Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a III-a din Advent
Anul B (A, C)

Lecturi:
Isaia 61,1-2.10-11
1Tesaloniceni 5,16-24
Ioan 1,6-8.19-28

Ioan 1,6-8.19-28

A venit un om, trimis de Dumnezeu, al cărui nume era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toți să creadă prin el. Nu era el lumina, ci a venit să dea mărturie despre lumină. Aceasta este mărturia dată de Ioan, când iudeii au trimis de la Ierusalim unii preoți și leviți ca să-l întrebe: “Cine ești tu?” Iar el a recunoscut și nu a negat. A mărturisit: “Nu sunt eu Cristos!” L-au întrebat: “Atunci cine? Ești tu Ilie?” El a răspuns: “Nu sunt!” “Ești tu Profetul?” A răspuns: “Nu!” Așadar, i-au zis: “Cine ești? Ca să dăm un răspuns celor care ne-au trimis. Ce spui despre tine însuți?” El a zis: “Eu sunt glasul celui care strigă în pustiu: Îndreptați calea Domnului, după cum a spus Isaia profetul”. Iar cei trimiși erau dintre farisei. L-au întrebat și i-au zis: “Așadar, de ce botezi, dacă tu nu ești nici Cristos, nici Ilie, nici Profetul?” Ioan le-a răspuns: “Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoașteți, care vine după mine, căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălțămintei”. Acestea s-au petrecut în Betania, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
fr. Enzo Bianchi
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Șerban Tarciziu
pr. Pietro Righetto
pr. Alessandro Pronzato
Diverși alți autori

 

* * *

 

Cristos pe care nu îl știm

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Adventul este un timp de pregătire pentru venirea Domnului; El vine la noi, în mod sacramental, la Crăciun, vine la noi, individual, la sfârșitul vieților noastre, și vine la noi, colectiv, la sfârșitul timpurilor. Să presupunem însă acum că Cristos pe care îl așteptăm este deja în mijlocul nostru, ca unul dintre noi: ce ar însemna aceasta? Iată o poveste despre enormul impact pe care îl poate avea conștientizarea prezenței lui Cristos între noi asupra vieților noastre individuale și asupra vieții comunității noastre.

O anumită mănăstire s-a trezit la un moment dat că parcurgea un moment de criză. Unii călugări plecaseră, nici un novice nu li se mai alăturase de ani de zile, iar oamenii nu mai veneau la mănăstire să se roage sau să ceară un sfat spiritual așa cum făceau pe vremuri. Puținii călugări rămași erau tot mai bătrâni, deprimați și mai caustici unii cu alții. Abatele mănăstirii auzi despre un om sfânt, un eremit, care locuia singur prin păduri. S-a decis să îi ceară sfatul. L-a găsit și i-a spus eremitului despre cum mănăstirea se stingea, cum devenea tot mai mult un schelet a ceea ce era odinioară. Mai erau doar șapte călugări. Eremitul îi spuse că are un secret să îi împărtășească: unul dintre călugării care trăiește în acea mănăstire este de fapt Mesia, dar trăiește astfel încât nimeni să nu îl recunoască.

Cu acest șocant secret, abatele se întoarce în mănăstire, îi convocă pe călugări și le spuse ce aflase de la eremit. Călugării bătrâni se uitară neîncrezători unii la ceilalți, încercând să discearnă care dintre ei ar putea fi Cristos. Să fie oare fratele Marcu, cel care se roagă tot timpul? Totuși nu, căci se comportă de parcă ar fi sfântul sfinților. Să fie atunci fratele Iosif, care mereu este gata să te ajute? Dar el bea și mănâncă mereu, fără să poată să țină vreun post. Abatele le-a reamintit că Mesia se poate să-și fi asumat unele comportamente neplăcute, tocmai ca o metodă de camuflare a identității sale. Aceasta i-a băgat mai în ceață pe călugări, care nu reușeau nici cum să își dea seama cine dintre ei este Cristos. La sfârșitul întâlnirii călugării nu știau decât un singur lucru cert: oricare din ceilalți putea fi Cristos, doar el nu.

Din acea zi, călugării au început să se comporte unii cu alții cu mare respect și umilință, știind că cel cu care vorbesc ar putea fi chiar Cristos. Au început să se iubească mai mult între ei, viața le-a devenit mai fraternă iar rugăciunea mai fierbinte. Încetul cu încetul oamenii au sesizat viața nouă din mănăstire și au început să vină din nou pentru zile de reculegere sau pentru îndrumare spirituală. Vestea despre viața profundă a acestei mănăstiri a început să se răspândească, așa că nu după mult timp au apărut candidați la călugărie, pe măsură ce zelul și sfințenia călugărilor era mai mare. Și toate acestea doar pentru că un om al lui Dumnezeu le-a atras atenția asupra unui adevăr: Cristos trăiește în mijlocul nostru, ca unul dintre noi.

În Evanghelia de astăzi, Ioan Botezătorul încearcă să anunțe același mesaj puternic către evreii din vremea sa, care îl așteptau cu nerăbdare pe Mesia. Ioan le spune: “În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoașteți, care vine după mine, căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălțămintei” (Ioan 1,26-27).

Motivul pentru care evreii din vremea lui Isus nu l-au recunoscut ca Mesia a fost pentru că ei aveau idei preconcepute despre cum va veni. Își închipuiau că Mesia va coborî brusc din ceruri și cu puterea sa divină își va impune domnia, distrugând pe toți dușmanii Israelului. Atunci când Isus s-a născut dintr-o femeie, ca orice om, evreii nu au reușit să îl recunoască. Era un om prea obișnuit… prea banal… nimic spectaculos sau șocant în venirea sa.

După 2000 de ani suntem noi mai pricepuți în a-l recunoaște pe Cristos în bărbații și femeile ce trăiesc lângă noi, zi de zi, cu atitudinile, obiceiurile și înfățișările lor neimpresionante?

 

* * *

 

Umilința lui Ioan

Autor: fr. Enzo Bianchi
Traducere: Cristina Grigore
Copyright: ProFamilia.ro

În timpul Adventului, Ioan Botezătorul și Maria din Nazaret ne însoțesc cu așteptarea lor perseverentă, cu credința lor puternică și ascultarea lor hotărâtă față de Domnul care vine. În a patra Evanghelie, Ioan se caracterizează ca vestitor al venirii Împărăției și a lui Mesia. Acest minister este calificat ca “mărturie”: Ioan apare ca martorul trimis de Dumnezeu “să dea mărturie despre lumină” (Ioan 1,7) și să-i conducă pe fiii lui Israel la a-l recunoaște pe Mesia.

În fața primirii predicării sale de către mulți iudei, autoritatea religioasă legitimă a Israelului – reprezentată de preoții și leviții din Ierusalim – merge să îl întâlnească pe Ioan în pustiu și îi cere socoteală despre misiunea sa: “Cine ești tu? Ești Cristos, Mesia pe care îl așteptăm? Ești Ilie vestit de profetul Maleahi pentru timpurile din urmă? Ești profetul escatologic asemenea lui Moise care ne-a fost promis?”. Iar Ioan de trei ori răspunde: “Nu! Nu sunt”, mărturisind că nu este ceea ce cred ceilalți despre el. El nu privește la sine însuși, nu cere atenție pentru propria-i persoană; este doar unul care indică, un deget întins pentru a arăta spre altul.

Nu întâmplător, atunci când folosește expresia “Eu sunt”, o face doar pentru a se defini ca “glas”: “glasul celui care strigă în pustiu: Îndreptați calea Domnului” (cf. Isaia 40,3), glas care trebuie să dea mărturie despre ceea ce vede, glas care trebuie să asculte fără șovăială, glas dat celui care l-a trimis. Nu atentează la domnia lui Isus: El este Mesia, El este Profetul! În Evangheliile sinoptice, Isus însuși afirmă că Ioan Botezătorul a fost Ilie care a venit deja, dar nu a fost recunoscut (cf. Matei 17,12-13), în timp ce aici Ioan nu vorbește despre sine nici măcar pentru a spune cine este cu adevărat. Da, Ioan este glasul care ascultă Sfânta Scriptură, ascultă profeția lui Isaia pe care o împlinește, prin intermediul cererii de convertire, adică al cererii unui angajament activ de a îndrepta căile pentru a merge la întâlnirea cu Domnul care vine. Ioan nici măcar nu are un mesaj al său: reînnoiește invitația profetică și anticipă predicarea aceluia înaintea căruia a fost trimis.

Iar când preoții și leviții insistă, cerându-i socoteală despre gestul său profetic, cufundarea în apă a celor care vor să se convertească, el răspunde că gestul său pregătește venirea de acum iminentă a unuia care este deja prezent în lume chiar dacă nu este cunoscut. Este unul care vine în urma lui asemenea unui discipol, deși Ioan nu este vrednic să-i dezlege cureaua încălțămintei. Iată mărturia lui Ioan, revelarea misterului: Mesia care vine este deja prezent, în chip ascuns, dar urmează să fie arătat tocmai de el, care totuși nu este demn nici măcar să îndeplinească slujba sclavului: aici stă măreția lui Ioan, în capacitatea sa de a se face mic, de a se “micșora pentru ca Cristos să crească”.

Și astăzi trebuie să privim la umilința autentică a lui Ioan. La aceasta sunt chemați în particular cei care, asemenea lui, au misiunea de a-l vesti pe Isus Cristos: Ioan avertizează Biserica și pe evanghelizatori să nu atragă privirea asupra lor, să nu vorbească despre ei înșiși, să nu îl rețină lângă sine pe cel care trebuie să fie condus doar la Cristos! În acest timp de narcisism religios, un timp în care sunt numeroși cei care “vorbesc despre sine pentru a da mărturie” sau care, în numele carismelor primite, etalează fără jenă propria persoană în fața lumii, Ioan Botezătorul este o amintire care pune întrebări și judecă fără încetare…

 

* * *

 

Teologia bucuriei

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Prima lecție de școală a copiilor din clasa I din Japonia este dedicată zâmbetului. Copiii sunt învățați să zâmbească, să râdă, să fie veseli, să se bucure. Orice lucru făcut cu bucurie este făcut mai bine, mai ușor și cu mai mult folos. Dumnezeu a zâmbit când a început creația. Găsind că toate sunt foarte bune (Gen 1,31), omul, purtând amprenta sa, trebuie să se bucure.

Nu suntem la prima lecție de școală, dar nu strică să ne reînnoim învățătura despre teologia bucuriei, de a fi veseli în Domnul. Nu ca și cum am fi la prima lecție de religie, dar Crăciunul are menirea să ne dea bucuria, zâmbetul fericit al copilăriei, iar noi trebuie să știm să acceptăm, să păstrăm și să împărtășim această fericire cu alții ca pe un adevăr de credință, chiar și îngerilor din cer.

Unul dintre cele mai vechi documente ale Bisericii, Păstorul lui Hermas, spune: Depărtează de la mine întristarea, fiindcă ea este sora îndoielii și a mâniei; ea îl supără pe Duhul Sfânt și chiar îl alungă. Îmbracă-te în haina veseliei care totdeauna este plăcută Domnului și bucură-te într-însa! Fiindcă omul vesel face pururea bine și se gândește veșnic la bine și disprețuiește întristarea. Curăță-te de răutatea întristării și vei lăuda pe Domnul; și toți vor lăuda pe Domnul, care alungă de la sine întristarea și îmbracă haina veseliei.

Afară de aceste argumente atât de frumoase, lecturile de azi de la Liturgia cuvântului ne mai oferă altele și mai frumoase.

Profetul Isaia se bucură de darul Domnului: a fost chemat să fie profet. Bucuria este cu atât mai mare cu cât ceea ce are de profețit este un mesaj de bucurie, o veste bună.

Cine nu se bucură când primește un dar? Darul este simbolul și materializarea unui afect spiritual, cel mai prețios, care este iubirea, caritatea. Or, dacă profetul a fost chemat de Dumnezeu să anunțe fericirea, el se bucură mai mult pentru faptul că a fost ales pentru această misiune. Cu atât mai mult trebuie să prețuim noi caritatea divină care ne-a chemat să trăim fericirea pe care Isaia a fost chemat să o vestească, anume că făgăduințele divine se vor împlini curând și Mesia va apărea din clipă în clipă.

Cei 150 de psalmi ai lui David, regele profet, pe care și noi îi cântăm între lecturi, încep cu o notă majoră: Fericit bărbatul care n-a umblat după sfatul necredincioșilor și îi termină tot pe un ton de bucurie: Lăudați pe Domnul în glas de trâmbiță, în psaltire și alăută, în timpane și în horă, în strune și organe, în țambale zăngănitoare!

Ce să mai spunem despre imnul Maicii Domnului? Ea cântă: Sufletul meu preamărește pe Domnul și duhul meu se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu, pentru că mi-a făcut lucruri mari (Lc 1,46-47). În preacurata Maria s-a împlinit o făgăduință destinată nouă: mântuirea, viața cea nouă care ne este absolut necesară pentru a intra în împărăția lui Dumnezeu, în viața veșnică. Dacă am ști să prețuim acest dar, i-am cânta zilnic lui Dumnezeu din toată inima și cu toată bucuria.

Isus ne-a făgăduit că va veni a doua oară cu mărire și glorie cerească, înconjurat de sfinți și îngeri (cf. Mt 24,30), va veni să mărească, să desăvârșească fericirea primei veniri, va veni să ne facă părtași de bucuria învierii și a vieții veșnice. După cum prima venire s-a realizat, așa se va realiza și a doua. Prima este profeția celei de-a doua și noi suntem chemați să o vestim lumii întregi. Maranatha! Vino, Doamne Isuse! Aceasta este dovada de credință a primilor creștini: o bucurie transpusă în rugăciune. Și noi?

Sfântul Paul vrea ca noi să înțelegem că voința lui Dumnezeu față de noi este de a ne bucura (cf. 1Tes 5,18). Credincioșilor din Corint le scrie: Suntem cooperatori la bucuria voastră (2Cor 1,23); galatenilor le urează: iubire, bucurie, pace, răbdare (5,22); romanilor le scrie: Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt (14,17); de asemenea și credincioșilor din Filipi: Fiți părtași la bucuria mea (1,7). Adevărata bucurie o simte acela care se simte chemat să-i facă fericiți pe oameni, să-i facă adevărați creștini. Un creștin trist este un monstru, un nonsens, spunea cineva (Memorator scriptural), iar dictonul: Un sfânt trist este un trist sfânt este o certitudine în spiritualitatea Bisericii, fiindcă nu poate fi în religia iubirii acela care nu trăiește viața în bucuria adevărurilor revelate de Dumnezeu. Începutul mântuirii în chip sensibil își are clipa sa istorică pe pământ o dată cu glasul arhanghelului Gabriel, care s-a adresat Fecioarei la Nazaret: Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine (Lc 1,28). Arhanghelul s-a bucurat când a primit misiunea de a aduce lumii vestea mântuirii. Asemenea arhanghelului Gabriel și noi spunem de zeci de ori pe zi: Bucură-te, Marie, cea plină de har, dar simțim bucuria mântuirii? O vestim și altora? Preacurata s-a dus în grabă la verișoara sa Elisabeta spre a o face părtașă de bucuria ei și Elisabeta se umple de Duhul Sfânt și fericirea ei se transmite pruncului din sân (cf. Lc 1,44).

Bucuria adevărată este aceea care se împărtășește prin puterea Duhului Sfânt, care eliberează de păcat și sfințește. Îngerii vestesc păstorilor bucurie mare, nu numai pentru ei, ci pentru întreg pământul (cf. Lc 2,10).

Prin ce arătăm că o moștenim și noi? Isus va mări bucuria creștină prin toată viața sa, dar mai ales prin înviere, spunând ucenicilor și femeilor mironosițe: Bucurați-vă! (cf. In 20,20).

Paradoxal, Isus pune izvorul fericirii în cruce, adică în sărăcie, lacrimi, răbdare, foame și sete, dărnicie, ispite, teamă și prigoană, zicând: Fericiți cei săraci… cei ce plâng… cei blânzi… cei ce flămânzesc și însetează etc. așa cum cunoaștem din predica de pe munte (cf. Mt 5,2-10).

Tot el este acela care ne dă cheia de la templul fericirii veșnice: copilul. Cum intră un străin în casă, copilul din brațele mamei simte dintr-o privire dacă este un om bun sau rău. Dacă este bun, îi zâmbește, îi întinde mânuțele; dacă este rău, își ascunde fața la sânul mamei. Or, când Isus se apropia de vreo localitate, primii care îi ieșeau în cale și-l întâmpinau cu bucurie, cum a fost și la intrarea în Ierusalim, erau copiii, care, uneori, erau atât de fericiți și de îndrăzneți cu Isus, că ucenicii socoteau că este de datoria lor să-și apere Învățătorul cu forța. Isus însă le spunea: Lăsați copiii să vină la mine, deoarece a unora ca aceștia este împărăția lui Dumnezeu (Lc 18,16). Tot cel care venea în contact cu Isus și gusta din fericirea lui lăuntrică se umplea de viața cea nouă și căpăta o încredere deplină în iubirea lui, de aceea a spus: Dacă nu veți fi ca pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor (Mt 18,3). Iată cheia de la templul fericirii: încrederea deplină în iubirea lui Isus.

Cineva mai spunea că zâmbetul copiilor este bucuria lui Dumnezeu. Cred că a avut dreptate. Părintele Faber spunea: Veselia cinstește cel mai mult pe Creator, deoarece ea este dovada că suntem mulțumiți cu el. Aneta di Rocca adaugă: Acolo unde începe păcatul, încetează bucuria. Sfântul Toma de Aquino, care a pătruns atât de adânc în tainele lui Dumnezeu, spune: Un lucru nu pot nici să-l înțeleg și nici să-l pricep, că anume, un om cu păcatul de moarte pe suflet, cum poate fi câteodată voios!

Isus este Fiul Omului fericit fiindcă a fost un contemplativ al naturii. Admirând măreția operelor Tatălui ceresc din univers, el și-a învelit cele mai minunate învățături prin peisajele naturii, care sunt zâmbetul lui Dumnezeu materializat în flori, păsări, pomi, soare, lună, stele, miei etc.

Isus este omul care a captivat pe ucenici. Aceștia și-au lăsat familiile și tot ce aveau. Au fost vrăjiți de pacea și fericirea sa. De aceea, la încheierea vieții sale pământești, Isus le spune: Acestea vi le-am spus ca bucuria mea să rămână în voi și bucuria voastră să fie deplină (In 15,11).

Spuneam în predica din duminica trecută că pocăința noastră trebuie să stea la temelia unui cer și a unui pământ nou în care să domnească dreptatea, adică bucuria, fericirea cu toți oamenii, cu toți îngerii și în primul rând cu Dumnezeu.

Glasul lui Ioan Botezătorul: Îndreptați-vă pe calea Domnului, ne arată calea fericirii, a eliberării din sclavia păcatului și a diavolului. Când ucenicii lui Isus au fost trimiși pentru prima dată să vestească împărăția lui Dumnezeu, ei s-au întors fericiți că li s-au supus duhurile rele, dar Mântuitorul îi înalță la fericirea deplină și le spune: Bucurați-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri! (Lc 10,20).

Istoricul Plutarh povestește că a văzut un om care se străduia să pună vertical, în poziție de drepți, un mort. Îl sucea, îl răsucea, îl rezema, îl sprijinea, mortul cădea. În cele din urmă, obosit, s-a lăsat păgubaș, zicând: Nu se poate. Îi lipsește ceva din intern. Desigur, îi lipsea sufletul. La fel, creștinul care nu are în sine sufletul sufletului său, adică pe duhul fericirii pe care se sprijină însăși ființa lui Dumnezeu, adică pe Duhul Sfânt, nu poate sta drepți în împărăția cerurilor spre a se bucura contemplând veșnic minunile Domnului.

Concluzia este clară: Să ne bucurăm în Domnul în toate zilele vieții noastre! Amin.

 

* * *

 

În mijlocul vostru este unul pe care nu-l cunoașteți

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Când Tatăl ceresc și-a adresat sieși chemarea la bucurie, în sânul său s-a născut Cuvântul, Fiul unic.

Când același Tată veșnic ne-a adresat nouă chemarea la bucuria sa, la cel care s-a născut în sânul său divin, s-a născut în lume Fiul omului – Emanuel: Dumnezeu cu noi.

Când Fiul omului, Mesia, purtând în sine bucuria Tatălui și, fiind Cuvântul Tatălui, vrea să ne-o descopere, ne cheamă s-o privim în viața sa ca pe o împlinire a făgăduinței Tatălui făcută profeților.

Sfântul Luca ne povestește că Isus, la începutul activității sale publice, și-a aplicat lui însuși primele două versete din lectura I (Is 61, 1-2a. 10-11). Venind la Nazaret, a intrat în sinagogă în zi de sâmbătă și i s-a dat cartea, pe care a deschis-o și a citit ceea ce era scris de Isaia despre Mesia: Duhul Domnului este asupra mea, căci el m-a uns. M-a trimis să duc vestea cea bună săracilor, să le vestesc celor închiși eliberarea și celor orbi văzul; să le dau drumul celor asupriți, să vestesc un an de har din partea Domnului (4, 16-18).

Aceste cuvinte nu vor să ne arate altceva decât bucuria pe care Isus o aduce din sânul Tatălui și vrea s-o împartă lumii.

Duhul Domnului este asupra mea, adică: Fericirea lui Dumnezeu este fericirea mea, este tăria și însăși esența mea: Duhul Sfânt, fiind iubirea reciprocă dintre Tatăl și Fiul, constituie bucuria lui Dumnezeu.

El m-a uns, adică: m-a constituit rege peste toate, fiindcă toate prin mine s-au făcut (cf. In 1,2).

M-a trimis, adică: m-a chemat, mi-a încredințat o misiune extraordinară și eu o îndeplinesc în virtutea unui mandat dumnezeiesc.

Vestea cea Bună, adică Evanghelia.

Am spus deja în duminica trecută ce înseamnă evanghelie: nu-i cartea care conține predica și faptele lui Isus, ci kerygma, adică anunțarea unei victorii obținute de împăratul însuși, victorie de ordin divin, așa cum era considerat împăratul în acea vreme. «Vestea cea Bună» înseamnă bucurie pentru biruința lui Dumnezeu care este adresată săracilor, deținuților, orbilor, asupriților… adică tuturor celor nefericiți din lume și nouă.

Să vestesc un an de har din partea Domnului, adică: Domnul cheamă la o nouă alianță pe toți oamenii și pe fiecare în parte, fiindcă acolo unde până acum a abundat păcatul, de acum încolo va prisosi harul (cf. Rom 5, 20).

De fapt din «prisosința harului» se va putea bucura lumea.

Dacă Isus și-a aplicat sieși versetele primei lecturi, Mama lui Isus își poate aplica sieși versetul următor (10): Eu mă bucur pe deplin în Domnul, sufletul meu exultă în Dumnezeul meu, fiindcă m-a îmbrăcat cu hana mântuirii, m-a acoperit cu mantia dreptății, fiindcă chemarea la bucurie i-a venit de la Dumnezeu prin îngerul Gabriel: Bucură-te, cea plină de har. Domnul este cu tine! (Lc 1, 28) și la această bucurie o va chema pe Elisabeta și chiar pe pruncul din sânul ei care a tresărit de bucurie și Maria a zis: Sufletul meu îl preamărește pe Domnul, iar spirtul meu tresaltă de bucurie pentru Dumnezeu, Mântuitorul meu, căci a privit la umilința roabei sale. Iată dar, de acum mă vor ferici toate generațiile, căci mari lucruri a înfăptuit pentru mine Cel Atotputernic (id. 45-49).

Iată câtă asemănare între cuvintele lui Isaia și cele ale Fecioarei Maria!

Dacă bucuria Fecioarei Maria a fost atât de mare la prima venire a lui Isus, ea știe că noi suntem chemați să ajungem la plinătatea bucuriei la a doua lui venire. Dacă la prima venire a lui Isus, Fecioara Preasfântă s-a declarat «roaba Domnului», vrea ca noi, pentru a doua lui venire să ne arătăm «slugi credincioase», asemenea lui Ioan Botezătorul care se declară glasul celui care strigă în pustiu și nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălțămintei, el dă mărturie despre «Lumină»: Eu botez cu apă, dar în mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoașteți.

A nu-l cunoaște și a-l cunoaște înseamnă a nu crede sau a crede în Cristos.

Măreția acestui Rege «uns» de Duhul Sfânt, Ioan o cunoaște că este nemărginită și de aceea se consideră nevrednic de a-i fi chiar «rob» spre a se pleca la picioarele lui spre a-i dezlega încălțămintea.

Pe când era încă păgână, înțeleapta Ecaterina din Alexandria își căuta un logodnic după inima ei: frumos, înțelept și bogat. Într-o zi s-a întâlnit cu bătrânul pustnic Anania, care i-a zis: Eu cunosc un mire așa cum îl vezi tu. Să se prezinte!, a zis ea. El va veni la noapte, dacă în cursul zilei de azi vei rosti de multe ori aceste cuvinte: «Mamă bună, arată-mi, te rog, pe Fiul tău!». Deși nu înțelegea despre cine este vorba, ea a rostit cuvintele bătrânului; spre uimirea ei, în timpul nopții următoare, fără să știe cum, în cameră intră o doamnă cu privirea blândă și un tânăr fermecător. Vrei să-ți fie mire?, întrebă doamna. Cred că nu sunt vrednică nici să-i fiu sclavă, răspunse Ecaterina. Dar tu, reluă Doamna adresându-se tânărului, vrei să-ți fie mireasă?. O, nu, răspunse tânărul, este atât de murdară!. Dimineața următoare, Ecaterina a alergat la Anania și i-a istorisit totul. Acesta i-a răspuns: Tânărul a vorbit nu despre urâțenia trupului, dar despre sufletul tău, plin de orgoliu și lipsit de știința vieții. Cu răbdare, bătrânul i-a vorbit despre Cristos Mântuitorul, despre Maica Preacurată, despre viața creștină. După ce a primit botezul, Ecaterina s-a rugat Fecioarei Maria să i-l arate din nou pe Fiul său. Preacurata i-a ascultat rugăciunea și din nou i s-a arătat împreună cu Fiul său, pe care l-a întrebat: Acum este vrednică de tine? Da, a răspuns Isus, acum este cu adevărat frumoasă și Sfânta Fecioară Maria a pus în degetul Ecaterinei un inel de aur. Aceasta este ceea ce se numește «căsătoria mistică a sfintei Ecaterina» (Viețile sfinților, vol.II, Ed. ARC București 1983, p. 267-168). Ea va confirma căsătoria mistică prin martiriu.

La această «căsătorie mistică» suntem chemați toți la a doua venire a lui Isus. Fecioara Maria vrea să ne pună inelul de aur în deget ca semn al alianței fericite pe veci.

Interesant, Ioan Botezătorul încă nu-l cunoaștea pe Isus după înfățișarea trupească, la față, personal, dar îl cunoștea din măreția misiunii ce i-a fost încredințată de Dumnezeu, deși în aparență mică, de a «boteza cu apă». Când Isus se va prezenta la botezul său, îl va cunoaște personal, adică în Persoana divinității sale, fiindcă va vedea Duhul Sfânt sub chipul unui porumbel coborând asupra lui și va auzi glasul Tatălui din cer: Acesta este Fiul meu (Mt 3,17), căruia, într-adevăr, nimeni nu-i vrednic să-i fie slugă, dar, din mila Domnului, toți sunt chemați să-i fie prieteni și frați: Nu vă mai numesc slugi, ci prieteni (In 15,15), iar după Înviere o trimite pe Maria Magdalena să spună fraților săi că îl vor vedea în Galileea (In 20, 17).

Prin Botez și mai ales prin sfântul Mir fiecare a devenit un martor al lui Cristos, fiindcă poate spune cu Cristos: Duhul Domnului este asupra mea, el m-a uns și m-a trimis să dau mărturie, cu Ioan Botezătorul, că el este Fiul lui Dumnezeu (In 1, 34).

Fiecare creștin este «un trimis» să dea «mărturie», să-și mărturisească credința prin faptele bune față de cei săraci, închiși, orbi, asupriți, bolnavi etc, ca în aceste fapte de caritate să-și găsească «bucuria» care deschide ochii și-l vede pe Cristos în orice om, fiindcă: Dar din dar se face rai, se spune pe bună dreptate.

La această bucurie îndeamnă și sf. Paul în lectura a II-a (1Tes 5, 16-24) zicând: Rugați-vă! adică numai prin rugăciune veți cunoaște «Cât de bun este Domnul». Aduceți mulțumiri în toate – aceasta este voința lui Dumnezeu în Cristos Isus față de voi. Vedem în acest îndemn al sf. Paul străduința lui ca toți credincioșii să participe la sf. Împărtășanie, fiindcă Euharistia este mulțumirea cea mai bună adusă de Cristos însuși, pentru noi, Tatălui ceresc. Nu stingeți Duhul! adică: nu lăsați pe cei mici fără bucuriile sfinte! Nu vă lăsați amăgiți de plăcerile trupești, lumești, trecătoare, fiindcă “Ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit și la inima omului nu s-a suit ceea ce pregătește Dumnezeu aleșilor săi” (1Cor 2,9). Prin urmare: Nu disprețuiți profețiile! Faceți tot ce-i bine și fugiți de orice rău. Dumnezeu vă sfințește tocmai pentru că v-a chemat la sfințenie. Aceasta este dreptatea: cel care cheamă dă harul împlinirii și cel chemat să răspundă chemării. Numai în sfințenie stă toată fericirea, toată bucuria.

 

* * *

 

Duminica III Advent (B)

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină

Fraților, bucurați-vă pururi. Rugați-vă neîncetat. În toate aduceți mulțumire, pentru că aceasta este voia lui Dumnezeu, în Cristos Isus, pentru voi. Nu stingeți Duhul. Nu disprețuiți profețiile, ci cercetați-le pe toate și păstrați ce este bun; feriți-vă de orice chip al răului. Însuși Dumnezeul păcii să vă sfințească întru toate și ființa voastră întreaga – spiritul și sufletul și trupul – să fie păstrată fără prihană pentru venirea Domnului nostru Isus Cristos. Credincios este Cel care vă cheamă; El va și împlini aceasta. (1Tes 5,16-24)

Acest pasaj este luat din partea finală a primei epistole către tesaloniceni. El înglobează atât ultimele îndemnuri cât și rugăciunea care introduce formula finală ale scrisorii. Poate că îndemnurile la bucurie date de apostol ne surprind pe noi cei de astăzi. Și totuși creștinul este în mod esențial bucuros pentru că este în mod efectiv mântuit (salvat). El se roagă fără încetare, deoarece Dumnezeu i-a vorbit, El mai întâi. Iar rugăciunea sa este întotdeauna aducere de mulțumire, deoarece Dumnezeu l-a umplut cu binefacerile sale. Și deoarece Isus Cristos a trăit o astfel de viață, viața creștinului se înrădăcinează în viața Lui și se desăvârșește în Ea. Oricum, încreștinarea omului este în mod esențial lucrare divină. Dumnezeu însuși este autorul lucrării mântuitoare care constă în sfințirea omului, a întregului om: a spiritului, a sufletului și a trupului. Prin urmare, creștinul trebuie să se ferească de rău în vederea Judecății pe care Domnul o va face tuturor oamenilor. El însă are încredere deoarece știe că Dumnezeu este fidel față de credincioșii săi.

A fost un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toți să creadă prin el. Nu era el lumina, ci ca să dea mărturie despre lumină. Și aceasta este mărturia lui Ioan când au trimis la el iudei din Ierusalim preoți și leviți ca să-l întrebe: “Tu cine ești?”… Le-a zis: “Eu sunt glasul celui care strigă în pustiu: “Îndreptați calea Domnului, precum a zis Isaia profetul… Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru stă Unul pe care voi nu-l știți, care vine în urma mea și căruia nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălțămintei” (In 1,6-8.19-28)

Speranța mesianică constituie culmea istoriei religioase a lui Israel, deoarece se înrădăcinează în fidelitatea lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, trimișilor oficiali veniți la râul Iordan să îl întrebe dacă el este Mesia, Ioan Botezătorul răspunde în mod negativ. Într-adevăr, el a întrezărit acea Prezență salvatoare pe care Prologul evangheliei a patra a numit-o Lumina. Ioan nu era Lumina, ci doar un martor al Ei. Și mărturia lui merge până acolo încât acea Prezență (Lumina) stă – s-a statornicit – în mijlocul vostru… pe care voi nu-l știți.

În acest timp al Adventului suntem cu toții chemați să-L descoperim pe Acela care stă alături de noi pe drumul vieții, stă în mijlocul nostru ca să ne lumineze. Numai o privire purificată va descoperi această Lumină aducătoare de ordine, de pace, de împlinire.

 

* * *

 

A III-a Duminică din Advent (pt. copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Numai cel care are credință, cel care iubește, poate să îl recunoască în Pruncul din Betleem pe așteptatul Mântuitor.

La sfârșitul ultimului război, în gara din Verona, ajunge, în sfârșit, și se oprește trenul care îi aduce acasă pe prizonierii eliberați din lagărele de concentrare. Toți coboară cu bucurie, se întâlnesc, se îmbrățișează și se sărută. A rămas un prizonier în tren; coboară cu grijă; la un moment dat, se apropie hotărât de o femeie și o îmbrățișează emoționat. Este mama care îl privește în ochii întunecați și exclamă: “Ești orb, fiul meu! Cum ai putut să mă vezi?” “Mamă – a răspuns el – inima mea te-a recunoscut”.

2. Tema

Dacă nu ești atent, Isus vine și tu nu-ți dai seama.

3. Mesajul zilei

Viața creștină este convertire

- Fără Isus – infern dur; cu Isus – paradis veșnic.

- Trebuie să ne bucurăm, pentru că Isus este aproape: este Emanuel. La sosirea lui Isus “izbucnesc” de bucurie Elisabeta, Zaharia, Iosif, Maria, Îngerii, Simeon, chiar și Ioan Botezătorul încă înainte de a se naște, păstorii, magii etc. Toți, cu excepția celor care sunt separați de Dumnezeu și, asemenea lui Irod, nu vor să știe de Isus.

- Pentru a putea simți cu adevărat bucuria Crăciunului, trebuie să ne convertim la Isus.

Convertire la bucurie.

- Nu noi ne mântuim prin eforturile și cu sacrificiile noastre: ci Mesia, plin de Duhul Sfânt, ne mântuiește, îi mântuiește pe toți, chiar și pe cei mai mizeri, chiar și pe cei mai abandonați.

- Dumnezeu ne iubește cu adevărat!

- Biblia nu conține o recomandare: “Fiți buni și vă voi mântui!”, ci un dar: “Vă mântuiesc pe toți, pentru că vă iubesc”, chiar dacă a fi bun trebuie să fie răspunsul nostru dat iubirii Tatălui. A ne converti la bucurie înseamnă a recunoaște imensa milostivire a lui Dumnezeu, a accepta darurile sale cu umilință, asemenea Mariei, care se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul ei.

Convertire la recunoștință.

- A spune “mulțumesc” este semn de bună creștere; trebuie să ne convertim la recunoștință, trebuie să începem să fim educați de Dumnezeu. Dar ce daruri ne-a oferit Dumnezeu? Acestea: seninătatea sufletului în har, Duhul Sfânt, pacea, siguranța unei mântuiri totale, suflet și trup, a unei mântuiri veșnice.

- Cine ne asigură că Dumnezeu ne-a oferit toate aceste daruri? Credința în Isus.

Convertire la credință.

- La sosirea lui Isus, lumina lumii, unii l-au primit cu credință, în timp ce alții au preferat să rămână în întuneric.

- A avea credință în Isus înseamnă a recunoaște că el este Fiul lui Dumnezeu, mai mare decât Ioan Botezătorul, solul său; înseamnă a deveni și noi ca Ioan Botezătorul: glasuri ale lui Dumnezeu, mesagerii săi; înseamnă, mai ales, a recunoaște că Isus astăzi este în mijlocul nostru: “În mijlocul vostru este cineva pe care nu îl cunoașteți”.

4. Exemple

a) Rudolf, conte de Augsburg, s-a dus într-o zi la vânătoare, însoțit de mulți nobili. Deodată, a început o ploaie puternică. Atunci contele, dând pinteni calului, în timp ce căuta un loc de refugiu, s-a întâlnit cu un preot care mergea pe jos, pe o cărare noroioasă, ducându-l pe Isus Euharisticul spre casa unui bolnav. Rudolf, văzând aceasta, a coborât repede și, cu un act de reverență profundă, s-a apropiat de ministrul lui Dumnezeu și i-a spus:

- Nu vreau să se spună vreodată că eu am trecut călare și dumneavoastră, cu Mântuitorul meu, pe jos!

Și urcându-l pe preot pe cal, plin de bucurie, l-a însoțit pe Isus pe jos până la umila căsuță a bolnavului (cf. Tesoro di racconti edificanti).

b) Aeroportul unui oraș din Orientul Îndepărtat a fost lovit într-o zi de o furtună puternică. Pasagerii traversau în fugă pista pentru a urca într-un DC3 gata de decolare pentru un zbor intern.

Un misionar, ud tot, a reușit să găsească un loc comod alături de o ferestruică.

Decolarea era foarte aproape și un om din echipaj a închis ușa grea a avionului. Ploaia continua să cadă pe pistă.

Deodată, s-a văzut un om care alerga spre avion, apărându-se cât putea mai bine cu un impermeabil. Întârziatul a bătut energic la ușa avionului, cerând să intre. Stewardesa i-a explicat prin semne că era prea târziu. Omul a dublat numărul bătăilor în ușa avionului. Stewardesa a încercat să îl convingă să renunțe.

Nici o șansă: omul insista și cerea să intre. Până la urmă, stewardesa a cedat și a deschis ușa. A întins mâna și l-a ajutat pe pasagerul întârziat să urce, dar a rămas cu gura căscată. Acel om era pilotul avionului (B. Ferrero).

 

* * *

 

Există glas și glas

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Darul cuvântului nu privește cuvântul…

Iată ce se întâmplă când un profet dobândește conștiința chemării proprii. Descoperă, ca al Treilea Isaia, că este trimis pentru: a duce o veste bună, adică să dea o veste bună; să panseze rănile inimilor zdrobite; să proclame libertatea; să promulge timpul milostivirii. Isus din Nazaret își însușește total aceste cuvinte cu scopul de a legitima misiunea sa în sinagoga din localitatea în care a crescut (Lc 4, 16). Rămâne fundamentală vestirea. O vestire care determină schimbări radicale în situația existentă.

Iată ce se întâmplă când cineva primește într-adevăr, de la Duhul Sfânt, darul cuvântului. Verificarea fundamentală nu este dată atât de faptul de a-l rosti discret în vorbire, cât mai ales de constatarea că acest cuvânt provoacă ceva în cel care îl primește. Adică, devine evanghelie pentru săraci, mângâiere pentru cei ce suferă, forță de eliberare, comunicare de încredere.

Darul cuvântului, deci, nu privește atât cuvântul, ci eficacitatea sa. Nu este o chestiune numai de a fi un vorbitor strălucit, și nici de a avea ceva de zis, ci de a produce schimbări, de a face să se întâmple ceva. Cineva este în stare să vorbească atunci când reușește să convertească. În mod normal ne preocupăm să afișăm manifeste care anunță o conferință, o predică. După aceea, manifestele dispar pentru a lăsa loc pentru altele, mai proaspete. Niciodată, însă, nu simțim datoria de a documenta rezultatele… Totuși Faptele Apostolilor semnalează mereu efectele predicării. Omul Cuvântului este un “vindecător”, unul care nu înșeală așteptările celor săraci, unul care dă gustul libertății.

În sfârșit, darul Cuvântului își află verificarea ultimă în capacitatea de a trezi o reacție în cel care ascultă. Pe drept cercetătorii inversează ordinea versetelor 10 și 11 din prima lectură. Versetul 10 este pus după, reprezintă concluzia fragmentului. Într-adevăr, este vorba despre un psalm individual minunat, care țâșnește ca un răspuns la vestea mântuirii și a speranței. Adică, omul Cuvântului nu este unul care reduce la tăcere auditoriul. Dimpotrivă: face să se nască exigența de a deschide gura, să manifeste o reacție. Din păcate, asistăm adeseori la o minune inversă, care constă în a face ca toți să devină muți. În sfârșit, un individ poate să afirme, fără a se înroși: “Duhul Domnului este asupra mea, când vede că “odrăslește” ceva în jurul său. Când reușește să “producă” dreptatea, mângâierea și bucuria de a lăuda.

Deșertul, locul cuvântului

Veștile bune ajung la noi din deșert. Și nu pot veni decât de acolo. Ioan, stând în deșert, este în stare să transmită vestea atât de așteptată: “…În mijlocul vostru este unul…” În ebraică deșertul se spune “mitbar”, adică, literal, “locul cuvântului”. Cuvântul adevărat se naște în deșert. Și numai cuvântul care răsare în deșert găsește calea spre a ajunge la inima omului, sub formă de susur, sau de strigăt, sau chiar de “urlet” (“Domnul strigă din Sion”, Am 1,2).

Astăzi noi ne-am simți în siguranță dacă ar fi persoane capabile de a suporta singurătatea aspră a deșertului. Îi recunoaștem din descrierea făcută de Efrem Sirul: “Au fost sfințiți preoți ai misterelor tainice, / Șterg slăbiciunile noastre. / Din ascuns se roagă pentru păcatele noastre / Și stau în rugăciune, / implorând pe Domnul / pentru nebuniile noastre… / Munții au devenit făclii, / Oamenii merg spre ei. / Unde stă unul din ei, / Aceia care se apropie de ei sunt reconciliați. / Sunt fortărețe în deșert, / Datorită lor avem “pacea”.

Ceea ce afirmă poetul creștin cu referire la călugări, trebuie să fie valabil și pentru “oamenii Cuvântului”. Mulți dintre ei, în schimb, frecventează o mulțime de locuri, în afară de deșert. Îi găsim în casă, în orice moment, în orice colț. Apar inexorabil pe ecranul de TV, țin rubrici fixe la revistele cele mai răspândite (cu fotografia distinctivă cu format de legitimație: cu fețe prea serioase pentru a fi luați în serios, sau prea surâzători pentru a nu trezi bănuieli neliniștitoare), semnează articole în ziare, sunt intervievați fără încetare în privința unor probleme.

Unii dintre ei au devenit staruri autentice: lăudate din toate părțile, invitate, solicitate, interpelate, lingușite, chiar cocoloșite spre satisfacția lor evidentă. Se ridică întrebări legitime: de unde, naiba, iau mesajul lor? Cum pot, cu acea prezență de spirit, să găsească atâta timp pentru a reflecta, a aprofunda, a contempla, a asculta? Ce spațiu ocupă tăcerea în viața lor? Pentru a frecventa deșertul, este nevoie de timp. Dar aceștia au numai timp de a vorbi. Nu le cereți lor timp pentru alții…

Și nu-mi vine să spun că pot să se refugieze mereu în deșert în timpul nopții, cum făcea Isus. Ei, noaptea, când nu trec de la un studio de televiziune la altul, stau în săli zgomotoase pentru a dezbate, a polemiza, a interveni, desigur nu “să ardă ca o făclie”. Altceva decât “fortărețe în deșert”. Acelea sunt fortărețe de plastic lucitoare, ușor cucerite de curiozitate, de publicitate, de mania de a interveni.

Cuvântul care se naște din cuvinte

Este Cuvântul care răsare în deșert. Și este un cuvânt – al lor – care se naște din cuvinte. S-a inventat un termen de gheață: “opinioniști”. Și noi, când îi auzim sau îi vedem rostind sentințe cu gravitate, că își exprimă cu seriozitate părerea lor în problemele cele mai contingente, că oferă surâzători soluții la problemele pentru care competența lor este cel puțin dubioasă, că expun fără reținere punctul lor de vedere asupra temelor neînsemnate de actualitate, cum putem încă să-i luăm în serios de câte ori se prezintă ca purtători ai “Cuvântului care nu trece”?

Din moment ce sunt obișnuiți să prezinte ideile lor discutabile împreună cu alți purtători de idei la fel de discutabile, cum pot să pretindă să fie credibili atunci când vestesc Adevărul? Este, în ei, prea multă confuzie de planuri, de roluri. Există prea multe pasaje de la temporal la transcendental, și invers. De aceea nu se mai înțelege nimic. Cu pretextul de a profita de toate circumstanțele și de toate pupitrele puse la dispoziție sau cucerite cu aroganță, cu intenția de a filtra mesajul creștin, termină prin a-l face “de nerecunoscut”.

Și să trecem, pentru Dumnezeu, peste produsele corupte ale vanității lor, ale atitudinilor înfumurate, ale complăcerii lor evidente, ale frivolității lor ostentative. Ioan, în deșert, este un glas neobișnuit, incontrolabil. În cuvântul său dur este timbrul Celui Veșnic. Nimănui nu-i vine în minte să-l catalogheze printre “opinioniștii” zilei. Nici cu atât mai puțin să-l scoată din deșert, care este ambientul său natural. Fișa lui de prezență o va dobândi în închisoarea din Macheronte.

Cineva, recent, a avansat propunerea de a compila un fel de album profesional în care să includă “clericii” în stare de a patrona cu dezinvoltură mijloacele de comunicare TV. Ca să demonstreze faptul că creierul care naște idei rare este mereu însărcinat, chiar dacă nu crește în volum. Cine știe dacă printre titlurile admise în acea listă de predicatori la TV au vreo familiaritate cu deșrtul, gustul tăcerii, căutarea singurătății, alergie față de orice formă de exhibiționism, capacitatea de a se nega, certificatul de vaccinare împotriva ambiției și a vanității.

Și cine știe dacă în acea listă a figurat vreodată Moise, care era afectat de bâlbâială congenitală, dar în compensație era omul deșertului. Și cine știe dacă Parohul de Ars, strălucitor și fascinant în expunere, ar fi reușit la examene…

Răgetul șoarecelui

Cuvântul, creat artificial departe de deșert, în mijlocul zgomotelor și la reflectoarele spectacolului, nu mai este Cuvânt ci vorbă goală. Nu răget, ci mieunat. Este, oarecum, răgetul șoarecelui înțelept, nu al leului. Spunea un călugăr antic: “Din moment ce ai învățat să faci mai puțin decât oamenii, oamenii își dau seama că nu pot să facă mai puțin decât tine”

Aș vrea să-i implor pe oamenii Cuvântului: limitați aparițiile voastre, aveți curajul de a vă nega, cel puțin uneori. Stați departe de fanii voștri care aplaudă. Refugiați-vă în deșert. Vom veni noi să vă căutăm, când vom simți necesitatea. Vom veni noi să vă scoatem de acolo, nu pentru că ne interesează opiniile voastre, sau că dorim să admirăm abilitatea voastră dialectică, ci pentru că nu putem să ne lipsim de Adevăr, pretindem să aveți informații despre Cel Veșnic. Susținea un alt călugăr: “Este greu, ca stând în mijlocul mulțimii, să vezi mulțimea”

Deci, stați la distanță, nu vă lăsați găsiți ușor, dispăreți din circulația cardurilor electronice. Nu căutați aplauze ușoare. Numai așa veți fi în stare să ne vedeți, și mai ales să ne înțelegeți. Renunțați la exhibițiile cu jet continuu. Alegeți obscuritatea. Din “ascunzișurile” voastre inaccesibile se va strecura o lumină capabilă de a lumina nopțile noastre.

“Deșertul este Dumnezeu care te așteaptă / cu răbdare / cu iubire. / Deșertul este Dumnezeu / Și tăcerea este cuvântul său” (E. Guiot). Oameni ai Cuvântului, de ce impuneți cuvinte în serie, tot felul de cuvinte, și ne faceți să suspinăm atâta după cuvântul tăcerii?

Martorul este “nimeni”

“Nu sunt eu…” Martorul nu are nici o pretenție să atragă atenția asupra persoanei proprii. Dimpotrivă, o îndepărtează de la sine, pentru a o îndrepta asupra Aceluia care, deși este prezent, circulă încă incognito: “În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoașteți”. Martorul se crede irevelant, pentru ca să fie pe deplin revelată persoana Altuia. Martorul nu are datoria de a se manifesta pe sine, ci de a manifesta pe Altcineva

Ioan are curajul de a proclama: eu sunt nimeni. Nu revendică nici un rol “tradițional”. Ci inventează mai degrabă unul care, pentru anumiți oameni, nu contează nimic: un glas… Este conștient că drumul pentru a recunoaște persoana lui Cristos trece prin capacitatea proprie de a se ascunde, de a se distinge de El. Foarte adesea noi ne înșelăm că, intensificând lumina noastră, aducem un serviciu necesar Luminii. Și nu ne dăm seama că numai dispărând în obscuritate Lumina poate străluci cu toată puterea sa. Lumina nu are nevoie de “strălucirea” noastră, ci de “stingerea” noastră.

Când Biserica este incapabilă de o mărturie adevărată, atunci se refugiază în spectacol, sau într-o nu mai puțină sacralitate spectaculară. Pericolul cel mai mare pentru Biserică, și pentru creștin, este reprezentat de așa-zisul “sindrom al lui Peter Pan”, care consistă în a căuta mereu publicul, consensul său, succesul. În acest caz, pseudo-martorul, în loc să îndrepte spre inima ascultătorului un cuvânt aspru, care trebuie să pătrundă în adâncime, trezind întrebări și neliniști și contraste, lansează cuvinte răsunătoare sau elegante care gâdilă și apoi ricoșează de pe pielea publicului, și se întorc să mângâie urechile predicatorului, ca o melodie dulce, aprobare, aplauze, popularitate.

Ioan, martorul umil, seamănă întrebări. Ioan are nevoie de deșert pentru a fi numai un “glas”. Celălalt are nevoie de piață, de săli pline, pentru a fi un “personaj”. Ioan se preocupă ca să fie luat în serios Mesia. Martorul vanitos este preocupat de a fi luat în considerație, de a avea succes, să rămână pe creasta valului. Ioan este “nimeni”. Celălalt se consideră “cineva”.

Deșertul devine locul ascultării, unde o persoană întâlnește cu adevărat pe alții. Piața riscă să devină locul de spectacol, unde o persoană se întâlnește numai cu sine. Ioan se oglindește în Cel Necunoscut. Narcis se oglindește în mulțimea care aplaudă pentru a-și admira chipul propriu. Sau sunt “purtători de lumină” (tedofori), sau purtători de sine însuși, propagandiști ai propriei științe arogante.

Trăsătura pe care o face Ioan pe orizontul nostru poate să fie fixată în acești termeni: de la vizibilitatea martorului; de la invizibilitatea la vizibilitatea lui Mesia. Până când martorul este prea vizibil, solemn, pretențios, prea mare, frapant, Cristos rămâne ascuns. Numai dacă martorul, după ce a fost “glas” ferm dar discret, dispare în umbră, Cristos reușește să se manifeste, să fie prezent.

Bucuria ca datorie religioasă

“Fraților, fiți mereu bucuroși, rugați-vă neîncetat, mulțumiți pentru orice lucru: aceasta este într-adevăr voința lui Dumnezeu…” De obicei, voința lui Dumnezeu este chemată în cauză atunci când este vorba de a se pleca spre ascultare, de a îndemna spre rugăciune, spre a sta la datorie. Eu, însă, nu am auzit niciodată un predicator sau un confesor care să-mi spună, ca Paul: Domnul vrea ca tu să fii vesel. Voința lui Dumnezeu ar privi aproape exclusiv la acceptarea suferinței. Ne este teamă, de aceea, să apelăm la ea pentru a accepta bucuria.

Iată pentru ce se văd în circulație atâția indivizi religioși întunecați, severi, triști, încruntați. Poate, inconștient, consideră că bucuria este incompatibilă cu voința lui Dumnezeu, aproape ca un semn alarmant că ești în afara drumului. Din fericire, un Francisc din Assisi nu a ezitat să parcurgă, chiar și pe patul de moarte, această cale, “scandaloasă” pentru mulți, a bucuriei perfecte în Domnul. “Nu stingeți Spiritul, nu disprețuiți profețiile”, ne avertizează tot Paul.

Am impresia neplăcută că foarte adesea, în Biserică, se onorează profeția numai după ce s-au “stins” profeții. În sfârșit, o recomandare de actualitate descumpănitoare: “Examinați toate, țineți ceea ce este bun…” Astăzi, un mare număr de persoane evlavioase se arată incapabile de a “discerne” cu inteligența dată de Duhul Sfânt. Ele “țin” totul, chiar și vechiturile; aleargă de peste tot la chemarea miraculosului; îi urmează pe toți, chiar și pe cei care răspândesc nebunii; acceptă fără spirit critic pe cei care spun un lucru și pe cei care afirmă contrariul. Este suficient ca un discurs, o scriere, să aibă o vagă intonație religioasă, și ei o înghit cu lăcomie, fără a o trece prin filtrul reflexiei critice, sau chiar al bunului simț.

Orice produs, numai să aibă gustul bucătăriei religioase, este primit și înghițit cu ochii și creierul închiși. Cunosc persoane care într-o zi acaparează diferite predici și practici devoționale. Și observi că în ei nu crește credința, ci confuzia. Cred că este suficient să acumuleze, să adune, să se îndoape. Nu-i înfiorează gândul că, pentru a “ține ceea ce este bun”, trebuie să se debaraseze de atâtea lucruri stricate, fără să se încreadă prea mult în etichete și formule.

Frumusețea, armonia sunt date de măsura, de simțul proporțiilor, de o muncă de sustragere. Unicul fel de a nu “stinge Duhul” constă în a permite ca focul său să distrugă vegetarea abuzivă care sufocă viața. Aceasta este voința lui Dumnezeu: a surâde, a se ruga, a mulțumi. Și… să nu uităm că creierul ne este dat pentru a-l face să funcționeze. Este vorba, deci, de a “nu ieși” din bucurie, dar și de a nu avea teamă să gândim.

 

* * *

 

Duminica a III-a din Advent (B) (audio)

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Mihai Budau
Unde: Catedrala romano-catolică din Iași
Când: 13 decembrie 2008

 

Puteți descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.