinţă, neîmplinire, o încercare, o recunoaştere a limitelor noastre, a finitudinii condiţiei umane, dar şi o permanentă răstignire între idealul propus şi rezultatul obţinut, “căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Romani 7, 19). Pentru unul crucea este o boală sau o patimă nevindecată, pentru altul crucea este neîmplinirea unui ideal; pentru unul crucea poate fi o stare nedorită, pentru altul crucea poate fi o chemare neînţeleasă. În multe feluri se poate traduce cuvântul cruce, privit duhovniceşte, când îl referim la propria noastră viaţă. Totuşi, Evanghelia Duminicii Sfintei Cruci este o Evanghelie a speranţei. Recunoscând noi povara sau neputinţa noastră o aducem la Hristos, ca El să ne ajute să o purtăm. Astfel, neputinţa noastră va fi integrată în prezenţa iubirii Sale milostive, atotputernice şi smerite. Să lăsăm ca El, Hristos-Doctorul, să lumineze viaţa noastră, să vindece neputinţele noastre sufleteşti şi trupeşti, să ne ajute să purtăm crucea spre înviere. Cu alte cuvinte, necazul, încercarea, neputinţa pe care le avem nu trebuie să ne despartă de Dumnezeu sau să ne îndepărteze de Dumnezeu, ci să devină motive în plus pentru a ne apropia mai mult de Dumnezeu. Încercările şi suferinţele nu ne lasă neutri niciodată. Nimeni din cei ce trec prin suferinţă şi poartă o cruce grea nu pot fi oameni neutri sau indiferenţi în raport cu sensul şi taina vieţii. Necazul şi suferinţa pot să ne apropie sau să ne îndepărteze de Dumnezeu!

Pregătire pentru suferinţa Crucii şi bucuria Învierii

Evanghelia Duminicii Sfintei Cruci ne îndeamnă să asumăm şi să purtăm crucea vieţii noastre şi să facem din ea drum spre înviere, adică prilej de apropiere şi de unire cu Hristos Cel Răstignit şi înviat. Lui să-i cerem ajutor ca să fie alături de noi, să ne ajute să ne purtăm crucea spre înviere, aşa cum a purtat El Crucea Sa. Mai învăţăm însă din Evanghelia acestei zile şi ceea ce Mântuitorul a spus ucenicilor Săi: “sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind intru putere” (Marcu 9, 1). Prin aceasta, Mântuitorul a voit să arate taina Schimbării Sale la Faţă, eveniment care a avut loc nu cu mult timp înainte de pătimirea sau răstignirea Sa. Atunci cei trei apostoli – Petru, lacov şi loan -, pe muntele Taborului, au văzut pe Mântuitorul având faţa strălucind ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina (cf. Matei 17, 2; Marcu 9, 2-3; Luca 9, 29), iar ucenicii Lui simţeau o pace şi o bucurie negrăită (cf. Matei 17, 4; Marcu 9, 5; Luca, 9, 33). Aceasta era pregustarea împărăţiei lui Dumnezeu, care este “dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14,17). E foarte semnificativ faptul că Mântuitorul vorbeşte, în acelaşi timp, de Cruce şi de pregustarea împărăţiei lui Dumnezeu. El pregăteşte pe ucenicii Săi atât pentru suferinţa Crucii, cât şi pentru bucuria Învierii. Cel ce poartă crucea urmând lui Hristos merge spre înviere, pentru că Lumina Împărăţiei lui Dumnezeu intră tainic în sufletul şi în viaţa lui iar el simte bucuria chemării lui Hristos şi e bucuros să-l urmeze.

De ce vorbim despre Cruce şi înviere în mijlocul Postului?

În Duminica Sfintei Cruci, preotul scoate Sfânta Cruce din altar şi o pune pe un tetrapod (iconostas mic) spre închinare şi sărutare, în timp ce se cântă cântarea: “Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă învierea Ta o lăudăm şi o preaslăvim”. De ce vorbim despre Cruce şi despre Înviere în duminica a treia din Sfântul şi Marele Post? De ce în mijlocul Postului? De ce Biserica a rânduit ca să fie pomenită Crucea în mijlocul Postului Sfintelor Paşti şi să fie deja amintite Sfintele Patimi ale lui Hristos şi Slăvită Lui Înviere? Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne învaţă că, după cum în mijlocul Raiului era sădit Pomul Vieţii, tot aşa în mijlocul Postului Mare al Sfintelor Paşti este prăznuită sărbătoarea Sfintei Cruci, celei de viată făcătoare. De ce? Pentru că păcatul neînfrănării (nepostirii) şi neascultării lui Adam se îndreaptă prin înfrânare sau postire faţă de cele materiale şi prin ascultare faţă de Cuvântul lui Dumnezeu: “Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (loan 6, 54). Adam şi Eva au pierdut Raiul şi Pomul Vieţii pentru că nu au postit şi pentru că nu au ascultat de Dumnezeu. Noul Adam, Iisus Hristos, făcându-Se ascultător până la moarte şi încă moarte pe Cruce, ne-a dăruit Pomul Vieţii, El însuşi fiind Pomul vieţii, care Se dăruieşte nouă în Sfânta Euharistie. De aceea, Sfântul Isaac Sirul ne spune că Pomul vieţii era Hristos, iar acum l-am câştigat prin Sfânta Euharistie. Din acest motiv, în timpul împărtăşirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos se cântă: “cu Trupul lui Hristos vă împărtăşiţi şi din izvorul Cel fără de moarte gustaţi”.

În al doilea rând, sărbătoarea Duminicii Sfintei Cruci este rânduită în a treia duminică din Postul Mare pentru a întări duhovniceşte pe cei ce postesc, arătându-le Crucea ca fiind steag de biruinţă al lui Hristos asupra păcatului şi asupra morţii, ca semn luminos al Învierii. De ce? Pentru că taina Învierii este ascunsă în Cruce ca iubire jertfelnică, iar taina Crucii îşi arată slava ei în lumina Învierii. Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne spun că împăraţii biruitori, când intră într-o cetate, mai întâi trimit înainte semnele biruinţei, stindardele lor, ca să binevestească tuturor că vor veni în cetate biruitori. În mod asemănător, în mijlocul Postului, se ridică stindardul credinţei noastre, Sfânta Cruce, simbolul Răstignirii şi învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru a ne arăta că în lupta cu păcatul şi cu ispitele, Crucea, ca simbol al biruinţei asupra păcatului şi asupra morţii şi ca semn al învierii, devine pentru noi întărire şi încurajare. Vederea şi cinstirea Sfintei Cruci, însoţite de cântarea: “Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă învierea Ta o lăudăm şi o slăvim” ne întăresc în nevoinţa noastră duhovnicească şi în urcuşul nostru interior spre Înviere. Nici în noaptea de Paşti, Crucea nu dispare, ci alături de ea se adaugă o lumânare, lumânarea învierii, iar când preotul spune în auzul tuturor: “Hristos a înviat!”, el arată Crucea luminată de înviere. Aceasta înseamnă că cine îşi ia crucea sa şi îi urmează lui Hristos se pregăteşte pentru Înviere. Când ne dăruim lui Hristos în iubirea smerită a rugăciunii şi semenilor noştri în iubirea faptelor bune pentru ei, lumina sau harul Învierii intră tainic în sufletul nostru prin Cruce, adică prin răstignirea egoismului din noi, pentru a ne deschide spre iubire sfântă, smerită şi darnică.

Astfel Duminica Sfintei Cruci este parte din pregătirea noastră pentru înviere.

“Dumnezeiasca Cruce este tăria postului”

Înţelesuri duhovniceşti multe şi adânci ale Duminicii Sfintei Cruci sunt cuprinse mai ales în cântările din Triod consacrate săptămânii a treia a Postului Sfintelor Paşti şi Duminicii Sfintei Cruci. Această duminică este o icoană sau o anticipare a Săptămânii Sfintelor Patimi şi a Învierii Domnului: “Trecând a treia săptămână a cinstitului post, Hristoase Cuvinte, învredniceşte-ne să vedem lemnul Crucii celei făcătoare de viaţă, şi cu cinste să ne închinăm şi să cântăm după vrednicie; să slăvim stăpânirea Ta, să lăudăm Patimile Tale, să ajungem în chip curat la slăvită şi sfânta Înviere, la Paştile cele de taină, prin care Adam iarăşi a intrat în rai” (1).

Cinstirea deosebită a Sfintei Cruci este vestită în Triod în aceste cuvinte din sâmbăta premergătoare: “Acum oştile îngereşti însoţesc lemnul cel cinstit, cu bună cucernicie înconjurându-l, şi cheamă pe toţi credincioşii la închinare. Deci veniţi cei ce vă luminaţi cu postul, să cădem la el cu bucurie şi cu frică, strigând cu credinţă: Bucură-te cinstită Cruce, întărirea lumii” (2).

“Ziua aceasta este a închinării cinstitei Cruci; veniţi toţi la dânsa. Că revărsând razele cele luminoase ale învierii lui Hristos, le pune înainte. Să o sărutăm deci toţi, sufleteşte bucurându-ne” (3).

Cât priveşte binefacerile cinstirii Sfintei Cruci, Triodul le arată în mod concentrat în cântările lui: “Dumnezeiasca Cruce este tăria postului, ajutătoare celor ce priveghează, întărire celor ce postesc, apărătoare celor ce li se face război. Acesteia, adunându-ne noi credincioşii, să ne închinăm ei cu dragoste, bucurăndu-ne” (4)

Puterea Sfintei Cruci vine din legătura ei cu Persoana veşnică a lui Hristos Cel Răstignit pe ea şi înviat din morţi. După cum odinioară Adam cel vechi şi neascultător faţă de Dumnezeu şi-a întins în miezul zilei mâinile spre pomul oprit din mijlocul Raiului, Hristos-Noul Adam, Şi-a întins, în miezul zilei, în mijlocul pământului, mâinile pe cruce, “făcându-Se ascultător până la moarte, şi încă moarte pe Cruce” (Filipeni 2, 8), izbăvindu-ne de păcatul neascultării lui Adam cel înşelat de demoni şi “biruind asupra lor prin Cruce” (Coloseni 2,15).

Pentru a arăta legătura dintre mijocul Raiului, amiaza sau mijlocul zilei şi timpul din mijlocul Postului, Crucea lui Hristos este scoasă spre cinstire în mijlocul bisericii, “în miezul zilei şi în mijlocul pământului răstignindu-Te de bună voie, ai smuls marginile lumii, îndurate, din mijlocul gâtlejului balaurului” (5). Aceeaşi idee este exprimată în Octoih, unde se spune: “Cel ce eşti Stăpân al vremilor şi al anilor, în mijlocul pământului, la amiază, pe lemn Te-ai înălţat fiind răstignit, Îndelung-răbdătorule; şi alunecarea celui ce a suferit în mijlocul raiului pentru rodul cel pricinuitor de stricăciune ai îndreptat-o” (6)

Puterea Sfintei Cruci este vindecătoare şi mântuitoare, pentru că prin ea se arată iubirea milostivă a lui Hristos-Dumnezeu pentru toate popoarele adunate în Biserica Sa: “Mântuire ai lucrat în mijlocul pământului, Hristoase Dumnezeule, pe Cruce Ţi-ai întins preacuratele Tale mâini adunând toate neamurile care strigă: Doamne, slavă Ţie!” (7).

“Cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele”

Prin rugăciune, pocăinţă şi post, taina Crucii, ca răstignire a patimilor egoiste, este integrată în urcuşul credinciosului spre Înviere: “Cu lemnul ai stins, Stăpâne, văpaia neascultării, pe Cruce înălţându-Te, şi ai omorât pe vrăjmaşul, fiind omorât de bunăvoie. Pentru aceasta, te rog omoară voile trupului meu, şi înviază ticăloasa mea inimă, cu postul cel ucigător de patimi, curăţindu-mă de toată întinarea, ca un Milostiv! (8)”.

În altă cântare se spune: “Răstignindu-ne împreună cu Cel ce S-a răstignit pentru noi, să ne omoram toate mădularele trupului cu posturi, cu rugăciuni şi cu cereri” (9).

Dar răstignirea sau pacificarea patimilor egoiste ale credinciosului prin nevoinţele postului nu se limitează la Duminica Sfintei Cruci din Marele Post, ci ea este o constantă a întregii perioade a Postului, după cum se spune într-o cântare din Săptămâna lăsatului sec de brânză, care premerge începutul postului: “Crucea Domnului este înfrânarea a toată desfătarea, şi lege de postire celor ce se închină ei fără încetare. Că cei ce privesc neîncetat la Cel ce S-a pironit pe ea, îşi răstignesc trupul împreună cu patimile şi cu poftele. Pentru aceasta să ne sârguim să ne facem şi noi curaţi prin post; să ne împărtăşim cu Cel ce S-a împărtăşit nouă cu iubirea de oameni prin patimi şi dintru a Sa nepătimire a împărţit firii noastre, Cel ce are mare milă” (10).

Această vedere şi practică duhovnicească a luptei creştinului cu patimile egoiste ca înaintare interioară a lui spre lumina Învierii urmează viaţa şi învăţătura apostolică a Bisericii, cuprinse în cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care zice: “Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm” (Galateni 5, 24-25). “Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El” (Romani 6, 8).

În această duminică, Biserica cinsteşte în mod deosebit puterea şi lumina spirituală a Sfintei Cruci ca lumină a Postului Sfintelor Paşti şi ca arvună a Săptămânii Sfintelor Patimi ale Mântuitorului Iisus Hristos. În cântările din Triod, referitoare la lumina Crucii din Postul Sfintelor Paşti, Crucea este numită: “făcătoare de viaţă”, “raiul Bisericii”, “uşa Raiului”, “noul pom al vieţii”, “pom al nestricăciunii”, “armă nebiruită”, “lauda preoţilor”, “lauda şi scăparea monahilor”, “slava mucenicilor”, “podoaba sfinţilor”, “izvor al harului”, “bucuria ortodocşilor”, “strălucirea îngerilor”, “mai luminoasă decât soarele”, “ea luminează creaţia” (11).