Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a III-a din Advent
Anul A (B, C)

Lecturi:
Isaia 35,1-6.8.10
Iacob 5,7-10
Matei 11,2-11

Matei 11,2-11

Auzind Ioan, în închisoare, de faptele lui Cristos, i-a trimis pe unii dintre discipolii săi ca să-i spună: “Tu ești cel care trebuie să vină, sau să așteptăm un altul?” Isus le-a răspuns: “Mergeți și spuneți-i lui Ioan ceea ce auziți și vedeți: orbii văd, șchiopii umblă, leproșii sunt curățați și surzii aud, morții învie, iar săracilor li se aduce vestea cea bună. Și fericit este cel care nu se scandalizează de mine”. După ce au plecat aceștia, Isus a început să vorbească mulțimilor despre Ioan: “Ce ați ieșit să vedeți în pustiu? O trestie legănată de vânt? Sau ce altceva ați ieșit să vedeți? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei care poartă haine moi sunt în casele regilor. Dar ce ați ieșit să vedeți? Un profet? Da, vă spun, chiar mai mult decât un profet. Acesta este cel despre care s-a scris: Iată, eu îl trimit pe îngerul meu înaintea feței tale; el va pregăti calea înaintea ta. Adevăr vă spun, nu s-a ridicat, dintre cei născuți din femeie, unul mai mare decât Ioan Botezătorul. Însă cel mai mic din împărăția cerurilor este mai mare decât el.

 

Autori

pr. Șerban Tarciziu
pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC
pr. Anton Iștoc
pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC 2
pr. Eduard-Mihai Coșa
pr. Alessandro Pronzato
pr. Ernest Munachi Ezeogu

 

* * *

 

Duminica III Advent (A)

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină

Se vor bucura pustietatea și pământul uscat, se va veseli deșertul și va înflori precum crinul… Și i se va da slava Libanului și strălucirea Carmelului… Ei vor vedea slava Domnului, strălucirea Dumnezeului nostru… Atunci se vor deschide ochii celor orbi și urechile celor surzi vor auzi; atunci șchiopul va sări ca cerbul și va striga de bucurie limba celui mut, căci vor izvorî în pustiu ape și pâraie în deșert… Cei izbăviți de Domnul se vor întoarce și vor veni în Sion cu strigăte de veselie… (Is 35,1-6.10)

Restaurarea universală prezisă de profetul Isaia, în această a treia duminică a Adventului, are în vedere orice deficiență produsă de greșeala primilor oameni: deșertul ar redeveni asemenea grădinii Paradisului, iar infirmitățile trupești și sufletești ar fi eliminate.

Ceea ce ne surprinde, în acest text, este paralelismul dintre lumea materială și lumea sufletelor. Profetul-poet descrie mai întâi o transformare a naturii, dar ceea ce îl interesează este convertirea oamenilor. Care, însă, ar fi cauza și care ar fi efectul? Începând să-l iubească pe Dumnezeu, omul dobândește capacitatea de a vedea lucrurile într-un mod nou și de a transforma lumea în deplină armonie. La rândul său Dumnezeu, în iubirea sa față de om, are grijă ca acestuia să nu-i lipsească nimic. Doar refuzul omului, răutatea sa, distruge această armonie. Aceasta par a fi lecția de optimism uman și supranatural pe care o sugerează textul profetic al acestei duminici.

Ioan, auzind în închisoare despre faptele lui Cristos, a trimis dintre ucenicii săi ca să-i spună: “Tu ești Cel care trebuie să vină sau pe altul să așteptăm?” Isus le-a răspuns: “Mergeți și povestiți-i lui Ioan ceea ce auziți și vedeți: orbii văd, șchiopii umblă, leproșii sunt curățiți și surzii aud, morții învie și săracilor li se aduce vestea cea bună. Și fericit cel care nu se va poticni din pricina mea”… (Mt 11,2-11)

De la profeția exprimată prin poezie până la concretizarea ei, calea se dovedește a fi mult mai lungă. Omul, prin forțele sale, se dovedește incapabil să restabilească armonia spre care totuși aspiră. Venirea Fiului lui Dumnezeu și lucrarea sa în mijlocul nostru pune bazele reînnoirii universale, reînnoire care atinge infirmitatea (sau infirmitățile) fiecăruia. Ceea ce ni se cere este să recunoaștem lucrările lui Cristos în evenimentele pe care le vedem, le auzim sau le trăim.

Creștinii de astăzi își pun întrebări adesea cu privirea la prezența activă a lui Dumnezeu în lume, întrebări pe care și le-a pus până și Ioan Botezătorul. Isus ne reamintește Fericit cel care nu se va poticni din pricina mea. Putem noi oare descoperi sensul aceste Fericiri în inima existenței noastre? Putem noi oare să discernem prezența vie a lui Cristos înviat în realitățile modeste și nu întotdeauna exempte de păcat ale Bisericii sau ale lumii, fără a avea vreo altă confirmare decât aceea pe care ne vine lectura evenimentelor iluminate de Evanghelie? Toată această frământare legitimă, gestionată prin credință, ne va educa treptat să dobândim inima și gândirea celor săraci cu duhul (Mt 5,3). Numai atunci ochiul nostru va începe să vadă faptele minunate ale Domnului.

 

* * *

 

Foamea de adevăr

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Ucenicii lui Ioan Botezătorul erau cuprinși de îndoială: Oare Isus din Nazaret este cu adevărat Mesia cel prezis de profeți?

Premergătorul se afla, aruncat de desfrânatul rege Irod, în adâncul închisorii Macheronte. Ucenicii îl vizitează, îi aduc știri din exterior și îi împărtășesc îndoiala lor. Nu-i de mirare ca sufletul lui Ioan să fi fost cutremurat pentru moment de aceeași îndoială și teamă, fiindcă acestea fac parte din firea noastră omenească. Isus însuși va fi cuprins de teamă în grădina Măslinilor. Îndoiala și teama au pus stăpânire pe firea omenească încă de la Adam și Eva și s-au transmis de-a lungul istoriei întregii omeniri. Pentru a le da valoarea pocăinței, Isus le-a luat cu sine pe cruce și, ca să nu mai fie cauză de ruină spirituală, după ce s-a plâns de părăsirea din partea Tatălui (cf. Mt 27,46) în numele nostru, le-a înlăturat, oferindu-ne sensul Tatălui care mereu își întinde mâinile protectoare către copiii săi. Teama și îndoiala fac parte din crucea noastră zilnică, tocmai spre a cerceta adevărul de a ne trezi mereu foamea după adevărul total: Dumnezeu în istoria lumii. Ioan Botezătorul și-a trimis ucenicii la școala lui Isus pentru a afla adevărul.

Învățătorul, spre a le înlătura îndoiala și teama, îi pune în legătură cu adevărul Scripturii, făcând un scurt rezumat al profeției lui Isaia, care ilustrează sensul Tatălui ceresc, faptul de a-și fi dovedit iubirea față de om în decursul veacurilor și care acum se manifestă plenar: Orbii văd, șchiopii umblă, surzii aud, leproșii se vindecă, morții învie și săracilor li s-a adus vestea cea bună. Isus îi trimite pe ucenici înapoi la Ioan cu acest mesaj al adevărului mesianic și adaugă: Ferice de acela care nu va afla în mine pricină de poticnire (Mt 11,4-6). Ferice de acela care nu se îndoiește și nu se teme de a accepta adevărul plenar pe care l-am adus în lume din partea Tatălui: iubirea.

Ioan Botezătorul, primind acest rezumat al economiei mântuirii, va muri fericit și mulțumit că și-a îndeplinit misiunea de înaintemergător al lui Mesia, a iubirii văzute pe pământ a nevăzutului Dumnezeu Tată.

Evanghelia lui Isus, vestea cea bună, are și pentru noi aceeași valoare ca și pentru Ioan? Adevărul ei ne face fericiți când suntem copleșiți de necazuri și amenințați de moarte?

Omul din firea sa este o ființă curioasă și dornică de a afla lucruri noi. Este foarte fericit când cele noi sunt parte din adevărul total care vine de la binele suprem: Dumnezeu. Dar niciodată n-a fost ceva mai nou și mai bun ca veste despre adevărul că Dumnezeu Tatăl ne iubește și a decis să ne dovedească sensul său părintesc prin întruparea Fiului său pe care din veci l-a născut în sânul său, ca să ne aducă și nouă bucuria sa veșnică: Acesta este fiul meu cel iubit, întru care am binevoit (cf. Mt 3,17), adică fericirea veșnică.

De ce totuși atâția oameni botezați, creștini din moși-strămoși, nu-și găsesc fericirea în vestea cea bună a unui Dumnezeu făcut om, datorită căruia orbii văd, muții vorbesc, surzii aud, leproșii se vindecă, morții învie și săracilor li se aduce mângâierea iubirii Tatălui?

Să reflectăm serios asupra acestui rezumat al evangheliei, așa cum s-a gândit Ioan Botezătorul în închisoare! Nu se pot înfăptui lucruri atât de minunate fără degetul lui Dumnezeu! Cu atât mai mult cu cât suntem martori că în decursul istoriei noastre creștine ele s-au repetat de nenumărate ori și azi se înfăptuiesc în sânul Bisericii prin mădularele ei sfinte care își recunosc apartenența la același cap, Isus.

Să iubim evanghelia, cartea adevărului nostru care ne naște din Dumnezeu! Autorii inspirați de Duhul Sfânt, trăind din acest adevăr, mărturisindu-l prin cuvânt și faptă, scriindu-l cu cerneală sau cu sânge, au dat naștere întregului Nou Testament. Testament înseamnă testatio mentis, adică mărturia minții sănătoase, a minții care se bazează numai pe adevăr. În cărțile Noului Testament avem descoperirea gândurilor lui Dumnezeu, a sentimentelor inimii sale, pe care nimeni nu le-ar fi putut cunoaște, dacă el nu ni le-ar fi destăinuit prin Fiul. Cei din vechime, când voiau să-și comunice prin semne prietenia reciprocă bazată pe iubirea sinceră, o reprezentau printr-un desen: o fereastră deschisă în fața unei inimi. Aceasta arăta că inima este deschisă pentru a lăsa să iasă adevărul iubirii prin cele mai alese sentimente față de persoana aleasă. Noul Testament este fereastra deschisă în fața inimii lui Dumnezeu, ea lasă să iasă și să ajungă la noi toate comorile înțelepciunii și ale științei sale divine care se află în Isus, Fiul fericirilor sale infinite.

Să deschidem și noi fereastra inimii noastre față de Dumnezeu și față de aproapele spre a lăsa să iasă sentimentele cele mai nobile pe care le poate rodi în noi harul, darul Duhului Sfânt care a revărsat în noi iubirea (Rom 5,5).

Să luăm aminte la îndemnul sfântului Iacob: Nu vă plângeți, fraților, unul împotriva celuilalt! Luați pildă de suferință și de îndelungă răbdare de la profeții care au vorbit în numele Domnului! Apostolul Iacob vrea să ne spună că această mărturie de suferință și răbdare ne face profeți, adică arată o minte sănătoasă care dă mărturie în lume despre adevărul iubirii. Aceasta înseamnă a gândi cu inima, a realiza binele care aduce armonie. Orice armonie este izvor de fericire. Testatio mentis, adică mintea stă în inimă și inima în minte. Când inima și mintea sunt în armonie, adevărul și iubirea dau mărturie că Isus este Mesia prezis de profeți prin aceleași sentimente care există în Cristos Domnul nostru. Ajungem la o minte sănătoasă numai prin cunoașterea Noului Testament.

Cineva îmi spunea într-o zi: Părinte, eu nu sunt prea credincios, totuși, din cele învățate de mine, cred că Isus este cel mai mare om al tuturor timpurilor prin faptul că a întors fața lumii spre adevăr.

Adevărul, spre care Isus a întors fața lumii, se află în Noul Testament. Din acest motiv, sfântul Augustin ne avertizează că trebuie să avem aceeași teamă sfântă de a nu pierde nici un cuvânt din Sfintele Scripturi, precum este teama sfântă de a nu pierde nici o părticică din sfânta Împărtășanie.

Cartea adevărului este izvorul fericirii.

Toți căutăm fericirea; numai acolo unde este nu o căutăm cu pasiune, ci stăm și ne întrebăm: Oare chiar aici să fie, în Noul Testament? Din când în când punem mâna pe Cartea Sfântă, citim în grabă câteva versete și o lăsăm repede, preocupați de alte griji ale acestei lumi.

O femeie, ascultând cuvântul lui Isus, a exclamat: Fericit sânul care te-a purtat și pieptul la care ai supt! (Lc 11,27); la care Isus a răspuns: Ba mai fericiți sunt acei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc (Lc 11,28). Din acest motiv spune sfântul Augustin: Unde este iubire față de cuvântul lui Dumnezeu nu este durere, iar dacă totuși este, durerea devine iubită. Deci, însăși durerea, fiind iubită, devine izvor de fericire.

Unde căutăm fericirea? Avem necazuri, avem nevoie de răbdare; cine ne-o poate da? Evanghelia. Răbdarea zilnică, numai ea singură ne poate făuri marea răbdare escatologică. Nu este vorba că trebuie să ne resemnăm în fața durerii, și mai ales a morții, nu, fiindcă resemnarea este un semn al slăbiciunii, al neputinței și deseori chiar al lașității, pe când adevărata răbdare este semnul iubirii, este rodul carității, adică al celei mai frumoase virtuți menite să dureze veșnic.

Cuvintele lui Isus i-au adus lui Ioan Botezătorul din închisoare nu resemnare, ci bucuria împlinirii planurilor de iubire ale lui Dumnezeu față de poporul său. El, care a tresărit de bucurie în sânul mamei sale, Elisabeta, când preacurata a salutat-o pe verișoara sa cu toată iubirea și acest salut al iubirii l-a făcut să se nască el însuși curat, cel mai mare dintre cei născuți din femeie (Mt 11,11), înger în carne și oase (Lc 7,27), nu se putea ca la cuvintele lui Isus, pe care ucenicii săi i le-au adus, să nu fi tresărit de cea mai mare bucurie care să-i fi dat puterea necesară ca, în clipa când i s-a tăiat capul, să se nască înger pentru fericirea veșnică din împărăția lui Dumnezeu.

Cuvintele, la care trebuie să tresară de fericire și inima noastră acum, le găsim aici; ele sunt: morții învie. Trăim pentru înviere datorită iubirii Tatălui ceresc și când vom auzi, în ziua de apoi, cuvintele lui Isus: Veniți, binecuvântații Părintelui meu, și moșteniți împărăția pregătită vouă de la întemeierea lumii (Mt 25,34), fericirea veșnică a Tatălui va fi moștenirea noastră.

Era în luna iulie a anului 1792. Părintele M. Bravard, directorul Seminarului “Sfântul Carol” din Dieceza de Avignon (Franța), condamnat la moarte de un tribunal revoluționar, se îndrepta spre locul de execuție recitând Breviarul. Unul dintre călăi, furios din cauza calmului părintelui, l-a lovit peste mână, ca să-i cadă cartea de rugăciuni. Părintele Bravard s-a aplecat, a îngenuncheat și a luat Breviarul, continuând să-l recite până când securea i-a retezat capul, confirmând prin tăria sa ceea ce spusese sfântul Ciprian: Sacerdos evangelium Christi tenens, occidi potest, vinci non potest – adică: Preotul, care ține în mâini evanghelia lui Cristos, poate fi omorât, dar nu poate fi învins.

Același lucru trebuie să se spună despre fiecare creștin: Creștinul care păstrează în inimă cuvântul lui Dumnezeu poate fi omorât, dar nu poate fi învins. O mărturisește Isaia profetul: O bucurie veșnică va străluci pe fețele lor. Lauda, bucuria și veselia îi vor ajunge pe aceștia și de la ei vor dispărea întristarea și suspinul. Amin.

Mai pot fi folosite următoarele două exemple:

1) Dumnezeu! Dumnezeu! Dumnezeu! Unde mai este și Dumnezeul ăsta? se întreba Nenumitul din romanul Logodnicii, scris de Alessandro Manzoni. Era strigătul acelui om care înspăimântase prin cruzimea și nelegiuirile sale un ținut întreg din Italia. Iată ce i-a răspuns renumitul cardinal Friderico Borromeu: Dumneata mă întrebi? Dumneata? Cine mai mult decât dumneata îl are mai aproape? Nu-l simți cum te chinuiește în inimă? Cum ți-a luat liniștea și în același timp te atrage și te face să presimți liniștea, nădejdea unei mângâieri depline, de îndată ce-l vei recunoaște, îl vei mărturisi, îl vei ruga?

Nădejdea unei mângâieri depline ni se oferă tuturor, dacă mărturisim adevărul: Cristos este Domnul, el este Mesia, el este Fiul lui Dumnezeu.

2) Istoricul Teodor povestește despre un incendiu care a cuprins orașul Antiohia și cum sacristanul bisericii “Sfântul Atanasie”, numit Marlien, a apărat-o de flăcări. El a luat în mână Noul Testament și, urcându-se pe acoperișul bisericii, se lupta cu flăcările care veneau din toate părțile. Tot orașul a fost făcut scrum și cenușă, numai casa Domnului a fost salvată.

Când patimile vor să transforme toate faptele noastre bune în scrum și cenușă, când vor să strecoare îndoiala și teama în suflet, atunci să ne amintim de cuvintele lui Isus, care au dat bucurie celui închis, lui Ioan Botezătorul: Orbii văd, șchiopii umblă, surzii aud, leproșii se vindecă, morții învie, săracilor bine se vestește. Și fericit este acela care nu va afla în mine prilej de poticnire!

 

* * *

 

Duminica a III-a din Advent

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Cu toții cunoaștem câtă bucurie se produce în sufletul unui copil, când părinții îl anunță că dacă va fi cuminte, și va avea rezultate bune la școală va primi un cadou. Acel copil va trăi mereu cu speranță în așteptarea acelei zile. Dar totodată va căuta să îndeplinească cu fidelitate condițiile puse de părinți. Bucuria lui va fi mai mare cu cât efortul depus de el pentru a ajunge la rezultate cât mai bune va fi mai mare.

Noi creștinii, aflându-ne în acest timp binecuvântat al adventului, suntem invitați să ne pregătim sufletul și viața noastră cât mai bine pentru a ne putea bucura din plin de nașterea lui Cristos. Adventul creștin înseamnă timp de așteptare, de pregătire pentru nașterea lui Cristos, a merge cu bucurie în întâmpinarea aceluia care merge alături de noi și cu noi.

Duminica de astăzi prin mesajul transmis de liturghia cuvântului îmbogățește deja acest timp de așteptare cu o notă de bucurie. Această bucurie nu este o bucurie superficială, sau emotivă în fața căreia suntem impresionați sau relaxați. Este o bucurie profundă care pătrunde în adâncul ființei noastre deoarece motivul bucuriei se află în interiorul nostru; este bucuria de a ne simți salvați de Cristos, care ne vine în întâmpinare. Această bucurie este ea însăși “fruct” și “semn” al mântuirii, este rodul venirii lui Cristos pentru care ne pregătim în acest timp. Într-adevăr, Cristos vine și ne aduce bucuria prezenței sale. Dacă îl vrem, el ne stă alături. Ne vorbește chiar dacă nu-i vorbim, dacă nu-l iubim El ne iubește și mai mult, iar în rătăcirile noastre el vine și ne caută. Dacă nu știm să mergem el ne conduce și ne consolează atunci când plângem. De aceasta duminica a III-a din Advent se mai numește și duminica bucuriei.

În prima lectură observăm că profetul Isaia ne transmite mesajul mântuirii: “Întăriți-vă și nu vă temeți. El va veni pentru a ne mântui“. Profetul Isaia descrie efectele mântuirii cu imagini paradisiace pentru a ne face să înțelegem mai bine opera pe care Dumnezeu o realizează pentru noi. “inutul pustiu și uscat se va veseli, deșertul se va bucura și va înflori cum înflorește crinul,… se vor deschide ochii orbilor și vor auzi urechile surzilor. Cel șchiop va sări ca cerbul și limba celui mut se va dezlega“. Aceste imagini vor să ne spună că mântuirea cuprinde omul întreg, atât partea spirituală cât și cea fizică. Profetul Isaia anticipă bucuria din zilele Mesiei contemplând pacea pe care el o va aduce pe pământ.

Biserica ne invită astăzi să ascultăm glasul celor mai mari predicatori ai adventului: Isaia și Ioan Botezătorul. Isaia a predicat venirea Domnului de departe. Mesajul a nutrit așteptarea generațiilor: “Iată fecioara va zămisli și va naște un fiu“. Ioan a fost acela care a anunțat venirea iminentă a Domnului: “Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine“. Între cei doi înaintemergători legătura este dată de acea profeție a lui Isaia, pe care Matei o aplică lui Ioan: “Iată glasul celui ce strigă în pustiu, pregătiți calea Domnului, neteziți cărările lui“.

Evanghelia din această duminica ne face să ieșim din climatul așteptării al Vechiului Testament spre a ne introduce în timpul împlinirii: “Tu ești acela care trebuie să vină sau să așteptăm pe altul?“, îl întrebară pe Isus trimișii lui Ioan Botezătorul. Răspunsul lui Isus este cât se poate de clar demonstrându-le în persoana Sa împlinirea profețiilor: “Duceți-vă și spuneți-i lui Ioan Botezătorul ceea ce auziți și ceea ce vedeți: orbii văd, șchiopii umblă, leproșii sunt curățați, surzii aud, morții învie și săracilor li se vestește evanghelia“. Isus adaugă: “Fericit este acela care nu se va scandaliza de mine“. Ne întrebăm mult pentru ce Isus spune aceste cuvinte? Probabil din cauza contrastului care se spera – unul mai senzațional – și cel care se vede realizat în persoana sa. Avertismentul lui Isus ne orientează spre identificarea între persoana sa și cuvântul său: cuvântul lui Isus nu poate fi separat de persoana sa și nici persoana sa de cuvântul său. Numai cine înțelege persoana sa va putea înțelege și cuvântul său și invers.

Terminându-și răspunsul, Isus face prezentarea lui Ioan Botezătorul. Îi întrebă pe iudei despre motivul ieșirii lor din deșert. Iudeii au fost atrași de predica sa, ei nu au văzut în el o trestie agitată de vânt, deoarece Ioan nu era din acele persoane care cedau ușor în fața amenințărilor și a promisiunilor. Era mesagerul, vestitorul care trebuia să anunțe sosirea lui Mesia și să-i pregătească căile. Întreaga viață a lui Ioan nu a fost decât un glas spre a striga contemporanilor săi această minunată veste a mântuirii spre iertarea păcatelor. Dar totuși Isus spune: “Cel mai mic în împărăția cerurilor este mai mare decât Ioan”. Cum trebuie să vedem acest lucru? Aici ni se spune că împărăția lui Dumnezeu aparține unui nivel de gândire diferit de al nostru. Pentru a aparține împărăției lui Dumnezeu, acelei lumi noi, este necesară o nouă intervenție a lui Dumnezeu în om, o regenerare, o nouă naștere. Nici unul, nici chiar cel mai mare dintre oameni – cum este prezentat Ioan – nu poate să obțină de la el însuși această schimbare, ci are nevoie de harul lui Dumnezeu. Dar pentru a primi harul lui Dumnezeu, omul trebuie să caute să-și schimbe comportamentul și modul de gândire. Este evident, această schimbare nu are loc așa dintr-o dată. Fiecare avem caractere diferite, concepții diferite, de aceea avem nevoie de multă răbdare și de o mai mare unire cu Dumnezeu prin rugăciune. Numai rugăciunea ne poate deschide ochii inimii pentru a ne putea lăsa modelați de harul lui Dumnezeu. Rugăciunea este aceea care ne deschide acțiunii misterioase și în același timp reale a Duhului Sfânt Mângâietorul. Cu ajutorul rugăciunii și a Duhului Sfânt putem primi harul lui Dumnezeu și astfel ne putem pregăti pentru venirea lui Isus Cristos în slavă.

Sfântul Iacob ne spune: “Fraților, fiți dar îndelung răbdători până la venirea Domnului…întăriți-vă inimile căci venirea Domnului este aproape“. Mesajul lecturii a II-a este de a căuta să fim răbdători, cât mai aproape de Dumnezeu, și să ne pregătim pentru venirea Lui. Aceasta este așteptarea venirii lui Isus Cristos pe care o vestim la fiecare Sfântă Liturghie. De fapt așteptarea noastră nu mai este ceva nou, ci o așteptare escatologică a definitivului. Nu este o așteptare ca cea a Vechiului Testament, a profeților care-l așteaptă pe Isus Cristos pentru că Sfântul Iacob către sfârșitul lecturii ne îndeamnă să fim statornici până la sfârșit. Sfântul Iacob a asemănat așteptarea și răbdarea creștină cu așteptarea și răbdarea agricultorului care după ce și-a aruncat sămânța sub brazdă așteaptă să vină ploaia, pentru ca ceea ce el a semănat să rodească și să crească. Imaginea agricultorului este prețioasă deoarece ne face să vedem valoarea răbdării creștine. Răbdarea creștină nu este o resemnare fatalistă, însă o colaborare activă și tenace cu Dumnezeu, deoarece se înfăptuiește în noi și în lume planul de mântuire. Este o mare bucurie de a ști că în ciuda tuturor dificultăților, Dumnezeu conduce istoria și este alături de ea cu iubirea sa infinită. Creștinul este orientat cu totul spre venirea finală a Mântuitorului său, dar acum drumul său este presărat cu dificultăți și suferință. Creștinul este mereu chemat să privească la cei de dinaintea lui, adică la sfinții și martirii, care punându-și încrederea în promisiunile lui Dumnezeu au știut să înfrunte toate dificultățile vremii și să spere într-un viitor în care nu va mai fi durere și chin, ci numai bucurie și veselie. Viitorul așteptat în creștinism se diferențiază de acela pe care îl așteaptă un necredincios. Este un viitor plin de speranță și de încredere în cel care va veni și ne va mântui. Cristos ne va umple inima de bucurie și de curaj pentru a putea fi vestitori ai Cuvântului său în această lume.

Adventul înseamnă să ne deschidem ochii inimii pentru a vedea prezența lui Dumnezeu în creație și mai ales în inimile celor care ne înconjoară. Adventul este un timp în care noi creștinii suntem invitați mai mult să aducem adorație lui Dumnezeu în semn de mulțumire pentru toate câte a făcut și face pentru noi. Adventul semnifică bucuria spirituală care ia naștere din admirația operelor minunate ale lui Dumnezeu. De aceea plini de bucurie spirituală de încredere și de speranță să spunem și noi asemenea psalmistului: “Vino Doamne și ne mântuiește!”.

Ludovic Butnărașu

 

* * *

 

Duminica a III-a din Advent

Autor: pr. Anton Iștoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Crăciunul se apropie. Dar poate părea straniu cât de puțin se vorbește despre “Crăciun, Nașterea Domnului” în biserică în aceste duminici, în timp ce, în aceste zile se vorbește despre aceasta așa de mult la televiziune… Cu siguranță că Adventul liturgiei nu este cel al publicității! Venind la Sfânta Liturghie, nu auzim propunându-ni-se cum să ne cheltuim în vederea sărbătorilor ce se apropie cel “de-al treisprezecelea salariu”; în schimb auzim vorbindu-ni-se despre acel straniu personaj de acum douăzeci de secole care a fost Ioan Botezătorul: Irod l-a aruncat în închisoare pentru că-i reproșa public conduita lui imorală; și o va sfârși cu capul tăiat.

Despre acest om Isus ne spune că în toată omenirea (“dintre cei născuți din femeie”) nu există cineva “mai mare”. Oare este vorba despre obișnuitele paradoxuri – adică moduri de vorbire exagerate – ale Evangheliei? S-ar putea spune și așa. Dar paradoxurile din Evanghelie nu sunt niciodată gratuite, nu sunt făcute pentru senzație: sunt făcute pentru a ne determina să reflectăm, să ne gândim serios. În ce constă “măreția” lui Ioan Botezătorul? Și ce sens au apoi celelalte cuvinte ale lui Isus, conform cărora “cel mai mic în împărăția cerurilor” este totuși “mai mare” decât Ioan Botezătorul? Și ce ne interesează pe noi cei de astăzi toate acestea?

Răspunsul la toate aceste întrebări – aici înțelegându-se ultima – nu se află oprindu-ne privirea asupra lui Ioan, ci mutându-ne atenția asupra lui Isus. Și depinde în întregime de răspunsul care se dă tocmai la acea întrebare pe care Ioan i-a adresat-o lui Isus prin ucenicii săi: “Tu ești cel care trebuie să vină, sau să așteptăm pe altcineva”?

Ioan pune întrebarea din situația și din punctul de vedere de atunci: Isus de abia își începuse predica și vindecarea bolnavilor și multe alte lucruri trebuiau să mai urmeze. Ca mulți alții din timpul său, Ioan, aștepta un “Mesia” diferit, care trebuia să schimbe radical fața pământului, distrugând prin focul judecății lui Dumnezeu toate răutățile și nedreptățile oamenilor… Isus părea că acționează altfel; iar Ioan a fost cuprins de dubiu.

Privind lucrurile din punctul nostru de vedere precum și din situația noastră, aceeași întrebare s-ar putea exprima astăzi în acești termeni: este oare adevărat, sau nu este adevărat, tot ceea ce spunem despre Isus în “Crezul” nostru? De fapt nu avem ființa și identitatea noastră de “creștini”, târâți pur și simplu de o tradiție îndelungată. Noi trăim într-o lume și într-o societate în care Dumnezeu pare să fie din ce în ce mai tăcut, ascuns, absent; și în care înseși simbolurile credinței creștine (începând cu sărbătorile cum ar fi Crăciunul și cu anumite sacramente) sunt adesea răstălmăcite, instrumentalizate, banalizate, reduse la folclor și la ocazii de frivolitate, mondenitate și consumism foarte departe de spiritul Evangheliei.De aceea nu este de mirare dacă uneori, chiar când se caută să se ia în serios credința, ni se poate întâmpla să ne simțim “slabi de inimă” (cf. prima lectură) și să ne dăm seama cu o anumită spaimă de mușcătura dubiului: oare este adevărat mesajul creștinismului… oare nu este iluzorie credința pe care o profesăm?

Poate că uneori și noi suntem ispitiți să judecăm adevărul Evangheliei pe baza “succesului” său practic în comportamentul oamenilor și în structurile societății. Poate că și noi, uneori, am voi “să verificăm” adevărul lui Dumnezeu, în baza modului nostru de a gândi și a așteptărilor noastre față de el… Ca și pentru Ioan Botezătorul și pentru noi valorează cuvântul lui Isus: “Fericit acela care nu se va scandaliza întru mine”. Fericit acela care știe să recunoască prezența și adevărul lui Dumnezeu în Isus din Nazaret, chiar dacă această prezență și acest adevăr nu corespund totdeauna așteptărilor noastre precum și modurilor noastre de a gândi.

Nu cred că poate exista o credință adultă și sinceră care să nu fi cunoscut încercarea dubiului… Nimeni nu poate fi scutit de “truda, efortul” de a crede. Cu atât mai puțin într-o lume ca a noastră. Iar credința cere să știm “să perseverăm întru răbdare” (cf. lectura a II-a și colecta alternativă a anului A) chiar și atunci când nu ne apare evident adevărul evangheliei și nu înțelegem căile lui Dumnezeu în viața noastră personală și în realitățile și istoria lumii. Dincolo de multele aparențe mai mult sau mai puțin frivole, adevărata “măreție” a unei persoane constă în profunzimea raportului său cu Cristos. Pentru că dincolo de toate realitățile și vicisitudinile istoriei, numai în “împărăția cerurilor” se va adeveri deplina realizare a omului. Și referitor la această “împărăție”, venirea lui Cristos în lume (Crăciunul) i-a fost vestire, semn și început: ca o sămânță aruncată în pământ, până la completa ei maturizare în timpurile și modalitățile pe care numai Dumnezeu le cunoaște.

De aceea, Botezătorul este numit “mare” între oameni: pentru că a pregătit venirea lui Isus. Dar întrucât “Împărăția lui Dumnezeu” începe să se realizeze cu Isus, cel care trăiește în comuniune cu Cristos este într-un anumit sens într-o situație mai bună și mai privilegiată decât însuși Botezătorul, tocmai datorită raportului mai explicit și mai profund cu Cristos. Aceasta trebuie să fie “măreția” noastră, plină de umilință și de recunoștință față de Dumnezeu.

 

* * *

 

Bucurați-vă în nădejde!

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

“Bucurați-vă în nădejde! Fiți răbdători în necaz! Stăruiți în rugăciune!” (Rom 12,12)

Duminica a III-a din Advent pune un accent deosebit în liturgia cuvântului pe a doua venire a lui Isus cu un scop bine definit: întărirea credinței spre o mai mare bucurie a inimii. Așteptarea celor din Vechiul Testament și sufletul celor care l-au așteptat pe Mesia s-a umplut de bucurie. Împlinirea primei făgăduințe: “Iată, Dumnezeu însuși vă va da un semn: Fecioara va zămisli și va naște un fiu, care se va numi Emanuel-Dumnezeu cu noi” (Is 7,14), este garanția împlinirii celei de-a doua: “Voi veni să vă iau, spune Emanuel, ca să fiți și voi acolo unde sunt eu” (In 14,3). Deci, avem motiv de bucurie, chiar dacă trebuie să-l așteptăm, fiindcă “Speranța nu ne dă de rușine” (Fil 1,20) și apostolul Paul ne îndeamnă să fim veseli în speranță (cf. Rom 12,12).

Bucuria ne luminează viața.

Autorul Scrisorii către evrei spune că: “După ce în repetate rânduri și în multe feluri Dumnezeu le-a vorbit odinioară părinților noștri prin profeți (și cele spuse s-au adeverit), în aceste vremuri din urmă ne-a vorbit nouă prin Fiul (deci cu atât mai mult se vor adeveri), pe care l-a pus moștenitor a toate, prin care și lumea a creat-o” (Evr 1,3). Ceea ce ne dă siguranța că ne va face părtași ai moștenirii, fiindcă și el s-a făcut părtaș al firii noastre omenești.

Crăciunul, momentul istoric în care Cuvântul lui Dumnezeu făcut om apare în lume, reprezintă începutul mântuirii.

Pentru noi care, așa cum ne spune sfântul Paul, “mântuirea este deocamdată numai în speranță” (Rom 8,24), lecturile zilei sunt un mesaj de consolare și de mângâiere: “Spuneți celor cu inima șovăielnică: Curaj, nu vă temeți! Priviți! Însuși Dumnezeul vostru vine să vă aducă mântuirea. Atunci se vor deschide ochii celor orbi și surzii vor auzi. Atunci șchiopul va sări ca cerbul și limba celui mut va fi dezlegată și va exulta. Atunci vor țâșni izvoare de apă în pustiu și șuvoaiele vor brăzda pământul secătuit. Atunci ținutul ars de soare se va preface în iaz și ogorul secătuit va mustui de apă” (Is 35,4-6). Cuvintele profetului Isaia sunt spuse pentru a încuraja pe cei exilați din Israel, dar ele se pot aplica foarte bine tuturor oamenilor care, dornici de a se converti cât mai profund spre Dumnezeu, se simt neputincioși în a se elibera de păcat, de mediocritate, de deșertăciunile lumești și mai ales de dubii, de îndoieli, fiindcă o știm: “Cine se îndoiește, seamănă cu valul mării, tulburat și împins de vânt încoace și încolo”, dar “Ferice de cel ce rabdă încercarea… fiindcă va primi cununa vieții” (Iac 1,6.12).

Din închisoarea în care Irod îl aruncase, Ioan Botezătorul urmărea activitatea lui Isus. Știa că este Mesia, dar comportamentul lui, atât de diferit de cel prorocit, îl lăsa uimit… Orice om trece prin noaptea credinței… Ucenicii lui Ioan aveau mai mare trebuință de a fi lămuriți și luminați. Ucenicii lui Ioan nu vedeau cu ochi buni cum Isus crește în ochii lumii ca Mesia, iar învățătorul lor zace închis, oricând la discreția lui Irod spre a-i închide gura pe veci… Ioan știa că Isus este Mesia, auzise glasul Tatălui la botez: “Acesta este Fiul meu cel iubit, în care este mulțumirea mea” (Mt 3,17); el îl arătase pe Isus ucenicilor săi ca pe Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii (cf. In 1,30) și spusese hotărât: “Eu am văzut și am dat mărturie că el este Fiul lui Dumnezeu” (v. 34). Ucenicii lui Ioan mai erau scandalizați de faptul că ucenicii lui Isus nu postesc și nu se roagă precum o fac ei, că chiar Isus mănâncă și bea cu păcătoșii… în timp ce Ioan suferă rigorile închisorii tocmai pentru că pe cei păcătoși în frunte cu Irod… Atunci Botezătorul i-a trimis să-l întrebe: “Tu ești cel care trebuie să vină, sau să așteptăm pe altul?” (Mt 11,3). Drept răspuns, Isus le arată roadele activității sale conforme cu prezicerile mesianice: “… orbii văd, șchiopii umblă, leproșii se vindecă, surzii aud, morții învie, cei săraci primesc vestea cea bună” și adaugă: “Fericiți cei care nu vor găsi în mine prilej de poticnire”. Așadar, vrea să le spună Isus, Ioan să nu se aștepte la un Mesia triumfalist, ci eu mă asemăn cu Premergătorul mai mult în viață decât așa cum m-a descris în cuvinte: cu securea pusă la rădăcina pomilor răi spre a-i tăia și arunca în foc; cu lopata în mână spre a aduna pleava ca s-o ard sau spre a boteza pe cei buni cu foc… (cf. Mt 3,10-12). Mesia se prezintă blând, ca un sărac, venit să evanghelizeze pe cei săraci, să vindece pe cei bolnavi, să ia păcatele celor răi asupra sa și să le spele în sângele său vărsat pe Cruce… Așa a fost prorocit…

Isus le arată acestor ucenici trimiși de Ioan că există ceva mai de preț decât postul și rugăciunea: credința și “fericit este acela care nu se îndoiește”. Această credință nu este o cucerire a omului, a rugăciunilor sau posturilor lui, ci este un dar al lui Dumnezeu, și acest dar divin își află desăvârșirea în el, în Cristos – “începătorul și desăvârșitorul credinței” (Evr 12,2), în el “Se pune o speranță mai bună, prin care ne apropiem de Dumnezeu”, fiindcă “Legea n-a făcut nimic desăvârșit” (id. 7,19).

Ioan Botezătorul s-a bucurat de cele spuse de Isus; și-a recăpătat încrederea în misiunea sa de a-l premerge pe Mesia în martiriul său.

Isus a ținut să mai facă această remarcă în fața mulțimilor care îl ascultau: “Cel mai mic în împărăția cerurilor este mai mare decât Ioan Botezătorul”, deși tot el spusese că nu s-a născut om din femeie mai mare ca Ioan… Cine este acest “mai mic din împărăția cerurilor” și totuși mai mare decât Ioan Botezătorul? Este Isus însuși… Ioan era socotit proroc, Isus era încă necunoscut; Ioan era cunoscut ca fiul marelui preot Zaharia, Isus ca “fiul lemnarului”; și totuși Cristos, necunoscutul de oameni, este Fiul Tatălui veșnic, zămislit de la Duhul Sfânt din sânul Mariei pururea fecioară…

Poate deseori am trimis și noi gândurile noastre spre Isus din Tabernacol, ascuns sub chipul smerit al pâinii, ca să-l întrebe: Tu ești învierea și viața? Este adevărat că acela care te mănâncă va avea viață veșnică și tu îl vei învia în ziua de apoi?

În noaptea credinței se aude un glas: “Fraților, fiți îndelung răbdători până la venirea Domnului. Iată, plugarul așteaptă cu răbdare roadele scumpe ale pământului, care depind de ploile timpurii și de cele târzii. Răbdați și voi… fiindcă venirea Domnului este aproape. Nu murmurați, fraților, unul împotriva celuilalt, ca să nu fiți judecați. Iată, judecătorul stă la ușă. Luați exemplu de suferință și de îndelungă răbdare de la prorocii care au vorbit în numele Domnului!” Glasul este al sfântului apostol Iacob (5,7-10).

Să-l ascultăm!

 

* * *

 

Duminica a III-a din Advent

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Atmosfera așteptării Crăciunului devine tot mai tensionată. Biserica trăiește un moment deosebit în acest timp al Adventului. Cu această duminică, dorința Crăciunului, acum foarte aproape, domină liturgia și-i imprimă un ton fastuos de bucurie și de speranță.

“Bucură-te pustiu însetat, să se bucure deșertul, …! Iată Dumnezeul vostru! El va veni și ne va mântui” (Is 35,1.4) – exclamă plin de entuziasm Isaia.

De fapt, prima lectură de astăzi, de la început și până la sfârșit, nu este altceva decât o invitație la bucurie și speranță, unde profetul Isaia ne-a făcut să retrăim așteptarea care a precedat primul Advent al lui Cristos și speranțele care însuflețeau această așteptare. Era o speranță de lumină, de mântuire, de bucurie.

Bucuria mesianică este nota dominantă și cu siguranță fragmentul a fost ales pentru această a treia duminică din Advent, dedicată în mod tradițional tocmai temei bucuriei creștine.

Ce este creștinul, dacă nu un om al bucuriei, al bucuriei autentice? Dar bucuria creștinului nu constă într-o sumă de plăceri dobândite din posedarea lucrurilor exterioare, nu vine din afară spre interior, ci izvorăște din adâncul sufletului. Dar dacă acel izvor al bucuriei din noi a secat, nici toate distracțiile și atracțiile acestei lumi nu vor reuși să ne dea măcar umbra unui zâmbet adevărat.

Ambele lecturi de astăzi ale Noului Testament, ne fac să ieșim din climatul așteptării Mesiei din Vechiul Testament, pentru a ne introduce deja în timpul împlinirii: “Tu ești cel care trebuie să vină sau să așteptăm un altul?” (Mt 11,3) – au întrebat ucenicii lui Ioan pe Isus. Ucenicii lui Ioan nu știau încă cine era Cristos și susțineau că Isus era un simplu om, în timp ce pe Ioan îl stimau foarte mult și-l considerau mai mult decât un om. Cu toate acestea suportau cu amărăciune că faima lui Isus creștea în dezavantajul maestrului lor. Această gelozie îi împiedica să se apropie și să creadă în Isus. Invidia era ca un zid care le bloca accesul de a ajunge la Isus. Din închisoare, unde Irod îl întemnițase, Ioan Botezătorul urmărește activitatea lui Isus, știe că este Mesia și comportamentul aceluia pe care-l profetizase îl uimește atât pe el cât și pe ucenicii lui. Din mulțimea de discipoli Ioan alesese doar pe unii mai dispuși să creadă. Cristos, care a înțeles adevăratul motiv pentru care Ioan i-a trimis, întristat, nu răspunde direct la întrebarea lor – “Da, eu sunt!” -, deși poate ar fi fost logic și normal să procedeze așa. El știe că o asemenea declarație directă i-ar răni în stima pe care o aveau pentru Ioan, și preferă însă să-i lase pe acești discipoli să recunoască cine este din înseși minunile pe care le-a săvârșit sub ochii lor.

Poate unul sau altul se întreabă de ce Isus se comportă așa și nu-și mărturisește direct originea și identitatea sa! Isus se comportă așa pentru că știe foarte bine că mărturia minunilor este mult mai credibilă și mai puțin suspectă decât cea a cuvintelor. În sfârșit, Isus Cristos fiind Dumnezeu și cunoscând bine motivele pentru care Ioan îi trimisese pe unii dintre discipolii săi, vindecă orbi, șchiopi și alți infirmi. Scopul acestor minuni nu era pentru a demonstra lui Ioan adevărata sa Persoană, care o știa prea bine – și atunci, am spune noi, de ce ar trebui să se manifeste lui Ioan care deja credea și-l asculta? – însă numai pentru a-i învăța pe urmașii lui Ioan, care aveau încă dubii, și a le trezi credința și conștiința într-un învățător mult mai mare.

Răspunsul lui Isus este clar: el arată în sine împlinirea profețiilor, întregul răspuns al lui Isus este reprezentat de minunile săvârșite. Împlinirea profeției lui Isaia din prima lectură este evidentă. Ba mai mult, Isus spune: “Fericit este acela care nu se scandalizează de mine” (Mt 11,6), adică cine nu se scandalizează de condiția extrem de umilă în care Isus a venit în lume într-un timp și pentru o lucrare așa de mare.

Isus împlinește opera sa de Mântuitor nu într-o formă impunătoare, dar simplă, umilă; nu se prezintă ca un triumfător, dar ca un om blând, un sărac venit să evanghelizeze pe săraci, să vindece pe bolnavi și să salveze păcătoșii. Stilul atât de umil al lui Isus, cu siguranță a scandalizat mulți iudei și farisei, care în mentalitatea acelui timp așteptau un mesia puternic și glorios, un mesia care să-i salveze de sub ocupația romană în care Israelul se afla, și nicidecum nu puteau concepe un mesia sărac și umil.

Evanghelistul ne spune mai departe că, după plecarea ucenicilor lui Ioan, Isus a început să vorbească mulțimilor despre cel ce îl profetizase: “Ce ați ieșit să vedeți în deșert? O trestie legănată de vânt? Sau ce altceva ați ieșit să vedeți? Un om îmbrăcat în haine moi?” (Mt 11,7-8). Astfel introduce Isus prologul precursorului său. Într-adevăr, trestia, la o ușoară adiere de vânt, se apleacă ușor când într-o parte când în cealaltă. Și ce se înțelege prin trestie dacă nu un suflet carnal, care abia atins de o laudă sau de o mustrare, îndată se apleacă într-o parte sau în cealaltă parte. Dar Ioan nu este un om slab care se apleacă aidoma unei trestii în vânt, nici un “fiu risipitor” care se bucură de comoditatea vieții, ba dimpotrivă este un om puternic, tare în credință, dăruit în întregime lui Dumnezeu. El este un profet și “mai mult decât un profet” (Mt 11,9); și-a ales pentru locuința sa deșertul, unde în dezlipirea de orice bun pământesc, în rugăciune și în pocăință, și-a pregătit misiunea de a anunța lumii pe Isus și a-i pregăti calea.

Oare câți dintre noi nu ne aplecăm ca o trestie la cea mai mică “adiere de vânt”, în fața greutăților vieții, în fața ispitelor? Iată că o astfel de “adiere de vânt” o reprezintă, mai ales în perioada post-revoluționară, publicitatea, care oferă multe plăceri sensibile la un preț foarte mic. Ce lume fericită și lipsită de griji nu ne prezintă publicitatea! Ne întrebăm: oare în realitate este așa? Unde sunt săracii și marginalizații sorții? Bineînțeles că ei nu au loc și timp în spațiul publicitar. Acceptând fără nici o limită această viață virtuală, ne expunem la slăbirea propriei voințe și la degradarea propriei vieți. Este necesar să știm să ne impunem, să observăm critic realitățile vieții, să știm să renunțăm la atâtea satisfacții de suprafață și trecătoare. Este totodată necesar a rezista tendinței de a vrea, de a vedea, de a te bucura, de a experimenta totul.

Nu se poate nega faptul că omenirea a avut întotdeauna, și va avea, binefăcători: oameni de știință, medici, artiști, sfinți care trudesc pentru a înfrumuseța viața oamenilor. Însă cel mai mare bine îl fac întotdeauna cei care asemenea lui Ioan Botezătorul îi pregătesc lui Cristos drum în inimile oamenilor. Cât este de condamnabilă uneltirea acelora care contrar lui Ioan Botezătorul deteriorează calea lui Cristos, condamnându-l sau încercând să-l înlăture din calea oamenilor.

Orice formă de viață creștină însă, cere cel puțin într-o oarecare măsură “deșertul”, mai precis mortificația, pocăința, renunțarea la bunuri. Fără dubiu, prima și cea mai mare pocăință este cea interioară a convertirii inimii, o adevărată și sinceră întoarcere la Dumnezeu.

Odată, un cardinal a relatat următoarea experiență personală: “Umblând prin Anglia, dezamăgit, m-am plâns pastorilor protestanți de neștiința religioasă a muncitorimii. Constatarea mea a fost considerată exagerată. Din acest motiv am făcut o experiență. Când minerii au ieșit din galeria subterană, l-am întrebat pe unul cine este Isus Cristos și ce știe el despre Cristos. Răspunsul surprinzător și șocant a fost următorul: Nu-l cunosc pe Isus Cristos și nu știu nimic despre el pentru că nu lucrează în schimbul meu”.

Răspunsul acestui miner pentru un creștin adevărat produce hazul, însă totodată produce o mare tristețe, fiindcă mulți oameni asemenea acestui miner nu cunosc adevărata persoană a lui Cristos.

Ioan Botezătorul a socotit că misiunea vieții sale este să dea mărturie despre Cristos și să atragă atenția oamenilor asupra aceluia care este mai mare decât el și decât toți. Și noi, asemenea lui Ioan Botezătorul, trebuie să-l facem cunoscut lumii pe Isus, prin mărturia noastră de credință și prin faptele noastre bune.

A doua lectură de astăzi a apostolului Iacob nu are tonul poetic și entuziast al profetului Isaia. El ne readuce pe planul realității și ne îndeamnă la răbdare, ne îndeamnă să suportăm cu răbdare încercările și durerile timpului nostru prezent. Este timpul care se află între venirea lui Cristos și reîntoarcerea sa glorioasă.

“Fraților – spune apostolul Iacob -, fiți răbdători până la venirea Domnului… întăriți în inimile voastre pentru că venirea Domnului este aproape” (Iac 5,8). Este așteptarea reîntoarcerii lui Cristos pe care o proclamăm la fiecare Liturghie, după cuvintele Prefacerii, când spunem: “Moartea ta o vestim Doamne și învierea ta o mărturisim până când vei veni”. Ea este adevărata temă dominantă a liturgiei cuvântului de astăzi. Apostolul Iacob, la sfârșitul lecturii sale, ne îndeamnă să imităm răbdarea și statornicia profeților. Într-adevăr, așteptarea noastră nu este o așteptare a noului, dar este așteptarea escatologică, adică cea definitivă. Noul deja a venit cu Isus Cristos: “El a adus orice noutate în lume, aducându-se pe sine însuși” – spune sfântul Irineu. Apostolul Iacob a comparat această așteptare cu o imagine foarte sugestivă, cu cea a agricultorului care a plantat sămânța și acum așteaptă timpul recoltei.

Răbdarea evanghelică nu este o resemnare sterilă lipsită de sens: ea este o speranță activă și dinamică care angajează și anticipă venirea Domnului cu credință și rugăciune. În acest spirit evanghelic să ne întrebăm și să reflectăm: Oare credința și speranța noastră sunt cu adevărat fondate în Domnul?

Gabriel Farcaș

 

* * *

 

Duminica a III-a din Advent (A)

Autor: pr. Eduard-Mihai Coșa
Copyright: Predici.cnet.ro

“Invitația la bucurie” este tema dominantă a lecturilor de astăzi și, de aceea, duminica de astăzi, a III-a din Advent, este recunoscută ca duminica bucuriei. Motivul bucurie ne este indicat încă din antifona de la intrare: Bucurați-vă mereu în Domnul! Iarăși vă spun bucurați-vă! Domnul este aproape. (Fil 4,4-5). Este vorba de bucuria aceluia care așteaptă cu speranță venirea Domnului, este bucuria aceluia care deja simte atmosfera plină de sacru și de mister a Crăciunului și se grăbește să celebreze cu o reînnoită bucurie misterul mântuirii sale.

Bucuria, liniștea sufletească, fericirea despre care vorbește și Isaia în mesajul său profetic de astăzi, au fost mereu pentru nenumărate generații la rând o aspirație constantă spre care tinde inima oricărui suflet pribeag pe pământ. Astăzi însă se observă adesea o neputință ciudată de a se mai putea bucura cu adevărat. Atâta lume care are de toate găsește cele mai diverse forme de distracție și de ocupare a timpului și totuși atâta monotonie, plictiseală și chiar tristețe pe față! Scria Papa Paul al VI-lea în Gaudete in Domino, 1: “banul, comoditatea, igiena, siguranța materială, de multe ori nu lipsesc și totuși, plictiseala, melancolia ori tristețea rămân, din păcate, moștenirea nedorită a atâtor oameni, la care se mai adaugă din nefericire și depresii, disperări pe care nu le pot risipi nici cele mai frenetice senzații de fericire și bunăstare lumească…”. Izvorul adevăratei bucurii însă, după Sfânta Scriptură, este credința în Dumnezeu, speranța că el este aproape de noi, așa cum ne-a promis: aceasta este certitudinea care ne dă seninătate și bucurie în viață, chiar și în mijlocul dificultăților materiale sau spirituale.

Credința în promisiunile lui Dumnezeu și speranța că ele se vor realiza ne sunt puse uneori la grea încercare în viața noastră de credință, iar Adventul revine an de an pentru a ne ajuta să depășim mai ușor dubiile de credință și să ne reaprindem speranța că la capătul drumului ne așteaptă Cristos…

În drumul nostru de credință îl întâlnim și astăzi pe Ioan Botezătorul, pe care Evanghelia ni-l prezintă într-o ipostază nouă și, într-o oarecare măsură, dificil de înțeles. Ioan trăiește un moment de criză în viața sa de credință. Acum el nu mai este în pustiu, nici nu mai poate vorbi și nici nu are în jurul său mulțimile care să-i ceară botezul de pocăință… Acum Ioan este singur: este în închisoarea din Macheron, situat la nord-est de Marea Moartă, o închisoare sălbatică într-un loc oribil. Ne vin în minte cuvintele profetului Habacuc: “Tu, care ai ochii atât de curați, care nu poți privi răul și nu poți vedea nelegiuirea, de ce, văzându-i pe cei răi, taci în timp ce cel nelegiuit îl înghite pe cel drept? (1,13)

De fapt, e un strigăt al propriei orbiri și al grabei nejustificate de a face imediat dreptate. Nu este Dumnezeu cel care pedepsește profeții (din toate timpurile). El permite răul pentru că din el știe să scoată un bine mai mare, pentru că prin încercări știe să mângâie și să ne mântuiască în așteptarea zilei în care se va vedea dreptatea sa. Ne revin iar în minte cuvintele apostolului Iacob: “fiți răbdători fraților, până la venirea Domnului. Priviți agricultorul: el așteaptă cu răbdare rodul prețios al pământului…. Fiți și voi răbdători…Nu vă plângeți… Luați ca model de răbdare și suportare pe profeți…” (5,7-8.10). Pe de altă parte, Dumnezeu este categoric cu cei mândri în inima lor, dar îi ridică pe cei umili…, pe cei răbdători și tari în credință (cf. Lc 1, 51-52).

Ioan Botezătorul are de înfruntat în temniță o încercare de credință care îl va purifica și îl va apropia și mai mult de inima lui Dumnezeu. Ioan, inspirat de Dumnezeu, predicase venirea lui Mesia, ceea ce iată că se și împlinise. Însă Dumnezeu, ca întotdeauna, își desăvârșește planurile în modul său propriu, original, și nu așa cum plănuiesc oamenii. Și în această situație observăm că imaginea lui Mesia predicat de Ioan nu corespundea întru totul cu profilul real al Mântuitorului.

Isus nu se prezenta chiar așa cum se aștepta Ioan. De aceea, el trimite solie ca să-l întrebe: “Ești tu acela care trebuie să vină sau trebuie să așteptăm un altul?” (Mt 11,13)

Răspunsul lui Isus îi dă lui Ioan posibilitatea să se maturizeze în credință și să descopere din fapte adevărata identitate a lui Cristos: “…săracilor li se predică vestea cea bună” și “fericit cel care nu se scandalizează de mine” (v. 5-6).

Cine pornește în căutarea lui Dumnezeu se poate aștepta mereu la câte o surpriză: el nu va fi niciodată așa cum ne așteptăm. Pentru acest motiv, el poate fi întâlnit numai în umilința credinței, lăsându-ne conduși de el pe cărări neimaginate vreodată de noi. Așa a fost pentru Ioan, așa este pentru toți.

Să urmărim câteva etape din viața Botezătorului pentru a înțelege modul cum a depășit acest moment de criză.

- La întâlnirea sa cu Isus spusese: “eu trebuie să scad iar el trebuie să crească”. Isus însă, în loc să se manifeste în mod spectaculos, se ascunde, preferă ultimele locuri, nu caută popularitatea, nu dă preț pe puterea lumească. Ce mister!

Dumnezeu spusese într-adevăr prin Isaia: “gândurile mele nu sunt gândurile voastre și căile mele nu sunt căile voastre“(55,8). Fără îndoială, a fost ceva dur pentru Ioan să constate adevărul acestor cuvinte. Dar nedumerirea lui Ioan nu se oprește doar aici.

- În predica sa, el vorbea de treierat și adunat. Isus, în schimb, vorbește de semănat, se prezintă ca un agricultor răbdător care aruncă sămânța cu încredere și așteaptă recolta cu răbdare.

- Ioan îl aștepta pe Mesia lui Dumnezeu cu o față severă și cu graba de a separa grâul de pleavă, adică pe cei buni de cei răi. Isus, în schimb, îi primește pe toți la sine; mănâncă cu vameșii și cu păcătoșii și dă de înțeles cu claritate că Dumnezeu încearcă toate căile pentru a-l mântui pe om: el este gata să plătească oricât pentru a-l salva. Dumnezeu ne întrece, el ne surprinde: de aceea, în relația cu el, este necesară mereu credința. Înțelegem atunci și sensul neliniștii și al întrebării lui Ioan: “Ești tu acela care trebuie să vină sau trebuie să așteptăm un altul”? (Mt 11,13). În aceste cuvinte descoperim drama celui care nu reușește să înțeleagă, dar și umilința aceluia care se lasă călăuzit pentru a înțelege. În aceasta și constă sfințenia Botezătorului: el este martir în inimă înainte de a fi în trup. A știut să moară pentru ideile sale pentru ca să trăiască Adevărul.

La întrebarea lui Ioan, Isus îi răspunde: “mergeți și spuneți-i lui Ioan: orbii văd, șchiopii umblă, leproșii sunt vindecați… celor săraci li se predică vestea cea bună”(vv. 4-5).

E clar că atitudinea lui Isus nu corespundea întru totul cu imaginea prezentată de Ioan: dar într-adevăr, când Dumnezeu vine, el ne surprinde mereu, mai ales cu bunătatea și iubirea sa.

Ioan a crezut. El însuși spusese despre Isus: “nu sunt vrednic să-i dezleg curea încălțămintei sale” (Mc 1,7). A fost coerent și nu s-a scandalizat de el, ba chiar și-a dat viața pentru a da mărturie despre credința sa în cel pe care îl anunța.

Astăzi Ioan Botezătorul ne dă o mare lecție. Este un om care a rămas credincios, s-a lăsat condus de Isus, a primit lecția usturătoare despre caritate și a spus fiat, facă-se cu prețul propriei vieți. Da, o adevărată lecție și pentru noi.

Să ne întrebăm dacă credința noastră este în creștere, dacă suntem deschiși față de Dumnezeu și suntem în căutarea lui, dacă îl urmăm pe Domnul pe căile pe care ni le descoperă el, dacă știm să renunțăm la voința noastră pentru a face voința sa.

Suntem în Advent: un timp de pregătire și de verificare, pentru a scurta distanța dintre noi și Dumnezeu care vine!

Fie ca în acest an, Crăciunul să ne găsească reînnoiți în credință și iubire pentru a putea primi în mod

deplin darul pe care ni-l pregătește Tatăl ceresc, pe Cristos, Dumnezeu cu noi. Amin!

 

* * *

 

Nu este nici un altul de așteptat…

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Ce l-am sfătui pe Ioan

“Tu ești cel care trebuie să vină sau trebuie să așteptăm pe altul?”, trimite să se informeze, din închisoare, Ioan Botezătorul. Noi l-am fi sfătuit să aștepte un altul. Personal, nu ne-am hazarda să ridicăm acea întrebare. Foarte riscantă. Și dacă ar fi răspuns: “Nu este permis să așteptăm un altul. Momentul favorabil este acesta. Acum sau niciodată. Este vorba de a primi, de a se decide, nu de a aștepta încă?”

Noi așteptăm mereu o altă ocazie. Noi amânăm inevitabil până data viitoare. Amânăm întâlnirea decisivă. Suntem pregătiți pentru susținerea examenelor mai târziu. Suntem hotărâți să nu ne hotărâm. Pentru noi este bună o altă evanghelie. Pentru a fi fideli, așteptăm viitoarea ocazie. Pentru a observa un sărac, așteptăm un alt sărac. Pentru a ne converti, așteptăm un moment mai oportun. Pentru a ne deschide urechile, așteptăm o altă predică, un alt predicator, o temă mai puțin incomodă.

Pentru a ne lăsa criticați, așteptăm o critică mai măgulitoare, făcută de o persoană care să fie simpatică și care, mai ales, să aibă bunul gust de a nu ne pune în discuție. Pentru a ține cont de o opinie, un sfat, o sugerare, așteptăm să găsim pe cineva care să fie de acord cu noi. Pentru a face o alegere, așteptăm propunerea viitoare. Pentru a asculta glasul conștiinței, așteptăm o altă situație. Pentru a reflecta asupra morții, așteptăm înmormântarea viitoare a unui amic. Pentru a reteza acea obișnuință periculoasă, așteptăm eventualitatea unei terapii lipsite de durere. Pentru a citi o carte bună, a ne ruga cu un adevărat devotament, a da o dimensiune de profunditate și coerență credinței noastre, a păși pe pragul unui spital, a pierde o oră din timp pentru acea persoană, așteptăm timpuri mai bune. Acela pe care îl avem la dispoziție este deja un timp ocupat, destinat altuia.

Păcat că nu trăim de două sau de trei ori. Să începem să trăim cu adevărat… viața viitoare. Isus te solicită: aici, acum, în această împrejurare particulară. Și noi replicăm: poate, altă dată, dacă, poate, cine știe, nu este exclus ca… Termenele precise, imediate, nu sunt prea plăcute. “Deschide ochii, astăzi”, ni se cere. Și noi, nepăsători, o ocolim cu un vag “stai să vedem.” Am învățat răbdarea. Dar într-un mod greșit.

Creștinul care nu se hotărăște să vină

“Tu ești acela care trebuie să vină sau trebuie să așteptăm pe altcineva?” Tu ești creștinul “așteptat”? Așteptat pe versantul nebuniei evanghelice și nu al prudenței umane, al logicii din predica de pe munte și nu al mentalității lumești, al dăruirii dezinteresate și nu al calculelor utilitariste, al slujirii și nu al puterii, al discreției și nu al etalării? Tu ești creștinul așteptat, care se compromite pentru cauza săracilor; se bate curajos împotriva nedreptății, din orice parte ar veni; denunță cu curaj ipocrizia (chiar și pe cea religioasă); are umilința de a mărturisi propriile păcate, înainte de a se face judecătorul păcatelor altora?

Tu ești creștinul așteptat la întâlnirea cu simplitatea, sinceritatea, transparența? Pentru a întâlni pe cineva care să ia în serios evanghelia, putem conta pe tine, sau ar fi cazul să ne îndreptăm în altă parte? Pentru a găsi pe cineva care să nu înșele așteptările noastre, să nu distrugă speranțele noastre, să nu calce în picioare exigențele noastre cele mai legitime, să ne ofere numele tău și adresa ta, sau ar fi oportun să așteptăm pe cineva care nu este ca tine?

“Mergeți și spuneți lui Ioan ceea ce auziți și vedeți”. Nenumăraților Ioani în așteptare, poate un pic decepționați, obosiți de acum de așteptare, cineva trebuie să meargă să le aducă la cunoștință nu numai ceea ce a simțit, citit, ci ceea ce a văzut. Conform discursurilor, oricine dintre noi poate fi “cel care trebuie să vină”. Sunt fapte, din păcate, care se lasă așteptate nepermis de mult. Sunt fapte care nu se hotărăsc să vină…

Unde și de ce se cultivă trestia

Isus îi aduce elogiu lui Ioan Botezătorul. Și pune în evidență două elemente care îi alcătuiesc măreția: nu locuiește în palatul regilor; nu este o trestie bătută de vânt. “Cei Care poartă haine moi stau în palatele regilor”, ne asigură Isus. Adică, în acele locuri în care ceea ce contează este forma, nu esența. Este îmbrăcămintea, și nu ceea ce este sub haină. Este aparența, nu valoarea prezenței. Lauda exterioară, și nu fidelitatea față de valorile fundamentale. Diplomația, în locul simplității. Sunt ceremoniile, nu angajamentul serios. Consimțământul total, în locul colaborării inteligente. Tămâierea preferată în locul sudorii. Închinăciunile și zâmbetele, în locul capului care gândește. Tăcerea tremurătoare, în locul cuvântului aspru profetic. Uniformitatea, în locul originalității. Masca, în locul chipului.

În palatele regilor sunt perne și divanuri și fotolii la dispoziția indivizilor care renunță la libertate. Ioan, care este un om liber, stă în închisoare. Ioan, care este omul principiilor, al lipsei de comoditate, al sincerității aspre, a crescut în deșert și nu a fost format la curte. Botezătorul, în plus, locuiește în deșert, unde suflă vântul. Dar nu este o trestie clătinată de vânt. În grădinile regelui se cultivă trestii din belșug. Care sunt răsădite și la granițele cele mai îndepărtate ale regatului.

Trestiile sunt “vrednice de încredere” din cauza flexibilității lor. Trestii care se pleacă în direcția dorită, uneori chiar înainte de a ajunge suflul sau sugestia.

Bate vântul Conciliului, și ne înclinăm în acea direcție. Afară de cazul când a se îndrepta (de altfel aceea era o poziție puțin cam incomodă, nefirească, pentru anumite obiceiuri…) și a se înclina iute în partea opusă când bat alte vânturi. Ne plecăm în direcția Bisericii celor săraci, a slujirii. Numai să fim avertizați de schimbarea vântului și a climei, și să simțim că este momentul de a ne dedica cărămizilor și marmorei și altor acțiuni “binecuvântate” de sponzorul potrivit. Și astfel se trece cu dezinvoltură de la “ultimii”, de la “nimeni”, la cei mai încurajatori puternici, la lumea care contează.

Ioan, care a mers la școala deșertului, a învățat coerența. Este un “rezistent” la mode, la oportunisme, la calcule de putere, la intrigi, la clipiri din ochi viclene. Ne având nici o poziție de apărat, are curajul de a rămâne el însuși, chiar și atunci când vântul își schimbă direcția. Ioan, crescut în deșert, este pur și simplu un om adevărat. Dieta austeră i-a întărit spinarea. Și dacă intră în palatul regelui, o face pentru a deranja, pentru a spune că nu este de acord, pentru a suna alarma. Chiar și atunci când stă în închisoare reușește să semene neliniști.

În sfârșit, “nefolositor” pentru a cultiva sau păzi trestiile. Chiar și Isus spune că într-un astfel de om trebuie să ne încredem. Pentru a susține cadelnița, este suficientă o trestie. Dar pentru a purta crucea, este nevoie de o șira spinării robustă. Și pentru a vedea drept, trebuie să stăm într-o poziție incomodă.

Calea speranței

Viața în deșert, în această duminică, devine “Calea Sfântă”. Și este în mod fundamental calea speranței (prima lectură) și a răbdării (a doua lectură). Mulțumire lui Dumnezeu care “vine să ne salveze”, situațiile disperate sunt schimbate într-o experiență de viață, pace și fericire, pe care deșertul care înflorește îi prezintă imaginea cea mai semnificativă. Speranța, pentru a nu se reduce la vorbe goale, trebuie să se caracterizeze într-o capacitate de a susține și alimenta speranța în persoanele care sunt gata să piardă sau de-a dreptul nu mai sunt înzestrate cu ea (și, adesea, nu au toate motivele…).

Dar sunt așa de rari, astăzi, autenticii, convinșii și convingătorii, “furnizorii” de speranță, în stare să întărească “mâinile slabe”, să întărească “genunchii șovăielnici”, să spună cuvinte drepte “celor cu inima tulburată”, să dea curaj, să susțină… Sunt, în schimb, mulți purtători de mesaje al căror conținut este aproape totdeauna frica, pedeapsa, amenințările. Rămânem cel puțin perplecși în fața anumitor comunicări “de sus” cu ton dur, mereu pe partea catastrofalului, puțin șantajist, care determină un fel de “terorism spiritual”.

Cuvintele unor vestitori ai evangheliei sună dure, aspre, acuzatoare, oricum destul de puțin încurajatoare. Pe unele buze “vestea de bucurie” se transformă într-o amenințătoare “dare de seamă”. Speranța este virtutea cea mai dificilă. Atât de dificilă că sunt puțini cei care reușesc s-o transmită. Însă când se întâmplă să întâlnim unul din acești rari semănători de speranță, avem impresia că și în deșertul nostru personal răsare cel puțin un “buchet de flori”.

Calea răbdării

În limbajul lui Iacob speranța prinde forma răbdării. Cineva, poate, se poate gândi că vorbirea despre răbdare privește în special pe bătrâni, debili, resemnați. Răbdarea, dimpotrivă, cuprinde întreaga viață, “până la venirea Domnului”. Și este o forță, nu o slăbiciune. Răbdarea nu rămâne la sfârșit, când nu mai este nimic de făcut. Răbdarea trebuie așezată la începutul oricărei acțiuni, atunci când rămâne totul de făcut.

Se începe cu răbdarea. Se continuă cu răbdarea. Și se duce la bun sfârșit o operă cu răbdare.

Așa cum notează A. Seve, în perspectiva lui Iacob, este: Răbdarea-iubire (“nu vă plângeți unii împotriva altora”). Răbdarea-așteptare. Și despre aceasta ne sunt oferite infinite (o coadă la afluxul traficului, așteptarea la medicul asaltat, rândul la un ghișeu, o scrisoare care nu sosește, transporturile publice care nu funcționează, munca monotonă, rezultate care nu corespund oboselilor noastre și scadențelor noastre). Răbdarea-forță. Da, răbdarea asigură soliditatea la întreaga construcție. Mai tare decât opozițiile, rezistențele, loviturile neprevăzute, decât dificultățile de orice fel, este răbdarea. Numai răbdarea face solidă iubirea.

În sfârșit, “Calea Sfântă” este calea de ieșire din situații dificile, și de-a dreptul disperate, aparent fără ieșire, spre plinătate și pace, prin răbdare.

 

* * *

 

Fericit este cel care nu se scandalizează de mine

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Ați văzut pe cineva care să se scandalizeze de Domnul? Eu am văzut. O anumită doamnă care și-a petrecut mult timp lucrând pentru El – vizitând bolnavii, ajutând bătrânii și persoanele cu handicap – a aflat că are o problemă la genunchi ce necesită o intervenție chirurgicală. Aceasta nu a reușit și drept urmare a rămas cu o durere constantă și în incapacitatea de a umbla. Se părea că Domnul a ignorat rugăciunile ei și ale prietenilor ei. Pentru cine? Pentru o femeie care se considera a fi prietenă apropiată a lui Isus. A fost ea dezamăgită? Da: buna ei dispoziție a dispărut, lăsând loc tristeții. Într-o zi s-a decis să vorbească cu îndrumătorul ei spiritual despre aceasta. Preotul i-a sugerat să se roage și să îl întrebe pe Isus, prietenul ei, de ce a tratat-o astfel. Iar ea a făcut. A doua zi preotul a întâlnit-o și a citit pe fața ei pacea, în ciuda durerilor. “Știți ce mi-a spus?”, a început ea. “În timp ce mă uitam la Isus răstignit și îi spuneam despre durerea mea de genunchi, El mi-a spus: ‘A mea e mai cumplită’.”

“Fericit este cel care nu se scandalizează de mine” (Matei 11,6)

Oare Ioan Botezătorul în Evanghelia de astăzi nu se află într-o situație similară? Și-a petrecut toată viața în deșertul Iudeii prevestind venirea lui Mesia. A pregătit calea Domnului chemând oameni la botezul pocăinței. Acum el se află în închisoare deoarece a denunțat păcatele lui Irod Antipa. Între timp Isus și-a început activitatea publică. Dar nu merge să îl viziteze pe Ioan în închisoare și nici nu îi transmite vreun cuvânt de încurajare. Ioan aude că El face miracole mari. De ce nu își folosește puterile miraculoase pentru a-l elibera pe Ioan? Nu spune oare profeția că unul dintre semnele Mesiei va fi eliberarea prizonierilor? Ioan se aștepta evident ca să fie unul dintre primii beneficiari. La urma urmelor el era cel care l-a botezat pe Isus. Cumva îi este dator, nu? Astfel că Ioan trimite câțiva mesageri să îi amintească lui Isus de el. Mesajul pe care l-a primit înapoi Ioan a fost: “Da, eu sunt într-adevăr Mesia. Dar te rog nu te scandaliza dacă nu se vor împlini toate așteptările tale.” Fericit este cel care nu se scandalizează de Mine.

Ce se întâmplă aici? E vorba de așteptări greșite. Teologia populară a acelor vremuri susținea că prosperitatea cuiva era un semn că Dumnezeu este cu respectivul, iar nenorocirea un semn că Dumnezeu nu este cu respectivul. Autorul cărții lui Iov pune la îndoială această teologie spunând povestea bărbatului care, deși era om al lui Dumnezeu, a avut parte de multe nenorociri. Dar această viziune teologică a supraviețuit și își mai găsește adepți și astăzi, în ciuda învățăturilor și exemplelor personale date de Isus.

Privind la viața lui Isus înțelegem că semnele clare ale prezenței lui Dumnezeu nu sunt de natură materială, ci spirituală. Este adevărat că slujirea lui Isus a făcut ca “orbii să vadă, șchiopii să umble, leproșii să fie curățați și surzii să audă, morții să învie” (Matei 11,5), dar aceste miracole pot fi văzute ca “semne” ale unei binecuvântări interioare. Căci ce folos ar fi pentru un orb de exemplu să primească darul vederii fizice dacă el continuă să fie orb spiritual? Nu. Semnele vitale ale prezenței lui Dumnezeu sunt spirituale. Desigur acestea au în mod inevitabil consecințe fizice salutare, dar ele sunt secundare. Era odată un orb care a devenit predicator. El atrăgea mulțimi când predica pentru că, chiar dacă era încă orb din punct de vedere fizic, își începea predicarea spunând: “Orb am fost, dar acum văd.”

În Advent noi suntem ca Ioan, așteptând venirea Domnului. Care sunt așteptările noastre? Evanghelia de astăzi ne amintește că trebuie să avem așteptări care sunt în conformitate cu prioritățile Domnului. Fără desconsiderarea fizicului și materialului, ni se amintește că domeniul primar al operei mântuitoare a lui Dumnezeu este cel spiritual. Mântuirea lui Dumnezeu este în primul rând spirituală, chiar dacă are efecte materiale și/sau sociale.