Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a III-a din Post
Anul B (A, C)

Lecturi:
Exod 20,1-17
1Corinteni 1,22-25
Ioan 2,13-25

Ioan 2,13-25

Paștele iudeilor era aproape, iar Isus a urcat la Ierusalim. Și a găsit în templu vânzătorii de boi, de oi și de porumbei și pe schimbătorii de bani șezând acolo. Făcând un bici din funii, i-a alungat pe toți din templu, la fel ca și oile și boii; a împrăștiat monedele schimbătorilor de bani și a răsturnat mesele, iar celor care vindeau porumbei le-a zis: “Luați acestea de aici! Nu faceți casa Tatălui meu casă de negustorie”. Discipolii lui și-au adus aminte că fusese scris: Zelul pentru casa ta mă mistuie. Așadar, l-au întrebat iudeii și i-au zis: “Ce semn ne arăți că ai dreptul să faci acestea?” Isus le-a răspuns: “Dărâmați acest templu și în trei zile îl voi ridica!” Așadar, i-au zis iudeii: “Acest templu a fost construit în patruzeci și șase de ani și tu îl vei ridica în trei zile?” Însă el vorbea despre templul trupului său. Deci, când a înviat din morți, discipolii lui și-au amintit că a spus aceasta și au crezut în Scriptură și în cuvântul pe care îl spusese Isus. Pe când era în Ierusalim, la sărbătoarea Paștelui, mulți, văzând minunile pe care le făcea, au crezut în numele lui. Dar Isus nu se încredea în ei pentru că el îi cunoștea pe toți. Și nu avea nevoie ca cineva să aducă mărturie despre om, pentru că el cunoștea ce era în om.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Jacques Sylvestre, O.P.
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Daniel Iacobuț
FSC
Diverși alți autori
pr. Șerban Tarciziu
pr. Alessandro Pronzato

 

* * *

 

Experiența din curtea Templului

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Asemenea deșertului (prima duminică din Post) și muntele (a doua), templul este un loc special al întâlnirii cu Dumnezeu. Astăzi însă nu vom vedea fața plină de glorie a lui Isus; îi vom vedea fața furioasă. Isus nu este încântat de ceea ce vede, pentru că modul de organizare a cultului în templu nu mai reflectă planul original al lui Dumnezeu. Două motive ar putea fi identificate: (a) liderii religioși au pus religiozitatea înaintea moralității; (b) au pus particularitatea deasupra universalității.

Administratorii religioși ai cultului din templu aveau grijă ca oamenii să aducă pentru jertfe vite, oi și porumbei de bună calitate. Ei se asigurau chiar ca banii “murdari” pe care oamenii îi aduceau cu ei să fie schimbați cu banii “sfinți” ai templului. În același timp, însă, complotau împotriva lui Isus. Dacă se străduiau atâta să îi fie pe plac lui Dumnezeu în cult, de ce nu s-au străduit să analizeze mai bine spusele lui Isus, în loc să îl condamne atât de ușor? Pentru ei a-i face pe plac lui Dumnezeu a devenit ceva care ține de templu și nu de relația cu oamenii. Acest fel de religiozitate îl supăra tare pe Isus.

Se spune că la un moment dat un preot se întorcea seara la casa parohială, când deodată un hoț i-a sărit în cale și l-a amenințat cu un pistol: “Banii sau viața!” În timp ce preotul întindea mâna spre buzunar, hoțul i-a văzut colarul și l-a întrebat: “Sunteți preot? Atunci puteți merge.” Preotul, surprins de gestul de pietate al hoțului, s-a gândit să îi dea măcar pachetul său de țigări, din moment ce nu avea bani la el. Hoțul a răspuns: “Nu, părinte, nu fumez în Post.” Vedeți deci cum hoțul încearcă să respecte regula de a nu fuma în post, dar încalcă o poruncă mai serioasă a lui Dumnezeu: “Să nu furi.”

Al doilea motiv pentru care Isus era supărat pe afacerile religioase din acea vreme în constituiau obiceiurile lor exclusiviste. Unele elemente din alcătuirea Templului ne vor ajuta să înțelegem mai bine. Templul avea cinci părți sau curți: (1) Sfânta Sfintelor (2) curtea preoților (3) curtea lui Israel (4) curtea femeilor (5) curtea neamurilor. Deși acestea erau văzute ca cinci cercuri concentrice ale sfințeniei, planul Templului făcea loc pentru toți în Casa lui Dumnezeu. Era casa universală a lui Dumnezeu “pentru toate neamurile”, unde fiecare bărbat și fiecare femeie de pe pământ să își găsească un loc în care să se roage. Însă liderii evreilor au uitat acest lucru și se gândeau că este destinat doar pentru ei. Astfel au decis să transforme curtea neamurilor într-o piață “sfântă” pentru vânzarea animalelor necesare pentru jertfe, și pentru schimbarea banilor. Puteai să aduci monede romane doar până în curtea neamurilor, dar nu în celelalte patru curți. Curtea neamurilor nu mai era privită ca o parte integrantă a Casei Domnului, devenise pur și simplu o piață comercială. Această curte a neamurilor a curățat-o Isus. Făcând acest lucru a arătat că partea pentru neamuri era la fel de sfântă ca și părțile pentru evrei. Dumnezeu este Dumnezeul tuturor și nu Dumnezeul unui grup select. Asemenea evreilor de pe vremea lui Isus, unii creștini de astăzi încă mai cred că Dumnezeu ne aparține numai nouă și nu și celorlalți.

Un om a murit și a mers în cer, și Sfântul Petru îi arăta cum e pe acolo. I-a arătat diferite lăcașuri: “Aici sunt evreii, aici budiștii, aici musulmanii etc.” Apoi au ajuns la un zid înalt care înconjura un loc întins, de unde se auzeau cântece și râsete. “Cine sunt aceștia?” a întrebat noul-venit. Iar Sfântul Petru i-a răspuns: “Șșșt! Sunt creștinii – dar ei cred că sunt singurii de aici”. Credincioși ca aceștia au nevoie de o experiență ca aceea din curtea Templului relatată în Evanghelia de astăzi, pentru a-i trezi la iubirea universală a lui Dumnezeu și a-i aduce înapoi la adevăratul cult.

 

* * *

 

A-l vinde pe Dumnezeu cu reducere

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

(predică pe marginea lecturii a doua)

Un tânăr preot nigerian a scris o cărticică intitulată “A-l vinde pe Dumnezeu cu reducere”. Cartea este o critică tăioasă a așa-numitei evanghelii a prosperității care domină în predicarea din noile mișcări religioase din creștinism. Potrivit acestor predicatori de astăzi, prosperitatea personală imediată, sănătatea și bogăția sunt semnele adevăratei credințe. Dumnezeu a promis să îi binecuvânteze pe cei care vin la El și această binecuvântarea ia întotdeauna și în mod invariabil forma prosperității vizibile, materiale. Chiar dacă această învățătură se găsește mai mult în nou fondatele Biserici și comunități decât în cele tradiționale, principale, nu este de fapt nimic nou în teologia prosperității. Aceasta se găsește și la evreii din Vechiul Testament. În a doua lectură de astăzi, din 1Corinteni, Sf. Paul condamnă gândirea religioasă care nu recunoaște crucea ca o parte esențială a adevăratei credințe creștine.

Pentru Paul, mesajul creștin, departe de a fi o Evanghelie a prosperității, este mesajul crucii. “Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (1Corinteni 1,18). Paul recunoaște că acest mesaj, care pentru adevărații credincioși este puterea lui Dumnezeu, este perceput ca nimic altceva decât nebunie de către falșii credincioși. Teologia crucii, spre deosebire de teologia prosperității, recunoaște că nenorocirile și suferințele pot merge împreună cu adevărata credință în Domnul răstignit și înviat. În cele din urmă, răsplata pentru adevărata credință este în afara acestei lumi. A crede că răsplata credincioșiei se găsește întotdeauna în această viață nu este altceva decât materialism haine religioase.

Paul recunoaște că adevărata învățătură creștină, teologia crucii, nu are sens potrivit standardelor umane. Crucea reprezintă slăbiciunea și nebunia lui Dumnezeu. Însă, așa cum spune Paul, “fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înțeleaptă decât înțelepciunea lor și ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor” (1Corinteni 1,25).

Paul găsește exemple ale gândirii umane în răspunsul evreilor și al grecilor din timpul său la predicarea mesajului creștin. “Fiindcă și iudeii cer semne, iar elinii caută înțelepciune, însă noi propovăduim pe Cristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemați, și iudei și elini: pe Cristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu” (1Corinteni 1,22-24).

Evreii cereau semne. Potrivit credinței lor, Mesia, Fiul lui Dumnezeu, va trebui să dovedească cine este prin semne și minuni. Însă Isus a spus în mod fundamental nu unei vieți a semnelor și minunilor. Atunci când diavolul l-a ispitit să sară de pe templu și să-i uimească pe oameni pentru ca să creadă, El a refuzat. Atunci când cei care priveau la cruce l-au luat în derâdere: “Pe alții i-a salvat, pe sine nu se poate salva! Dacă este regele Israelului să coboare acum de pe cruce și vom crede în el” (Matei 27,42), a acționat Isus după așteptările lor? Nu. El a provocat în fiecare punct teologia prosperității dominantă la evrei. Și ca și când aceasta nu ar fi fost de ajuns, le-a dat un semn negativ. Crucea a fost un semn negativ. Scripturile evreiești spuneau că “blestemat este înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn” (Deuteronom 21,23). Pentru evrei faptul că Isus a fost răstignit pe cruce, departe de a dovedi faptul că a fost Fiul lui Dumnezeu, l-a combătut. Evreii au căutat semne și minuni. Ceea ce au primit în schimb a fost însă crucea, un semn negativ.

Grecii, pe de altă parte, cereau înțelepciune. Ei au dezvoltat o filozofie logică cu privire la Dumnezeu și s-au așteptat ca Dumnezeu să acționeze în concordanță cu filozofia lor. De exemplu, ei credeau că Dumnezeu nu poate suferi. Așa că oricine suferă și moare pe cruce nu poate să se pretindă a fi divin. Din nou, răstignirea lui Isus Cristos devine un obstacol în acceptarea mesajului creștin.

Crucea a fost un obstacol în calea spre adevărata credință pentru evreii și grecii din vremea lui Paul. Dar astăzi? Este încă o problemă. Credem încă în Evanghelia prosperității? Îl lăudăm și îl preamărim pe Dumnezeu atunci când lucrurile merg bine pentru noi. Dar îl mai lăudăm și preamărim atunci când lucrurile merg rău? Fie ca Domnul să ne dea adevărata credință pentru ca să-l putem iubi și sluji necondiționat, pentru a continua să credem în soare chiar și atunci când nu strălucește, pentru a continua să credem, să îl iubim și să îl slujim pe Dumnezeu, chiar dacă ne agățăm de crucea aparent abandonată de Dumnezeu.

 

* * *

 

“Imi aduc aminte”

Autor: pr. Jacques Sylvestre, O.P.
Traducere: sr. Agnes Valentin
Copyright: ProFamilia.ro

Evanghelia lui Ioan a fost scrisa pentru niste credinciosi care strabateau o criza a credintei. Un autor si-a intitulat un opuscul consacrat celei de-a patra Evanghelii Necredinta credinciosilor. In episodul din aceasta duminica exista doua intelegeri posibile ale adevarului. Si anume, cea a lui Isus inainte de moarte si cea a apostolilor dupa Pasti. In ce ne priveste, putem spune ca pasajul poarta pecetea unei prelungite si adanci meditatii a evanghelistului dupa Invierea lui Isus. Episodul curatirii Templului ridica totusi o problema. A fost cu siguranta un eveniment istoric, dar cand anume s-a petrecut? Marcu (11,18) si Luca (19,47-48) situeaza evenimentul cu putin timp inaintea Patimilor.

In ce-l priveste pe Ioan, el il plaseaza la inceputul slujirii lui Isus. Importanta faptului nu vine deci in primul rand din caracterul sau istoric, ci din sensul pe care cea de-a patra Evanghelie il da evenimentului. Pentru a justifica locul pe care el il ocupa la Ioan, am putea evoca un pasaj al profetului Maleahi (3,1): Iata, Eu trimit pe Mesagerul Meu (adica Ioan Botezatorul) si va gati calea inaintea fetei mele si va veni indata in templul Sau Domnul pe care il cautati… Dupa botezul sau si identificarea sa ca Mesia, si dupa revelatia de la Cana, Isus isi ia in stapanire Templul. Minunea de la nunta din Cana anunta Ceasul mortii sale, iar semnul Templului si curatirea lui anticipau invierea.

 

Templul

Ideea unui nou Sanctuar, profetic vestita de catre Isus in acest episod, facea deja parte din crezul iudeilor din Vechiul Testament. Scripturile mentioneaza desigur recladirea Templului de la Ierusalim dupa intoarcerea din exilul babilonian, insa mai cuprind si intuitia profetica a nasterii unui nou Popor al lui Dumnezeu (Isaia 2,2-3; Mihea 4,1-3; Ieremia 3,17). Templul va deveni “casa de rugaciune pentru toate neamurile” (Isaia 56,7) “casa Tatalui Meu“, pentru Isus. Prin gestul sau de purificare si de revolta, Isus nu face altceva decat sa se inscrie intr-o straveche traditie: speranta tenace transportata de profeti dincolo de splendoarea si maiestatea ale caror simbol si revelatie era Templul. Realizarea uneui asemenea viitor nu putea fi decat opera lui Mesia.

 

Semnul

In urma gestului lui, cum nu se poate mai indraznet, iudeii ii cer lui Isus un semn, adica un miracol susceptibil sa-l manifeste ca fiind mult asteptatul Mesia. Raspunsul lui Isus orienteaza gandul spre moartea si invierea Lui si spre Biserica, templu al Trupului Lui. In declaratia aceasta cutremuratoare, accentul ne mai cade pe distrugerea Templului, pe care romanii aveau sa-l stearga de pe fata pamantului in anul 70, ci pe recladirea unui nou Templu, de care era legata speranta evreilor evlaviosi. Ascultand cuvintele lui Isus, acestia nu au inteles, si nici apostolii nu au inteles decat dupa inviere: “Si-au amintit atunci ca le spusese acestea”. Cuvintele profetului Zaharia (14,21) si ale psalmului (69,8-10) sa le fi revenit in amintire? Trupul lui Isus inviat va deveni noul Templu pentru toate neamurile, locas de inchinare in duh si adevar, asa cum vestise Isus vorbind cu femeia samarineanca (Ioan 4,21), izvor de apa vie (7,7-39). Realitatea acestei zidiri spirituale apare si la apostolul Paul (Efeseni 2,19-21; I Co 3,16; Evrei 9,11-12).

 

Credinta si cuvant

Ce este de retinut mai cu seama din acest episod este cat de importanta este credinta in cuvantul lui Cristos, credinta din pricina acestui cuvant. Nu ni se cere un raspuns imediat si spontan la Cuvant. Isus a prevazut neintelegerea, inevitabila incetineala in a crede, pe care avea sa le risipeasca Pogorarea Duhului: “Mangaietorul, Duhul Sfant, pe care vi-l va trimite Tatal meu, Acela va va invata toate si va va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu.” (Ioan 14,26). Cand Isus intuieste si schiteaza dificultatile patrunderii Cuvantului, e constient ca e nevoie de un timp de maturizare. O credinta analoaga cu “dragostea la prima vedere” nu poate dura si nu poate tine piept persecutiilor de tot soiul. Credinta se naste din ecouri pe care de multe ori le acceptam dupa ce s-au petrecut un eveniment ori altul. Din pacate! Cum vor crede in Acela de care n-au auzit? Si cum vor auzi, fara predicator? Si cum sa predici, daca nu ai fost trimis?… scrie apostolul Paul. Credinta este din auzire, iar auzirea prin cuvantul lui Cristos (Romani 10,14.17).

Daca sensul istoriei paleste, aceasta se petrece pentru ca anumite povesti fundamentale se sterg din memoria colectiva. Sensul credintei se pierde pentru ca, in lipsa dorintei de a-ti aminti de Domnul Isus, faptele si gesturile lui sunt uitate, oamenii “preferand sa-si dea maestri cu sutele, in dorinta de a sti”.

“Imi aduc aminte” este un preludiu al credintei de neocolit.

 

* * *

 

Înfrângeri glorioase

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Îmi place să încep predica de azi cu povestea butoiului care conține cel mai bun vin din pivnița unui gospodar care se lăuda cu el la toți musafirii și își înveselea comesenii la diferite ocazii. Vinul a auzit că este vedetă, că este cel mai important, cel mai lăudat. Un lucru nu putea să înțeleagă vinul, anume: dacă el este bucuria tuturor, de ce este ținut la întuneric, în pivniță și legat într-un butoi cu zece cercuri groase. I-a venit dorul de libertate, de lumină. S-a opintit de câteva ori să se elibereze și, când a auzit trosnind un cerc, a căpătat încrederea că se poate și a continuat efortul. Îndată voi fi liber; voi vedea lumina, voi fi stăpân pe soarta mea, voi fi independent, și-a zis vinul cel bun. Și, când ultimul cerc a plesnit și doagele s-au risipit, vinul cel bun a curs pe pământ, s-a prefăcut într-o băltoacă murdară și apoi pământul l-a înghițit, desființându-l complet.

Sărmanul vin, nu știa că acolo ești liber și valoros unde ești plasat de o inteligență binevoitoare ca să fii și să rămâi bun. Aici ar trebui să punem cuvântul ebraic Sela, pe care îl întâlnim deseori la sfârșitul unor versete din psalmi, pentru a marca o pauză, în care să se admire, să se contemple adâncimea înțelepciunii expuse. Mulți, chiar dintre creștini, consideră cele zece porunci ale lui Dumnezeu ca pe o îngrădire a libertății și deseori le încalcă în numele independenței personale.

Poruncile date de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai ne sunt reamintite deseori în Postul Mare. Azi ne sunt prezentate în prima lectură spre a ne face o cercetare serioasă de cuget în vederea redobândirii libertății de fii ai lui Dumnezeu printr-o spovadă bună. Sela.

Poruncile sunt opera iubirii lui Dumnezeu, autoritatea supremă, înțelepciunea infinită și bunătatea fără margini. Iubirea nu răpește libertatea nimănui, ci o păstrează, o mărește și o face rodnică. Sela.

Păzirea poruncilor este răspunsul iubirii noastre față de iubirea divină care a binevoit să se întrupeze, ca să ne lumineze, să ne dea garanția că prin păzirea poruncilor ajungem la cunoașterea lui Dumnezeu. În acest sens a spus apostolul Ioan: De pe aceasta se vădește că îl cunoaștem, dacă îi păzim poruncile (1In 2,3). Prin păzirea poruncilor ne încadrăm în atotputernicia și înțelepciunea divină, în libertatea supremă.

Dumnezeu, care a făcut cerul și pământul din nimic, care a scos lumina din întuneric, a voit ca infamia cea mai neagră, robia cea mai cumplită, pironirea și moartea pe cruce a propriului său Fiu, să devină izvorul mântuirii și al libertății noastre spre slava numelui său. De aceea, vrăjmașii lui fiind, ne-a împăcat cu sine printr-o fărădelege a noastră, prin pironirea pe cruce și moartea Fiului său. Acum, după ce fărădelegea umană a adus dovada milostivirii divine, că până aici se întinde granița iubirii sale: că deși îi omorâm Fiul el tot ne va iubi, și ne-a dovedit-o din plin, nu mai avem nici un motiv să ne îndoim de iertarea lui, fiindcă Fiul, deși l-am omorât prin fărădelegile noastre, ne-a îmbrăcat cu o mantie nouă, cu viața dumnezeiască a harului, ca să avem parte de învierea sa (cf. Rom 5,10). Aici avem culmea înțelepciunii care, venind în lume și lăsându-se doborâtă de răutatea ei, știe să desăvârșească Legea și profeții ca să credem în iubire. Sela.

Dărâmați templul acesta și în trei zile îl voi reclădi!

Templul din Ierusalim era lucrul cel mai scump de pe pământ pentru orice evreu; a fost zidit cu sudoare și lacrimi și l-au apărat cu sânge, cu mistria într-o mână și cu sabia în alta, pentru a se apăra de dușmani. El era simbolul credinței și legământului cu Iahve, lăcașul cultului suprem, semnul spiritualității și unității naționale, semnul independenței și al libertății, precum și locul cel mai potrivit de a-l primi pe Mesia.

Când Isus a venit la templu, l-a găsit într-o stare jalnică: murdar ca un loc de târguit. Devenise semnul decăderii morale și reflecta starea jalnică a sufletului omenesc. Împletind un bici de frânghii, cu o putere mai mult decât samsonică și cu fulgere în priviri, cu lovituri năprasnice în dreapta și în stânga, Isus restabilește ordinea. Forța și cuvintele sale prin care afirma că templul este casa Tatălui său, casă de rugăciune, a surprins pe toți și se mirau gândind: Să fie, oare, Mesia eliberatorul? Îndrăznesc să se apropie de Isus și să-i ceară un semn, un argument care să-i elibereze de ignoranță, de necredință și, poate, chiar de mizeria morală de care erau conștienți că nu cadrează cu sfințenia casei Domnului. Isus vrea să le împlinească dorința și le spune: Dărâmați templul acesta și în trei zile îl voi reclădi! (Expresia: în trei zile, însemna foarte repede, cât ai clipi, cât ai zice: pește). Isus îi invită să se convingă de atotputernicia sa divină. De fapt, templul la care ei sunt invitați să acționeze pentru a-l dărâma, era ceva infinit mai greu de reclădit decât templul de piatră, era chiar trupul său omenesc, care distrus, dat morții, cine îl va mai putea aduce la viață, afară de Dumnezeu? Isus îi invită acum să creadă atunci când el va învia că Dumnezeu l-a creat pe om pentru nemurire, că nu el a adus moartea în lume (cf. Înț 2,23), sau, după cum spune sfântul Bernard: Dumnezeu este ca albina menită să facă miere dulce și nu să înțepe, și, așa cum albina înțeapă numai când este atacată, ca să-și apere neamul, tot așa Dumnezeu s-a apărat, dar omul s-a înțepat, fiindcă l-a atacat pe Dumnezeu în însăși esența sa de iubire, dovedindu-i omului că până și înțepătura sa este un medicament pentru viața veșnică.

Isus știa că propunerea sa de a dărâma templul îi va fi spre acuză, deoarece concetățenii săi, urmași numai după trup ai lui Abraham, nu și după credință, vor căuta martori mincinoși ca să-l condamne la moarte, la acea moarte pe care Isus le-a propus-o ca dovadă pentru credința lor, numai că ei îl vor înțepa cu ură: Acesta a spus: “Pot să distrug templul lui Dumnezeu și să-l reclădesc în trei zile” (Mt 26,61; Mc 14,58); și, când l-au înțepat pironindu-l pe cruce, n-au încetat să-i aducă insultă, prin ceea ce Isus le oferise cu iubire pentru ca să creadă, zicându-i: Hei, tu, cel care dărâmi templul și-l reclădești în trei zile, mântuiește-te pe tine însuți! Dacă tu ești Fiul lui Dumnezeu, coboară-te de pe cruce! (Mc 15,29), ca să vedem și să credem (Mt 27,42). Învinuirea i-o vor aduce și diaconului Ștefan, zicând: L-am auzit spunând că Isus din Nazaret va dărâma lăcașul acesta și va schimba obiceiurile pe care ni le-a lăsat Moise (Fap 6,13).

Că Isus a propus drept cale a mântuirii, a eliberării, credința în cuvântul său, apare clar din reproșul pe care i-l fac dușmanii: Mântuiește-te pe tine însuți! dând dovadă că nu le pasă de mântuirea proprie. Dar până aici merge iubirea infinită a lui Dumnezeu: când omul este nepăsător de propria mântuire, atunci Dumnezeu se îngrijește mai mult de dânsul, dar în felul său imprevizibil de a acționa: se lasă învins pentru a fi biruitor.

Mândria diavolească este înfrântă de slăbiciunea omenească răstignită. Din mândrie, din dorința de a fi ca Dumnezeu, Adam și Eva cad în păcat. Păcatul originar este dorința de a porunci; virtutea originară este voința de a sluji (card. Gasquet).

Smerenia biruitoare a lăsat-o Isus ca moștenire Bisericii sale: Învățați de la mine că sunt blând și smerit cu inima! (Mt 11,29); Îndrăzniți! Eu am biruit lumea (In 16,33). Adevărații creștini l-au înțeles și l-au urmat pe Isus în slujire și au biruit. Dovada suntem noi, creștinii de azi, chemați la aceeași slujire pentru a asigura biruința deplină a Bisericii.

Timp de trei secole, păgânii s-au ridicat împotriva creștinilor cu o cruzime animalică și o ură infernală. Au încercat, ca să se lase de credință, să-i amăgească prin plăceri și bogății, să-i orbească prin onoruri sau să-i îngrozească prin chinuri atroce și prin moartea cea mai crudă. La 24 februarie din anul 303, împăratul Dioclețian a emis edictul de exterminare a creștinilor și a bătut o monedă cu inscripția: Nomine Christianorum deleto, adică În amintirea ștergerii numelui de creștin. F. Engels notează cu ironie despre această acțiune a lui Dioclețian, că deși persecuția a fost cea mai crâncenă: A fost ultima. Și a fost atât de eficientă că, șaptezeci de ani mai târziu, armata romană era alcătuită în cea mai mare parte din creștini.

A se lăsa condus de poruncile lui Dumnezeu, a se lăsa biruit de învățătura lui Cristos, înseamnă a fi biruitor, a fi liber. Libertatea este iubirea care slujește și iubirea care slujește este libertatea. Creștinul, care nu slujește, este destinat să aibă soarta vinului bun, care, dobândindu-și independența, s-a transformat în noroi și l-a desființat pământul. Ama et fac quod visIubește și fă ce vrei! spune sfântul Augustin.

Când voi spune cu psalmistul: Doamne, Legea ta mă bucură și mă înveselește (Ps 119), fiindcă îmi dă posibilitatea să te slujesc în aproapele, atunci voi fi biruitor. Sela. Amin.

 

* * *

 

Au crezut în Scriptură și în cuvântul lui Isus

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii se mai numește și «colectă», cuvânt din verbul latin “colligo-colligere” și înseamnă “a aduna, a strânge la un loc”. Această colectă are un rol întreit: 1) să adune pe toți creștinii într-un suflet și o inimă în numele lui Isus în rugăciune; 2) să adune în rezumat înțelesul profund al celor trei lecturi spre a ne oferi hrana spirituală în esență și 3) să ne dispună la “jertfă” prin «darul» oferit Bisericii și aproapelui.

Să ne reamintim colecta: Dumnezeule, care ești izvorul a toată bunătatea și îndurarea, tu ne-ai arătat că postul, rugăciunea și pomana vindecă rănile pricinuite de păcate; privește cu bunăvoință spre noi, cei care, apăsați de povoara greșelilor, ne recunoaștem vinovăția, și ridică-ne mereu cu îndurarea ta! (LR).

Din ea reținem pentru predică faptul că Dumnezeu ne-a arătat că postul, rugăciunea și pomana vindecă rănile pricinuite de păcat. Decalogul, din prima lectură (Ex 20, 1-17), ne arată în ce constă postul; crucea, din lectura a II-a (1Cor 1, 22-15), ne arată forma supremă de rugăciune și 3) templul, din Evanghelia zilei (In 2, 13-25), ne arată ce este adevărata pomană.

Decalogul, legea lui Moise, ne arată esența postului: înafară de Domnul Dumnezeu să nu ai alți dumenzei: chipuri cioplite, pântece, bani, onoruri etc, cărora să te subjugi; să-ți stăpânești limba: să nu înjuri cele sfinte; să-ți cinstești originea vieții: părinții; să nu ucizi, să nu faci fapte necurate, să nu furi, să nu poftești etc, etc. Decalogul angajează omul în totalitate.

Fiindcă autorul Decalogului este însuși Dumnezeul istoriei, acțiunea de păstrare, de păzire a Legii, implică un efort din partea omului, dar care îi asigură continuitate în alianța cu Izvorul adevărului și binelui de care are trebuință spre a-și găsi sensul vieții: fericirea. In acest sens, Decalogul deși pare o impunere care limitează libertatea, el este un «dar»: izvor de binecuvântare și de eliberare din sclăvia egoismului, izvor de comuniune cu aproapele și de intimitate cu Dumnezeu: care păstrează legământul și îndurarea pentru cei care îl iubesc și păzesc poruncile lui (Dan 9, 4). În acest sens Decalogul este norma după care poporul lui Dumnezeu se lasă călăuzit, este făgașul în care se încadrează spre a corespunde datoriei de a fi ceea ce este chemat să fie: un «popor consfințit» și o «moștenire aleasă» (Ex 19,5). In fapt Scriptura nu numește Decalogul drept «lege», cuvintele Domnului, adică descoperirea și comunicarea sa cu cei care deja îl cunosc. Scopul său este de a promulga, de a perpetua legătura stabilită deja chiar dintru început, care este mântuirea, eliberarea din sclavie (cf. CBL p. 183). Toate cuvintele Domnului au o unitate în iubirea care le-a pronunțat și trebuie să fie trăite în aceeași unitate a iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele.

Crucea ne arată esența rugăciunii. Apostolul Paul spune că noi îl predicăm pe Isus Cristos cel răstignit. Acest lucru vrea să spună că viața noastră este o continuă purtare a crucii de fiecare zi, fiind în strânsă legătură cu jertfa Crucii lui Isus care ne-a atras la sine, la izvorul vieții ieșit din costa străpunsă de lancea sutașului roman, de aici avem împăcare prin rugăciunea îndreptată spre Tatăl de a ne ierta fiindcă nu știm ce facem, de aici avem garanția că rugăciunea noastră ne deschide raiul, chiar dacă am fi tot atât de răi ca și tâlharul din dreapta, de pe cruce ne putem încredința sufletul în mâinile Tatălui ceresc prin rugăciunea lui Cristos (cf. Lc 23, 34. 43. 46).

Cuvântul evanghelic este un «cuvânt al Crucii».

Rațiunii umane, care caută mereu să-l supună pe Dumnezeu categoriilor sale intelectuale și să-l planifice printr-o logică cât mai subtilă, Dumnezeu îi răspunde prin nebunia crucii, îi răsdpunde cu duritatea lui Cristos față de Petru: Pleacă de la mine, satano, că nu cugeți cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor (Mt 16,23), fiindcă logica divină are ca suport iubirea; logica umană are ca suport egoismul, chiar dacă este bazat pe cel mai aristotelic silogism. În acest caz, creștini fiind, nu trebuie să ne credem mântuiți înaintea celor ce nu sunt creștini, fiindcă am accentua un fel de egoism religios și i-am lua lui Dumnezeu calitatea de imprevizibil. Pe noi ne mântuiește “nebunia crucii” dacă o acceptăm în spirit de credință și ne conformăm viața trecând drept “nebuni” în fața lumii; pe când păgânii, păcătoșii, poate se pot mântui chiar de pomană, degeaba, fără a fi creștini; la temelia mântuirii lor poate sta numai iubirea Tatălui care i-a creat. La temelia mântuirii noastre stă iubirea care ne-a creat, care ne-a răscumpărat și iubirea care a răspuns Tatălui și Fiului în Duhul Sfânt care îi cuprinde pe toți și constituie nebunia crucii Trupului mistic, a Bisericii, care poate oferi minuni iudeilor și înțelepciune grecilor, tuturor păgânilor, prin faptul de a-i duce în cârcă, pe gratis, la rai, fiindcă așa se poate explica atotputernicia lui Dumnezeu din Biserică, ca la furnică, care, deși mică, poate duce în spate o greutate mult mai mare de cât greutatea proprie, fiindcă Biserica are forța nevăzută a Duhului Sfânt.

A îmbrățișa «nebunia crucii» înseamnă a fi rugăciune. Despre sf. Francisc de Assisi se spune că nu se ruga, ci devenea rugăciune (cf.Tomas Spidlik, Calea spiritului Ed. Ars Longa, Iași 1996, p.44). Același autor, Tomas Spidlik, spune că: A te ruga înseamnă, în primul rând, a fi bun, a vrea binele, a te forța să fii asemenea lui Dumnezeu (Cristos) în toate. Rugăciunea este așa cum este viața. Nu este altă cale spre contemplare decât praxis, adică respectarea poruncilor lui Dumnezeu, în special, cea a iubirii (Izvoarele luminii, Ed. Ars Longa Iași 1994, p.423). În acest caz rugăciunea supremă este crucea. A fi asemenea lui Cristos de pe Cruce înseamnă a fi rugăciune deplină. Păcatul provoacă un vid spiritual în structura omului. Așa cum sunetul nu străbate prin vid, așa nici rugăciunea păcătosului nu poate ajunge la Tatăl, dacă vidul nu este umplut mai întâi de Duhul Sfânt. Când glasul nu se aude, se recurge la semne. Păcătosul care se îndreaptă spre templu, spre biserică, arată că vrea să se convertească, să umple vidul spiritual și Duhul Sfânt este gata în orice moment să-l sprijine, să-l întărească și să-l călăuzească pe om prin Cristos spre Tatăl.

Templul este locul întâlnirii cu Dumnezeu, locul harului, locul mântuirii gratuite.

Templul din Ierusalim era gloria maximă a iudaismului, centrul unității și cvazi întruparea cea mai reprezentativă a Israelului. În evanghelia după Ioan, activitatea lui Isus se va desfășura mult în jurul templului și a ceea ce el însemna.

Povestirea evangelică ascultată n-are un caracter cronologic din viața lui Isus, ci catehetic. Ioan pune episodul la începutul activității lui Isus, sinopticii la sfârșit. Dar, cum sfârșitul este cuprins în început, ceea ce contează este învățătura pe care ne-o oferă: cele vechi sunt depășite de cele noi; cele materiale sunt depășite de cele vii; cele vii naturale sunt depășite de cele supranaturale. Acum în lume se afirmă cele divine. Cum să le observăm?.. Deschizând ochii credinței prin efortul cerut: observarea poruncilor pentru motivul temeliei lor care este iubirea Creatorului: Să nu faceți din casa Tatălui meu o piață de negustorie!. Este o aluzie clară la cuvintele profetului Zaharia (14, 21). Isus se prezintă ostentativ în faptul de a împlini acest oracol profetic. Gestul său de curățire a templului proclamă prezența «zilei Domnului» pe care Zaharia o prevestise. Isus se prezintă astfel ca Fiul care vine în ziua Domnului în casa Tatălui său ca «darul suprem». Unde Cerul dăruiește, omul n-are dreptul să negustorească, ci să dăruiască.

Al doilea principiu interpretativ îl avem în ceea ce au înțeles ucenicii: “Zelul casei tale mă consumă” (Ps 69,10), (cel care se roagă în psalm este unul dintre drepții care suferă în Vechiul Testament). Textul psalmului este înțeles și folosit ca o dovadă, argument scripturistic: Isus a curățit templul cu prețul vieții sale. La cest fapt face aluzie sf. Paul în scrisoarea către Corinteni: Nu știți, oare, că trupul vostru este templul Duhului Sfânt, care este în voi și pe care îl aveți de la Dumnezeu, și că voi nu sunteți ai voștri? Ați fost cumpărați scump. Dați-i atunci mărire lui Dumnezeu în trupul vostru! (1Cor 6, 19-20). Gratis am primit Duhul, gratis trebuie să dăm și altora din roadele Duhului: pacea și bucuria.

În al treilea rând, și cel mai important, avem referirea la sfidarea lansată de Isus dușmanilor săi și controversa care a urmat. Un cuvânt sacrileg la adresa templului era considerat o ofensă gravă, ajungând să fie pedepsit cu moartea. Construirea templului începuse pe timpul lui Irod cel Mare, în anul 20-19 î.C. și se terminase prin anul 27, aproximativ pe timpul când avea loc discuția dintre Isus și adversarii săi. Sfidarea: Distrugeți acest templu și în trei zile îl voi reclădi!, vrea să spună că tot ceea ce era legat de templu: prezență divină, preoție, alianță, jertfă splendoare, mesianitate, revelație etc, totul trece pe viu asupra lui Isus. El este adevăratul templu al lui Dumnezeu în care poate avea loc întâlnirea inter-personală dintre om și Dumnezeu în orice împrejurare a vieții, fiindcă viața nu-i legată nici de loc, nici de timp, ea este legată de Dumnezeul care este pretutindeni. Din acest motiv Isus spune samaritencei: Crede-mă, femeie, că vine ceasul – ba chiar acum este – când adevărații închinători se vor închina Tatălui în spirit și adevăr, căci însuși Tatăl astfel de închinători caută. Dumnezeu este spirit, iar închinătorii lui trebuie să se închine în spirit și adevăr (In 4, 21. 23-24) (cf. CBL p. 1316-1317).

Isus mort și înviat este templul dăruit nouă de Tatăl în care să ne închinăm lui în spirit și adevăr. Templul de piatră sau biserica din beton și cărămidă sunt doar semne spre care ne îndreptăm spre a obține darul, spre a învăța să ne dăruim cu Cristos în Duhul Sfânt lui Dumnezeu Tatăl și fraților noștri în spirit de iubire, de viață.

După aceste clarificări rugăciunea colectei o putem spune în felul următor: Dumnezeule, care ești izvorul a toată bunătatea și îndurarea, tu ne-ai arătat că Decalogul, Crucea și Templul vindecă rănile pricinuite de păcate; privește cu bunăvoință la noi, cei cuprinși de spiritul și adevărul lui Cristos și primește-ne odată în templul din Ierusalimul ceresc spre a te lăuda în veci! (LR). Amin.

 

* * *

 

A III-a duminică din Post (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Ești ca o vioară, care poate fi și o Stradivarius, dar cu corzile încă slab puse, dezacordate.

Dacă vei ști să le acordezi, vei descătușa o armonie care îi va bucura pe toți, mai ales pe cei care te iubesc. Iată datoria ta cea mai importantă la această vârstă!

2. Tema

Când un copil iubește, trăiește ca fiu al lui Dumnezeu și îl are pe Dumnezeu în inimă

3. Mesajul zilei

În excursiile noastre, deseori se întâmplă să observăm în afara vreunei case o lespede care intenționează să amintească locul unde s-a născut sau a trăit un om faimos. Locul cel mai fericit de pe pământ este Palestina (=Israelul), pentru că acolo s-a născut, a trăit, a murit și a înviat – ca om – Isus: Fiul lui Dumnezeu.

- Casa lui Isus era la Nazaret. Dar acum unde poate fi întâlnit?

- Cine știe adresa lui?

- Unde putem să găsim “locuința” lui Dumnezeu?

Din iubire, Dumnezeu a vrut să locuiască în mijlocul nostru.

- Evreii, care voiau să găsească o prezență deosebită a lui Isus, se duceau la templul din Ierusalim. În deșert, Dumnezeu a vrut să aibă “Cortul” său, dar în Palestina poporul ales îi construise un edificiu măreț, împărțit în mai multe secțiuni, destinate păgânilor, femeilor, bărbaților, preoților. Vai celor care depășeau balustradele despărțitoare. Se credea că Dumnezeu era prezent în mod unic în locul cel mai sfânt, numit “Sfânta Sfintelor”, o cameră goală și întunecată, fără statui, pentru că Dumnezeu este misterios. Acolo era păstrată arca cu tablele poruncilor: arca alianței.

- Cum aflăm și din Evanghelia de astăzi, Isus nu s-a simțit foarte bine în acest templu și s-a prezentat pe sine ca adevăratul templu al lui Dumnezeu.

- Într-adevăr, în Isus locuiește plinătatea divinității. El este om adevărat și Dumnezeu adevărat.

- Într-o zi, a spus: “Distrugeți acest templu – indicând umanitatea sa – și eu îl voi ridica din nou în trei zile”.

- Isus este templul cel mai frumos al lui Dumnezeu!

$O prezență deosebită a lui Isus o avem în Euharistie…

$Este prezent și în aproapele aflat în nevoie…

$Dar și inima noastră de fii ai lui Dumnezeu este un adevărat templu.

- Locuiește în noi Duhul lui Dumnezeu. Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt vin să își stabilească locuința în sufletele noastre, când suntem fideli poruncii iubirii. Dumnezeu, care este prezent pretutindeni, în cel care trăiește în harul său el “locuiește” ca un prieten.

- Noi, cei botezați prin har, suntem: “temple-case-locuințe-reședințe” ale lui Dumnezeu.

- Când unul dintre noi iubește, îl are pe Dumnezeu în inimă! Nu este o frază poetică: este o realitate.

- Când toți împreună, ca o singură familie, iubim nu doar cu vorba, dar în adevăr, devenim familia lui Dumnezeu, Biserica lui Dumnezeu: “Unde este caritate și iubire, acolo este Dumnezeu”. Dumnezeu se simte bine numai acolo unde este iubire!

Dacă iubim, îl avem pe Dumnezeu în inimă: și acest lucru este foarte frumos. Dar mai există și un alt adevăr minunat: Dacă iubim, suntem în inima lui Dumnezeu; așa cum pasărea, rândunica are cuibul ei unde se retrage, noi avem cuibul nostru în Domnul și găsim adevărata pace și adevărata bucurie în el.

4. Exemple

Câteva exemplificări pentru a le aminti copiilor darul minunat al prezenței lui Dumnezeu în viața lor, dacă este trăită în iubire.

a) “O foaie de hârtie, pusă pe un birou împreună cu altele, s-a trezit într-o zi plină de semne. O pană, udă toată cu o cerneală neagră, a trasat pe ea multe semne și cuvinte. “De ce m-ai tratat astfel?”, i-a spus supărată foaia de hârtie cernelei. “Nu puteai să mă scutești de această umilire? Eram atât de albă, de curată. Dar tu m-ai murdărit cu iadul tău negru, m-ai nenorocit pentru totdeauna!”

“Așteaptă – a răspuns cerneala – eu nu te-am murdărit, te-am îmbrăcat în simboluri. Acum tu nu mai ești o simplă foaie de hârtie, ai devenit o mesageră. Tu ești purtătoarea gândului omului, ești un instrument prețios…”.

Într-adevăr, după puțin timp, revenind la birou, cineva a văzut acele foi împrăștiate și le-a adunat ca să le arunce în foc. Dar, deodată, a observat acea foaie însemnată cu cerneală. De aceea, le-a aruncat pe toate celelalte, păstrând-o doar pe cea care avea mesajul vizibil” (Leonardo da Vinci).

Încă de la Botez, purtăm scris în inima noastră mesajul de iubire. De aceea, Dumnezeu nu ne va arunca niciodată.

Suntem deja fii ai lui Dumnezeu, dar încă nu este vizibilă gloria noastră. Suntem încă în perioada de probă, invitați la perseverență. Isus a învins deja lumea, chiar dacă ziua triumfului definitiv pentru noi se află undeva în viitor.

b) Un chinez, ducându-se la părintele său misionar, i-a spus:

- Am o mare dorință de a-i construi o casă adevăratului Dumnezeu.

Misionarul i-a răspuns:

- Dorința ta este foarte bună: dar de unde vom lua banii?

- Vreau să o fac pe cheltuiala mea – a adăugat amabilul bătrânel.

Preotul, văzându-l de mai mulți ani pe acel om ducând o viață extrem de săracă și crezând dorința lui ca un rod al exaltării spirituale, pentru a-l descuraja, i-a atras atenția:

- Dragul meu, satul este mare; dacă construiești o biserică, trebuie să fie foarte mare… și tu singur nu vei reuși niciodată!

Sărmanul a replicat cu toată amabilitatea orientală:

- Vă cer iertare dacă insist; dar cred că sunt capabil să construiesc o biserică atât de mare pentru Dumnezeu.

- Dar nu înțelegi că ar fi nevoie de foarte mulți bani… peste șase mii de franci?

- Părinte, am pregătit deja toți acești bani și, dacă nu vor fi suficienți, voi mai câștiga și alții!

Misionarul a rămas neîncrezător. A întrebat:

- Cum ai făcut rost de acești bani?

A răspuns cu un minunat zâmbet plin de lungul efort al vieții sale:

- Părintele meu, încă de tânăr am avut această dorință, cu peste patruzeci de ani în urmă. Am făcut mereu economie când era vorba despre hrana și hainele mele; am lucrat mereu; nici măcar nu m-am căsătorit. Toată viața am avut o singură dorință mare: să las, înainte de moarte, în satul meu, o casă mare pentru adevăratul Dumnezeu: cel al iubirii, cel care și-a stabilit locuința în inima mea! (Casali)

c) Cel care știe să trăiască în prezența lui Dumnezeu, care știe să fie fiu al lui Dumnezeu, se comportă mereu bine și în conformitate cu demnitatea lui.

O actriță juca pentru a nouăzecea oară o parte dintr-o comedie modernă. Autorul comediei era prezent în lojă. Cu toate că teatrul era aproape gol, artista a recitat atât de bine și cu atâta însuflețire, încât autorul s-a dus la sfârșit la ea ca să îi mulțumească. “În această seară v-ați depășit pe dumneavoastră” – a spus el – “ați recitat ca și cum ar fi fost prima dată. Și mai ales într-un spațiu aproape gol! Nu

v-a indispus?” “Nu – a răspuns actrița. Dar era prezent un om pentru care merita să dau ce aveam mai bun în mine!” Voia să îi facă un compliment autorului. “Și dacă nu aș fi fost nici eu prezent?” – a întrebat acesta. “Atunci, aș fi fost măcar eu” a răspuns actrița.

A fost un răspuns magnific. Se stima prea mult pe sine ca să joace rău. Recita din iubire pentru perfecțiune. Făcând abstracție de prezența celorlalți, ea era acolo. Așa trebuie gândită orice acțiune: “Eu sunt prezent!” (F. W. Foerster).

d) Sunt mai mult decât potrivite climatului Postului Mare trei sugestii:

- învățați să trăiți în prezența lui Dumnezeu, prin fapte de iubire;

- amintiți-vă condițiile esențiale pentru a primi cu vrednicie sfânta Împărtășanie;

- încurajați învățarea recunoașterii în ceilalți demnitatea de fii ai lui Dumnezeu.

 

* * *

 

Duminica a III-a a Postului Mare

Autor: pr. Daniel Iacobuț
Copyright: Predici.cnet.ro

“Apropiindu-se Paștele iudeilor, Isus s-a urcat la Ierusalim”, notează evanghelistul Ioan în fragmentul evanghelic care a fost proclamat. Și pentru noi se apropie Paștele și Liturgia nu unește din nou cu grupul ucenicilor care-l însoțesc pe Isus. Dacă duminica trecută am fost împreună cu ei martorii chipului strălucitor al Mântuitorului, în această duminică vedem pe chipul lui Isus indignare și duritate față de situația în care se afla casa Tatălui său, templul din Ierusalim. Trebuie să mărturisim că ne impresionează gestul său: “a făcut un bici din funii și i-a izgonit pe toți afară din templu, împreună cu oile și boii, a aruncat pe jos banii schimbătorilor și le-a răsturnat tarabele“. Probabil că gestul acesta nu vrea să însemne numai faptul că cultul trebuie să se desfășoare într-un mod demn, sau solemn: nu ca într-o piață zgomotoasă, ci într-o climă de tăcere și reculegere. Ar fi prea puțin. Gestul polemic al lui Isus se reface la profeții Vechiului Testament, care deseori au polemizat cu instituția templului și cultul care se desfășura acolo, bineînțeles nu pentru a-l aboli, ci pentru a-l purifica. Cultul datorat lui Dumnezeu, aminteau mereu profeții, nu trebuie să se limiteze numai la adorare, pentru că este în același timp și misiune și convertire. Cu atât mai mult cu cât ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, parte esențială a cultului, trebuia să angajeze viața fiecăruia. În templu apoi are loc întâlnirea cu Dumnezeul cel viu, nu cu un Dumnezeu închis în templu și preocupat de sine, ci cu un Dumnezeu interesat de viața întreagă a omului.

Dar evanghelistul Ioan nu se mulțumește numai cu prezentare lui Isus, care, asemenea profeților din vechime, ne arată exigențele adevăratului cult. Afirmă că Isus Cristos, prin moartea și învierea sa, este adevăratul templu: “El vorbea despre templul trupului său”. Ce înseamnă faptul că Isus este adevăratul templu? Semnificația templului în Vechiul Testament era dublă: loc al întâlnirii cu Dumnezeu și loc al adunării triburilor lui Israel. Avem așadar o dimensiune verticală și una orizontală. În Isus se realizează ambele dimensiuni, ne spune evanghelistul. În El putem face o autentică experiență a lui Dumnezeu și tot în El putem face o autentică experiență de fraternitate.

A-l întâlni pe Dumnezeu este dorința ce emerge din întreaga Sf. Scriptură, este dorința explicită sau implicită din inima fiecărui om. De aceea întrebarea ce traversează Biblia de la un capăt la altul este: “unde și cum îl pot întâlni pe Dumnezeu”? În Isus, ne răspunde Ioan. Lui Filip care îi cerea: “Doamne, arată-ni-l pe Tatăl”, Isus îi răspunde: “De atâta timp sunt cu voi, și tu nu m-ai cunoscut, Filip? Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl” (14,8-9). Iar dorința Bibliei, precum și a fiecărui om, este și aceea de a elimina diviziunea, împrăștierea, pentru a trăi ca frații. Dar unde este acest lucru posibil? În jurul lui Cristos și al crucii sale, ne răspunde din nou evanghelia lui Ioan: “Când voi fi înălțat de pe pământ, îi voi atrage pe toți la mine”(12,32), unde “toți” reprezintă întreaga umanitate, iar “îi voi atrage” nu reprezintă o forță care constrânge, ci o frumusețe care fascinează. Răstignitul înălțat dezvăluie faptul că iubirea, care de multe ori apare înfrântă, în realitate este victorioasă, capabilă chiar de a învinge moartea.

Adevăratul templu este așadar Cristos, în El îl întâlnim pe Dumnezeu și tot în El putem experimenta fraternitatea cea mai profundă. Dar, știm că acceptarea lui Cristos prin credință îl transformă și pe om în templu, locuința Duhului Sfânt: “Nu știți voi că sunteți templul lui Dumnezeu?” (1Cor 3,16). Iar interiorul omului de multe ori se aseamănă mai mult cu o piață agitată de afaceri decât cu un templu al lui Dumnezeu. De câte ori nu ne reducem viața la o afacere de vânzare-cumpărare, unde a dispărut gratuitatea iubirii! De câte ori a trebuit să constatăm, plecând de la noi înșine, atrofierea bunăvoinței, a compasiunii, a iertării! Iată tot atâtea aspecte care au nevoie de biciul cuvântului lui Isus pentru a fi înlăturate. Există o condiție pentru ca adorația noastră să fie primită de Dumnezeu: ca această să nu fie ipocrită, adică să fie expresia unei vieți orientate spre Dumnezeu și nu un moment separat de restul vieții, o onorare a lui Dumnezeu cu buzele, ținând viața departe de El. Evanghelia ne pune implicit această întrebare: de ce merg la biserică? Care este atitudinea mea interioară? Din obișnuință, din simțul datoriei, din conformism? Sau pentru a mă ruga, pentru a-L întâlni cu adevărat pe Dumnezeul vieții mele și pentru a-mi orienta viața spre el?

Liturgia Cuvântului de astăzi, în special prin prima lectură, ne mai arată că adevăratul cult constă în a primi și a pune în practică poruncile lui Dumnezeu. La început acestea nu sunt simțite, primite drept o lege, ci ca și un eveniment: poporul încheie o alianță cu Dumnezeu iar poruncile sunt semnul apartenenței sale lui Dumnezeu, arată caracterul său de popor ales, diferit de celelalte. De aici și faptul că, în mod surprinzător, Israelul nu vorbește despre lege ca despre o greutate, de o impunere, însă ca despre un dar minunat, ca despre o lumină pentru pașii omului. Templul trupului nostru este chemat astăzi să fie spațiul sacru în care trăim acest dar al decalogului nu drept o lege care ne leagă, dar ca un cuvânt care eliberează. Decalogul nu este un “nu” spus de Dumnezeu omului, ci un “da” spus de om lui Dumnezeu. Astfel se exprimă papa Benedict al XVI-lea: “Am putea spune că chipul lui Dumnezeu, conținutul culturii vieții, conținutul marelui nostru “da”, se exprimă în cele zece porunci, care nu sunt un pachet de interdicții, de “nu”, ci prezintă în realitate o viziune în ansamblu asupra vieții. Sunt un “da” spus unui Dumnezeu care dă sens existenței (primele trei porunci); un “da” spus familiei (porunca a patra), un “da” spus vieții (porunca a cincea), un “da” spus iubirii responsabile (porunca a șasea), un “da” spus solidarității, responsabilității sociale, dreptății (porunca a șaptea), un “da” spus adevărului (porunca a opta), un “da” spus respectării celuilalt și a tot ceea ce îi aparține (poruncile a noua și a zecea)”. Decalogul ne prezintă așadar un drum de autentică eliberare și realizare a omului.

Ne pregătim pentru vigilia pascală din noapte sfântă a Învierii, când ne vom reînnoi promisiunile de la botez, sacrament care a făcut din noi pietre vii ale noului templu, ale edificiului spiritual care este Biserica, trupul mistic al lui Cristos. Ne pregătim să reînnoim promisiunea de a face din viața noastră o “jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu” (Rom 12,1). Făcând din viața noastră, din întreaga noastră existență un semn de iubire pentru lume, noi îi construim de fapt un templu lui Dumnezeu în viața noastră. Dar Domnul se simte într-adevăr acasă în viața noastră? Sau trebuie să folosească și pentru noi biciul pentru a face curățenie de Paști în locurile unde inima noastră nu este încă o casă de rugăciune? Sfânta Liturghie pe care o celebrăm ne pune în comuniune cu templul viu și adevărat al Domnului: trupul său răstignit și înviat. Isus știe bine ceea ce este în fiecare dintre noi, dar cunoaște de asemenea și dorința noastră cea mai intimă și mai pură: aceea de a fi locuiți de El, numai de iubirea lui.

 

* * *

 

Duminica 3 din Postul Mare (B) – lectio divina

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Ioan 2, 13-25

Isus merge la templu

13 Apropiindu-se Paștele iudeilor, Isus s-a urcat la Ierusalim. 14 În templu i-a găsit pe negustorii de boi, de oi și de porumbei și pe schimbătorii de bani șezând. 15 A făcut un bici din funii și i-a izgonit pe toți afară din templu, împreună cu oile și boii, a aruncat pe jos banii schimbătorilor și le-a răsturnat tarabele, 16 iar celor ce vindeau porumbei le-a zis: «Luați astea de aici și nu faceți din casa Tatălui meu o casă de negustorie!»

17 Ucenicii lui și-au amintit atunci acest cuvânt al Scripturii: «Râvna casei tale mă consumă».

18 Iudeii au luat cuvântul și i-au zis:

- Prin ce semn ne arăți că ai dreptul să faci astfel de lucruri?

19 Drept răspuns Isus le-a spus:

- Distrugeți templul acesta și în trei zile îl voi ridica din nou.

20 Iudeii i-au zis:

- În patruzeci și șase de ani s-a zidit templul acesta, și tu îl vei ridica în trei zile?

21 Dar el vorbea despre templul trupului său. 22 Prin urmare, când a înviat din morți, ucenicii lui și-au adus aminte că le spusese cuvintele acestea și au crezut în Scriptură și în cuvintele pe care le spusese Isus.

Isus îi cunoaște pe toți

23 Pe când Isus era în Ierusalim, la sărbătoarea Paștelui, mulți au crezut în el, văzând minunile pe care le făcea. 24-25 Dar Isus nu avea încredere în ei pentru că îi cunoștea pe toți și nu avea nevoie să-i dea cineva mărturie despre oameni, fiindcă el însuși știa ce este în om.

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

Marile religii de astăzi și din toate timpurile au “temple” pentru a da cult Dumnezeului lor. Părinții noștri în credință numesc “sinagogă” templele lor actuale, frații islamici numesc “moschee” locurile lor sacre, iar creștinii în generale le dăm titlul de “biserică”.

Ce este, în definitiv un “templu”? Pentru marile religii este întotdeauna un spațiu sacru unde omul se întâlnește cu Dumnezeul său. Această mică definiție densă este aplicabilă la fiecare dintre cele trei exemple pe care le-am dat în paragraful anterior. Mi se pare important să reținem această definiție pentru că ne dă cheia pentru a înțelege relatarea sacră pe care trebuie s-o comentăm astăzi.

La un prim nivel, textul evanghelic din această duminică poate să ne surprindă puțin, văzând în Isus o atitudine așa de fermă și hotărâtă prin alungarea celor care vindeau animale și schimbau bani la poarta templului. La o simplă vedere riscăm să “interpretăm greșit” relatarea crezând că e vorba de o simplă problemă de a nu amesteca economicul și cultul. În realitatea sensul textului este mult mai profund.

Acest episod este relatat în cele patru evanghelii. Cei trei sinoptici (Mt, Mc și Lc) îl pun la sfârșitul activității publice a lui Isus atunci când deja este aproape Paștele său. Evanghelia după Ioan, pe care o avem propusă astăzi, plasează această scenă la începutul activității revelatoare a lui Isus.

Templul era centrul credinței și al spiritualității poporului din Vechea Alianță. Pentru aceasta, evlavia israelitului este profund marcat de devoțiunea și iubirea față de templu. Această realitate o ilustrează frumoasele reflecții pe care le fac Psalmii, pelerinajele, orientarea spre sanctuarul din Ierusalim a sinagogilor și a celor care se roagă în orice parte a lumii.

Isus dă valoare templului până acolo încât îl numește “casa Tatălui meu” (cf. versetul 16) și-l iubește cu pasiune (cf. versetul 17). Niciodată nu respinge templul, însă așa cum face cu Legea însăși pe care nu a venit ca s-o abolească, caută să ducă toate la împlinire. A duce la împlinire implică un pas, o nouă realitate care este bine descrisă în episodul de astăzi.

Evanghelistul Ioan folosește foarte multe mijloace literare în compunerea evangheliei sale. Unul din aceste mijloace cercetătorii Bibliei îl numesc “înțelegerea greșită ioanee”. În ce constă? Pentru a întări o idee, mai ales o idee profundă, teologică și spirituală, evanghelistul face ca Isus să se joace cu câteva cuvinte care au un dublu sens sau o dublă semnificație. De exemplu, în 4,31-34: Isus vorbește de o mâncare pe care discipolii n-o cunosc și ei cred că le-a adus cineva de mâncare, în realitate Isus se referă la împlinirea voinței Tatălui; și tot așa multe alte texte.

În relatarea de astăzi o este “înțelegere greșită” cu privire la templu. Iudeii vorbesc despre templul material (versetul 20) și Isus vorbește despre templul care este trupul său (versetul 21). Marele templu din Ierusalim este “spațiu” al întâlnirii omului cu Dumnezeu, însă Isus se prezintă ca noul templu, noul “spațiu” de întâlnire între om și Dumnezeu. Isus Cristos Dumnezeu adevărat și om adevărat este Templul cu majusculă, cel care “purifică”, “curăță” și duce la împlinire templul anterior, templul din Vechea Alianță.

Pornind de la Isus mort și înviat, nou Templu, dobândesc sens templele noastre de piatră, bisericile noastre, unde pe bună dreptate ne adunăm pentru a celebra moartea și învierea Domnului până când el va veni din nou.

În definitiv, în acest text percepem un Cristos care vine să purifice templul înlocuind un “cult vechi”, care avea nevoie de sângele jertfelor și de banii oferiți, cu un “cult nou” în care el însuși este Templu, spațiu de întâlnire cu Dumnezeu realizat în unicul sacrificiu făcut o dată pentru totdeauna. În felul acesta Domnul “plătește” cu moartea și învierea sa “impozitul” pe care iudeul trebuia să-l plătească în mod constant pentru a da cult lui Dumnezeu.

Ioan relatează și în același timp interpretează episodul dându-ne o sinteză teologică a întregului mister al lui Cristos mort și înviat care se va desfășura în restul evangheliei. În definitiv, invitația este de a trăi un cult autentic, nou, profund, vital, profund înrădăcinat în persoana lui Isus… Un cult în “duh și adevăr”, așa cum va spune același evanghelist în 4,23.

Pentru a ține cont: Legea lui Mose cerea ca animalele care urmau să fie jertfite să nu aibă nici o meteahnă. De vreme ce mulți iudei veneau de departe, trebuiau să cumpere animalele de lângă templu.

Orice israelit cu vârstă mai mare de 20 de ani trebuia să plătească impozitul la templu cu niște monede speciale (nu romane) care în perioada lui Isus deja nu se mai făceau. Pentru aceasta era necesar ca să fie schimbate la intrările în templu.

Alte texte biblice pentru a confrunta: Mt 21,12-13; Mc 11,15-17; Lc 19,45-46.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea în dicționar cuvântul “templu” (sanctuar).

Întrebări pentru lectură

- Unde se îndreaptă Isus?

- Ce sărbătoare este aproape?

- Cu cine se întâlnește Isus în templul din Ierusalim?

- Ce face? Care este atitudinea sa?

- Ce spune?

- Ce își amintesc ucenicii?

- Ce îl întreabă conducătorii iudeilor pe Isus?

- Cum răspunde Domnul?

- În ce mod reacționează conducătorii iudeilor?

- Ce reflecție fac ucenicii lui Isus după acest episod?

- Care este reacția celor care sunt în Ierusalim?

- Ce atitudine are Isus face de aceste persoane care sunt Ierusalim? De ce?

2 – MEDITAȚIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditație

- Ce loc ocupă “templul” în viața mea?

- Ce implică pentru mine faptul de a face parte dintr-o Biserică, dintr-o parohie, dintr-un centru de cult, dintr-o comunitate eclezială, dintr-un centru comunitar?

- Unde descopăr că se află accentul principal al templului după cum mă învață Isus? În edificiul material sau în “templul spiritual” care este comuniunea adunată în numele lui Cristos “noul Templu”?

- Mă descopăr eu ca “templu al lui Dumnezeu” în Cristos?

- Descopăr constant că parohia, comunitatea mea este “templul lui Dumnezeu” în Cristos Isus?

- Ce implicații are pentru mine faptul de a-mi aminti că Cristos vine să purifice templu, să purifice cultul?

- Sunt conștient că trăiesc în timpurile noului cult în care Cristos este centrul vieții mele religioase?

- Dau importanță “templului material” ca spațiu în care se celebrează moartea și învierea Domnului?

- Caut, pe cât posibil, să fac în așa fel încât templul material unde îmi trăiesc credința să fie îngrijit și aranjat așa cum se cuvine?

- Colaborez, în măsura posibilităților mele, la “întreținerea cultului” și a “templelor” din Biserica mea?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Pentru a lumina rugăciunea noastră, oferim câteva fragmente de texte luate din Cartea Psalmilor:

Ps 5,7-9

7 Tu îi nimicești pe cei mincinoși.

Domnul îl disprețuiește pe cel care varsă sânge

și pe cel care înșeală.

8 Dar eu, prin îndurarea ta cea mare,

voi intra în casa ta și

te voi adora cu teamă în templul tău cel sfânt.

9 Doamne, povățuiește-mă în dreptatea ta,

înaintea dușmanilor mei!

Netezește calea ta înaintea mea.

Ps 27,4-6

4 Un lucru cer de la Domnul și pe acesta îl caut:

să locuiesc în casa Domnului

în toate zilele vieții mele,

ca să privesc frumusețea Domnului

și să vizitez sanctuarul său.

5 El mă va adăposti în adăpostul lui

în ziua nenorocirii,

mă va adăposti în ascunzătoarea cortului său,

mă va ridica pe o stâncă.

6 Și acum, să se înalțe capul mea

deasupra dușmanilor ce mă înconjoară,

iar eu voi jertfi în cortul lui jertfe de laudă;

voi cânta și-l voi preamări pe Domnul.

Ps 65,5

5 Fericit este acela pe care tu îl alegi

și ți-l apropii:

el va locui în curțile tale.

Ne vom sătura cu bunătățile casei tale

cu sfințenia templului tău.

Desigur, se va putea continua prezentând texte din psalmi care vorbesc despre templu, despre casa Domnului, despre sanctuar sau chiar despre Ierusalim care, în unele texte, face referință directă la templu.

Lăsăm aceste trei texte pentru ca să poată ajuta în desfășurarea celui de-al treilea pas din Lectio divina a noastră.

4 – CONTEMPLAȚIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Propunerea pentru contemplație constă în a merge în propriul templu, în propriul loc de cult, în capelă, în biserică, și a repeta în manieră senină, profundă și ritmică fraza din versetul 17:

Râvna casei tale mă consumă…

Râvna casei tale…

Râvna casei tale…

5 – ACȚIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propuneri personale

- A căuta să participi mai activ la cultul din “templul” tău.

- A cerceta vechimea, întemeietorii și a căuta câteva date istorice despre “templul” la care participi.

Propuneri comunitare

- Investighează cu grupul tău de tineri cu privire la originea și sensul templelor în cele trei mari religii monoteiste. Faceți o sinteză despre sinagogă, biserici și moschei.

- Încercați să luați contact cu câțiva tineri evrei sau islamici pentru a împărtăși și a dialoga cu ei ceea ce ați investigat.

 

* * *

 

Duminica a III-a din Postul Mare (B) (audio)

Autor: Diverși alți autori

Predicator: Pr. Cristinel Fodor
Unde: Catedrala romano-catolică din Iași
Când: 15 martie 2009

 

Puteți descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.

 

* * *

 

Duminica a III-a Postul Mare (B)

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină

Era aproape Paștele iudeilor, și Isus a urcat la Ierusalim. Și a aflat în templu pe cei care vindeau boi și oi și porumbei… Atunci, făcându-și un bici de funii i-a alungat pe toți din templu… și celor care vindeau porumbei le-a spus: “Luați acestea de aici și nu faceți din Casa Tatălui meu casă de negoț!” Și și-au adus aminte ucenicii lui că este scris: “Râvna Casei tale mă mistuie”. La aceasta iudeii i-au zis: “Ce semn ne arăți de faci acestea?” Isus le-a răspuns: “Dărâmați templul acesta și în trei zile îl voi ridica” Atunci au spus iudeii: “În patruzeci și șase de ani a fost zidit templul acesta, și tu îl vei ridica în trei zile?” Dar el le vorbea despre templul trupului său. (In 2,13-25)

Dincolo de aspectul spectacular al gestului lui Isus, de a-și fi făcut un bici și a-i fi alungat pe vânzătorii de animale de jertfă de pe esplanada Templului, gest cu valoare profetică, textul nostru pune în discuție însemnătatea acestei Case a Tatălui și mai ales a modului în care Isus Cristos se situează față de Ea.

Încă de la zidirea lui, Templul a fost semnul și garanția prezenței lui Dumnezeu în mijlocul poporului său. Dacă Ierusalimul a devenit Cetate sfântă aceasta pentru că avea în centrul ei Templul. Cu toate acestea, prezența divină era un har care putea fi luat poporului în momentul în care acesta se dovedea infidel față de Legământul încheiat cu Dumnezeu. Astfel, chiar profetul Ieremia va lua atitudine împotriva Templului atunci când constata că mulți dintre contemporanii săi se încredeau mai mult în liturgia de acolo în detrimentul reformării vieții (7,1-15), iar Ezechiel va vedea slava lui Dumnezeu părăsind Ierusalimul întinat de fărădelegile locuitorilor lui (Ez 8-10). Or, gestul lui Isus se situează pe această linie a respectului față de Templu câtă vreme în el se desfășoară o liturgie care nu doar intersectează accidental și magic viața omului, ci îi conferă o structură morală, bazată pe voința lui Dumnezeu, voință exprimată în evanghelia Sa. Pentru că, însă, iudeii s-au arătat mai mult decât reticenți față de mesajul său, distrugerea Templului anunțată de Isus avea drept cauză, ca și în trecut, necredința lor. Mai mult, Isus anunță că va înlocui, nu peste mult timp, edificiul din mijlocul Ierusalimului cu Templul mesianic. Această trecere de la vechiul Templu la Templul mesianic este, în viziunea sfântului Ioan, paralelă itinerariului trecerii de la moartea la învierea lui Cristos care, ca și Servitorul suferind, a plătit cu viața prețul fidelității față de Templu. Cât privește cultul ce va fi celebrat în noul Templu, conform comentariului din v. 21, el va fi centrat pe “trupul” lui Isus.

Fraților, iudeii cer semne și grecii caută înțelepciune, dar noi vestim pe Cristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală, iar pentru păgâni, nebunie. Însă pentru cei chemați, și iudei, și greci, pe Cristos – puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu. Pentru că nebunia lui Dumnezeu este mai înțeleaptă decât oamenii și slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii. (1Cor 1,22-25)

Lectura a doua a acestei duminici pune în evidență acel aspect esențial privilegiat și de finalul fragmentului evanghelic: Jertfa răscumpărătoare a lui Cristos, Jertfa Crucii. În această Jertfă a lui Cristos pe Cruce sfântul Pavel (Paul) descoperă o logică paradoxală a atitudinii lui Dumnezeu.

În toate timpurile a existat tentația de a “îndulci” scandalul Crucii, de a căuta formulări “raționale” nebuniei evangheliei. Pavel, dimpotrivă, în predica sa, deși a știut să țină cont de aspirațiile umane (1Cor 9,22), nu a acceptat niciodată ca să devină zadarnică crucea lui Cristos (1,17). De aceea Apostolul a ținut întotdeauna să pună în evidență cât mai bine persoana lui Cristos răstignit pentru că în Ea se vădește cel mai bine puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu, în Ea se revelează iubirea lui Dumnezeu. (În clipa în care ar fi scos din predica Bisericii mesajul lui Isus Cristos răstignit, creștinismul ar deveni o simplă ideologie lipsită de acea putere și înțelepciune de revelație a lui Dumnezeu.)

 

* * *

 

… Și omul a inventat acoperitoarea scurtă

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Dumnezeu nu se mulțumește ca tu să mergi la biserică

Spuneam, duminica trecută, că Dumnezeu nu se mulțumește cu intențiile bune. Astăzi putem să adăugăm alte precizări. Dumnezeu nu se mulțumește ca să avem în gură numele său. Trebuie să-l pronunțăm, când este cazul, din motive juste și în chip just. Poate fi prea puțin de a spune Dumnezeu, și poate fi și prea mult (și chiar intolerabil). “Când spun Dumnezeu…” citez titlul volumului unui teolog contemporan. Adică: ce înțeleg când spun Dumnezeu? Adesea spun altceva. Este chiar și riscul să o faci pentru a ascunde ceva, că acel nume poate fi acoperirea cu care mă înșel să ascund fapte și intenții nu prea limpezi.

Și, mai ales: când pot să spun Dumnezeu? Și care este felul cu adevărat respectuos pentru a-l spune? Dumnezeu, apoi, urmând Evanghelia de astăzi, nu se mulțumește nici ca cineva să meargă la biserică. Depinde de motivele și de stilul acelei prezențe. Isus săvârșește o colosală operațiune de curățire a Templului. Dar, înainte de toate, îndepărtează acoperitoarea abuzivă. O astfel de acțiune, însă, nu este limitată la ceea ce se percepe în exterior: negoțul. Ea se îndreaptă și la inima omului, ascunsă privirii: “El de fapt știa ceea ce este în orice om”.

Se poate spune că așa-zisa “alungarea a negustorilor” s-a desfășurat în doi timpi și în două spații diferite. Mai întâi, de sub acoperișul extern al Templului, și următoarea din cei care “au crezut în numele său”, dar în care nu se încrede, cunoscând negustoria pe care o aveau în interior, ascunsă sub acoperirea unei adeziuni superficiale la persoana sa.

Curățenia gurii

Se presupune că această acțiune de curățenie a Domnului o face și în gura noastră. Ea, de fapt, în loc să fie “casa” de laudă a Tatălui, poate să se transforme într-un loc de negoț unde, împreună cu numele Domnului, se pot amesteca vorbării goale, flecăreli, murmurări, vulgarități și otrăvuri. Și în acest caz Isus nu ezită să facă “un bici din funii”. Și alungă toți ocupanții abuzivi, impunând să nu mai fie profanat acel Nume (“să nu spui numele Domnului în zadar”), evitând de-a dreptul pentru un anumit timp să-l pronunțăm.

Nu înseamnă că numele Domnului purifică de la sine gura. Nu, trebuie înainte de toate ca gura să fie eliberată de orice negoț și vorbărie insuportabilă, pentru ca să poată adăposti numele lui Dumnezeu. “Eu, Domnul, sunt Dumnezeul tău, un Dumnezeu gelos…” Gelos pentru propria imagine, dar și pentru numele său propriu. Noi ne înșelăm că El este satisfăcut când umplem Casa sa (sau cu persoane sau cu icoane sau cu cântece sau cu rugăciuni), se mulțumește dacă umplem gura cu cuvinte evlavioase. Nu avem îndoiala că El vrea mai degrabă ca să aruncăm afară anumite lucruri. Sunt dintre aceia care consideră că “a purifica” înseamnă pur și simplu a lustrui, a înfrumuseța (și sunt chiar adepți pentru astfel de îndatorire, serviabili și bine remunerați). Uitând ce înseamnă, esențial, a lua, a elimina, a elibera. A afirma că Dumnezeu nu se mulțumește nu înseamnă în mod necesar că El pretinde ceva în plus. Foarte adesea vrea ceva mai puțin.

Acoperitoarea scurtă decupată pe table de piatră

Avem nevoie să recitim, tot timpul, acel text al Exodului, cel puțin unindu-l cu cel, paralel din cap. 5 din Deuteronom. De fapt, este de observat dezinvoltura – pentru a nu spune mai rău – anumitor comportamente, de a asculta anumite discursuri, se ridică suspiciunea că cele “zece porunci” sunt rodul unui echivoc, a fost o eroare de transmitere sau de transcriere. În realitate, nu au fost pronunțate. Și acum, oricum, s-a prevăzut să fie epurate. Dumnezeu nu a impus acele lucruri, nici nu a oprit pe celelalte. El nu este un moralist. Și apoi știe din ce este făcut omul (și chiar femeia).

Dumnezeu s-a limitat să spună: “Merge bine așa…” Sau: “Vedeți un pic voi, cum vi se pare, eu nu am nici o vină…” Sau: “Faceți cum puteți”. Pus în fața celor Zece Porunci, omul s-a gândit bine să inventeze acoperitoarea scurtă. Și mă explic. Sunt dintre aceia care dau atenție celor de pe prima tablă (datoriile față de Dumnezeu), lăsând descoperite pe cele de pe a doua (responsabilitățile față de aproapele). Cineva se justifică: “Nu este numai porunca a șasea”. Și este adevărat, este și a zecea și sunt toate celelalte. Dar este și a șasea. Sunt și dintre aceia care doresc și pun mâinile lacome pe haina altuia, dar o fac cu scopuri bune, și caută să ascundă roșeața din obraz cu acoperitoarea scurtă a Liturghiei de duminică.

Sunt fii care îi tratează pe părinți într-un fel care, în ciuda oricăror eforturi, nu intră în perspectiva divină a cinstirii. Dar se justifică spunând că în societatea de astăzi, date fiind exigențele legate de…

Majoritatea trage cu precipitare acoperitoarea asupra poruncii a cincea, protestând: “Eu nu am omorât niciodată pe nimeni”. Fără a observa că există spații largi ale practicii creștine neacoperite în mod dezonorant. Cât privește înjurătura, am auzit un oarecare care preciza cu încăpățânare: “Numai când mă înfurii…” Ca și cum ar spune: minimul necesar. Între paranteze: recent într-o fabrică din Florența, un grup de muncitori nord africani, de credință musulmană, au plecat din slujbă nereușind să mai suporte înjurăturile care ieșeau ca un jet din gura colegilor lor creștini. Evident, pentru aceștia ultimii, acoperirea nu ajungea la gură. Normal acoperirea scurtă poartă sigla: toți fac așa.

Apoi sunt unii intelectuali care se întreabă grav dacă morala celor Zece Porunci mai este aplicabilă la societatea modernă. Lăsând să se înțeleagă că nu suntem noi care trebuie să ne justificăm pentru infracțiuni, ci este Dumnezeu care ar trebui să îndepărteze deranjul unei Legi care nu se împacă cu interesele noastre, gusturile noastre și obiceiurile noastre “moderne”. După ce am constatat folosirea fără prejudecăți care se face din acea acoperire, este liniștitor să mergem să consultăm Biblia. Și să verificăm că Dumnezeu a “pronunțat în realitate toate aceste cuvinte“. Nici una în minus… Ba mai mult, le-a săpat pe table de piatră, adică pe o materie care nu se deformează, nu se restrânge. Și acoperirea nu a dat-o El. Este posibil ca omul, când este în fața lui Dumnezeu, să simtă nevoia de a acoperi numai o parte din sine? Nu-și dă seama că tocmai ceea ce nu vrea să acopere (fie chiar capul) îl face neprezentabil?

Între interdicții și porunci

Și apare, negreșit, observația că în cele “zece cuvinte” acei “nu” sunt în majoritate. Decalogul s-ar prezenta ca o serie de interziceri. Dumnezeu, astfel, s-ar distra să planteze pe strada omului semne de interzis. În realitate, termenul de interzicere ne face să ciulim urechile, ca și printr-un reflex condiționat (care ajunge, mai mult sau mai puțin, până la Adam și Eva). Problema este înfruntată, cu obișnuita ascuțime, de A. Maillot, care notează că interzicerea, în mod normal, este mult mai largă decât ordinul. O interzicere, adesea, înseamnă o sută de permisiuni.

Și aduce un exemplu. În grădina din Eden era numai un singur pom interzis. Dar aceasta însemna o mie de arbori îngăduiți. Era barat un drum; în compensație, însă, atâtea altele puteau să fie străbătute. Dumnezeu nu a spus: “Tu vei mânca numai din acest pom”. Ar fi fost un ordin, și ar fi suprimat orice libertate, dar cu oarecare probabilitate ar fi fost respectat. Nu. A interzis pur și simplu un pom. A deschis poarta unei libertăți nemăsurate, limitată numai de o interdicție. Și tocmai asupra acestui punct putem verifica uimitorul adevăr psihologic al vechii istorii: Adam și Eva se opun acestei singure interziceri. Sunt incapabili să considere amploarea libertății lor. Reușesc să vadă exclusiv unica limită. Se fixează pe aceasta.

De altă parte – tot după observația aceluiași comentator – și în codul stradal sensurile interzise în mod paradoxal sunt tocmai acelea care ne permit să mai mergem. Dacă nu ar fi, circulația ar fi imposibilă. Am fi toți prea liberi… pentru a rămâne blocați. Se poate împărtăși sau nu teza lui Maillot. Rămâne faptul că interzicerile – la fel ca ordinele – sunt în funcție de libertatea noastră. Și este tocmai ceea ce ne încăpățânăm să nu vedem. Din ziua în care șarpele ne-a făcut să credem că totul a fost interzis.

Codul libertății

Decalogul reprezintă culmea Alianței. Acum, Alianța înseamnă aceasta: Dumnezeu a eliberat un popor, și acum îl cheamă să trăiască, să intre în posesie și să mențină această libertate. Ascultarea din partea omului nu este prețul care trebuie plătit lui Dumnezeu. Ci, dimpotrivă, reprezintă o posibilitate, este o existență nouă pe care Dumnezeu i-o oferă.

Decalogul apare fundamental antilegist. Iată pentru ce Israeliții, conștienți de aceasta, au preamărit mereu Thorah ca și o culme a darurilor divine.

Legalismul se naște tocmai când se dorește observarea Legii ca un fapt exclusiv al omului, răspunsul său, plata a ceea ce datorează lui Dumnezeu. Preambulul Decalogului este foarte semnificativ. Cine se prezintă nu este Dumnezeul care știe totul, vede totul, poate totul. Și nici Dumnezeul Legii, sau al filozofilor, sau al naturii. Este, în schimb, Dumnezeul istoriei. O istorie care este posibilă de datat cu maximă exactitate: aceea a unei eliberări. “Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-am făcut să ieși din țara Egiptului, din condiția de sclav…”

Dacă Dumnezeu se definește ca Cel care eliberează din sclavie, și Israelitul este definit ca un om eliberat, liber de toate sclaviile. În altă parte Dumnezeu promite ploaie, rodnicie, viață fericită în belșug. Aici Dumnezeu pune pe om într-o situație nouă de libertate. Și se declară dispus să însoțească poporul său din eliberare în eliberare. De aceea, din acel moment, orice generație va trebui să se întrebe asupra sensului Exodului pentru timpul său propriu.

Iată atunci ce sunt cele “zece cuvinte”: o cartă a libertății pentru un popor eliberat. În perspectiva creștină, cum notează tot A. Maillot, s-ar putea traduce preambulul astfel: “Eu sunt Domnul Isus Cristos care, pe cruce, te-am eliberat de toate sclaviile tale, de toate alienările tale”. Nu corvoada îmi este impusă, ci o “veste bună”, o Evanghelie.

Am inventat-o eu

Doamne, îmi dau seama că acoperirea scurtă nu au inventat-o Adam și Eva. Am inventat-o și brevetat-o eu. Astfel, încerc să acopăr partea religioasă, lăsând descoperită viața. Sau acopăr greu apostolatul, activitatea, acțiunea, lăsând descoperită ființa, rugăciunea. Acopăr exigențele mele individuale, lăsând descoperită dimensiunea comunitară a credinței. Acopăr castitatea, și las descoperită caritatea. Acopăr doctrina, lăsând descoperită coerența vieții. Acopăr ortodoxia și las descoperită practica.

Cu acoperirea scurtă mă împodobesc cu cuvinte strălucitoare, scoase din înțelepciunea umană, lăsând afară înțelepciunea lui Dumnezeu manifestată prin nebunia crucii, cum îmi amintește Paul în lectura doua de astăzi. Prefer să mă înveșmântez cu forță, prestigiu, onoruri, cultură, și nu mă încred în slăbiciunea ta “mai puternică decât oamenii”, în nebunia mesajului tău “mai înțeleaptă decât oamenii”. Doamne, fă-mă să înțeleg că nu este vorba nici de acoperire lungă nici de acoperire scurtă. Că unica măsură adaptată pentru mine este cel Răstignit. Numai Crucea ta este în stare să mă acopere – și să mă descopere – în întregime.