Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a III-a din Post
Anul C (A, B)

Lecturi:
Exod 3,1-8.13-15
1Corinteni 10,1-6.10-12
Luca 13,1-9

Luca 13,1-9

În același timp, au venit unii care i-au povestit despre galileenii al căror sânge Pilat îl amestecase cu cel al jertfelor lor. El le-a răspuns: “Credeți voi că acești galileeni au fost mai păcătoși decât toți ceilalți galileeni pentru că au suferit aceasta? Vă spun, nicidecum! Dar dacă nu vă convertiți, cu toții veți pieri la fel. Sau credeți că cei optsprezece peste care a căzut turnul din Siloe și i-a ucis erau mai vinovați decât toți ceilalți oameni care locuiau în Ierusalim? Vă spun, nicidecum! Dar dacă nu vă convertiți, cu toții veți pieri la fel”. Apoi le-a spus această parabolă: “Un om a plantat un smochin în via sa și a venit să caute fructe în el, dar nu a găsit și i-a spus viticultorului: «Iată, sunt trei ani de când vin să caut fructe în smochinul acesta, dar nu găsesc. Așadar, taie-l! De ce să mai secătuiască pământul?» Acesta i-a răspuns: «Stăpâne, mai lasă-l și anul acesta pentru ca să-l sap de jur împrejur și să-i pun gunoi. Poate va face fructe la anul. Dacă nu, îl vei tăia»”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Eduard Patrașcu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Cristinel Farcaș
Diverși alți autori
FSC
pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Claudiu Dumea
pr. Pietro Righetto
pr. Șerban Tarciziu

 

* * *

 

Dumnezeu se convertește?

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Se spune deseori: Historia magistra vitae – Istoria este învățătoarea vieții. Cadrul istoric de azi al lecturilor cuprinde arcul de timp dintre Moise și Cristos, în care descoperim această convertire a lui Dumnezeu spre om prin înmulțirea actelor sale de caritate. Se revelează lui Moise prin rugul arzător; își vădește iubirea prin chemarea pe nume adresată lui Moise, prin vederea suferințelor poporului său din Egipt și, culmea, prin descoperirea numelui său: Eu sunt cel ce sunt, ceea ce însemna, la acea vreme, că Dumnezeu îi acordă omului putere asupra divinității sale.

Dumnezeu cheamă omul pe nume. Acest lucru dovedește că el îl cunoaște pe om în profunzime. Orice cunoaștere interpersonală se realizează numai prin afecțiune. Când Adam a fost chemat să pună nume celor create de Dumnezeu înseamnă că a fost chemat să intre într-un contact intim cu natura, să o cunoască, s-o iubească și s-o apere. Când Adam greșește și Dumnezeu îl cheamă pe nume înseamnă că Dumnezeu îl cunoaște, îl iubește și vrea să-l apere, să-l mântuiască, de aceea îi promite un Mesia (cf. Fac 3,15). Pe Abraham îl cheamă pe nume, îi întregește numele și-l face părintele multor neamuri (cf. Mt 1,1 ș.u.); pe Samuel îl cheamă pe nume în miez de noapte și-l rânduiește profet (1Sam 3); lui Simon-Petru îi pune nume nou, spre a-și înțelege menirea de cap văzut al Bisericii sale (In 1,42); după înviere, Isus o cheamă pe Maria Magdalena pe nume și ea îl recunoaște de Învățător-Raboni, fiind conștientă că Isus este acela care a cunoscut-o mai întâi și o cheamă la bucuria, nu numai de a-l vedea viu, ci și de a duce această bucurie ucenicilor săi; pe Saul îl cheamă pe drumul Damascului și-l face apostolul neamurilor (cf. Fap 9,1-8).

Cu toată ticăloșia noastră, Dumnezeu continuă să ne cheme pe nume, pe numele de la sfântul Botez, când el s-a întors spre noi, ne-a iertat păcatul și ne-a dat viața cea nouă a harului, ca să-i răspundem la chemare și să-i înțelegem propriul său nume de: Eu sunt.

Cel care răspunde chemării divine este binecuvântat, adică mulțumit și fericit, fiindcă Dumnezeu îl face să înțeleagă taina numelui său: Eu sunt, de aceea ai tu viață și un nume.

În Vechiul Testament numele cuiva avea o însemnătate deosebită: indica funcția pentru care tatăl familiei îl predestina. Și, așa cum am mai spus, când cineva își descoperea numele său altora, însemna că le acordă putere de cunoaștere asupra propriei sale ființe și a destinului său. Acest lucru nu se întâmpla decât între cei care se stabilea un raport de intimitate, de iubire.

În Noul Testament, chiar la început, se realizează un miracol: o tânără fecioară din Nazaret, cu numele de Maria, capătă putere asupra Fiului lui Dumnezeu prin faptul că îngerul Gabriel îi descoperă numele de Isus (cf. Lc 1,31); Iosif îi devine tată purtător de grijă și cu autoritate asupra lui, fiindcă și lui i se descoperă numele lui Isus (cf. Lc 2,51).

Să ne întoarcem iarăși la Vechiul Testament! Când Dumnezeu i-a spus lui Moise: Eu sunt cel ce sunt. Acesta este numele meu, i-a dat puterea sa de a face minuni, de a înțelege că viața trebuie salvată, fiindcă ea vine numai de la Acela care este. Cel care se apropie de Cel care este capătă sensul existenței și al paternității divine, dar nu fără o jertfă, fără o renunțare, aceea de a-și scoate sandalele, adică de a renunța la mersul comod de mai înainte, spre a păși spre viitor pe drumul aspru al acestei lumi denaturate de păcat. Scoțându-și sandalele, Moise înțelege că viața este sfântă, existența are un nou mers spre lumină, spre veșnicie, spre o reîntâlnire cu Abraham, Iacob și Isaac, cu toți cei care și-au petrecut viața pământească în conformitate cu chemarea care le-a fost adresată.

Cel ce vrea să se apropie de Dumnezeu trebuie ca mai întâi să-și scoată sandalele, să umble în fața lui Dumnezeu cu umilință și respect, să se lepede de eul propriu și să se supună total voinței celui care îi deține secretul numelui. Moise s-a văzut descoperit, fără taină, când Iahve a arătat că îi cunoaște numele și, fiindcă a făcut ceea ce i-a cerut, să-și scoată sandalele și să fie disponibil pentru un nou fel de viață, de aceea și Iahve îi dă lui Moise putere asupra sa, de a-i folosi atotputernicia timp de patruzeci de ani în fața poporului ales, pe care l-a călăuzit spre țara făgăduită.

Să revenim la Noul Testament! Aici faptele milostivirii divine ating culmea, fiindcă, așa cum spune apostolul Petru plin de Duhul Sfânt: nu este sub cer alt nume dat oamenilor prin care să putem fi mântuiți, decât numele lui Isus (Fap 4,12), fiindcă Mântuitorul însuși confirmă: Orice veți cere în numele meu, voi face (In 14,13); fiindcă și cei răi, dacă dețin secretul acestui nume, pot face semne și minuni, fiindcă în ziua judecății vor spune: Doamne, Doamne, oare nu în numele tău am profețit și în numele tău am scos demoni și nu în numele tău am făcut multe minuni? (Mt 7,23). Înviindu-l pe Isus din morți, Dumnezeu i-a dat un nume nou care este mai presus de oricare alt nume (Fil 2,9; Ef 1,20), este numele de care se folosesc apostolii pentru a împărți oamenilor viața cea nouă: botează în numele Domnului Isus, ca în numele lui să se plece tot genunchiul, al celor din cer, de pe pământ și din iad (cf. Fil 2,10).

La Botez, părinții cu credință, adică cei care dețin ceva din taina numelui lui Isus, dau copiilor lor nume de sfinți, cu speranța că în viață vor fi ceea ce le spune numele: un alt sfânt Ioan, Ștefan, Mihai, Maria, Clara, Margareta etc. Azi, lipsa de credință a părinților se vădește prin numele copiilor, care sunt de toate, numai de sfinți nu sunt. Trist este că acești copii nu răspund la chemarea lui Dumnezeu, fiindcă ei înșiși nu-și înțeleg semnificația numelui de Mugurel, Zambilica, Lăbuș, Kinga, Lăcrămioara etc.

Isus, spre a accelera convertirea noastră, ne atrage atenția asupra semnelor timpului, folosindu-se de două tragedii: de moartea galileenilor, provocată de Pilat și de prăbușirea turnului din Siloe peste optsprezece inși. Nu se dau lecții morților, ci morții vorbesc celor vii. Când lucrurile se precipită, când roata de la fântână se învârte tot mai repede, înseamnă că sfârșitul este aproape, frânghia ajunge la capăt. Nenorocirile Israelului s-au precipitat până în anul 70 când Ierusalimul a fost total distrus.

Dacă citim paginile ultimului secol, 1900-2000, istoria lumii se prezintă îngrozitor. Din cauza ciumei, a erupțiilor vulcanice, a cicloanelor, a cutremurelor de pământ, a diferitelor epidemii, a inundațiilor, a tifosului, sidei și mai ales a celor două războaie mondiale, care au culminat prin bombele atomice de la Hiroshima și Nagasaki și a atâtor altele regionale, statisticile arată că au murit subit și în chip dramatic peste 81 de milioane. Putem dormi liniștiți zicând: Cu noi nu se va întâmpla așa ceva? Isus ne avertizează: Dacă nu vă convertiți, cu toții veți pieri la fel! Nu-i vorba că vom muri de accidente, pe neașteptate, ci nepregătiți sufletește, fiindcă nu ne dăm seama că Dumnezeu ne cheamă pe nume prin semnele timpului, anume: când lucrurile se precipită, când mor din ce în ce mai mulți, când s-au inventat atâtea arme ucigătoare în masă, sfârșitul este aproape.

Când Isus spune: toți, înseamnă că fiecare are trebuință de convertire de la păcat la virtute, de la virtute la o mai mare colaborare cu Dumnezeu pentru mântuirea fraților prin recuperarea timpului pierdut și valorificarea superioară a prezentului, ca să ni se poată spune ceea ce Isus a spus despre femeia păcătoasă din cetate care, venind în casa fariseului Simon, s-a așezat la picioarele lui Isus pe care i le spăla cu lacrimi și le ștergea cu părul capului ei: I se iartă mult, pentru că a iubit mult (Lc 7,37-47), deși convertirea ei era de puțin timp. Să nu ne facem iluzii: avem puțin timp de trăit și acest timp ne-a fost obținut de Isus prin sângele său preasfânt vărsat în pătimire, ca să ne convertim din toată inima acum când Dumnezeu însuși și-a întors fața spre noi, s-a convertit spre caritate. Astăzi, auzind glasul Domnului care ne cheamă pe numele de la Botez, să nu ne împietrim inimile noastre, ci să-i spunem: Iartă-ne, Doamne, iartă pe poporul tău și în veci nu te supăra pe noi! Amin.

 

* * *

 

Fără harul lui Dumnezeu…

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Era odată un om bătrân care rămăsese abonat la un cotidian deși practic nu îl mai citea de mult timp. Vecinii l-au întrebat de ce nu anulează abonamentul. Bătrânul a răspuns: “În fiecare dimineață, înainte de orice altceva, mă uit la rubrica ‘Decese’ să văd dacă numele meu apare acolo. Dacă nu apare, mă pun în genunchi și îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a mai dăruit o zi. De aceasta rămân mai departe abonat la ziar.”

Evanghelia de astăzi ne oferă ocazia să consultăm rubrica “Decese” dintr-o publicație din Ierusalim de pe vremea lui Isus. În acea zi, moartea nu ocupa doar rubrica “Decese” ci și prima pagină, cu titluri precum: “Baie de sânge în templu. Pilat a măcelărit galileeni suspectați de terorism”; “Turnul din Siloe s-a prăbușit: 18 victime”. Care să fi fost reacția celor din Ierusalim în fața acestor evenimente sângeroase? Despre galileeni probabil că se gândeau: “Au primit ce meritau. Moarte teroriștilor!” Despre cei striviți probabil că spuneau: “A fost voința lui Dumnezeu. Doar Domnul știe de ce cei optsprezece meritau să moară în acel moment, în acel fel.” După care dădeau pagina la știri mai interesante, precum supraviețuitorul din lupta de ieri a gladiatorilor.

Oamenii care i-au dat respectivele vești lui Isus aveau aceeași atitudine “au primit ce meritau” vizavi de cei morți. Isus nu putea să stea calm în fața unei astfel de ignoranțe. “Credeți voi că acești galileeni au fost mai păcătoși decât toți ceilalți galileeni pentru că au suferit aceasta? Vă spun, nicidecum! Dar dacă nu vă convertiți, cu toții veți pieri la fel. Sau credeți că cei optsprezece peste care a căzut turnul din Siloe și i-a ucis erau mai vinovați decât toți ceilalți oameni care locuiau în Ierusalim? Vă spun, nicidecum! Dar dacă nu vă convertiți, cu toții veți pieri la fel” (Luca 13,2-5).

În fața unui dezastru natural sau a ghinionului altor oameni este greșit să credem că trebuie că au făcut ceva să își merite soarta, un lucru pe care cei care au scăpat nu l-au făcut. În realitate trebuie să ne dăm seama că respectiva dramă i se putea întâmpla oricui, și dacă nu ni s-a întâmplat nouă este datorită îndurării lui Dumnezeu și nu pentru că am fi meritat noi să scăpăm. Rev. John Bradford (1510-1555) a fost întrebat ce crede despre criminalii care erau duși la execuția publică, iar răspunsul lui a fost: “Fără harul lui Dumnezeu, și John Bradford ar merge acolo”. Vedem aceeași atitudine la bătrânul nostru care citea rubrica “Decese” în fiecare zi. El știa că fără harul lui Dumnezeu și numele lui ar fi fost pe acea pagină.

Atitudinea “fără harul lui Dumnezeu, și eu aș fi acolo” ne ajută să profităm la maxim de ocazia pe care Dumnezeu ne-o dă prelungind viețile noastre cu încă o zi, cu încă o săptămână, cu încă un an. Înțelegem că, la fel ca în cazul smochinului, timpul în plus ne-a fost dat cu un scop, ca o șansă pentru a aduce roade. Nenorocirile celor mai puțin norocoși nu trebuie să fie o ocazie de a-i judeca, ci o invitație la pocăință umilă, știind că “dacă nu vă convertiți, cu toții veți pieri la fel” (verset 5). Data următoare când vom mai auzi la știri de cutremure și avioane prăbușite, să ne dăm seama că se poate întâmpla oricui, că dacă noi nu am căzut încă victime ale unor astfel de dezastre este pentru ca să ne putem pocăi și să aducem roade vrednice de pocăință.

Astăzi să îi mulțumim lui Dumnezeu pentru “viticultorii” care mijlocesc pentru noi în fața lui Dumnezeu. Știm că Isus este Marele Viticultor care mijlocește pentru noi. Dar Isus își îndeplinește acest rol prin bărbații și femeile care sunt mădulare ale Trupului lui Cristos. Printre viticultorii din viețile noastre care ne-au ajutat să trecem de la nerodnicie la rodnicie se numără părinții, profesorii, preoții, prietenii noștri, chiar și dușmanii care ne-au motivat prin criticile lor acide, ce adesea s-au dovedit întemeiate. Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toți aceștia, îi mulțumim lui Dumnezeu că ne-a mai răbdat pentru încă un Post Mare, și îi promitem să ne folosim cât mai bine de această perioadă de har pentru a ne pocăi și mai mult, pentru a face viața noastră și mai rodnică.

 

* * *

 

Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac, al lui Iacob… și al lui Isus Cristos

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iași
Copyright: Predici.cnet.ro

În prima lectură, a fost proclamată astăzi una dintre cele mai sublime pagini ale Bibliei: aceea care conține episodul rugului arzător și revelația numelui lui Dumnezeu făcută lui Moise. Este o ocazie ideală, pe care de altfel o așteptam de mai multă vreme, pentru a face o predică despre “Dumnezeu în Biblie”. Prezint această predică plin de emoție, pentru că așa ceva depășește cu mult sărmanele noastre puteri omenești; este ca și cum ți-ai ridica privirile și ai privi soarele cu ochii deschiși.

Îmi aduc aminte de enorma impresie pe care mi-au produs-o cu puțin timp înainte câteva cuvinte ale Fericitei Angela de Foligno, mistică franciscană din secolul al XIII-lea. Confesorul ei insista să-i explice și lui ceva-ceva din experiența mistică a lui Dumnezeu. Pentru a-l convinge că așa ceva era imposibil, Fericita Angela răspunse: “Dacă Sfinția Voastră ați fi trăit ceea ce am trăit și am simțit eu, și apoi v-ați urca la amvon ca să predicați, nu ați putea face altceva decât să vă adresați credincioșilor cu aceste cuvinte: ‘Fraților, mergeți în pace cu binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru că astăzi nu vă pot spune nimic despre Dumnezeu’.”

Din moment ce trebuie să vorbesc despre Dumnezeu, îmi vin în minte acele cuvinte și simt marea dorință de a vi le repeta și eu și de a încheia predica. Totuși, mai există o ușă, o ferestruică, o scândură de salvare: “rugăciunea”. Despre Dumnezeu nu se poate vorbi decât în prezența lui Dumnezeu, adică rugându-ne.

Când vorbim despre Dumnezeu ca despre unul care nu este de față, atunci nu mai vorbim despre El, ci despre un idol, pentru că idol este, prin definiție, “acela ce are ochi și nu vede, are urechi și nu aude”. Voi spune deci cu psalmistul: “Inima îmi este de partea Ta… Și fața Ta o caut! Nu-mi ascunde fața Ta!” Cu totul altceva este de trebuință pentru a putea vorbi despre Dumnezeu: ne trebuie o inimă curată, adică lipsită de păcat. “Dacă tu îmi spui: Arată-mi ce Dumnezeu ai, eu îți voi răspunde: Arată-mi ce fel de om ești” (Teofil din Antiohia).

Soarele poate străluci cu toată puterea lui, dar dacă unul are ochiul bolnav și întunecat nu-l va vedea; chiar va spune că soarele nici nu există. Prin urmare, trebuie să avem ochiul curat, pentru a-l putea vedea pe Dumnezeu și pentru a putea vorbi despre El. Să ne plasăm deci în duhul de rugăciune de umilință în căutarea Feței lui Dumnezeu, prin cele ce cunoaștem din Biblie. Vom porni – spuneam – de la episodul rugului arzător. Marea noutate a acestui moment nu a fost revelarea numelui lui Jahvé (pe care după cât se pare Moise îl cunoștea), ci revelarea luminoasă a semnificației unui atare nume.

Ce ne spun oare aceste cuvinte: “Eu sunt cel ce sunt”? În antichitate, aceste cuvinte erau înțelese într-un sens filozofic: “Eu sunt cel ce există, adică ființa absolută, singura care există prin sine însăși”. Oamenii de știință moderni au descoperit o altă nuanță, care schimbă mult această semnificație: verbul “a fi” aici trebuie înțeles în sensul de “a fi de față”, și nu în sensul unei ființe absolute și abstracte, ci de a fi activ; nu “eu sunt”, ci “Eu, care sunt pentru tine”. Jahvé este cel ce este pentru om; El nu se prezintă omului spre a-l face să îi simtă distanța, ci ca omul să-i simtă apropierea: “Nu te teme, eu sunt alături de tine”. Aceste cuvinte, care în Biblie au fost ascultate de la Avraam la Maria și la Pavel, sunt cea mai bună traducere a numelui lui Dumnezeu, constituie mesajul pe care Dumnezeu ni-l va da într-o zi, Emanuel, adică Dumnezeu în mijlocul nostru.

Desigur, Dumnezeu este și cel ce este, adică acela care rămâne veșnic și neschimbat în mijlocul deteriorării inexorabile a tuturor lucrurilor. Cu acea ocazie, Dumnezeu se definește și “Dumnezeul Părinților”, al înaintașilor: “Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob”. Și această definiție este un nume foarte frumos al lui Dumnezeu, și arată că Dumnezeu este un Dumnezeu personal, nu local; este Unul care, să spunem așa, întreține cu noi raporturi de la om la om; este un Dumnezeu al oamenilor.

Despre El se spune că vorbea cu Moise așa cum obișnuiește un om să stea de vorbă cu un alt om. El este, așadar, un Dumnezeu care trebuie admis într-o istorie concretă trăită printre oameni. După ce s-a proclamat pe sine Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacob, Dumnezeu spune: “Acesta este numele Meu cel veșnic; aceasta este titulatura cu care voi fi pomenit din neam în neam”. Și noi putem să ne slujim de acest nume, ba chiar să-l și completăm: “Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac, al lui Iacov, însă și Dumnezeul lui Isus Cristos, Dumnezeul lui Pavel, al lui Augustin, al Sfântului Francisc din Assisi, etc. Dumnezeul părinților noștri”.

Cu privire la rugul care ardea, avem marea fericire de a poseda un comentariu al însuși Mântuitorului nostru Isus Cristos. În titulatura: “Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, și al lui Iacob”, Isus ne ajută să descoperim un mare adevăr. El spune: “Dumnezeu nu este un Dumnezeu al morților ci al celor vii, pentru că toți trăiesc în El. Dumnezeu este ființa care dă viață”. Titlul de “cel viu” îl aflăm de la un capăt la altul al Bibliei: “Cum este de adevărat că Eu trăiesc… ” “Îngrozitor lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului cel viu”.

Mai mult decât acest titlu “cel viu”, pe noi ne interesează manifestările acestei vieți a lui Dumnezeu, care sunt extraordinare. Israel l-a simțit pe Dumnezeul său nu ca o idee, ci ca o ființă vie, și a vorbit despre El folosindu-se de simboluri și imagini luate din lumea și din viața de toate zilele. Jahvé este un Dumnezeu care vorbește, care ascultă, care vede, care se bucură, care se îndură, și iubește până la gelozie: “Domnul, Dumnezeul tău, este un foc mistuitor, un Dumnezeu gelos”. Nu mai trebuiesc citate și alte texte; cel ce cunoaște Biblia, își dă perfect de bine seama că ea este întrețesută cu astfel de lucruri.

Filozofii păgâni, ajungând să cunoască Vechiul Testament, nu și-au ascuns câtuși de puțin dezgustul față de aceste antropomorfisme și trăsături umane ale lui Dumnezeu. Mai ales un lucru li se părea lor intolerabil: “Mânia lui Dumnezeu”. Însă era o inadvertență, o eroare. Mânia lui Dumnezeu nu este semnul alterării sau al patimii; mânia lui Dumnezeu este modul său de a-și afirma sfințenia, reacționând împotriva păcatului; mânia lui Dumnezeu se referă totdeauna la păcat: “Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu și împotriva oricăror nelegiuiri ale oamenilor care înăbușă adevărul în nelegiuirea lor”.

De asemenea, gelozia lui Dumnezeu nu se aseamănă cu gelozia omului, ca o reacție a celui care se simte amenințat de un rival, ca o gelozie a idolilor, adică o reacție la provocarea deșertăciunii și a nimicniciei. Antropomorfismele lui Dumnezeu sunt semnele unui Dumnezeu care se pregătește pentru supremul antropomorfism, care este Întruparea. “Cu toate că era Dumnezeu, El învăța să se întrețină cu oamenii” (Tertulian).

Prin urmare chiar și în aceste lucruri omenești, Dumnezeu se arată altfel. Biblia a încredințat unui termen particular exprimarea acestei diversități a lui Dumnezeu: titulatura de “sfânt”. Într-un oarecare sens putem spune că acesta este adevăratul nume al lui Dumnezeu în Biblie. Maria are perfectă dreptate în Magnificat când spune: “Și sfânt este numele lui”. Iată cum culege profetul acest nume chiar de pe buzele lui Dumnezeu: “Inima se zvârcolește în Mine, mila Mă cuprinde. Nu voi dezlănțui iuțimea mâniei Mele… căci Eu sunt Dumnezeu atotputernic și nu om: Eu sunt Sfântul în mijlocul tău și nu voi veni să te prăpădesc” (Osea 11, 8-9).

Noi spunem sfânt unui om moralmente bun și perfect, care își îndeplinește obligațiile cetățenești și ascultă de Dumnezeu; acestea însă sunt semnificații derivate, și inaplicabile lui Dumnezeu, care slujesc a indica numai ce anume produce și ce anume cere apropierea de Dumnezeu. Însă sfințenia lui Dumnezeu este cu totul altceva. Cuvântul folosit în Biblie “sfânt” înseamnă “separat”, “deosebit”; concepția cea mai apropiată limbajului nostru este aceea de “absolut”. Concepția de “sfânt” a apărut pentru a exprima sentimentul pe care îl trezește în noi apariția neașteptată a lui Dumnezeu la Orizontul existenței. Aici este vorba despre un sentiment de dependență sau sentiment “creatural”, care-l înfioară pe om când se simte sub privirea pătrunzătoare a lui Dumnezeu… Omul înțelege că nu va putea niciodată să-l înțeleagă pe un asemenea Dumnezeu, însă mai înțelege și aceasta: că un Dumnezeu înțeles nu ar mai fi Dumnezeu” (Tersteegen).

Acesta se numește “sentimentul supranaturalului”. Omul care-l experimentează încearcă anumite reacții, pe care Biblia și mai târziu misticii creștini au încercat a le descrie, căci aici este vorba despre lucruri misterioase, dar pe care omul nu le poate tălmăci în cuvinte. Sunt reacții contrastante de mare fericire, dar și de teamă pentru propria-i persoană… Unele suflete, experimentând această sfințenie a lui Dumnezeu, rămân în afara simțurilor, leșinate, convinse fiind că dacă ar mai fi continuat chiar o singură clipă această experiență ar fi sucombat.

Reacțiile cele mai obișnuite sunt tăcerea și umilința creaturii care, simțindu-se cuprinsă de Dumnezeu, nu mai poate spune nici un cuvânt… Cea mai puternică experiență în acest sens a fost aceea a lui Isaia, în clipa chemării sale profetice, când a fost învăluit de sfințenia și majestatea lui Dumnezeu și a auzit un strigăt din cer: “Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” La cântarea de biruință “Sanctus” din timpul Liturghiei, noi nu facem altceva decât să prelungim ecoul acelei proclamări pe care a auzit-o Isaia în cer.

Și acum nu ne rămâne altceva de făcut decât să scoatem în evidență trăsătura decisivă în această descoperire a feței Dumnezeului nostru în Biblie. Vechiul Testament ne-a relevat că Dumnezeu este un Dumnezeu-cu-noi, viu și sfânt. Ce mai adaugă Noul Testament la această imagine sublimă? Putem răspunde: îi introduce o inimă! Și această inimă este afirmația: “Dumnezeu este iubire”. Chiar și profeții vestiseră că Jahvé este un Dumnezeu care iubește, însă nici unul nu ajunsese până acolo încât să spună că “Dumnezeu este iubire”. Ce a intervenit nou cu Isus din Nazaret, care a permis acest salt de calitate? Nimic altceva decât aceasta: “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe unicul său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”.

Aici se află motivul fundamental, dar să vedem cum poate fi încadrată mai bine această revelație a lui Dumnezeu. Lumea cultă din vremea lui Isus cunoștea ideea unui unic Dumnezeu transcendent pe care-l numeau “Dumnezeul filozofilor” (Tertulian). Trăsătura fundamentală a acestui Dumnezeu, în raport cu omul, era că se vorbea despre un Dumnezeu care poate și trebuie să fie iubit de om, dar care nu îl iubește pe om; El se îngrijește de lume deoarece este iubit, și nu pentru că iubește; este obiectul, nu subiectul dragostei, după cum spune Aristotel. A iubi pe cineva inferior lui ar însemna degradarea, “Dumnezeu nu poate fi amestecat cu omul” (Platon).

De altfel, nici n-ar putea să-l iubească pe om, pentru că nici nu este o persoană, ci mai degrabă o idee (Ideea Binelui pentru Platon; “gând de gândire” pentru Aristotel); nu este un “Tu”, ci un “El”; divinul, la neutru. Acesta este un Dumnezeu deosebit de cel biblic; există, dar “nu este”. Aceasta era o idee despre Dumnezeu care ducea la disperare. Platon spunea că Dumnezeu nu are nici un amestec în evenimentele omenești; “Către cine atunci să mă mai rog?” (Maxim din Tir). Poporul remedia pe cont propriu această situație, atașându-se nenumăraților zei, pe care în mizeriile sale îi simțea cel puțin mai aproape de el.

Evanghelistul Ioan, care scrie printre acești oameni și anume pentru ei, pare a le răspunde direct atunci când spune: “Dragostea stă în faptul nu că noi am iubit pe Dumnezeu ci că El ne-a iubit pe noi… Dumnezeu dragoste este”. Prin urmare Dumnezeu se îngrijește de lume nu pentru că este iubit, ci pentru că o iubește, și a iubit-o chiar de la început, întotdeauna. “Prea puțin contează a ști că Dumnezeu există; lucrul de căpetenie este a ști că Dumnezeu este iubire” (Kierkegaard).

Isus i-a asigurat pe oameni tocmai în această privință. Dumnezeul lui Avraam este un Dumnezeu pentru om, și cu omul. Prin Întrupare, această definiție a lui Dumnezeu și-a atins apogeul. Dumnezeu devine Emanuel, adică Dumnezeu-cu-noi. Întruparea este concluzia neînchipuită, dar coerentă și logică, a întregii revelații biblice despre Dumnezeu… Dar cu toate acestea nu am descoperit decât doar începutul. Analizând definiția “Dumnezeu este iubire”, ni se deschid cortinele succesive, pe fonduri tot mai ample, în așa fel încât în cele din urmă apare un fond infinit care este Sfânta Treime. Să încercăm să ne apropiem de ea.

“Nu există dragoste fără a iubi o ființă sau un lucru”; “Nu există conștiință care să nu fie conștientă de ceva” (Husserl). Pe cine iubește Dumnezeu, din moment ce este dragoste? Pe om?… În cazul acesta însă nu se poate spune că este dragoste prin sine însuși, dintotdeauna, ci plecând numai de la vreo câteva milioane de ani înainte. Dar mai înainte de toate acestea, ce altceva era Dumnezeu, dacă nu dragoste? Iubește El oare universul material? Însă atunci El nu este dragoste decât plecând numai de la vreo câteva miliarde de ani mai înainte. Nici aceasta nu este suficient.

Răspunsul este Sfânta Treime! Dumnezeu este dragoste prin sine, constitutiv ab aeterno, pentru că întotdeauna există un Dumnezeu iubitor, Tatăl, un Dumnezeu iubit, Fiul, și un Dumnezeu dragoste, Duhul Sfânt. Această tulburătoare revelație – cea mai mare noutate revelată de Cristos cu referire la Vechiul Testament – este conținută într-un singur și scurt cuvânt: “Abba”. Pentru Isus, titlul “Părinte” are un dublu sens: încoronează semnificația cunoscută chiar din Vechiul Testament (Dumnezeu Părintele lui Israel) extinzând-o și aplicând-o fiecărui om (nu numai poporului) și la toți oamenii (nu numai evreilor), și concomitent revelează o nouă semnificație distingând expresiile: “Tatăl meu” și “Părintele vostru”. Noul Testament include această nouă semnificație în expresia: “Tatăl Domnului nostru Isus Cristos”.

“Tată… Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii”, iată orizontul ultim al afirmației creștine: “Dumnezeu este iubire”. Dumnezeu l-a iubit pe Fiul, Cuvântul, imaginea perfectă a Sa, dar distinctă, mai înainte de a fi existat lumea, și această dragoste a Sa este puternică și reală. Dragostea pe care Dumnezeu o are față de noi nu este o a doua dragoste, care să se alăture acesteia, un fel de adaos la dragostea trinitară, ci se conectează la aceeași dragoste veșnică, care este în Dumnezeu: “Noi am fost aleși și iubiți de Dumnezeu în Fiul mai înainte de facerea lumii”.

La Niceea și la Constantinopol, Biserica, definind Misterul Preasfintei Treimi, a stabilit pentru totdeauna credința creștină cu privire la Dumnezeu. Pentru credința noastră, misterul Preasfintei Treimi nu este suprapus, ci inima și izvorul credinței. A redescoperi Misterul Preasfintei Treimi, în rugăciune, în Biserică, în noi înșine, înseamnă a redescoperi tainicele și minunatele secrete ale lui Dumnezeu, pe care nimeni nu le cunoaște și pe care numai Duhul Sfânt le poate revela: “Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Sfânt. Căci Duhul Sfânt cercetează totul chiar și lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”.

Vom încheia aceste reflecții despre Dumnezeu cu o pagină faimoasă din istoria spiritualității creștine. La moartea lui Blaise Pascal (19 august 1662), s-a găsit cusută în căptușeala vestei sale o foaie de hârtie împăturită, care fusese scrisă cu opt ani mai înainte, și conținea amintirea unei memorabile întâmplări dintr-o noapte de noiembrie, pe când citea Biblia, căutând și el, așa cum am făcut și noi astăzi, Fața Dumnezeului cel Viu.

“Foc. Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob, nu al filozofilor și nici al înțelepților. Certitudine, Siguranță, Sentiment, Bucurie, Pace. Dumnezeul lui Isus Cristos, Dumnezeul Tău va fi Dumnezeul meu. Uitare de lume și de toate în afară de Dumnezeu. Măreția sufletului omenesc nu se află decât pe căile învățate de Evanghelie. Părinte Sfânt și Drept, lumea nu Te-a cunoscut însă eu te-am cunoscut. Bucurie, bucurie, lacrimi de bucurie!”

 

* * *

 

Duminica a III-a din Postul Mare

Autor: pr. Eduard Patrașcu
Copyright: Predici.cnet.ro

- comentariu exegetico spiritual la lecturi -

Lectura I (Ex 3,1-8a.13-15)

Narațiunea chemării lui Moise reprezintă unul din punctele culminante ale Bibliei datorită revelației numelui lui Dumnezeu. După ce a fugit din Egipt, Moise a renunțat să urmărească propriile planuri (generoase, de altfel) de eliberare, adaptându-se la soluții intermediare (v. 1). Însă în această viață normală de fiecare zi, Domnul îl surprinde: curiozitatea față de spectacolul extraordinar al unui tufiș ce arde fără să se mistuiască îl provoacă pe Moise să se apropie de acest tufiș unde Dumnezeu îl aștepta, îl cheamă de două ori pe nume provocând acel “Iată-mă” care indică deplina disponibilitate în a auzi și a asculta glasul Domnului. Dumnezeu îl învață pe Moise atitudinea de Sfântă Teamă pentru prezența Sa (v. 4-5.6b), se face (re)cunoscut ca și Dumnezeul părinților și, în fine, demonstrează că încă este prezent în istoria poporului evreu gata să intervină în ea (v. 7). În acest sens Domnul vrea să se folosească tocmai de Moise pentru a realiza mântuirea, eliberarea din sclavia Egiptului, conducând poporul la o slujire făcută prin cult, ceea ce trebuie adus lui Dumnezeu prin intermediul vieții înseși (cfr. v. 12). Moise refuză misiunea, conștient de propria incapacitate și de lipsa “recomandărilor” în fața poporului: cum să se prezinte în numele unui Dumnezeu al cărui nume nu este cunoscut? Numele, pentru popoarele semitice, indică totalitatea persoanei: a-l cunoaște înseamnă a putea să se dispună oarecum de respectiva persoană a cărui nume este pomenit, cunoscut.

Răspunsul enigmatic al lui Dumnezeu (v. 14) este un refuz doar în aparență: tetragrama sacră Yhwh este interpretată de însuși Dumnezeu ca o formă cauzativă a verbului “a fi” (adică ceea ce face să fie, să existe), cu diferite nuanțe posibile și simultane: “Eu sunt Cel care sunt“: nu mă poți înțelege; eu sunt cel care face să existe; eu sunt cel care îți este prezent ție; eu sunt cel care va fi: așa cum mă voi manifesta. Prin puterea acestei revelații – siguranță a faptului că Dumnezeul părinților va fi cu poporul său – Moise acceptă misiunea.

Lectura a II-a (1Cor 10,1-6.10-12)

Comunitatea din Corint este vie și agitată; întrucât s-a convertit de puțin timp, experimentează periculoasa ispită a unui context existențial păgân caracterizat, în mod proverbial, de obiceiuri relaxate. Luând poziție cât privește diferite problematici care provoacă această comunitate, Paul propune în acest pasaj din scrisoarea sa o reflexie asupra evenimentelor originare, în speță cele ale Exodului. De aici rezultă clar că harul este oferit tuturor – și Apostolul o repetă cu insistență, făcând aluzie în mod transparent la botez și la euharistie (v. 1-4a) – însă Dumnezeu cere fiecăruia în parte de a nu zădărnici harul său.

Un fideism aproape magic în ceea ce privește eficiența harului sau o anumită euforie spirituală induc la neglijarea exigențelor morale pe care o viață creștină autentică o cere pentru ca Domnul să se poată bucura de ea (v. 5 și urm.). Chiar și murmurarea care dă naștere diviziunilor (v. 1.3) este condamnată și considerată o repetare ale nemulțumirii poporului în pustiu (v. 10). Exemplul evreilor rămâne emblematic spre a evita să se cadă în aceeași “prăpastie” și, deci, să se aibă parte de aceeași pedeapsă (v. 11). “A ajuns sfârșitul timpului“, nu e cazul să trăim ca niște inconștienți, ci să folosim timpul prezent ca pe un timp prielnic: acesta este timpul în care noi putem schimba ceva în viața noastră. Fiecare să-și verifice propria conștiință și să-și măsoare propria forță (v. 12): e necesar să fim puternici și bine stabiliți pe roca credinței.

Evanghelia (Lc 13,1-9)

Isus tocmai i-a îndemnat pe interlocutorii săi să discearnă semnele timpului (cfr. 12,54-57). Acum unii solicită de la el o interpretare validă a două evenimente cunoscute: acțiunea crudă a lui Pilat în templu în timpul unei celebrări (v. 1-3) și moartea tragică a 18 persoane ucise de către turnul din Siloe care s-a dărâmat peste ei (v. 4). Isus răspune depășind imediat modul comun de a gândi: ceea ce s-a întâmplat nu este atât o evidentă condamnare a victimelor (important este de amintit aici concepția contemporanilor lui Isus care vedeau în astfel de nenorociri pedeapsa venită de la Dumnezeu pentru păcatele respectivelor persoane, mai ales pentru păcatele ascunse și nerecunoscute), ci o insistentă invitație la convertire adresată celor care au supraviețuit acelei tragedii (v. 5). Și pentru a demonstra această urgență, Isus propune parabola smochinului care nu aduce rod (v. 6-9). Pentru profeți, acest arbore – nici pe departe rar în livezile palestiniene – devenise simbolul infidelității lui Israel (cfr. Ier 8,13; Os 9,10; Mi 7,1). La fel și în sinoptici smochinul este emblema îngrijirilor răbdătoare și pline de iubire la care nu se corespunde (Mc 11,12-14; Mt 21,18-22). Isus însă, lasă deschisă mereu poarta speranței: sterilitatea smochinului smulge stăpânului încă un timp de har: anul jubiliar (v. 8 și urm.) este acordat de către Dumnezeu, dispus încă o dată să acorde încredere, așteptând roadele atât de mult dorite.

Ca și alte dăți, Isus nu pierde nicio ocazie, oricât de banală ar fi, de a provoca la convertire. Aceasta deoarece pentru Dumnezeu orice moment este prielnic, chiar și cel mai profan dintre ele: Dumnezeu acționează în istoria omului, a oricărui om, acea istorie de fiecare zi: banală, nesemnificativă, mediocră pentru a face, așa cum a făcut cu Moise, “lucruri minunate”, imposibil de imaginat pentru capacitățile umane. Pentru că Dumnezeu vede viața în totalitatea ei, nu fragmentar cum o vedem noi.

 

* * *

 

Chemați să nu murmure

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

“Eu sunt cel care sunt…”

Duminica trecută Dumnezeu se prezenta ca cel care “face să iasă”. De fapt spunea despre Sine lui Avram: “Eu sunt Domnul care te-a făcut să ieși din Ur din Caldea”. Dumnezeu este acela care îl trage afară pe om din granițele prea înguste, îi împiedică să se închidă în cercul obiceiurilor confortabile, din navigarea în apele de lângă țărm; îl cheamă însă la aventură și la riscul credinței.

Astăzi avem sub ochi o altă afirmație. Lui Moise care îl întreabă cum se numește, Domnul răspunde: “Eu sunt cel care sunt.” Și declară deschis: “Acesta este numele Meu pentru totdeauna; acesta este titlul cu care voi fi amintit din neam în neam”. În ciuda aparențelor, nu este un nume dificil. Nu este nici măcar o definiție filozofică. Și ar fi bine, în această privință, să stăm departe de elucubrațiile de tip metafizic, care aici nu-și au locul. De fapt – așa cum notează J. Plastaras – expresia “sunt cel care sunt” nu sugerează o definiție a Persoanei lui Dumnezeu în termeni de “esență”, așa cum teologii din aria occidentală interpretează în general aceste cuvinte. Numele de Jahweh definește mai degrabă pe Dumnezeu în termeni de prezență operantă. Ca și cum Dumnezeu ar afirma: “Sunt prezent și gata să acționez”. Deci Jahweh este cel care este aici. Este cel care este.

Numele nu spune ceea ce Dumnezeu este în sine însuși, dar cea ce este pentru om, în favoarea omului. Dumnezeu este cel care este. Este cel care devine prezent pentru a salva, pentru a elibera. Este cel pe care se poate conta în orice împrejurare. Puțin mai înainte Jahweh s-a prezentat astfel: “Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Isac, Dumnezeul lui Iacob”. Adică, prezența activă a acestui Dumnezeu nu se manifestă într-un chip episodic, salutar, ocazional, ci este semnul continuității, al fidelității. Da, Dumnezeu este credincios omului. Evenimentele pământului îl interesează de aproape, strigătul fiilor săi îl rănesc, suferințele omului îl răscolesc. Nu este un Dumnezeu absent, îndepărtat, străin, indiferent, (“am observat… am auzit… cunosc” sunt verbele care indică implicarea arătată de Dumnezeu în situația unui popor strivit, fără glas, fără drepturi, exploatat). Dumnezeu apare vulnerabil în iubirea sa. De aceea intervine. De aceea “este”.

Păcatul murmurării

Acum, marele păcat al israeliților – interpretat de Paul în a doua lectură – a fost acela de a “nu se încrede” în grija Dumnezeului lor “expert” în suferințele umane. Și subliniază, în această privință, o atitudine negativă: murmurarea. Incapabili să surprindă prezența ascunsă dar eficace a lui Dumnezeu, să citească semnele discrete ale intervențiilor Sale, nu au făcut altceva decât să înalțe un rozariu de plângeri, proteste, vaiete, jeluiri, mai ales când Jahweh refuza să se manifeste, așa cum pretindeau ei: un Dumnezeu “producător” de minuni în continuu.

În loc să parcurgă un itinerar de credință și să descifreze cu atenție urmele secrete ale trecerii lui Dumnezeu în nodurile cruciale ale drumului lor, au pretins un drum neted lipsit de orice dificultate prin intervenții spectaculoase din partea lui Jahweh. Deși au experimentat, în diferite ocazii, acțiunea sa providențială, la cel mai mic obstacol, sau incident, sau neprevăzut, nu ezită să se îndoiască că lui Dumnezeu îi este la inimă soarta lor. Și își dădeau drumul la o litanie obositoare de văicăreli și revendicări insistente. În loc să-l laude din cauza “lucrurilor minunate” săvârșite de Domnul pentru ei, s-au specializat în murmurare, pentru că Domnul nu intervenea cum și când pretindeau ei. Dumnezeu ar fi trebuit să fie furnizorul obligat al minunilor impuse de israeliți. Evident că Eu sunt aici nu le era suficient, nu constituia o garanție suficientă. Trebuia “să fie” în felul lor, după gusturile lor, pretextele lor, scadențele lor.

Capitolul tânguirilor

Ei bine, trebuie să recunoaștem că păcatul murmurării relativ la Dumnezeu nu este unul exclusiv al poporului Exodului. Nu suntem nici noi imuni la acest capitol. Dimpotrivă. Capitolul plângerilor pentru întârzierile Sale, surditatea Sa, este mult mai vast în dosarul nostru zilnic, decât laudele, cuvintele de prețuire, de binecuvântare. Revendicările plângărețe sunt destul de superioare față de atitudinile de încredințare credincioasă. Mormăiturile întrec mulțumirile. Bombănelile depășesc expresiile de jubilare.

Ne dăm seama de ceea ce ne lipsește, dar nu știm să vedem ceea ce ne este dăruit în permanență. Reclamațiile sunt infinit superioare acelor mirări recunoscătoare. Murmurăm pentru că nu ne apropiem de Dumnezeu care “este aici”. Pretindem de la El răbdare în privința noastră (acea răbdare interminabilă care este ilustrată minunat în parabola lui Luca ce are în centrul atenției un smochin care mai degrabă nu vrea să ofere câteva fructe, dar care obține un supliment de încredere – și de griji asidue – pentru viitor, în speranța că se va hotărî să se schimbe și să nu mai continue să ocupe în mod abuziv pământul din vie).

Noi, însă, ne arătăm mai degrabă nerăbdători. Nu știm să așteptăm. Hotărâți să o “tăiem” cu Dumnezeu, care pare că ne dezamăgește sau nu corespunde dorințelor noastre (și chiar capriciilor noastre). Noi presupunem că atunci când Dumnezeu este în întârziere, este pentru graba noastră, nu pentru promisiunile Sale. Mereu gata să denunțăm neîmplinirile Sale, decât să recunoaștem insuficientă credința noastră. Să presupunem că conducem singuri, când totul este liniștit și ușor, neglijând lecția lui Paul: “Cine crede că stă în picioare, să fie atent să nu cadă”. Dar abia că observăm o oarecare pierdere de teren de sub picioarele noastre, că și învinuim pe Dumnezeu pentru neatenția Sa (“unde ești?”), uitând că tocmai credința noastră, adesea, lipsește. În loc să ne agățăm de Dumnezeu, în costisitoarea fidelitate zilnică, punem mâna pe semnalul de alarmă în momentele de urgență pentru a denunța lipsa sa de protecție.

Dumnezeu este “cel care este”. Dar să acceptăm că noi nu trebuie să fim absenți de la apelul la coerență, la încredere, la atenție la opera sa. În fond, și Dumnezeu care își descoperă propriul nume lui Moise, invită la “a ieși afară”. Este vorba de a lăsa în spate teritoriul sufocant al “murmurului”, și să îndreptăm pașii spre “țara frumoasă și spațioasă” a laudei și a uimirii. Trebuie să ieșim din meschinătate și să deschidem ochii în fața “minunilor lui Dumnezeu” pentru a învăța în sfârșit “să-l preamărim”. Desigur, Dumnezeu continuă să fie atent la rozariile vaietelor noastre. Dar, uneori, acceptă și murmurele (acestea sunt unicele murmurări consimțite): “Poate nu îți ofer, ca smochinului neroditor, atâtea motive pentru a fi satisfăcut de mine. În schimb pot să-ți spun că sunt mulțumit de Tine?”

Turnul care din păcate nu se prăbușește

Se întâmplă și astăzi asemenea nenorociri ca acelea la care se referă Isus (violența sângeroasă de care s-a făcut responsabil Pilat în dauna unor compatrioți ai lui Isus, și prăbușirea turnului din Siloe). Și nu se poate spune că interpretarea noastră este mereu corectă în termeni creștini. M-a atins ascultarea unei predicator care, apropo de o dezastruoasă alunecare de teren care a lovit o vale care îmi este dragă, nu a găsit ceva mai bun decât să acuze că este dreapta pedeapsă a lui Dumnezeu din cauza păcatelor oamenilor. M-am limitat să-l fac atent că rechizitoriul său ar fi fost probabil diferit dacă, așa cum i s-a întâmplat prietenului meu Carlo, ar fi văzut cufundându-se sub noroi și stânci biserica sa și casa sa.

Pentru a nu vorbi de anumite interpretări despre flagelul SIDA (interpretări de un gust dubios evanghelic și lipsite, chiar și în doze mici, de acel ingredient fundamental care este îndurarea). Ar fi de ajuns să ne amintim de lecția lui Isus: “Credeți că acei Galileeni au fost mai păcătoși decât alții, pentru că au avut această soartă? Nu, vă spun… Sau acei optsprezece… credeți că au fost mai vinovați decât toți locuitorii Ierusalimului?… Nu, vă spun.” Și mai ales severa amenințare: “Dacă nu vă convertiți…” Convertirea devine posibilă numai dacă se caută vinovatul în apropiere, nu departe.

Și nenorocirile cele mai înfricoșătoare pot să fie semn, avertisment, nu pedeapsă. Dar semn și invitație la convertire pentru toți, nu pentru presupușii vinovați. Ar fi bine să amintim că convertire înseamnă, înainte de toate, schimbarea mentalității. Și deci capacitatea de a citi faptele, chiar și cele mai neliniștitoare din ziar, nu printr-o optică a neomeniei, ci a milei. Capacitatea de a gândi “diferit”. Diferit de persoanele cu bun simț și de moraliști care stabilesc o ecuație atroce între delict și pedeapsă, fără să aibă fiori de suspiciunea că, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, al doilea termen al ecuației ar putea fi “milostivirea”. Și că cel vinovat ar putea fi găsit altundeva. Cel puțin în imediata apropiere. Și ar ajunge să ne îndreptăm mâna în direcția pieptului nostru pentru a-l descoperi.

Pentru a citi bine fragmentul evanghelic de astăzi, pentru Isus vinovații nu sunt nici Pilat, nici constructorii turnului, cu atât mai puțin victimele. Pe el îl interesează să pună pe banca imputaților pe “informatori”. În fața tragicei și misterioasei realități a răului, documentată și de cronicile zilnice, Isus nu lansează “avertismente” (avertismentul aparține stilului mafiot). Preferă să lanseze “invitații”. Și acestea îi privesc pe toți, cuprinzând pe cei care se adăpostesc sub turnul bunăstării lor, al siguranței lor de “a fi la locul lor”. Acel turn este foarte periculos. O nenorocire ireparabilă. De fapt amenințarea de… a nu cădea.

 

* * *

 

De unde vine răul?

Autor: pr. Cristinel Farcaș
Copyright: Predici.cnet.ro

De unde vine răul? Este o întrebare care revine constant și sfidător în existența noastră! Este o întrebare care nu ne dă pace, ne tulbură și, mai ales, este o întrebare al cărei răspuns nu ne mulțumește niciodată fie pentru că nu știm să-l căutăm fie pentru că nu suntem capabili să îl acceptăm; fie și pentru faptul că îl dorim răspunzător pe Dumnezeu de tot răul din lume. De câte ori nu am auzit spunând-se, atunci când se întâmplă o nenorocire: “Dacă Dumnezeu ne iubește, de ce a permis să se întâmple lucrul acesta?”. Nu facem altceva decât să-l sfidăm pe Dumnezeu așa cum au făcut-o acei oameni despre care vorbește Evanghelia de astăzi. Ei au venit la Isus și i-au povestit “ce li se întâmplase unor galileeni” care, deși oameni buni, ce-și îndeplineau datoriile lor cultuale, așa cum învățaseră că este corect, au fost omorâți de guvernatorul Pilat și dezonorați, pângăriți, chiar și după moarte, din cauză că au refuzat să aducă jertfe idolilor păgâni. Cum de a fost posibil așa ceva? Este întrebarea care transpare dincolo de textul evanghelic și care primește un răspuns introdus de întrebarea sfredelitoare a lui Isus: “Credeți voi că acești galileeni au fost mai păcătoși decât toți ceilalți galileeni…?”. Răspunsul este “nu!” Și ca și cum nu ar fi fost de ajuns Isus vorbește despre o altă nenorocire întâmplată la Siloe unde s-a prăbușit un turn și au murit 18 oameni. Au murit nevinovați, deși făceau un lucru bun!

Suntem obișnuiți cu aceste fapte de cronică pe care le relatează Evanghelia. Avem parte de ele, într-o formă sau alta, la știrile de la radio, televizor și le citim în ziare. Cu alte cuvinte “ne informăm” că în lume suferă și sunt nedreptățiți oameni nevinovați. Și la rândul nostru ne întrebăm: de ce? Unde ești Doamne? Tu nu vezi ce se întâmplă cu cei pe care Tu i-ai creat? De ce permiți atâta suferință și nedreptate? Și…, devenim mai sfidători în fața lui Dumnezeu dacă aceste suferințe și nedreptăți le suportăm chiar noi, …iar atunci ne credem pierduți și părăsiți. Cât de pustie este existența noastră fără Dumnezeu! Oare aceste întrebări încap pe făgașul lor?

Un băiețel de 11 ani trebuia să meargă la o consultație de oftalmologie. Era miop și trebuia să poarte ochelari pentru că se descurca din ce în ce mai greu la școală. Nimeni nu era surprins de acest lucru deoarece atât mama, tatăl cât și toți frații lui purtau deja ochelari. Nu era nimic neobișnuit și ciudat în asta. Totuși, el era supărat și nimeni nu înțelegea de ce. Într-o seară, înainte de a merge la culcare i-a spus mamei sale motivul. Cu două zile înainte de a merge la medic a găsit aruncată într-un coș o revistă imorală. Era atât de colorată încât, din curiozitate, a început să o răsfoiască. Nu mai văzuse așa ceva niciodată! Rușinat, a aruncat imediat revista înapoi în coș. Atunci când medicul i-a spus că va trebui să poarte ochelari s-a gândit imediat că Dumnezeu a început deja să-l pedepsească pentru ceea ce îndrăznise să facă și din cauza acestei fapte “păcătoase”, într-o bună zi își va pierde de tot vederea.

Acesta este modul de gândire cu care Isus se confruntă în Evanghelia de astăzi și el afirmă cu claritate ca această mentalitate este greșită. Acele persoane nu au murit din cauza păcatelor lor, sau băiețelul din povestirea de mai înainte nu este pedepsit de Dumnezeu din cauza faptei pe care a săvârșit-o. Dacă Dumnezeu ar reacționa așa, înseamnă că noi toți ar fi trebuit să fi murit deja, pentru că suntem păcătoși, sau toți ar fi trebuit deja să fi orbit.

Cât de puțin îl cunoaștem sau îl înțelegem pe Dumnezeu!

Nici Moise nu l-a înțeles pe Dumnezeu de la început. Din cauza păcatului comis, fuge din Egipt pentru a-și salva viața. Pleacă departe și începe o viață nouă. Iată-l acum în pustiu unde Dumnezeu îl găsește și îl trimite să-i salveze poporul împovărat de nedreptate și suferință. Dumnezeu are grijă de poporul său, nu-l abandonează ci dorește să-l elibereze. Moise vorbește cu el, îl vede în tufișul arzând, stă pe locul sacru, aproape de Dumnezeu, însă nu e suficient. Din nou încearcă să fugă, tentat fiind să refuze chemarea lui Dumnezeu. Cum de este posibil acest lucru? Ce îl împiedică să accepte propunerea lui? Nici măcar faptul că Dumnezeu se revelează, își dezvăluie numele: “Eu sunt cel care sunt” nu este de ajuns pentru ca Moise să accepte cu inima deschisă voința Lui. Omul se împotrivește lui Dumnezeu!

Mai târziu sfântul Paul relatează despre experiența poporului ales care este eliberat din Egipt, condus de Moise în deșert spre țara promisă și apărat de Dumnezeu “cu braț puternic”. Însă, poporul ce face? Se răzvrătește, “cârtește” împotriva lui Dumnezeu,… este nemulțumit. Din nou omul se împotrivește lui Dumnezeu!

Nu ne asemănăm și noi oare cu Moise sau cu poporul ales atunci când încercăm să fugim din fața lui Dumnezeu sau când “cârtim” împotriva lui, nemulțumiți? De ce ne este teamă de Dumnezeu atunci când El dorește să intervină în favoarea noastră? Nu ne sunt suficiente dovezile milostivirii sale așa cum spune Cristos în Evanghelie atunci când vorbește despre smochinul neroditor? Dumnezeu este răbdător și așteaptă, nemăsurat de mult, ca noi să intrăm liberi în planurile sale. Isus spune în Evanghelie: “Dacă nu vă întoarceți, cu toții veți pieri la fel”. Să fie aceasta împlinirea vieții noastre: pierzarea? Cristos ne indică o cale: întoarcerea, convertirea. Cu atât mai mult, în acest timp al Postului Mare ar trebui să fim mai sensibili la această propunere a lui Isus Cristos. Avem atât de multe lucruri de schimbat în bine în viața noastră! A sosit momentul ca “smochinul” vieții noastre să producă roade bune de care să se bucure Dumnezeu, noi și cei de lângă noi. Malreaux a fost întrebat într-o zi de cât timp este nevoie pentru a face curățenie în Paris. A răspuns: “Un sfert de oră, dacă fiecare ar face curățenie în fața propriei case!” Convertirea omenirii rezidă în acest efort comun de a face curat în conștiințele noastre și de a înlătura păcatul. Poate că atunci am fi capabili să-l vedem pe Dumnezeu care este prezent mereu în existența noastră. Dacă suntem nemulțumiți de răspunsul întrebărilor referitoare la suferință și nedreptate și dacă îl considerăm vinovat în continuare pe Dumnezeu pentru ele atunci să privim la crucea lui Isus care este singurul nevinovat și nedreptățit care a suferit și a murit în locul nostru și poate că vom înțelege ceva din dreptatea lui Dumnezeu; poate că abia atunci ne vor “îngheța” întrebările pe buze și-am cunoaște care ne este măsura. Abia atunci vom începe să-l cunoaștem și să-l înțelegem pe Dumnezeu: în liniștea și calmul unei conștiințe curate! Nu vom mai fugi niciodată de El iar viața noastră ar fi o căutare continuă a împlinirii voinței sale, așa cum a făcut Isus.

Multe pot fi răspunsurile la întrebare referitoare la proveniența răului: împietrirea inimii noastre, slăbiciunea firii omenești, ispitele diavolului și multe altele. În Evanghelie, însă, Isus nu răspunde la această întrebare ci doar conduce omul la felul în care se poate apăra de rău: voința proprie care este mai puternică decât orice manifestare a răului.

Dumnezeu niciodată nu este împotriva omului! Dumnezeu nu este răspunzător de tot răul din lume, în schimb El este responsabil pentru tot binele. Poate că nu ar trebui să ne mai preocupe atât de mult de unde vine răul ci ar trebui să ne bucurăm de o realitate de care aproape niciodată nu ne întrebăm: “De unde ar veni binele, dacă nu de la Dumnezeu?”

Pr. Cristinel Farcaș

 

* * *

 

Duminica a III-a din Postul Mare

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Se vorbește mult în zilele noastre despre asigurarea de viață. Poate cei care aveți venituri ați fost interpelați de către unii angajați ai băncilor: “Nu vreți să vă faceți o asigurare de viață pentru bătrânețe sau în caz de vreun accident sau vreo boală sau chiar pentru moarte?” Câteodată, când un preot vorbește cu tinerii care se pregătesc pentru căsătorie sau cu persoane care vin să se spovedească, acesta se simte ca un vânzător de asigurări de viață. Le spune că au nevoie într-adevăr de asigurări de viață în cazul în care ceva rău, neplăcut se poate întâmpla (credință, speranță, iubire pe plan spiritual, un loc de muncă, un așternut și un acoperiș deasupra capului, cele necesare traiului pe plan material). Nu dorește nimeni să-și vadă soția sau soțul și copiii că își părăsesc casa și să depindă de mila altora pentru că nu au prevăzut cel mai rău scenariu. Multe persoane, cuplurile tinere în special, sunt de acord cu aceasta necesitate, dar câteodată preotul are sentimentul că aceste cupluri tinere nu fac decât să tot zică “Da, sigur, așa e, aveți dreptate”, să fie de acord cu preotul doar pentru simplul fapt a-l mulțumi pe preot. La un moment dat, o viitoare mireasă, nesigură pe ea, i-a zis unui preot că ea nu vrea să ia în considerare această situație: realitățile spirituale, cele materiale chiar ale căsătoriei treceau pe un plan secund, ce era cu adevărat importantă atunci era numai și numai iubirea. Și e adevărat, mulți sunt prea tineri pentru a-și face griji, pentru a fi îngrijorați. Va fi destul timp mai târziu pentru a se îngrijora pentru un eventual dezastru viitor.

Din păcate, nici unul dintre noi nu poate să prezică viitorul. Fiecare dintre noi trebuie să fie pregătit pentru viitor. Evanghelia de astăzi ne vorbește despre neașteptatele și tristele tragedii care au avut loc în timpul lui Isus. Și Isus se folosește de aceste evenimente dramatice ca și lecții atât pentru discipolii săi cât și pentru noi. El începe prin a evidenția tragediile. Primul a fost un accident: în Siloe, un turn aflat în construcție a căzut. 18 oameni, muncitori și privitori totodată, au fost uciși. Al doilea, a fost un atac neprovocat. Ponțiu Pilat, acuzat de mulți datorită lașității de care a dat dovadă la procesul lui Isus, a transformat templul într-o baltă de sânge. Centrul de opoziție al ocupației romane a Israelului era Galileea. Cei mai mulți dintre rebeli erau membrii partidului, numiți al zeloților. El auzise ca un număr mare de zeloți galileeni s-au adunat în Ierusalim pentru a participa la o slujbă specială în Templu. “Poate aceștia doresc să aducă localnicii împotriva Romei”, i-au zis agenții lui Pilat. Pilat a decis să curme acest așa-zis complot de la rădăcină. Doar evreilor le era permis în împrejurimile templului. Așadar, Pilat și-a îmbrăcat soldații astfel încât să semene cu evreii, amestecându-se în mulțime. La semnalul anunțat, aceștia i-au atacat pe toți aceia care slujeau, astfel, amestecând sângele lor cu sacrificiile templului lor.

Când viata oamenilor ajunge la un sfârșit brusc, fie prin boală, accident, fie datorită violentei sau unui dezastru natural precum cutremurul din Haiti sau Chile, ajungem să ne punem întrebarea: “Unde este Dumnezeu? A pierdut oare Dumnezeu controlul? Nu își dă seama oare ce se întâmplă cu creația lui?” În Evanghelia de astăzi, Isus vrea să ne spună: “Dumnezeu știe, însă încă nu s-a împlinit timpul pentru ca el să vină să judece oamenii, să protejeze victimele inocente în fața diavolului în lume și pentru a pune capăt fărădelegilor. Așa cum viticultorul mai dă o șansă smochinului pentru a mai rodi, Dumnezeu acordă omenirii încă un pic de timp pentru a ne schimba drumurile”.

Apoi el va veni cu putere, cu puterea numelui său. Apoi toți oamenii îl vor recunoaște așa cum faraonul Egiptului a fost nevoit să recunoască numele Dumnezeului lui Israel. După ce puterea lui Dumnezeu se va face cunoscută, noi nu vom mai fi sub norul incertitudinii așa cum au fost strămoșii noștri din Vechiul Testament, așa cum sfântul Paul ne spune nouă astăzi, și vom sta în fata Domnului și ne vom prezenta lui.

Dar deocamdată, încă mai avem timp de întoarcere, de convertire aici, pe pământ.

Este Postul Mare, este timpul potrivit pentru a înfrunta răul care se afla în jurul nostru și în noi. În această direcție vă invit la o scurtă incursiune asupra raportului omului cu răul. Istoria ne-a arătat clar că, cu cât participăm mai mult la fapte rele, cu atât mai puțin vom observa existența lor. Acei soldați și ofițeri care au participat în lagărele naziste germane de concentrare la acele masacre umane, au fost atât de obișnuiți să aleagă într-un mod arbitrar indivizii care urmau să fie uciși, încât mulți dintre acești ucigași nu au putut recunoaște răul imens din faptele lor. Aceia care comit fapte rele la adresa binelui comun al unei societăți (delapidări de fonduri, falsuri în declarații, neplata taxelor), ajung să nu mai aibă nici o responsabilitate asupra faptelor lor. Când sunt depistați și riscă pedeapsă, vin și se erijează în victime ale sistemului sau ale grupurilor de interese. Apoi cei care-i tratează pe ceilalți din grup, fie de la școală fie de la locul de muncă ca fiind obiecte ale dorințelor lor, exploatându-i, bătându-și joc de ei, ajung să nu-și mai dea seama că ei comit un rău imens. Sau acele persoane care se folosesc de propria frumusețe și de sacralitatea sexualității pentru a obține orice ar vrea să obțină (în general, plăcere și avantaje materiale): acești oameni au devenit atât de obișnuiți cu imoralitatea lor încât nu au nici un fel de responsabilitate pentru ceea ce fac: “Fiecare face ce vrea. Nu este nimic greșit în acest sens”. Acesta este modul de rațiune al diavolului, al răului.

Sunt momente în care cu toții cădem în astfel de minciuni. Chiar și mai rău, cu cât ne permitem mai mult să ne implicăm în acțiuni imorale, rele, cu atât ne vine mai ușor să devenim de fapt obișnuiți cu propria noastră imoralitate.

Nu acesta trebuie să fie modul nostru de a fi. Noi nu suntem animale constrânse de instinctul natural pentru a acționa. Ne putem schimba. Totuși, avem nevoie de ajutor. Timpul pentru a-l alege pe Dumnezeu, nu doar cu cuvintele dar și cu acțiunile pe care le întreprindem în viața noastră, timpul pentru a le alege este ACUM, și nu la un anumit moment în viitor când credem și gândim că ne vom schimba la 1800 și îl vom îmbrățișa pe Dumnezeu. Acel timp al viitorului poate să nu vină niciodată. Cad turnuri. Au loc masacre, atentate teroriste. Cel iubit moare. Au loc accidente. Trăim sub zodia surprizei și a imprevizibilului.

Să îl chemăm pe Dumnezeu pentru a veni să vindece lumea noastră. Suntem noi pregătiți să îl întâmpinăm? Suntem noi un smochin care produce fructe sau trebuie să fim tăiați împreună cu oricare altă parte a creației care încetează să trăiască pentru scopul încredințat?

Postul Mare este timpul împăcării. Mare cuvânt: ÎMPĂCARE! Împăcare înseamnă să trăim bine, în armonie împreună cu ceilalți, să trăim o relație de prietenie adevărată cu Dumnezeu. Postul este timpul în care trebuie să cerem iertare și curaj pentru a putea aduce rod. Postul reprezintă timpul când trebuie să facem față propriilor noastre căderi în timp ce recunoaștem că Dumnezeu poate și ne va vindeca, ne va ajuta.

Nu este prea târziu! Viticultorul este extraordinar de răbdător. Cât de profundă este parabola mărturisită de Cristos în finalul evangheliei de astăzi! Trei ani de zile a căutat rod în smochinul său. Adică sunt trei ani, timp în care Cristos și-a desfășurat activitatea publică: a predicat, a săvârșit lucruri minunate în mijlocul oamenilor, și-a manifestat puterea și iubirea lui Dumnezeu pentru noi, a suferit și a murit pentru noi. Fără rezultat însă. Omul a rămas rece față de căldura divină. Dar viticultorul (Cristos) insistă încă pe rodnicia noastră. Insistă că încă noi ne putem schimba că putem aduce rod în viitor. Asta dacă vrem! Fie ca Domnul să ne dea curajul să folosim timpul lui și timpul nostru cu înțelepciune! Fie ca noi să putem aduce roade! Amin!

Prelucrare și adaptare după Pr. Joseph Pellegrino

(Pr. Marius Claudiu Dumea)

 

* * *

 

Duminica a III-a din Postul Mare Ciclul C (lectio divina)

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Luca 13,1-9

Convertirea

1 Într-o zi au venit unii și i-au povestit lui Isus ce li se întâmplase unor galileeni, al căror sânge Pilat îl amestecase cu jertfele lor.

2 «Credeți voi, le-a răspuns Isus, că acești galileeni au fost mai păcătoși decât toți ceilalți galileeni, pentru că au avut această soartă? 3 Eu vă spun că nu; dar dacă nu vă întoarceți, cu toții veți pieri la fel. 4 Sau cei optsprezece inși peste care s-a prăbușit turnul din Siloe și i-a omorât, credeți oare că erau mai vinovați decât toți ceilalți locuitori ai Ierusalimului? 5 Eu vă spun că nu; dar dacă nu vă întoarceți, cu toții veți pieri la fel!».

Smochinul

6 Și le-a spus această asemănare:

«Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el și nu a găsit. 7 Atunci a zis viticultorului: “Iată, sunt trei ani de când vin să caut rod în smochinul acesta și nu găsesc. Taie-l! la ce să mai ocupe pământul degeaba?” 8 “Stăpâne, ia răspuns viticultorul, mai lasă-l și anul acesta; am să-l sap de jur împrejur și am să-i pun gunoi la rădăcină. 9 Poate că va aduce rod în viitor; dacă nu, îl vei tăia”».

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

Cuvântul lui Dumnezeu pe care-l medităm astăzi se găsește numai în Evanghelia după sfântul Luca. Nici Matei, nici Marcu, nici Ioan nu au relatat acest episod al Domnului. Textul evanghelic din această duminică se poate subîmpărți în trei părți intim legate între ele. Cele trei sunt ca un “crescendo” care ajunge la sinteza finală ca învățătură în acest drum al Postului Mare. Cele trei părți sunt:

- Moartea galileenilor (versetele 1-3).

- Moartea datorită prăbușirii turnului (versetele 4 și 5).

- Parabola smochinului (versetele 6-9).

Nu se spune în mod expres, însă se pare că aceia care aduc “ultimele știri” Domnului, vor să-l înșele și să-l încurce cu câteva probleme care au o nuanță clar politică. Îi aduc lui Isus un exemplu tragic al morții unor persoane. Domnul va adăuga un al doilea exemplu. Pentru ambele cazuri Domnul răspunde în același mod: nu au murit în mod dramatic pentru că erau mai răi decât ceilalți. Isus spune asta pentru că în epoca lui, și din păcate și astăzi în unele cazuri, se consideră că cineva care suferă vreo nenorocire, este datorită responsabilității și păcatului său. Este clar că nu e așa: nici galileenii asasinați de Pilat, nici cele optsprezece persoane care au murit la prăbușirea turnului Siloe din Ierusalim, nu erau mai răi decât ceilalți locuitori din Galileea, respectiv din Ierusalim… Așa cum face de multe ori, în acest context Domnul profită de situație pentru a da o învățătură mai profundă. “Nenorocirea” îndurată de aceste persoane poate să fie semn al “nenorocirii veșnice” pe care o va îndura cel care nu se convertește și nu ascultă de Dumnezeu. Isus se rupe de mentalitatea din timpul său și, în același timp, profită de circumstanță pentru a da o învățătură despre convertire.

Pentru a completa reflecția sa, Domnul adaugă o parabolă care să folosească de exemplu. Stăpânul unui smochin decide, după trei ani, să-l taie dat fiind faptul că nu a dat rod. Însă viticultorul îi mai cere un an pentru a săpa pământul și a încerca să-l îngrijească pentru a putea da rod. Se vede aici perspectiva răbdării lui Dumnezeu care dă o nouă oportunitate. Cu toate acestea, este necesar să se hotărască dat fiind faptul că dacă nu dă rod va fi tăiat complet.

Ca sinteză finală putem spune că moartea tragică relatată aici folosește ca avertisment pentru toți: dacă cel care nu este în mod necesar vinovat de ceva deosebit suferă în această formă, cu cât mai mult va suferi un final teribil cel care nu vrea să asculte de Dumnezeu și să convertească inima sa.

Pentru a ține cont: Această mentalitate împotriva căreia Isus “luptă” aici a fost deja tratată chiar în Vechiul Testament. Cartea lui Iob, în mod deosebit, abordează această temă. Merită de citit această carte pe îndelete.

Alte texte biblice pentru a confrunta: In 9,3; In 8,24; Mt 21,19.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea în dicționar cuvântul “Convertire”.

Întrebări pentru lectură

- Cine se apropie de Isus?

- Ce-i spun?

- Ce a făcut Pilat?

- Ce le răspunde Domnul?

- Ce alt eveniment adaugă Învățătorul? Pentru ce face asta?

- Ce s-a întâmplat mai precis la turnul Siloe din Ierusalim?

- Ce le spune Domnul pentru a doua oară interlocutorilor săi?

- Cum continuă Domnul învățătura sa?

- Cum se poate intitula parabola?

- De ce decide stăpânul să-l taie?

- Ce-i spune viticultorul?

- Cum se rezolvă situația?

2 – MEDITAȚIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditație

- Privind atitudinea interlocutorilor Domnului, tind eu în viața mea să pun în încurcătură persoanele?

- Cred eu că nenorocirea sau calamitatea îndurată de cineva este cauzată direct de păcatul său personal?

- Caut să mă eliberez de prejudecăți de acest tip?

- Accept învățătura și recomandarea lui Isus?

- Privind nenorocirile și calamitățile pe care le pot percepe în jurul meu prin intermediul mijloacelor de comunicare socială, sunt eu capabil să reflectez asupra temelor mai profunde ale vieții?

- Văzând toate acestea, mă gândesc la importanța vieții veșnice la care trebuie să mă pregătesc?

- Încerc să convertesc inima mea?

- Caut să ascult de Dumnezeu și să schimb drumul atunci când mă aflu în rău?

- Las eu ca Dumnezeu “să sape” și “să pregătească” pământul inimii mele pentru ca să poată da rod?

- Domnul astăzi, aici și acum îmi dă o nouă oportunitate. Ce am de gând să fac? Profit de ea?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Pentru a ne ruga cu acest text vă propun un text biblic de la începutul Cărții lui Iob.

Iob 1,13-22

Primele încercări ale lui Iob

13-14 Într-o zi, pe când fiii și fiicele lui Iob petreceau și beau vin în casa fratelui lor mai mare, a venit la Iob un mesager care i-a zis: «Boii arau și măgărițele pășteau în apropierea lor, 15 când niște sabeeni au năvălit asupra lor, i-au luat, iar pe servitori i-au trecut prin ascuțișul sabiei. Numai eu am scăpat și am venit să-ți dau de știre».

16 Pe când mai vorbea încă, a venit altul și i-a zis: «Focul lui Dumnezeu a căzut din cer, a ars oile și i-a mistuit pe păstori. Numai eu am scăpat și am venit să-ți dau de știre».

17 Pe când acesta mai vorbea încă, altul a venit și i-a zis: «Trei bande de caldeeni s-au năpustit asupra cămilelor, le-au luat și i-au trecut pe slujitorii tăi prin ascuțișul sabiei. Numai eu am scăpat și am venit să-ți dau de știre».

18 Pe când el mai vorbea încă, iată, altul a intrat și i-a zis: «Fiii și fiicele tale petreceau și beau vin în casa fratelui lor mai mare, 19 când un uragan a pornit dinspre pustiu și s-a năpustit asupra casei; zguduită din cele patru colțuri, ea s-a prăbușit peste tineri și au murit toți. Numai eu am scăpat și am venit să-ți dau de știre».

20 Atunci Iob s-a ridicat, și-a sfâșiat hainele, s-a ras pe cap, s-a aruncat la pământ și l-a adorat pe Domnul. 21 Apoi a zis:

«Gol am ieșit din sânul mamei mele

și gol mă voi întoarce.

Domnul a dat, Domnul al luat;

cum i-a plăcut Domnului, așa s-a făcut:

fie numele Domnului binecuvântat!».

22 În toate acestea, Iob nu a păcătuit și n-a rostit nici un cuvânt de ocară împotriva lui Dumnezeu.

În experiența dreptului Iob vedem în mod clar că nu există legătură directă între o nenorocire deosebită și vinovăția celui care o îndură. Iob este, de asemenea, exemplu de fidelitate față de Dumnezeu în mijlocul încercărilor mai dure și intense.

4 – CONTEMPLAȚIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru contemplarea și interiorizarea acestui text putem folosi rugăciunea de pocăință și convertire pe care o oferim în continuare:

Stăpân al vieții și al istoriei,

îți încredințez inima mea sărmană,

vreau să mă întorc pe căile tale,

să ascult de Cuvântul tău

și astfel să convertesc viața mea la planul tău.

Dă-mi putere ca să nu cad,

dă-mi putere să mă ridic atunci când cad,

nu mă părăsi niciodată, Doamne! Amin.

5 – ACȚIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propunere personală

- Cu hotărâre să profit bine de timp ca “timp de convertire” a inimii.

Ce să fac în mod concret astăzi…?

Propunere comunitară

- În lumina acestor concepții reduse despre presupusa legătură dintre nenorocire și răutatea umană, cu ajutorul vreunui conducător adult sau al unui catehet, discutați despre prezența răului în lume. Există răi și buni? Cine sunt răi și cine sunt buni? Celor buni le merge întotdeauna bine în viață? Celor răi le merge întotdeauna rău în viață?

Amintiți-vă de cele spuse în Piste pentru lectură la începutul acestei Lectio divina.

 

* * *

 

Iată, de trei ani vin și caut fructe în acest smochin, dar nu găsesc

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Deși evanghelistul Luca pune parabola smochinului neroditor doar în capitolul al XIII-lea, cam pe la jumătatea activității lui Isus, faptul că stăpânul se plânge de trecerea celor trei ani de când vine și tot caută fructe și nu găsește, cred că Mântuitorul se afla în cel de-al treilea an al activității sale publice, în apropierea morții, fiindcă de trei ani tot predica convertirea și roadele încă se lăsau așteptate. Deoarece Isus ne iubește, se roagă Tatălui și acesta ne păsuiește.

Despre primele două componente esențiale ale postului – înfrânare și rugăciune – v-am vorbit în cele două duminici precedente, acum urmează a treia: pomana, despre care rugăciunea de la începutul Liturghiei de azi spune că vindecă rănile pricinuite de păcate. Dat fiind faptul că noi ne simțim apăsați de povara greșelilor, trebuie să facem pomană în spirit de pocăință.

Pomana, sau milostenia, este benefică în primul rând pentru acela care o face, apoi pentru aproapele care o primește și în al treilea rând pentru întreaga Biserică pe care o mărește și o sfințește.

Sfânta Scriptură este plină de invitații, care mai de care mai atrăgătoare, spre a face milostenie. Iată câteva: “Pomana scapă de moarte” (Tob 4,10); “Este mult mai bine să faci pomană decât să aduni aur” (id. 12,8); “Pomana curăță de orice păcat” (id. 12,9); “Cei care dau de pomană se vor bucura de viață lungă” (id. 12,9); “Cine dă de pomană aduce o jertfă de laudă” (Sir 35,2); În Faptele apostolilor se menționează că și păgânii găsesc îndurare la Domnul, dacă fac pomană. Un înger vine la centurionul roman Corneliu și-i spune: Rugăciunile și pomenile tale s-au urcat întru aducere aminte în fața lui Dumnezeu, deschizând astfel poarta credinței ca evanghelia lui Isus să fie predicată neamurilor, iar apostolul Petru este condus în chip miraculos să-l boteze pe el și întreaga lui familie (cf. Fap 10,4 ș.u.).

Lecturile de azi nu fac decât să întărească cele spuse.

Prima lectură (Ex 3,1-8a. 13-15) ne relatează chemarea lui Moise de a fi un fel de mesia pentru poporul său din robia egipteană. Cărui fapt se datorează această chemare? Sigur că în primul rând inițiativei divine, dar aportul lui Moise nu s-a arătat atunci când a omorât un egiptean și l-a îngropat în nisip (cf. Ex 2,11-15), crimă pe care a trebuit s-o ispășească prin frică, părăsirea casei și tuturor bunurilor (care îi veneau din partea fiicei faraonului), fugă prin pustiu, trai printre străini etc., ci pentru o faptă bună: flămând, obosit și însetat, vine în ajutorul fiicelor lui Ietro prin adăparea oilor (cf. id. Ex 2,16 ș.u.). Ietro se întrece pe sine în dărnicie față de Moise: îl primește în casa sa, îl hrănește și-i dă chiar pe Țipora de soție. Nici Dumnezeu nu se lasă mai prejos: i se arată la Horeb în rugul care ardea și nu se mai termina, îi vorbește, își descoperă numele de Iahve, adică Eu sunt cel ce sunt, ceea ce înseamnă că îi dă lui Moise putere asupra ființei divine – Eu sunt cu tine – în misiunea pe care i-o încredințează. Și toate acestea pentru o pomană?

Cel ce dă de pomană, chiar și numai un pahar de apă (cf. Mt 10,42) din iubire față de Creatorul său, primește înțelegerea sensului vieții, adică ce înseamnă a fi sau Eu sunt cel ce sunt; înțelege sensul teologic al postului mai mult decât sensul lui moral izvorât din milă, dreptate sau filantropie.

Ca Moise să devină începutul unei lumi noi a trebuit să părăsească toate siguranțele sale și să se dedice total pentru alții. Moise a fost o umbră a lui Isus în Vechiul Testament.

Isus Cristos, deși plin de toată bogăția dumnezeirii, “s-a golit pe sine, a luat chip de rob” (Fil 2,6-7), devenind cel mai mare cerșetor al omenirii, strigând mereu: Convertiți-vă!.

Convertirea spre dăruire este cea mai grea, dar pe aceasta ne-o propune evanghelia zilei (Lc 13,1-9). Omul acceptă să postească, să se roage, dar când este vorba să dea din avutul său sau chiar pe sine, nu-i convine și găsește o mulțime de scuze. Chiar și atunci când dă ceva, o face tot dintr-un interes personal și nicidecum din iubire față de Creator spre a se înscrie în planul său mântuitor. Isus aduce în sprijinul dăruirii totale învățătura morții: în cele din urmă ea ne va răpi toate și vom fi cu atât mai triști cu cât ne va lua mai multe. Atunci nu este mai bine să dăruim cât mai multe, chiar toate, spre a dobândi bucuria divină care izvorăște din dăruire? Moartea deci nu-i o sperietoare, este o chemare spre fericirea dăruirii, fiindcă numai dăruind vom dobândi.

Cât să dăm? Cât ne lasă inima. Pomana este o problemă de inimă. Cine dă tot ce are din toată inima nu mai rămâne cu nimic. Inima rămâne goală. Din acest gol al inimii pornește Dumnezeu la o nouă creație. Specificul lui Dumnezeu este acela de a crea din nimic. Dacă toți oamenii ar da tot și din toată inima, toți ar simți, ar experimenta, cum în ei apare o lume nouă: un pământ nou, un cer nou, un om nou, o fericire nouă.

Pomana ne verifică iubirea, speranța și credința, adică gradul de convertire. N-am dat nimic? Nu ne-am convertit deloc. Cât am dat, atâta ne-am convertit. Cât ne-am convertit, atâta har am primit. Dacă nu suntem capabili să dăm tot din toată inima, atunci să ne dispunem spre a da puțin din toată inima, ca să primim “tot” din partea Tatălui, adică acel Tot care s-a făcut “nimic” pentru noi, s-a făcut “rob”. Să-i spunem cu sinceritate: Doamne, nu știu cum să dau tot; nu pot să dau tot; nu știu cine ar putea să mă primească tot! Vino și mă învață cum să încep!

Vom auzi din nou ceea ce am mai auzit de zeci de ori: Începe prin a-mi da tot păcatul tău! Cu restul poți face ce vei voi! Sunt sigur că fără păcat, golit de orice formă de egoism, vei regreta că nu ai toate bunurile vremelnice și chiar veșnice spre a le dărui.

Dacă până acum nu i-am dat nici păcatele, cum vom face pomană din celelalte bunuri? Suntem smochini neroditori. Dar până când?

Postul Mare are menirea să ne sape la rădăcină, să ne pună gunoi pe cap (cenușă), fiindcă rădăcinile noastre sunt aici, în cap, ca să aducem ca roade smochinele dulci ale milosteniei.

În lectura a II-a (1Cor 10,1-6.10-12) sfântul Paul ne oferă un clasic exemplu cum Scriptura (VT) este folositoare pentru a corija, a învăța, a convinge, a ne face drepți (cf. 2Tim 3,16-17), rezumând în câteva cuvinte principalele evenimente ale ieșirii din Egipt și cum cei salvați atunci s-au depărtat de mai multe ori de Dumnezeu prin idolatrie și desfrânare. Același pericol amenință comunitatea creștină din Corint. Apostolul neamurilor arată cum pentru mântuire nu-i suficientă inițiativa și acțiunea lui Dumnezeu, indispensabilă este și colaborarea omului (cf. MAC pag. 230).

Prin ce poate colabora omul? Poate omul face ceea ce a făcut Dumnezeu când poporul său era însetat în pustiu și când a făcut să iasă apă din stâncă?

Răspunsul este pozitiv. Poate, fiindcă spune apostolul: Stânca era Cristos. Or, creștinul poate și trebuie să poarte această Stâncă cu el, să dea de băut celor însetați după Dumnezeu, după viața veșnică, după viața harului, adică să dea dovada vie că el trăiește prin Cristos, cu Cristos și în Cristos, să dea dovada fericirii spirituale că și-a găsit izvorul de apă vie, că pieptul său a devenit o fântână arteziană care însoțește în această lume pe toți cei însetați.

Stânca însoțitoare se referă la o legendă rabinică, conform căreia stânca miraculoasă din care ieșea apă i-a însoțit pe israeliți pe tot parcursul peregrinării lor prin pustiu. Biblia dă deseori lui Iahve numele de Stâncă (cf. Dt 32,4; Is 17,10; Ps 18,8; 95,1). Rabinii insistau asupra acestui nume teoforic punându-l în legătură cu izvorul ieșit din stâncă în pustiu. Faptul că Paul îl numește aici pe Cristos drept Stâncă, arată intenția lui de a declara că orice creștin prin Cristos devine teofor, un purtător de Dumnezeu (cf. CBL pag. 1602), purtător de bunătate și îndurare.

Să ne întoarcem la începutul Liturghiei de azi și să spunem rugăciunea Bisericii cu mai multă credință, speranță și iubire: Dumnezeule, care ești izvorul a toată bunătatea și îndurarea, tu ne-ai arătat că postul, rugăciunea și pomana vindecă rănile pricinuite de păcate; privește cu bunăvoință spre noi, cei care, apăsați de povara greșelilor, ne recunoaștem vinovăția, și ridică-ne mereu cu îndurarea ta! (LR), ca să fim și noi cu Cristos stâncă din care să izvorască apa vieții veșnice. Amin.

 

* * *

 

În așteptarea unui răspuns

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

“Domnul a zis: “Am văzut asuprirea poporului meu care este în Egipt și am auzit strigătele pe care le scotea din pricina asupririi lui, căci îi cunosc durerile. M-am pogorât ca să-l izbăvesc din mâna egiptenilor, și să-l scot din țara aceasta, și să-l duc într-o țară unde curge lapte și miere…” (Ex. 3, 1-8; 13-15)

“Cine crede că stă (în picioare), să ia sama să nu cadă. (1Cor. 10, 1-6; 10-12)

“Le-a spus lor pilda aceasta: un om avea un smochin în via lui…” (Lc. 13, 1-9)

Dumnezeu se arată, mai ales prin faptele săvârșite în favoarea poporului Său. Aceste gesturi cer din partea omului un răspuns precis. Uimirea numai, nu are nici un rost, se cere corespundere din partea noastră. În lectura a II-a Sfântul Paul ne pune în gardă referitor la câteva răspunsuri eronate în ceea ce privește inițiativa divină. Luând ca punct de plecare modelul experienței Exodului (al ieșirii din Egipt), în câteva elemente peculiare ale sale (trecerea Mării Roșii, norul, mana, apa țâșnită din stâncă) evidențiază că vreo câțiva israeliți, au răspuns greșit la intervențiile continue ale lui Dumnezeu, dedicându-se idolatriei și faptelor necuviincioase, provocând mânia lui Dumnezeu, prin văicăreli și plângeri (aici se vor aminti faimoasele murmurări ale poporului ales).

Sfântul Paul aseamănă “ieșirea din Egipt” a evreilor, cu apariția noului popor al lui Dumnezeu, în sensul că este una și aceeași poveste, anticipatoare și înștiințătoare totodată. Referindu-se la comunitatea din Corint, apostolul îi îndeamnă pe corinteni, de a nu repeta aceleași greșeli pentru a se izbăvi de acele tragice urmări, cu care i-a pedepsit Dumnezeu pe cea mai mare parte dintre evreii acelor timpuri în pustiu. Sfântul Paul subliniază mai cu seamă o comportare greșită a multora dintre evrei, anume, pentru ca mai marii bisericii din Corint să nu cadă în aceleași greșeli. Să nu se încreadă prea mult în ei înșiși, deoarece sacramentele nu-l scutesc pe creștin de ispite și nici de riscul căderii în necredință.

Sacramentele nu constituie un punct de sosire definitiv, ci introduc și întovărășesc numai de-a lungul drumului zi de zi, într-o continuă angajare și ascultare și slujire Domnului. Credincioșii sunt călători, de aceea nu trebuie să se socotească, așa, ca ajunși la destinație. De aceea li se potrivește de minune înștiințarea: “Cine crede că stă în picioare să se ferească să nu cadă”, care mătură fără milă siguranța iluzorie a aceluia care pretinde că umblă cu capul în negura unei spiritualități iresponsabile. Viața creștinului este veșnic amenințată. Speranța nu dispensează vegherea și nici încrederea nu exclude ochii deschiși.

Desigur, creștinul poate conta în fiecare moment pe Cristos, dar niciodată pe sine însuși. Dar una este a-L căuta pe Cristos, și alta este a căuta nenorocirea. Răspuns adevărat, oricât ne-ar costa, nu poate fi altul decât acela a lui Moise. Fragmentul din cartea Exodului din prima lectură descrie scena faimoasă a rugului arzător. Dumnezeu se manifestă ca liberatorul unei mulțimi de oameni de prea puțină credință, a unor oameni asupriți și exploatați, fără nici un drept pe lumea asta. Acesta nu este acel Dumnezeu care stă în ceruri nepăsător, departe. Strigătul celui apăsat care suferă, ajunge până la dânsul și-i străpunge inima. “Am văzut asuprirea poporului meu, care este în Egipt și am auzit strigătele care le scotea, din pricina asupritorului lui, căci îi cunosc durerile. M-am coborât ca să-l izbăvesc”.

De notat succesiunea verbelor folosite. Dumnezeu intervine pentru a elibera, deoarece știe ce înseamnă suferința omenească și suferă și El împreună cu poporul: “Am văzut…, am auzit, cunosc”. Aici intervine o neașteptată depășire a ordinei, peste care, din nefericire, lectura de astăzi a trecut cu dezinvoltură: “Acum, vino, eu te voi trimite la faraon, și vei scoate din Egipt pe poporul meu, pe copiii lui Israel”. Atunci când Dumnezeu se hotărăște de a interveni în istoria oamenilor El trimite pe cineva. Mai întâi își face cunoscute voința și interesul. Apoi spune: “Totul depinde de tine, căci eu te voi ajuta!”. Da, Dumnezeu vrea să se folosească de oameni. El este prezent în lume, numai noi să nu fim lipsă la apel. El se află prin apropierea oamenilor, dar numai în măsura în care noi îi socotim că sunt aproapele nostru.

Moise s-a apropiat, mânat mai mult de curiozitate: “Am să mă întorc și să văd ce este această vedenie minunată și pentru ce nu se mistuie rugul”. Însă contactul cu Dumnezeu nu poate fi dăunător. “Domnul a văzut că el se întoarce să vadă; și Dumnezeu l-a chemat din mijlocul rugului și i-a zis…”. Orice experiență autentică a lui Dumnezeu nu poate fi rezolvată, printr-o simplă bucurie statică. Atunci când Dumnezeu se arată, El nu se arată numai pentru a satisface curiozitatea noastră, ori numai pentru a ne furniza niște informații gratuite, ci pentru a ne pune în vedere ceea ce pretinde El de la noi.

Moise, merge numai ca să vadă, și când colo, Dumnezeu îi trasează anumite sarcini, anumite obligații pe care trebuie să le îndeplinească. Chemarea lui se traduce printr-o misiune precisă și face din el un Crainic, un Mesager, un Trimis. Rugăciunea și contemplația înseamnă a asculta și a fi totdeauna la dispoziția Domnului. Dacă vom reuși să spunem și noi așa cum a spus Moise: “Iată-mă!”, și El ne va încredința imediat câte o misiune de îndeplinit. Dacă vrem să ne fie bine și stăm totdeauna în picioare, atunci trebuie să ne aruncăm în genunchi. Evident, că răspunsurile noastre nu corespund totdeauna așteptărilor aceluia, care ne-a încredințat o anumită misiune.

Roadele nu sunt la înălțimea pretențiilor proprietarului. Parabola smochinului sădit în vie, ne documentează această realitate, care ar putea fi și a noastră. Trebuie să știm că pentru israeliți smochinii și viile aveau o semnificație cu totul deosebită, pentru că erau semnul instalării lor în pământul făgăduit și făceau aluzie la paradisul pierdut. Via lui Dumnezeu este poporul ales.

“… A venit să caute rod în el și n-a găsit”. Deci, logica este deziluzia și amărăciunea Sa, mai ales că stăpânul acesta aștepta de mai multă vreme: “de trei ani tot vin să caut roade dar nu am aflat”. Atunci când Dumnezeu sădește un copac, neornamental, este și natural ca să aștepte roade de la dânsul. Planul său cu privire la oameni, este sabotat de cei interesați. Acum, pare că i s-a epuizat toată răbdarea. A sosit timpul judecății și al osândirii: “Taie-l!” Îngrijitorul viei intervine și mijlocește pentru copac. Cere ca răbdarea stăpânului să se mai lungească cu un an.

Cristos este Acela care mijlocește mereu pe lângă Tatăl, în favoarea noastră și ne obține o prelungire a răbdării Sale. Dragostea nu poate să nu aibă câștig de cauză asupra încăpățânării, refuzului ori indiferenței. Atât timpul cât și dragostea fac posibilă reușita planului lui Dumnezeu. În ciuda deziluziilor pe care i le procurăm în serie Dumnezeu crede în om și nădăjduiește ceva bun de la noi. Judecata atârnă asupra capului nostru, totuși ni se mai oferă o șansă, încă o posibilitate. Oricum, sfârșitul nu este întru totul asigurător: “Poate că de acum înainte va face roadă, dacă nu îl vom tăia!”. Milostiv și blând e Domnul, bun și plin de îndurare / Căci a Lui milostivire ține fără încetare. / Domnu-i bun cu toată lumea, și-ale lui lucrări se-ntind / Peste toată omenirea, peste omul suferind.” Ps. 145, 8-9; din “Psaltirea în versuri” de Pr. Ion Balan.

Așadar să încercăm să citim, dar nu numai să citim ci să traducem în același timp: “Un om avea un smochin sădit într-o vie” – Dumnezeu avea o comunitate, o familie…, un individ!… și să vedem dacă nu ne pierdem în cuvinte! În cele din urmă poate că Domnul s-ar mulțumi și numai cu o simplă mărturisire din partea mea, cum că nu sunt în stare de a produce roade. Și să mă aștepte până când mă va vedea alergând în întâmpinarea aceluia, care singur poate produce roade, întrucât și acesta este un rod dorit de Tatăl. Poate că așteaptă ca eu să descopăr și să îmbrățișez în cele din urmă crucea Fiului, unicul pom care nu trădează așteptările.

 

* * *

 

Dacă nu faceți pocăință, cu toții veți pieri

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro

Am ascultat în prima lectură a Liturghiei una din cele mai sublime pagini ale Bibliei care ne descrie episodul în care Dumnezeu îi apare lui Moise în mijlocul rugului aprins și îi face cunoscut numele. Dumnezeu îl alege pe Moise pentru ca prin el să elibereze poporul evreu din sclavia egipteană. Misiune grea, imposibilă. Cum să-ți încerci puterile cu atotputernicul faraon al Egiptului care avea la dispoziție o armată formidabilă?

Moise, conștient că nu are nicio șansă și că poporul nu l-ar urma într-un asemenea plan nesăbuit, refuză misiunea. Acceptă misiunea numai după ce Dumnezeu îi dezvăluie numele: în concepția popoarelor antice, a cunoaște numele unei divinități înseamnă a avea acces, a dispune de forțele acestei divinități: cu forțele Dumnezeului care îi apare în rugul aprins, al cărui nume acum îl cunoaște, Moise se încumetă să-l înfrunte pe faraon cu toate armatele sale.

“Eu sunt cel care sunt”. Cine ești, Doamne? A încerca să dai un răspuns complet la această întrebare ar fi un act de temeritate. Un Dumnezeu infinit care ar intra în schemele înguste ale gândirii și vorbirii omenești, nu ar mai fi Dumnezeu. Fericita Angela de Foligno, o mistică din secolul al XIII-lea, duhovnicului său care insistă să-i explice experiența mistică a întâlnirii sale cu Dumnezeu, i-a răspuns: “Părinte, dacă ați experimenta ce am experimentat eu și apoi ați urca la amvon ca să predicați, nu ați putea face altceva decât să vă adresați poporului cu aceste cuvinte: “Fraților, mergeți purtând cu voi binecuvântarea lui Dumnezeu, căci despre Dumnezeu astăzi nu vă pot spune nimic”. Cunoașterea lui Dumnezeu, ca și pentru Moise, este peste puterile omenești. Îl cunoaștem pe Dumnezeu, numai dacă Dumnezeu, ca și în cazul lui Moise, ni se descoperă. Iar Dumnezeu se descoperă mai întâi celui care îl caută pe el în rugăciune, așa cum se ruga psalmistul: “Fața ta o caut, Doamne; nu-ți ascunde fața ta” (Ps 27,8-9). Și în al doilea rând, Dumnezeu se descoperă, prin credință, celui care are inima curată, adică dezlipită de păcat. Spunea un vechi Părinte al Bisericii, Teofil din Antiohia: “Dacă tu îmi vei zice: Arată-mi ce fel de Dumnezeu ai, eu îți voi răspunde: Arată-mi ce fel de om ești”. Așa cum soarele nu se poate reflecta într-o oglindă murdară, tot astfel Dumnezeu nu se poate reflecta într-un suflet vicios. Unui ateu care îi zicea lui B. Pascal: “Aș părăsi viciul dacă aș avea credință”, filozoful îi răspunde: “Ai avea credință dacă ai părăsi viciul”.

“Eu sunt cel care sunt” – cu aceste cuvinte Dumnezeu îi dezvăluie lui Moise identitatea sa. Expresia are două înțelesuri. Primul este mai degrabă de natură filozofică, abstractă: eu sunt cel care este, care există, care ființează, Ființa absolută, necesară, care subzistă în ea însăși și prin ea însăși. Al doilea înțeles este mult mai important, căci dacă primul sens îl interesează pe Dumnezeu, al doilea îl interesează pe om. Spunea un mare filozof, Kierkegaard: “Nu prezintă interes să știi dacă Dumnezeu există; interes prezintă să știi dacă Dumnezeu este iubire”.

Și acesta este al doilea înțeles al numelui lui Dumnezeu “eu sunt cel care sunt”; eu sunt cel care sunt cu tine, lângă tine, alături de tine ca să te ajut, să te ocrotesc, să te iubesc. Nu te teme, eu sunt cu tine: această frază străbate întreaga Biblie, de la Abraham până la Maria căreia îngerul îi adresează cuvintele: Nu te teme, Marie, Domnul este cu tine. Odată cu Întruparea, numele pe care Dumnezeu îl dezvăluie lui Moise își găsește împlinirea: Dumnezeu devine Emanuel, Dumnezeu cu noi.

“Eu sunt Dumnezeul părinților tăi: Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacob” – iar noi am putea completa: Dumnezeul lui Isus Cristos, al sfântului Pavel, al sfântului Augustin, Dumnezeul nostru și al părinților, bunicilor și străbunicilor noștri. În Evanghelia sfântului Luca (20,37-38), Isus, vorbind despre învierea morților, comentează acest titlu pe care și-l dă Dumnezeu: Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacob, nu este Dumnezeul celor morți, ci al celor vii; pentru că toți trăiesc pentru el. Altfel spus, Dumnezeu este un Dumnezeu personal, care tratează cu oamenii de la persoană la persoană, întreține raporturi cu oamenii, este implicat în istoria oamenilor. Dumnezeu nu este o idee abstractă, ci o ființă vie care vorbește, ascultă, vede, simte, se bucură, se mânie; dar mai ales iubește până la gelozie: “Domnul Dumnezeul tău este un foc mistuitor, un Dumnezeu gelos” (Dt 4,24). Citim în Cartea Exodului că “Domnul vorbea cu Moise față către față, așa cum vorbește un om cu prietenul său” (Ex 33,11).

“Dumnezeu este iubire” – scrie sfântul Ioan. Filozofii păgâni ai antichității refuzau categoric posibilitatea ca Dumnezeu să aibă vreun sentiment pentru oameni. Dumnezeul filozofilor e ca idolii păgânilor care au ochi și nu văd, au urechi și nu aud, au gură și nu vorbesc, au nas și nu miros. Pentru Platon, Dumnezeu este o Idee, Ideea Binelui. “Dumnezeu, spunea el, nu se poate amesteca cu omul”. Dumnezeu trăiește în lumea lui de sus, fără să-l intereseze ce fac oamenii pe pământ. Dumnezeu, spune Aristotel, e cel iubit de către oameni; dar el nu-i poate iubi pe oameni, s-ar degrada, căci a iubi presupune să dorești ceea ce nu ai și să suferi pentru ce nu ai. Or, Dumnezeu are totul, nu-i lipsește nimic de aceea nimic nu dorește, deci nu iubește nimic. Un filozofi păgân, Maxim din Tir, scria cu disperare: “Ce-mi rămâne de făcut? Această învățătură este, fără îndoială, cerească, dar inumană. Platon zice că Dumnezeu nu poate lua parte la problemele umane: în acest caz, către cine îmi voi îndrepta rugăciunea?” Evanghelistul Ioan ne spune că lucrurile stau tocmai invers: că Dumnezeu îl iubește pe om chiar și atunci când omul nu-l iubește pe Dumnezeu. “Iubirea nu stă în faptul că noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că el ne-a iubit pe noi, și l-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” (1In 4,10). Dumnezeu este iubire. Ce iubește Dumnezeu? Îl iubește pe om. Dar omul a apărut pe pământ doar acum câteva milioane de ani. Înainte de a fi omul, ce a iubit? A iubit universul pe care l-a creat. Dar universul a apărut doar acum vreo 15 miliarde de ani. Înainte n-a avut ce să iubească? Ba da. Dumnezeu din veșnicie e iubire. În familia sfintei Treimi, Tatăl din veșnicie îl iubește pe Fiul, Fiul din veșnicie răspunde la iubirea Tatălui, Duhul Sfânt din veșnicie este iubirea, îmbrățișarea personificată dintre Tatăl și Fiul.

Iubirea lui Dumnezeu apare mai ales în faptul că l-a sacrificat pe Fiul său unic pentru a-i salva pe oamenii păcătoși. Se povestește că Dumnezeu care este un tată plin de iubire față de oameni, văzând atâta suferință pe pământ, a pregătit un număr de îngeri pentru diferite suferințe ale oamenilor și i-a trimis în lume. Unora li s-au încredințat spre alinare orfanii și văduvele, altora bătrânii și muribunzii, altora mai sensibili bolnavii și handicapații, altora săracii. Fiecare nefericit avea măcar un înger care să-l mângâie, să-i fie alături. O singură categorie de nefericiți nu avea pe nimeni, căci nimeni nu credea că sunt nefericiți și toți stăteau departe de ei. Dar și gemetele lor au înduioșat inima Tatălui. Pe cine să trimită la ei? Un înger? N-ar fi fost suficient, și niciun înger n-ar fi mers cu plăcere. Atunci l-a trimis pe Fiul său în lume ca să le aducă celor păcătoși bucuria și mângâierea iertării.

Textele biblice din această duminică ne îndreaptă atenția tocmai spre iubirea lui Dumnezeu față de cei păcătoși. Stăpânul care are răbdare cu smochinul neroditor, îl așteaptă, nu-l taie, îl păsuiește, îi îngăduie viticultorului să-i dea îngrijiri suplimentare, să sape în jur mai adânc, să-i pună îngrășământ, e Dumnezeu care în mila și bunătatea sa nu-l lovește imediat, îl păsuiește, îi acordă îngrijiri suplimentare, haruri și ajutoare de tot felul, în speranța că se va converti, va produce roade de sfințenie.

Despre aceeași iubire și grijă față de noi ne vorbește apostolul Pavel astăzi în lectura a doua. “Fraților, nu vreau să ignorați că părinții noștri toți au fost sub nor, toți au trecut prin mare, toți au fost botezați în nor și în mare… toți s-au hrănit cu aceeași mâncare spirituală, și toți au băut din aceeași băutură spirituală, pentru că au băut dintr-o stâncă spirituală care venea după ei; iar stânca era Cristos. Cu toate acestea cei mai mulți dintre ei nu au fost plăcuți lui Dumnezeu, căci au pierit în pustiu. Și aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept avertisment”. Ce fel de avertisment? Suntem avertizați că așa cum evreii în pustiu, deși au primit mana din cer, deși au băut apa scoasă în mod miraculos din stâncă, deși au primit carne – prepelițe -, nu au corespuns la iubirea lui Dumnezeu și ca pedeapsă au pierit în pustiu, tot astfel noi care am primit atâtea binefaceri: chemarea la credință, sacramentele, trupul și sângele Domnului ca hrană și băutură, cuvântul lui Dumnezeu, dacă nu ne convertim, nu ne schimbăm viața, renunțând la păcat, pierim, ne osândim. Cine refuză convertirea refuză iubirea lui Dumnezeu, Dumnezeu nu poate să facă nimic pentru a-l salva. În evanghelia de azi Cristos ne cheamă pe toți la convertire: “Credeți voi că acei galileeni pe care Pilat i-a măcelărit în templu amestecându-le sângele cu sângele jertfelor, au fost mai păcătoși decât ceilalți galileeni, dacă au pățit ce au pățit? Eu vă spun: nu. Dar dacă nu vă veți converti, toți veți pieri la fel. Sau cei 18 inși peste care a căzut turnul din Siloam și i-a omorât, credeți că au fost mai păcătoși decât ceilalți oameni care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu. Dar dacă nu vă convertiți, toți veți pieri la fel”.

 

* * *

 

A III-a Duminică din Post – C (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Părintele Teodor i-a cerut abatelui său sfânt:

- Părinte, dați-mi sfatul care credeți că este cel mai important pentru a trăi ca un creștin adevărat.

A primit acest răspuns:

- Mergi, Teodore, ai milă de toți: cu siguranță, îi vei fi plăcut lui Dumnezeul.

Dacă vrem să trăim bine timpul Postului Mare, nu trebuie să ne împietrim inima, ci să ascultăm cuvântul Domnului (cf. exemplul nr. 1).

2. Tema

“Să ascultăm astăzi glasul Domnului, care vrea să ne mântuiască chiar cu prețul pătimirii și al morții sale”.

3. Mesajul zilei

Dumnezeul nostru este un Dumnezeu care mântuiește.

- Domnul îi mântuiește pe evrei din sclavie (prima lectură).

- Domnul mântuiește de orice rău (psalmul responsorial).

- Domnul nu este “Dumnezeul nenorocirilor”, ci al bunătății și al răbdării (Evanghelia).

- Dumnezeul nostru este IHWH. (Eu sunt cel care este întotdeauna în mijlocul vostru pentru a vă mântui).

- Ce înseamnă “a mântui”? Așteptați răspunsurile. Apoi precizați: Domnul iartă, vindecă, salvează de la moarte etc. (cf. psalmul responsorial).

Nu întotdeauna cel care este mântuit este primitor și recunoscător.

- Nu întotdeauna cel care face bine găsește bine. Aceasta este “legea crucii”. Isus, care vine să-l mântuiască pe om și să-i dea posibilitatea de a deveni fiul lui Dumnezeu, nu primește în schimb ospitalitatea și recunoștința, ci pătimirea și moartea.

- Uneori, și noi suntem indiferenți și răi cu Isus. “Convertirea” noastră este urgentă!

“Să îl primim pe Isus: să ne lăsăm mântuiți!”

- Când cineva este gata să se înece, știți care este lucrul cel mai important ce trebuie tăcut?

- Ascultați sfaturile celui care îl salvează… Să aveți încredere… Nu vă agitați cu disperare, nu opuneți rezistență agățându-vă de “brațele” sale.

- În Evanghelie este un avertisment repetat: care?

- “Convertiți-vă…”, adică: schimbați-vă atitudinea față de Dumnezeu, ascultați-l, primiți-l… Schimbați-vă modul de gândire și de viață nu în mai rău, ci în solidaritate și în bunătate.

- Nu este corect să spunem în fața unui necaz al altuia: “Dumnezeu te-a pedepsit. Bine a făcut, pentru că ești rău”. Cine se poate considera bun în fața lui Dumnezeu?

Concluzia: este necesară convertirea noastră urgentă și comportarea după voința lui Isus.

4. Exemple

a) Tezaurul pierdut

O domnișoară, orfană de părinți, locuia într-un castel și ținea mult la noblețea ei.

Odată a venit la ea, gâfâind, fiica unui sărman zidar:

- Tatăl meu e pe moarte. Vă rog să veniți repede la el, pentru că vrea să vă spună ceva foarte important!

Dar nobila domnișoară nu voia să meargă.

La mai puțin de o oră, fiica zidarului s-a întors gâfâind și mai tare:

- Domnișoară, vă rog, veniți repede. Mama dumneavoastră, în timpul ultimului război, a cerut să fie zidit mult aur și argint: un tezaur. Tatăl meu trebuia să vă spună doar în momentul în care veți fi devenit majoră, dar, pentru că este pe moarte, vrea să vă spună imediat.

De această dată domnișoara a alergat cât a putut de repede, dar când a ajuns la casa zidarului, acesta tocmai murise.

Prin urmare, a trebuit să spargă zidurile castelului în multe puncte. Prea târziu. Toate căutările au fost inutile. Nu a mai fost posibilă găsirea tezaurului! (C. SCHMID, Enciclopedia Catechetica, E.P.).

b) Dumnezeu este bun și cu cei răi (cf. Lc 6,35)

Dumnezeu, care este tată plin de iubire față de toți, văzând prea mulți nefericiți pe pământ, a ales un grup de îngeri și i-a pregătit pentru mângâiere. Apoi i-a trimis în lume.

Câtorva îngeri le-au fost încredințați orfanii și văduvele, care au foarte mare nevoie de afecțiune. Altora le-a fost încredințată îngrijirea bătrânilor și a muribunzilor, a căror singurătate este fără margini.

Handicapații și bolnavii au fost puși în grija unor îngeri sensibili la durerea lor mare. Și săracii au avut avocați puternici și binefăcători. Se pare că, în felul acesta, toate felurile de suferințe de pe pământ aveau cel puțin un înger mângâietor.

A rămas însă o categorie mare de nefericiți, fie pentru că nimeni nu-i credea că sunt în situația aceasta, fie pentru că toți stăteau departe de ei. Dar gemetele lor nu au fost scăpate din vedere de inima Tatălui. Pe cine să trimită să mângâie tristețea imensă a celor răi, a păcătoșilor, pentru că despre acești nefericiți era vorba? Un înger? Nu ar fi fost suficient sau nu s-ar fi dus cu plăcere.

Atunci Dumnezeu, părintele tuturor, i-a spus Fiului său:

- În lume sunt oameni pe care nimeni nu vrea să-i mângâie: păcătoșii. Mergi tu, Fiule, să le duci bucuria unei vieți noi, a unei noi iubiri.

Fiul lui Dumnezeu nu a stat pe gânduri și din motiv că, pentru a-i mântui, era nevoie chiar de el. Cu ajutorul Duhului mângâietor, a coborât din cer, a trăit toată viața cu cei păcătoși, i-a tratat ca pe niște prieteni, a murit pentru ei, pentru toți, pentru că toți sunt păcătoși.

 

* * *

 

Duminica a III-a Postul Mare (C)

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină

Într-o zi au venit unii și i-au povestit lui Isus ce li se întâmplase unor galileeni, al căror sânge Pilat îl amestecase cu jertfele lor. “Credeți voi, le-a răspuns Isus, că acești galileeni au fost mai păcătoși decât toți ceilalți galileeni, pentru că au avut această soartă? Eu vă spun că nu; dar dacă nu vă întoarceți, cu toții veți pieri la fel. Sau cei optsprezece inși peste care s-a prăbușit turnul din Siloe și i-a omorât, credeți oare că erau mai vinovați decât toți ceilalți locuitori ai Ierusalimului? Eu vă spun că nu; dar dacă nu vă întoarceți, cu toții veți pieri la fel!” Și le-a spus această asemănare: “Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el și nu a găsit. Atunci a zis viticultorului: «Iată, sunt trei ani de când vin să caut rod în smochinul acesta și nu găsesc. Taie-l! La ce să mai ocupe pământul degeaba?» «Stăpâne, i-a răspuns viticultorul, mai lasă-l și anul acesta; am să-l sap de jur împrejur și am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că va aduce rod în viitor; dacă nu, îl vei tăia»”.(Luca 13,1-9)

Pe măsură ce ne apropiem de săptămâna sfântă, Liturgia Cuvântului ne conturează tot mai limpede atât nevoia de schimbare (convertire) pe care, ajutați de harul divin, să o înfăptuim în viața noastră cât și modul în care această schimbare trebuie să se concretizeze. Într-adevăr, în fragmentul evanghelic din această a treia duminică Isus Cristos ne este prezentat alături de niște oameni neliniștiți de un eveniment cumplit, petrecut de curând la Ierusalim și anume uciderea unor galileeni de către Pilat. Probabil că cei care i-au adus lui Isus vestea se așteptau ca El să rostească acuzații la adresa guvernatorului roman cunoscut, de altfel, pentru cruzimea sa în reprimarea oricărei revolte. Isus, nu numai că nu se grăbește să condamne gestul lui Pilat, ci El însuși le reamintește un alt eveniment cu urmări tragice, prăbușirea turnului de sud-est al cetății Ierusalimului, care nu avea drept cauză răutatea umană. Ambele evenimente, însă, se încadrau bine în dezbaterea, foarte aprinsă în acea epocă, cu privire la vinovăția (cel puțin presupusă) a acelora care suferă vreo nenorocire (v. și In 9 unde protagonist este un orb din naștere): sunt ei oare vinovați de nenorocirea care a căzut peste ei? Mai mult, poate că noi înșine am dori ca Mântuitorul să ne explice mai în adânc misterul răului, al suferinței celui drept, al morții celui nevinovat. Se vede, însă, că, pe Isus îl preocupă altceva în situația de față. Pentru El importantă acum nu este nevinovăția morților, ci convertirea celor vii. Lor le adresează o chemare solemnă la convertire și alături de ea le face o promisiune: în cazul în care nu se vor converti vor pieri ei înșiși la fel. Or ce ar vrea să însemne cuvintele la fel apropo de moarte? Este vorba de o moarte fără de veste, de un sfârșit brusc pe care nimic nu-l prevestea și nimic nu-l poate întârzia. Cei care se află în jurul Lui, se vede că mai au încă timp. Dar ce vor face ei cu acest timp? Parabola pe care o rostește imediat după avertismentul adresat ascultătorilor săi pune bine în evidență în ce fel consideră Mântuitorul că trebuie valorificat timpul rămas la dispoziție fiecăruia dintre noi: cât timp suntem încă vii putem aduce roade. Cel care ne iubește, ne promite că se va îngriji ca noi să aducem cât mai multe roade. Rodirea însă depinde de noi.

Ce mare har este acesta pe care ni-l dă Dumnezeu?! El ne mai acordă încă timp de rodire… Mai mult, El ne oferă tot sprijinul. De acum totul depinde de noi!