Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXXIV-a după Rusalii (a Fiului Risipitor)
Evanghelia: Luca 15,11-32
Apostolul: 1Corinteni 6,12-20

Luca 15,11-32

Şi a zis: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

 

Autori

pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Ilie Cleopa
pr. Vasile Florea
IPS Andrei Rymarenko
IPS Ioan Ploscaru
pr. Visarion Iugulescu
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Mihai Tegzeş
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Olimpiu Todorean
PF Daniel Ciobotea
Diverşi alţi autori

 

* * *

 

Două cuvinte magice: “Am greşit”

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Un arbitru a fost întrebat dacă greşeşte vreodată pe teren. El a răspuns: “Desigur, greşesc. Singura mea problemă este că nu pot să recunosc acest lucru.” Speranţa noastră în viaţă ca şi creştini este umilinţa de a recunoaşte în sinea noastră şi în faţa lui Dumnezeu că, nefiind infailibili sau perfecţi, am greşit – şi greşim în fiecare zi.

Dacă aţi fi întrebaţi care este cea mai grea sarcină din lume, s-ar putea să vă gândiţi la ceva ce necesită forţă musculară, la vreo provocare acrobatică sau la vreo faptă de vitejie pe câmpul de luptă. În realitate, nu este nimic mai greu decât a rosti aceste cuvinte: “Am greşit”. Este nevoie de o umilinţă şi o modestie de care puţini oameni pot da dovadă. Şi totuşi nu există cuvinte de care să avem mai mare nevoie în viaţă decât acestea: “Am greşit”. Sunt cuvinte magice; cuvinte care împacă; cuvinte care unesc; cuvinte care vindecă răni şi aduc pace.

Cu mulţi ani în urmă, a trăit un om căruia nu i-a fost frică să spună: “Am greşit”. El era judecătorul Samuel Sewall. A făcut parte din comisia specială din Massachusetts care s-a ocupat de faimoasele cazuri ale vrăjitoarelor din Salem. A fost unui dintre judecătorii care a dat verdictul “vinovat” pentru aşa-numitele vrăjitoare. Însă mai târziu Sewall s-a convins că judecata sa a fost greşită.

Şi astfel, într-o zi rece de ianuarie din anul 1697, în timp ce Rev. Samuel Willard se îndrepta spre amvon, judecătorul Sewall i-a înmânat un document cerând ca acesta să fie citit înaintea tuturor oamenilor. Pe acea hârtie, judecătorul Sewall a scris că a greşit în verdictul pe care l-a dat cu cinci ani în urmă. Nu dădea vina pe nimeni, doar pe el. A cerut iertare de la oameni şi de la Dumnezeu. În nici un alt moment nu a fost mai curajos sau mai bun acest judecător decât atunci când a stat în biserică în faţa adunării credincioşilor, în timp ce pastorul îi citea mărturisirea: “Am greşit”.

 

A pune capăt certurilor.

Într-o zi un om un om depăşea un camion. Dintr-odată a intrat chiar în faţa camionului, pentru a evita o maşină care venea de pe o stradă laterală. Câteva minute mai târziu camionul a depăşit la rândul lui maşina acestui om, şi a intrat brusc în faţa ei în acelaşi fel. În curând maşina şi camionul aşteptau alăturat la semafor. Bărbatul care a intrat în faţa camionului şi-a coborât geamul. Şoferul camionului s-a aplecat, încruntat, aşteptându-se la o ceartă.

“Îmi pare rău că am intrat brusc în faţa ta mai devreme”, a spus omul amabil. Pentru o secundă şoferul camionului a rămas fără cuvinte. Apoi a zâmbit. “Nici o problemă. De fapt eu m-am purtat ca un mojic”, a spus el. Gândiţi-vă cât de diferit s-ar fi putut desfăşura acest incident; gândiţi-vă la înjurăturile, strigătele şi resentimentele care ar fi putut fi generate dacă primul şofer nu ar fi rostit acele cuvinte magice: “Îmi pare rău. Am greşit”.

 

În căsătorie şi viaţa de familie.

Cât de vindecătoare pot fi aceste cuvinte în căsătorie şi în viaţa de familie. De exemplu, un cuplu poate să fi avut o neînţelegere dureroasă, dar dacă partenerul vinovat este dispus să spună: “Îmi pare rău. A fost vina mea”, nu mai există motiv de ceartă. Sentimentele rănite sunt vindecate. Urmează împăcarea, armonia, pacea. Mulţi părinţi cred că pentru a menţine respectul copiilor lor nu trebuie să recunoască niciodată o greşeală. De aceea ei par să le spună în mod constant copiilor lor: “Suntem perfecţi. Noi nu greşim ca voi.”

Acesta este unul dintre factorii care fac să crească prăpastia dintre generaţii. Copiii au nevoie să înveţe că părinţii nu sunt perfecţi. Şi ei greşesc. Nu le va strica părinţilor să îşi împărtăşească unele slăbiciuni cu copiii lor. Cu siguranţă acest lucru îi va face să apară mai umani. Îi va ajuta pe copiii lor să înveţe cum să facă faţă propriilor lor slăbiciuni. Îi va ajuta să fie mult mai cinstiţi cu părinţii dacă simt că aceştia sunt total cinstiţi cu ei. Nimeni nu doreşte să îşi împărtăşească problemele în faţa unuia care nu a greşit niciodată. Cât de diferită ar fi relaţia părinte-copil dacă adulţii ar învăţa să spună: “Îmi pare rău. Şi eu am greşit”.

Un copil din clasa a şaptea a spus: “Unele mame şi unii taţi nu recunosc niciodată că greşesc. Ce îmi place la ai mei este că îşi cer iertare uneori. Ajută mult, pentru că asculţi mai uşor de astfel de oameni”. Există prieteni şi rude care nu şi-au vorbit unii altora timp de ani de zile. Cât de diferite ar putea să fie lucrurile dacă doar unul dintre ei ar lua iniţiativa de a practica puţină umilinţă creştină şi ar spune: “Îmi pare rău de toată această situaţie. Ştiu că am greşit”.

Un preot care îndrumase mii de oameni a scris: “În biroul meu vin mulţi oameni – educatori, oameni de ştiinţă, bogaţi, săraci – fete împovărate de păcat, băieţi care ştiu că au greşit, soţi şi soţii cărora le este ruşine de ei înşişi. Îmi vorbesc despre nenorocirea din casele lor şi despre poverile nefericite pe care le poartă în inimile lor. Aproape întotdeauna îmi vine să le spun: “De ce nu mergi acasă să spui că îţi pare rău? De ce nu mergi acasă să îţi ceri iertare?”

Prima lege a sănătăţii mintale este aceea de a fi cinstit cu tine însuţi. Dacă ai greşit, nu ascunde acest lucru. Nu îţi îngropa sentimentele de vinovăţie în subconştient unde vor “putrezi” şi vor ieşi la suprafaţă ca hipertensiune, neurastenie sau nevroză. Înfruntă adevărurile despre tine. Recunoaşte-le. Mărturiseşte-le.

 

“Am păcătuit.”

Fiul risipitor din lecţia evanghelică de astăzi a fost cinstit cu sine însuşi, cu o cinste sinceră şi neîndurătoare. Acest lucru s-a întâmplat atunci când a recunoscut în sinea lui greşeala şi a spus: “Am păcătuit”. Chiar în acea zi a început un nou capitol din viaţa sa. Un nou capitol poate să înceapă pentru noi dacă, spunând adio auto-justificării, auto-compătimirii, auto-apărării, vom înfrunta adevărurile despre noi înşine şi vom spune: “Da, o astfel de persoană sunt eu; puţine lucruri pot să le fac sau le-am făcut, însă, cu harul lui Dumnezeu, pot fi diferit, voi fi diferit.”

Dacă este bine din punct de vedere terapeutic să recunoaştem greşelile noastre în faţa celorlalţi şi să spunem: “Îmi pare rău. Am greşit”, cu atât mai bine este să le recunoaştem în faţa noastră şi a lui Dumnezeu. Nu este de ajuns să îţi spui doar în sine: “Am păcătuit.” Aceasta poate conduce la disperare şi sinucidere. Atunci când Iuda, de exemplu, a văzut că Isus a fost condamnat, a dus înapoi arhiereilor şi bătrânilor banii şi a spus: “Am greşit vânzând sânge nevinovat.” Apoi, aruncând arginţii în templu, a mers şi s-a spânzurat.

Iuda era suficient de plin de remuşcări pentru a recunoaşte că a greşit în sinea sa şi în faţa arhiereilor şi a bătrânilor, dar nu a putut să meargă în faţa lui Isus şi să spună: “Îmi pare rău. Iartă-mă.” Isus, care l-a iertat pe tâlharul pocăit de pe cruce, l-ar fi iertat şi pe Iuda, dacă ar fi mers la picioarele crucii şi şi-ar fi mărturisit greşeala. Ce bine ar fi fost să fi înţeles că răsplata pentru cererea de iertare şi pentru mărturisire depăşeşte cu mult umilinţa şi ruşinea din momentul în care spunem: “Îmi pare rău.”

Atunci când fiul risipitor a spus: “Am păcătuit”, el nu s-a oprit aici. Dacă s-ar fi oprit aici ar fi putut însemna disperare şi auto-compătimire. El a făcut următorul pas. A spus: “Sculând-mă, mă voi duce la tatăl meu”. Aceasta este ceea ce ne îndeamnă Isus să facem. Când ne vedem aşa cum suntem cu adevărat, ne este ruşine de noi înşine, şi ne este greu să ne acceptăm pe noi înşine, putem însă să fim siguri de un lucru – Dumnezeu ne va accepta aşa cum fiul risipitor a fost acceptat în Evanghelia de astăzi:

“Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. [...] Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.”

Acesta este modul în care Dumnezeu ne primeşte atunci când, cu adâncă părere de rău în inimile noastre, venim la El cu aceste cuvinte magice: “Am greşit.” Două dintre cuvintele care sunt cel mai dificil de spus în sine, în faţa celorlalţi şi a lui Dumnezeu. Însă pentru persoana care reuşeşte să îşi adune suficient curaj pentru a le spune, urmează iertarea, pacea, o nouă putere şi o nouă şansă în viaţă.

 

* * *

 

Sfânta Taină a Pocăinţei

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

“Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta,
şi nu mai sunt vrednic a mă chema fiul Tău.”
(Luca XV,21)

În capitolul al cincisprezecelea din Evanghelia sa, Sfântul Luca ne redă trei parabole, prin care Mântuitorul pune în lumină bucuria mare ce o pricinuieşte în cer întoarcerea păcătoşilor; şi anume: parabola cu oaia rătăcită pentru care păstorul lasă cele nouăzeci şi nouă de oi pentru a merge în căutarea ei şi, aflând-o , o pune pe umeri, bucurându-se, şi apoi îşi cheamă prietenii şi vecinii să le împărtăşească bucuria; parabola femeii care, pierzându-şi o drahmă din cele zece pe care le avea, aprinde lumânarea şi o caută prin toată casa, iar după ce o găseşte, îşi cheamă prietenele şi vecinele pentru a se bucura împreună; şi, în sfârşit, parabola fiului risipitor, citită astăzi, oglinda cea mai fidelă şi înduioşătoare a neţărmuritei iubiri cu care Părintele Ceresc Îşi îmbrăţişează fiul rătăcit, adică pe păcătosul care se întoarce la sânul Său cu o adevărată căinţă, mărturisindu-şi vinovăţia în Sfânta Taină a Spovedaniei.

De la părerea de rău firească, egoistă, pricinuită de constatarea propriei mizerii, a stării de plâns în care ajunsese, şi de pierderea confortului şi fericirii de care se bucura în casa părintelui său, fiul rătăcit ajunge să fie pătruns de o durere superioară, dezinteresată şi profundă: aceea de a fi nesocotit inima cea atât de iubitoare a tatălui său, durere ce îl determină să ia hotărârea fermă de a se întoarce imediat la tatăl său. “Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu (…).” Şi, fără a mai sta pe gânduri, se scoală, lasă totul şi pleacă. “Şi, încă departe fiind, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă; şi, alergând, a căzut la gâtul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: «Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta, şi nu mai sunt vrednic a mă numi fiul tău.» Tatăl însă, în semn de iertare şi reprimire în graţia sa şi în demnitatea de fiu şi moştenitor, le zise slugilor: «Aduceţi haina cea mai frumoasă şi îmbrăcaţi-l şi daţi-i inel în deget şi încălţăminte în picioare; şi aduceţi viţelul cel gras şi înjunghiaţi-l şi, mâncând, să ne veselim; căci fiul meu acesta era mort şi a înviat, era pierdut şi s-a aflat»” (Luca XV, 18-24).

Iată, exprimată aci atât de plastic, întâlnirea păcătosului pocăit, în spovedanie, cu Tatăl Ceresc care-l îmbrăţişează, iertându-l şi redându-i demnitatea de fiu. Haina cea frumoasă, cea dintâi, este veşmântul imaculat al harului sfinţilor primit în Botez, în care omul se naşte ca fiu adoptiv al lui Dumnezeu, har ce se pierde prin păcatul de moarte şi se redobândeşte prin Sfânta Spovedanie; inelul pus în deget e semnul demnităţii şi drepturilor de fiu şi al iubirii paterne a lui Dumnezeu faţă de păcătosul întors la El prin pocăinţă, iar ospăţul pe care tatăl îl face în onoarea fiului reîntors acasă, este imaginea bucuriei pe care o pricinuieşte lui Dumnezeu, îngerilor şi sfinţilor, Cerului întreg, păcătosul întors la Dumnezeu, păcătos care fusese cu adevărat mort sufleteşte şi acum a înviat, şi care fusese pierdut şi acum s-a aflat.

Când am vorbit despre virtutea pocăinţei, am subliniat că este necesar s-o deprindem ca virtute toată viaţa, deoarece purtăm în noi până la moarte imboldul păcatului. Dar pocăinţa, ca virtute, singură nu este suficientă pentru a ne împăca întotdeauna şi pe deplin cu Dumnezeu. De aceea, Isus Cristos, în neţărmurita Sa iubire, a întemeiat sacramentul sau Taina Pocăinţei, această baie a renaşterii spirituale, în care cel ce îşi mărturiseşte păcatele cu părere de rău sinceră şi supranaturală şi cu hotărâre de îndreptare, primeşte, prin dezlegarea dată de preot, iertare de la Dumnezeu.

Pocăinţa ca Taină, adică Sfânta Spovedanie, cum ştim, a fost rânduită de Mântuitorul când, zicându-le apostolilor: “Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în Cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în Cer” (Matei XVIII, 18), le-a dat puterea dumnezeiască de a legifera tot ce era necesar pentru mântuirea sufletelor, deci, implicit, şi puterea de a înlătura legătura păcatelor, piedică ce se opune mântuirii. Isus le-a conferit în mod explicit această putere, după înviere, când, suflând asupra lor, le-a zis: “Luaţi Spiritul Sfânt: cărora le veţi ierta păcatele li se vor ierta, şi cărora li le veţi ţinea vor fi ţinute” (Ioan XX, 22-23).

Întrucât, după cum reiese atât de clar din acest text, iertarea păcatelor cuiva este condiţionată, din însăşi porunca lui Isus, de dezlegarea dată de apostoli (şi deci şi de urmaşii lor), înseamnă că acela care vrea să se împace cu Dumnezeu este obligat să se supună acestei puteri divine, mărturisindu-şi păcatele în scaunul Sfintei Spovedanii. Această obligaţie de a ne mărturisi este atât de categorică, încât – şi să notăm bine acest lucru foarte important -, chiar dacă în circumstanţe de forţă majoră, cum este un pericol de moarte iminentă, am izbutit, în lipsă de preot, să ne stârnim căinţa perfectă – care ştim că ne împacă cu Dumnezeu chiar şi în afara Sfintei Spovedanii -, ne rămâne totuşi obligaţia strictă ca, după ce am trecut peste pericol, să ne spovedim cât mai curând posibil. De altfel, obligaţia de a ne spovedi o avem ori de câte ori, după o matură examinare, conştiinţa ne spune că ne aflăm în stare de păcat greu, de moarte. De aceea, este mare greşeală în care se complac unii creştini de a se mulţumi să se spovedească numai o dată pe an, chiar dacă îşi simt tot timpul sufletul împovărat cu păcate de moarte. Mai mult, spovedania deasă este recomandabilă chiar şi în lipsa păcatelor grele, deoarece ea ne dă nu numai certitudinea că păcatele lesne-iertătoare ni s-au iertat, ci şi harurile ajutătoare necesare spre a le putea evita, ea fiind, astfel, un mijloc dintre cele mai eficiente pentru înaintarea pe calea desăvârşirii şi sfinţirii vieţii.

Dar, în legătură cu spovedania deasă, mulţi îşi pun – şi nu fără temei – întrebarea: Cum se explică faptul că există atâţia creştini care, deşi se spovedesc des, continuă să rămână, după ani şi zeci de ani, aceiaşi, cu vechile defecte şi apucături, cu alte cuvinte, cel puţin în aparenţă, bat pasul pe loc în viaţa spirituală ? Unde trebuie căutată cauza ? Nicidecum în spovedania însăşi ca Taină, deoarece până şi cel mai bun medicament poate să nu-şi producă efectul dorit, ba poate chiar să strice, dacă nu este administrat cum trebuie. Adevărata cauză, aşadar, trebuie căutată în felul greşit în care cei mai mulţi creştini îşi fac examenul de conştiinţă. Ei nu se coboară cu analiza până la rădăcina răului din ei, care e aşa numitul defect sau păcat dominant, adică acela care stăpâneşte sufletul şi din care se nasc, ca dintr-un izvor otrăvit, toate celelalte păcate. Acest păcat dominant este, de obicei, unul din cele şapte păcate capitale. De obicei, penitentul, urmând chestionarul celor zece porunci dumnezeieşti, al poruncilor bisericeşti, al păcatelor împotriva Spiritului Sfânt ş.a.m.d., îşi scrutează conştiinţa cu cea mai mare grijă de a nu scăpa nici o greşeală, nici un amănunt, de a înregistra, bunăoară, până şi gândurile fugare la care nu a consimţit, dar el nu se întreabă: Care este patima, pornirea ascunsă în firea mea, de unde ţâşneşte toată această puzderie de greşeli, mai mici sau mai mari ? Pentru a o descoperi, penitentul trebuie să coboare în zonele obscure ale sufletului, să-şi studieze temperamentul, înclinaţiile ascunse sub amorul propriu, substratul atitudinilor şi reacţiunilor faţă de anumite situaţii, motivul clevetirii, invidiei, urii.

În această explorare a adâncurilor sufleteşti, un ajutor preţios îi pot oferi penitentului observaţiile binevoitorilor, ale membrilor familiei sau prietenilor, care îi cunosc caracterul. Pe mulţi îi auzim spunând: “Cutare are multe calităţi, dar… e înfumurat” sau, despre un altul: “Are inimă bună, dar se supăra repede”. Acel “dar”plin de rezerve dezvăluie, de obicei, păcatul dominant, acel monstru cu multe capete care, din umbră, îl trage pe om spre păcat. După ce a izbutit să-l descopere, sufletul trebuie să-şi concentreze asupra lui toate eforturile, cu hotărârea fermă de a-l decapita, de a-l smulge din rădăcină, făcând astfel să dispară şi păcatele care se nasc din el şi din care sufletul vrea să se elibereze. Bunăoară, dacă rădăcina vorbirii de rău, a judecăţilor la adresa aproapelui este lipsa de ocupaţie, lenea, nu ne vom mulţumi să spunem în spovedanie că am vorbit de rău pe alţii, ci vom mărturisi că aceasta am făcut-o din pierdere de timp, şi ne vom hotărî să folosim timpul în lucruri utile, iar seara ne vom examina şi asupra felului în care ne-am îndeplinit, în cursul zilei, hotărârea luată în mărturisire şi reînnoită zilnic. Sau, dacă la originea bârfelilor stă mândria, care-l face pe om să se preţuiască mai mult decât este, spunând ca fariseul: “Doamne, mulţumescu-ţi că nu sunt la fel cu ceilalţi oameni (…)”, atunci nu ne vom mulţumi să mărturisim, pur şi simplu, că am vorbit de rău, ci vom adăuga că am făcut-o din trufie, şi ne vom hotărî să ne examinăm insistent asupra acestui punct, spre a ne cunoaşte mai bine propriile slăbiciuni, pentru a le combate energic; iar când vom fi ispitiţi să judecăm pe alţii, vom pune peste ei vălul propriilor noastre scăderi, pentru ca, privind, să nu vedem decât păcatele noastre, şi vom lăsa toată judecata, privitor la semeni, pe seama lui Dumnezeu, singurul judecător negreşelnic. Apoi, în tactica împotriva păcatului vom concretiza, vom particulariza atacul. Nu ne vom mulţumi să ne spunem în general: voi fi mai bun, mă voi feri de păcat; ci vom zice: voi face acest lucru, în aceste împrejurări, cu aceste mijloace, avându-l de model pe Isus, autorul desăvârşirii mele, modelul smereniei, răbdării, îngăduinţei, lepădării de sine, iertării.

Procedând cu statornicie în felul acesta şi, bineînţeles, intrând în scaunul Sfintei Spovedanii cu dispoziţiile sufleteşti cerute, această Taină nu va întârzia să-şi arate, în viaţa noastră de fiecare zi, roadele aşteptate. De fiecare dată, ea va fi o urcare pe o nouă treaptă, pe urcuşul atât de anevoios al desăvârşirii creştineşti. Amin.

 

* * *

 

Despre adevărata pocăinţă şi despre milostivirea lui Dumnezeu

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta (Luca 15, 18)

Iubiţi credincioşi,

În Sfînta Scriptură Dumnezeu se numeşte “Tată al milostivirii” (II Corinteni 1, 3), pentru că pururea Se milostiveşte faţă de cei păcătoşi care se întorc din toată inima către El prin adevărată pocăinţă. Dumnezeu zice prin proorocul Isaia: Cînd te vei întoarce şi vei suspina, atunci te vei mîntui şi vei cunoaşte unde ai fost (Isaia 30, 15). În alt loc, prin acelaşi prooroc, zice Dumnezeu: Spălaţi-vă, curăţiţi-vă, ştergeţi răutăţile din sufletele voastre înaintea ochilor Mei părăsiţi-vă de răutăţile voastre. Şi de vor fi păcatele voastre ca mohorîciunea, ca zăpada le voi albi; şi de vor fi ca roşeala, ca lîna le voi face albe (Isaia 1, 16-18).

Acest adevăr s-a petrecut şi cu fiul risipitor din Sfînta Evanghelie care s-a citit astăzi. El mai întîi şi-a venit întru sine, a suspinat după fericirea ce o avusese cînd era în casa tatălui său, apoi a zis: Cîţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pîine, iar eu pier aici de foame! (Luca 15, 17). Acestea au fost cuvintele fiului risipitor cînd şi-a venit întru sine, adică a început a-şi cunoaşte greutatea păcatelor sale. Fără această simţire şi trezire nimeni dintre păcătoşi nu va putea să se întoarcă din toată inima către Preabunul Dumnezeu.

Care era foamea fiului risipitor care a zis: “iar eu pier aici de foame?” Oare la hrana cea trupească se gîndea el? Nu, Dumnezeu zice prin Sfîntul Prooroc Isaia: Iată, cei ce slujesc Mie vor mînca, iar voi veţi flămînzi. Iată, cei ce slujesc Mie vor bea, iar voi veţi înseta. Iată, cei ce slujesc Mie se vor veseli, iar voi vă veţi vă veţi ruşina. Iată, cei ce slujesc Mie cu bucurie se vor bucura, iar voi veţi întrista. Iată, cei ce slujesc Mie se vor veseli, iar voi veţi striga pentru zdrobirea duhului vostru (Isaia 65, 13-14).

Aceasta era foamea cea mare a fiului risipitor. El şi-a adus aminte de vremea cînd petrecea în casa tatălui său şi de hrana şi desfătarea duhovnicească ce o avea lîngă el. Ajungînd păzitor de porci în ţară străină, departe de Dumnezeu, foamea sufletului său după dreptate l-a făcut să zică: Cîţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pîine, iar eu pier aici de foame!

Care a fost hrana lui cîtă vreme era la casa părintească? Această hrană duhovnicească pe care acum o pierduse, o formau faptele sale cele bune: credinţa, nădejdea, dragostea, rugăciunea, înfrînarea, curăţia şi toate celelalte virtuţi care cu adevărat sunt hrană a sufletului. Mîntuitorul în vorbirea Lui cu samarineanca la fîntîna din Sichem a hrănit-o prin darul Său, cîştigîndu-i sufletul. De aceea cînd Apostolii Îl rugau să mănînce, El le-a zis: Eu am de mîncat o mîncare pe care voi nu o ştiţi (Ioan 4, 32). Mîncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvîrşesc lucrul Lui (Ioan 4, 34). Căci oricine face o faptă bună pentru sufletul său, sau pentru mîntuirea aproapelui său, cu adevărat îşi hrăneşte sufletul său cu darul lui Dumnezeu. Fiul risipitor, cunoscîndu-şi starea lui vrednică de plîns şi gîndind să se întoarcă la Părintele său cu mare smerenie, nu se mai socotea vrednic a fi fiul tatălui său. De aceea cînd a venit către tatăl său, a zis: Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Primeşte-mă ca pe unul din argaţii tăi (Luca 15, 19).

Trei sunt stările celor ce se mîntuiesc. Starea celor dintîi este a fiilor, adică a celor care cu mare dragoste slujesc lui Dumnezeu din toată inima lor şi cu toată puterea voinţei lor se sîrguiesc să facă poruncile Lui. Despre aceştia spune dumnezeiasca Scriptură: Cît am iubit Legea Ta, Doamne, ea toată ziua cugetarea mea este (Psalm 118, 97).

A doua ceată este a argaţilor, care, căutînd plată, se silesc a lucra poruncile lui Dumnezeu pentru a dobîndi fericirea cea veşnică a Împărăţiei Sale. Despre aceştia scrie: Plecat-am inima mea ca să facă îndreptările Tale în veac pentru răsplătire (Psalm 118, 112). Starea a treia este a robilor, adică a celor care, temîndu-se de pedeapsa lui Dumnezeu pentru călcarea poruncilor Lui se silesc a păzi toate poruncile Lui după mărturia care zice: Străpunge cu frica Ta trupul meu, că de judecăţile Tale m-am temut (Psalm 118, 120).

Deci, fiul risipitor, gîndindu-se că şi argaţii, adică cei ce fac poruncile lui Dumnezeu, pentru răsplătire primesc daruri duhovniceşti şi se împărtăşesc de ele, a cerut Tatălui său să fie primit în casa părintească măcar ca un argat. Această întoarcere a lui din toată inima către părintele său, şi smerenia cea mare să fie primit ca un argat de Tatăl său, i-a fost pricină de mare folos, căci nu ca pe un argat l-a primit, ci ca pe un adevărat fiu al său care se întoarce cu toată inima către El. Vedem din cuvintele Sfintei Evanghelii de azi că, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergînd, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat (Luca 15, 20).

Iubiţi credincioşi,

Dar ce înţelegem prin acest cuvînt: “Încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său”? Aceasta ne arată că Preabunul şi Atotştiutorul Dumnezeu, mai înainte de a striga omul păcătos “greşit-am”, cunoaşte hotărîrea lui cea din inimă de a se întoarce către El. De aceea l-a primit cu atîta bucurie şi nu i-a mai pomenit greutatea păcatelor lui cu care l-a supărat. I-a dat haina cea dintîi, adică nepătimirea cu care a fost îmbrăcat cînd era lîngă tatăl său. Şi inel i-a pus pe mîna lui, semnul legăturii celei dintîi cînd petrecea în viaţă curată şi neprihănită, mai înainte de a se despărţi de tatăl său. Iar după ce i-a dat lui haina cea dintîi şi inel şi încălţăminte în picioarele lui, adică voinţa tare de a merge pe calea poruncilor lui Dumnezeu, a zis slugilor sale: Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l junghiaţi să mîncăm şi să ne veselim; căci fiul meu acesta, pierdut a fost şi s-a aflat, mort a fost şi a înviat (Luca 15, 23-24).

O, bunătatea şi dragostea cea părintească a Preabunului nostru Dumnezeu! Cît este de negrăită Mila Lui şi cît de nenumărate sunt îndurările Lui asupra celor ce se întorc către El cu toată inima lor! Cu cîtă părintească iubire primeşte El pe fiii Lui cei pierduţi prin păcat, care se întorc cu mare căinţă şi umilinţă către El şi cîtă bucurie se face în cer cînd un păcătos se întoarce la pocăinţă!

Mare şi nemărginită este milostivirea lui Dumnezeu faţă de cei păcătoşi care se întorc către El din toată inima şi cu toată smerenia şi hotărîrea de a-şi îndrepta viaţa!

În pilda Fiului Risipitor vedem că el nu făcuse fapte de pocăinţă, adică încă nu-şi făcuse canonul păcatelor sale cu care a supărat pe părintele său. Ci numai venindu-şi în sine şi cunoscîndu-şi starea jalnică în care ajunsese prin depărtarea de părintele său a atras asupra sa mila şi îndurarea Părintelui său care cu atîta bucurie şi cu prăznuire l-a primit. Cu adevărat, fraţii mei, smerenia şi pocăinţa iartă multe păcate şi fără alte fapte bune. Ce fapte bune putea să facă tîlharul răstignit alături de Hristos cînd mîinile şi picioarele lui erau legate? Dar strigarea lui din inimă i-a fost deajuns: Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni întru Împărăţia Ta (Luca 23, 42). Iar Mîntuitorul îndată i-a răspuns: Adevăr grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai (Luca 23, 43).

Bine a zis dumnezeiescul Apostol Pavel: Duhul se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite. Bine a zis şi Sfîntul Efrem Sirul: “Pocăinţa, fără jertfe şi fără cheltuieli, poate să împace şi să milostivească pe Dumnezeu. Pocăinţa a oprit jertfa sîngeroasă, aducînd jertfa conştiinţei. Ea nu caută ied, ci mărturisire. Nu cere oaie pentru jertfă, ci mărturisire din conştiinţă. Nu ai turturea de jertfă tu cel ce ai păcătuit? Suspină şi Dumnezeu, mai presus de turturea, îţi socoteşte ţie aceasta. Nu ai pasăre? Lăcrimează şi, în loc de jertfă, ţi se va socoti ţie. Nu ai porumbel? Vesteşte-ţi păcatele tale lui Dumnezeu şi-ţi vor fi ţie ardere de tot. Dacă te vei ruga, ca pe un viţel de jertfă va primi Dumnezeu rugăciunea ta. O, cît de mare este pocăinţa! O, cît de minunate sunt lucrurile cele dintru dînsa! Că una fiind, pe toate le poate”. “O, darul Evangheliei, că pe toată Legea a îndreptat-o Iisus! Poporul se face lui preot în Biserică; căci are conştiinţa care jertfeşte pentru dînsul. Din inimă se roagă şi milostiveşte pe Dumnezeu pentru sine”.

Iubiţi credincioşi,

Duminica de azi, a Fiului Risipitor, este a doua Duminică a Triodului, care ne pregăteşte duhovniceşte pentru începerea şi trecerea cu folos a Sfîntului şi marelui Post al Paştelui. Evanghelia ce s-a citit astăzi este foarte frumoasă şi ziditoare de suflet. Părintele care avea doi fii este Tatăl nostru cel ceresc. Fiul mai mare simbolizează pe creştinii buni şi ascultători de Dumnezeu, iar fiul mai mic, pe creştinii răi şi neascultători, asemenea lui.

Din ceata creştinilor ascultători fac parte toţi fii Bisericii lui Hristos care împlinesc cu sfinţenie poruncile Lui. Aceştia merg regulat la slujbele Bisericii, se roagă ziua şi noaptea, ascultă de Dumnezeu şi de păstorii rînduiţi, nasc şi cresc copii în frica Domnului, se spovedesc şi se împărtăşesc cu Sfintele Taine regulat, duc viaţă smerită şi fac milostenie la cei săraci. Toate le fac cu bucurie, cu binecuvîntare şi cu rugăciune. De aceea Dumnezeu le ajută în toate.

Nu aşa însă se întîmplă cu creştinii neascultători şi robiţi de păcate ca fiul cel mai mic din Evanghelie. Dintre aceştia fac parte cei ce nu merg Duminica la biserică, cei ce-şi ucid copiii, beţivii, hulitorii de Dumnezeu care înjură de cele sfinte, desfrînaţii, lacomii, zgîrciţii, şi mai ales mîndrii, în frunte cu sectele, că ce sunt sectanţii, decît creştini răzvrătiţi, mîndri şi neascultători care nu vor să asculte de Biserica întemeiată de Hristos, ci îşi fac legi şi dogme, după mintea lor, asemenea fiului mai tînăr din Evanghelie. Toţi aceştia sunt căzuţi din ascultare, sunt departe de Hristos, de Biserică, de Sfinţi şi se ceartă pe seama Sfintei Scripturi, pe care o explică după voia lor. Dar cine cade din ascultare şi din Biserică, acela cade şi din Dumnezeu.

Ce cumplit este păcatul neascultării! Ce greu este să trăieşti după mintea ta, să nu asculţi de nimeni, să te depărtezi de Dumnezeu, de credinţă, de rugăciune, de Biserică, de preot, şi de părinţii care te-au născut. Aşa a făcut tînărul din Evanghelie: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere… şi s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrînări (Luca 15, 12-13).

Neascultarea este fiica mîndriei. De aceea cel mîndru şi neascultător este lăsat de Dumnezeu să cadă în păcate grele, ca să se smerească şi să se întoarcă la pocăinţă. Cel dintîi păcat în care cad mîndrii şi neascultătorii este desfrînarea, o patimă grea, urîtă, ruşinoasă. Dar dacă omul căzut se căieşte, îl mustră conştiinţa şi vrea să se întoarcă, Tatăl nostru cel ceresc nu-l lasă, ci îi întinde mîna, îl aşteaptă, îi iese înainte, îl sărută cu lacrimi de bucurie şi îl iartă. Aşa a făcut Tatăl ceresc cu fiul risipitor din Evanghelie. I-a ieşit înainte, l-a sărutat, i-a iertat păcatele, i-a dat inel şi haină şi a ospătat cu el.

Vedeţi bunătatea şi mila lui Dumnezeu? Vedeţi roadele căinţei celui ce se întoarce la Hristos? Vedeţi că toţi păcătoşii au pocăinţă şi iertare? Vedeţi că şi pe noi ne aşteaptă Domnul la pocăinţă în uşa bisericii? Numai să ne pară rău de cele făcute, să ne spovedim cu căinţă, să părăsim păcatele şi să zicem ca fiul desfrînat: Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău; primeşte-mă ca pe unul din argaţii tăi (Luca 15, 18-19). Dacă ar zice aceste cuvinte din inimă, beţivii, desfrînaţii şi creştinii robiţi de păcate din zilele noastre, pe toţi i-ar primi, i-ar săruta şi i-ar ierta Dumnezeu! Însă puţini sunt din creştinii noştri care se tem cu adevărat de Dumnezeu, care se întorc din nou la biserică, la pocăinţă şi aleargă la preoţi să-şi mărturisească păcatele.

Pocăinţa fiului risipitor să ne fie pildă, îndreptare şi îndemn pentru toţi, iar neascultarea şi căderea lui în desfrîu să ne aducă aminte de marea primejdie ce ameninţă pe copiii loviţi de necredinţă şi desfrîu. Ne uităm cîţi părinţi şi cîte mame vin plîngînd la biserică şi mănăstiri pentru copiii lor. Toţi ne spun acelaşi lucru: Nu ne mai ascultă copiii; se duc la tot felul de distracţii rele, la filme cu ucideri şi filme cu desfrînare; nu mai vor să înveţe, să meargă la biserică şi la spovedanie, nu vor să se mai roage lui Dumnezeu şi sunt nervoşi. S-au împrietenit cu copii răi; trăiesc în desfrîu cu fete rele ca şi ei, fumează şi se îmbată, ce să facem cu ei? Cum să-i scăpăm de desfrîu şi să-i întoarcem la credinţă, la biserică, la o viaţă creştinească normală?

Iată marea problemă a copiilor noştri. Iată durerea de astăzi a multor părinţi. Iată că s-au înmulţit în lume şi în familiile noastre fiii risipitori, neascultători şi desfrînaţi, ca cel din Sfînta Evanghelie. Ce se mai poate face pentru ei, după ce au căzut în toate păcatele? Ce trebuie să răspundem acestor părinţi care vin plîngînd la noi?

Răspunsul este unul: să-i ajutăm pe copiii noştri mai întîi să nu cadă în păcatele cele grele care sunt: necredinţa, neascultarea şi desfrînarea. Iar dacă au căzut ca fiul risipitor din Evanghelie, să-i ajutăm să se ridice din prăpastia necredinţei şi a desfrîului. Cum? Mai întîi să-i ducem la un duhovnic bun să-şi mărturisească păcatele. Apoi să-i îndemnăm din nou la biserică, la o viaţă socială normală, şi să-i deprindem să se roage şi să citească cărţi sfinte. Numai să luaţi aminte ca nu cumva chiar părinţii, tata şi mama, să fie aceia care îşi smintesc copiii şi-i împing la tot felul de păcate prin exemplul rău pe care îl văd în casă.

Avem, însă, multe familii bune, model, prin satele şi oraşele noastre. Avem încă multe mame creştine devotate care îşi cresc frumos copiii lor. Avem biserici, mănăstiri şi preoţi buni peste tot în ţară. Numai să-i căutăm, să ne spovedim regulat, să le urmăm sfatul. De aceea să nu deznădăjduiască nimeni.

Să ne întoarcem la Tatăl ceresc care ne-a zidit. Dumnezeu ne aşteaptă în pragul bisericilor. Să venim cît avem vreme, că ne aşteaptă şi ne cheamă. Şi căzînd înaintea Lui, să zicem cu căinţă şi lacrimi: “Iată, am greşit la cer şi înaintea Ta. Am rătăcit pe căile păcatului. Ne-am depărtat de Tine şi de biserica Ta. Am căzut în cumplite fărădelegi. Acum ne căim, ne pare rău, ne temem de veşnica osîndă care ne aşteaptă, că nu mai suntem vrednici să ne numim fiii tăi. Ci primeşte-ne înapoi ca pe cei mai de pe urmă robi ai Tăi!” Amin.

 

* * *

 

Predică la Duminica a XXXIV-a după Rusalii

Autor: pr. Vasile Florea
Copyright: Predici.cnet.ro

Evanghelia acestei duminici ne prezintă parabola fiului risipitor, deşi la fel de bine am putea să o numim parabola tatălui îndurător. Învăţăturile acestei parabole sunt multe, una dintre ele fiind cu siguranţă şi necesitatea pocăinţei sincere. Analizând evanghelia acestei duminici. vedem că ea ne prezintă pe lângă frumoasa istorisire a întoarcerii fiului rătăcit şi un protest. Protestul este al fiului cel mare care vine acasă tocmai în toiul petrecerii organizate de tată cu ocazia reîntoarcerii fiului risipitor. Acest fiu este cel care are rolul secundar în această parabolă. Despre el spune evanghelia că “s-a mâniat şi nu voia să intre” (Luca 15,28). Protestul fiului cel mare este plin de emoţie, de mânie, de gelozie şi de invidie. Fiul cel mare trăieşte în interior supărarea şi mânia şi acest lucru ajunge cunoscut şi tatălui. El protestează sustrăgându-se participării la această petrecere organizată pentru fratele său, sustrăgându-se comuniunii cu tatăl şi fratele său. Parcă ar dori să spună: “Până aici. Cu ceea ce se întâmplă aici nu sunt de acord”. O reacţie umană, spunem noi, care ni se pare şi nouă cunoscută din viaţa de zi cu zi.

Şi totuşi nu este oare mai comod să laşi de la tine decât să protestezi atunci când ceva nu îţi convine? Sau nu este mai uşor să te duci într-o cameră şi să te încui acolo pentru a evita conflictul decât să spui pe nume lucrurilor care te deranjează şi te dezamăgesc? Iată că Evanghelia are foarte mult de a face cu viaţa de zi cu zi. Dar să vedem şi cum procedează tatăl în acest conflict iscat de fiul cel mare. El vine şi se adresează fiului, se apropie de fiu. Tatăl constată că fiul nu vrea să vină înăuntru, îl abordează pe fiu şi cu siguranţă că a găsit cuvintele potrivite care l-au făcut pe fiul cel mare ca să-şi deschidă sufletul tatălui şi să-i spună ceea ce-l nemulţumeşte: sentimentul că este dezavantajat. “Fratele meu este totul pentru tine – eu nu semnific nimic. Şi eu vreau să fiu iubit de tine”. Şi acest protest se poate transforma aşadar într-o împăcare cu tatăl. “Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt” (Luca 15,31).

Evanghelia acestei duminici este o evanghelie a împăcării dar şi o evanghelie care vrea să ne transmită necesitatea dezvoltării unei culturi a protestului împotriva a ceea ce nu ne convine în viaţa de zi cu zi. Isus Cristos a protestat adesea. Să ne amintim doar de câte ori a protestat împotriva învăţătorilor de lege folosind adesea cuvintele “vai vouă!”, sau să ne amintim de răbufnirea avută faţă de comercianţii din templul din Ierusalim. Toate aceste proteste ale lui Isus sunt pentru noi exemple ale felului în care El a dorit şi doreşte să deschidă oamenilor ochii şi urechile pentru suferinţa şi nevoile semenilor lor, pentru ceea ce este esenţial în viaţă, şi să ne arate necesitatea unei relaţii personale cu Dumnezeu. Pe noi trebuie să ne impulsioneze să protestăm atunci când vedem că se face nedreptate şi se suferă din cauză că nu există condiţii propice pentru o viaţă umană demnă. Această parabolă mai doreşte să ne înveţe şi cum trebuie să reacţionăm atunci când se nasc conflicte. Ne îndeamnă să procedăm asemenea tatălui, să ne apropiem de ceilalţi, să-i ascultăm, să vedem ce au pe suflet şi astfel să reacţionăm cu înţelegere şi să restabilim înţelegerea. Parabola acestei duminici face trimitere şi la relaţia dintre om şi Dumnezeu. În nevoile noastre, în momentele în care protestăm împotriva oamenilor şi a lui Dumnezeu, în clipele în care nu mai simţim ajutorul şi asistenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră, să fim siguri că Dumnezeu a ieşit deja în întâmpinarea noastră şi asemenea tatălui din evanghelia de astăzi are un cuvânt plin de consolare şi de iubire pentru noi: “Fiul meu/fiica mea, orice ar fi, orice nelinişti ai, indiferent de ceea ce te face să protestezi în această lume să fii sigur: TU îmi aparţii”. Amin.

 

* * *

 

Fiul risipitor

Autor: IPS Andrei Rymarenko
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

“Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4,17). Astfel ne-a chemat Biserica în urmă cu patru săptămâni. Iar astăzi chemarea este aceeaşi. Toată problema este cum reacţionăm noi. Ca în faţa unor simple cuvinte? Sau ca în faţa marii chemări a Bisericii lui Cristos, Maica noastră, care ştie ce ne aşteaptă, şi face aşadar apel la noi: “Pocăiţi-vă!”

Cu alte cuvinte, priviţi-vă pe voi înşivă cu atenţie deoarece vine un timp special. Aşa ca în natură, soarele luminos va străluci în curând şi îşi va dezvălui razele calde. Aceasta va fi acţiunea Creatorului universului. În acelaşi fel, de la Creatorul universului se vor revărsa raze spirituale care vor pătrunde în sufletele noastre şi ne vor încălzi cu căldură spirituală. Iar această căldură şi bucurie vor rămâne la noi dacă ne vom dovedi a fi acei slujitori ai Domnului care năzuiesc spre Împărăţia Cerurilor. Şi acestea nu sunt doar vorbe. În timpul acestor săptămâni Biserica ne-a convins că trebuie să ne examinăm pe noi înşine, oferindu-ne chiar şi modele pentru a face acest lucru.

Dacă vă amintiţi, acum două săptămâni, duminica, Sfânta Biserică ne-a dat spre lectură pasajul despre Zaheu, despre starea în care se afla el, ca evreu bogat, un vameş, ce a ajuns la vârsta la care tot ceea ce acumulase pe căi nedrepte s-a dovedit a fi inutil, deoarece acum nu mai găsea plăcere în toate acestea. La vârsta pe care o avea acum nu mai avea nevoie de tot ce strânsese. Avea bogăţii lângă el, dar nu le mai putea folosi deoarece era slăbit fizic. Nu mai avea nevoie de aceste bogăţii, ci de odihna pe care o doreşte un bătrân care tremură din tot trupul, care nu are nevoie de stilul de viaţă pe care o duce lumea. Iar Biserica ne-a dat imaginea acestui vameş pentru a ne pune singuri problema stilului de viaţă pe care îl ducem.

Apoi duminica trecută, Biserica ne-a împărtăşit momentul de rugăciune al fariseului şi al vameşului care se bătea pe piept şi spunea: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18,13). Aceasta a fost un fel de continuare la ceea ce ni s-a spus despre vameşul Zaheu. Aici a fost dezvăluită starea de neputinţă. După cum spune Evanghelia, Zaheu s-a pocăit. Cristos a venit la el, şi putem spune că l-a vindecat; dar obişnuinţele, stilul de viaţă nepăsător şi păcătos erau deja atât de înrădăcinate în conştiinţa lui încât nu ştia ce să facă pentru ca, din acel moment, să nu mai ducă o viaţă păcătoasă. Ajunsese într-o astfel de stare de disperare încât a spus: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Nu pot face nimic. Tu eşti singurul care prin puterea Ta divină şi prin harul Tău mă poţi ajuta să ies din această situaţie dificilă a unei conştiinţe care suferă”.

Şi astăzi? Astăzi Sfânta Biserică ne dezvăluie şi mai în detaliu starea societăţii în care trăim acum. Această duminică este numită “Duminica Fiului Risipitor” (Luca 15,11-32). Este o istorioară scurtă. Am auzit-o şi o ştim. Un tată avea doi fii. Iar fiul cel mic a fost atât de impertinent în relaţia cu tatăl său încât i-a cerut ceea ce nu avea nici un drept să ceară, deoarece aparţinea tatălui. A venit la tatăl lui şi i-a spus: “Dă-mi ce mi se cuvine”. Ce i se cuvenea? Nimic nu i se cuvenea! Dar acest tată a răspuns ca un tată: “Dacă tu aşa vrei, uite aici, ia.” În acelaşi fel, adesea şi noi atunci când cerem primim: “Uite, ia”. Şi după cum ne spune Cristos în parabolă, tânărul fiu nu a mai rămas prea mult lângă tatăl său. Deoarece era plictisit. De bogăţiile pe care i le dăduse tatăl său avea nevoie doar pentru a-şi face de cap în viaţă, pentru a da curs patimilor, pentru a se pierde în vârtejul vieţii.

Şi s-a dus departe, departe de tot. Aici trebuie să fim atenţi la fiecare cuvânt. Când ne vorbeşte Cristos, fiecare cuvânt îşi are semnificaţia lui. Fiul s-a dus departe. Iar după ce a cheltuit tot ceea ce primise ducând o viaţă desfrânată, a venit o foamete mare în ţara în care se afla. Aşa se întâmplă mereu. Lucrurile vin unul după altul. Şi când a venit foametea, acest nefericit, care a cheltuit tot ceea ce primise de la tatăl său, a ajuns lihnit. Şi a mers la aceia care îi deveniseră tovarăşi de viaţă. Ei l-au primit, dar doar pentru a-l trimite să păzească porcii. Şi privind la porci, şi el ar fi dorit să mănânce ceea ce mâncau aceştia – roşcove. Dar nici măcar acestea nu i le dădeau.

În acest moment, şi-a venit în sine (cf. Luca 15,17). Să fim atenţi la aceste cuvinte. “Venindu-şi în sine”, s-a văzut pe sine. A văzut ce fel de om era, şi l-a văzut pe tatăl său, şi-a amintit de ţara sa. Şi-a amintit cum se trăieşte în casa tatălui său, şi atunci i s-a născut în inimă o mâhnire puternică. A înţeles că şi-a rănit tatăl. Şi în această suferinţă s-a simţit gata să treacă prin orice, prin orice situaţie neplăcută, doar pentru a fi aproape de acela care a avut înainte grijă de el, i-a dat căldură, mângâiere. Dorea să fie cu tatăl său. Dar cum putea să meargă la el când îl ofensase? Acum era gata să accepte orice: chiar şi să nu mai fie fiu, să fie ca un străin, doar pentru a fi aproape de tatăl său. Şi astfel a plecat.

Parabola ne spune că fiul plecase departe de tatăl său. Aceasta înseamnă că întoarcerea nu era uşoară: fără bani, fără provizii, trebuia să străbată nisipul fierbinte al deşertului. A trecut prin toate acestea în speranţa că tatăl său îl va accepta, cel puţin ca argat, ca un om pedepsit. Dar ce s-a întâmplat? Era încă departe de casă, când tatăl i-a ieşit deja în întâmpinare, cu braţele deschise pentru a-l îmbrăţişa. Şi aici are loc acea scenă care şi astăzi emoţionează mulţi oameni până la lacrimi. Aici ni se dezvăluie ce poate face un tată pentru fiul său.

Sfânta Biserică ne oferă aici o istorioară a căderii şi a ridicării într-o viaţă. Cu ce scop? Pentru a ne relata această întâmplare? Nu, fraţii mei. Ci pentru a vorbi conştiinţelor noastre, pentru a ne vorbi ţie şi mie, fiecăruia dintre noi, inimilor noastre, în orice stare ne-am afla. În ce stare este relaţia noastră cu Tatăl, cu Cel care ne-a dat viaţă? Să privim la fiul desfrânat. Poate că încă nu am cheltuit bogăţiile pe care Tatăl ni le-a dat. Să ne amintim ce s-a întâmplat cu acel fiu. Conştiinţa noastră nu este încă neliniştită? Trăim încă din moştenirea pe care am primit-o din bogăţiile Tatălui nostru? Să ne amintim că nu vom mai fi în starea aceasta mult timp – va veni un moment de foamete. Bunurile din moştenirea de la Tatăl nostru se vor isprăvi. Întunericul va invada inima noastră. Conştiinţa va începe să ne chinuie. Sau am ajuns deja în acea stare în care suntem gata să ne hrănim cu “roşcove”, când plângem neliniştiţi că viaţa noastră este irosită, că lipseşte ceva din viaţa noastră? Iar familia noastră? Poate i-am pierdut deja pe cei care erau aproape de noi. Poate chiar şi copiii noştri sunt într-o astfel de stare încât ne chinuie conştiinţele.

Biserica ne oferă parabola de astăzi: să privim la fiul risipitor şi să ne examinăm conştiinţele. Să privim la toate stările prin care a trecut acest fiu care a trăit în bogăţie, a suferit în sărăcie, a ajuns la disperare şi în final şi-a venit în sine. Şi nu a greşit făcând aceasta. Deoarece Tatăl nostru, Creatorul, este un Tată bun. El va ierta totul, ne va accepta. Tot ceea ce trebuie să facem este să mergem la El. Acesta este punctul în care nu avem destulă tărie, deoarece trebuie să ne întoarcem. Şi am mers departe, foarte departe. Va trebui să străbatem pustietatea, cu teama constantă că nu vom fi acceptaţi.

Prin această parabolă, Biserica ne arată direcţia: marile zile ale primăverii creştine se apropie – Postul Mare -, zilele în care Biserica ne ajută să ne deschidem, să recunoaştem starea noastră păcătoasă, să ne curăţăm prin intermediul Sacramentului prin care Domnul ne dă Trupul şi Sângele Său. În această Duminică a Fiului Risipitor, Sfânta Biserică ne oferă încă o lecţie pentru conştiinţa noastră, pentru a ne înălţa ca să fim aproape de Tatăl, pentru a ne vindeca inimile ca să ajungem la acel moment în care Domnul ne va chema, şi vom putea să spunem în ultima clipă: “În mâinile Tale încredinţez sufletul meu” (Luca 23,46).

 

* * *

 

Duminica Fiului Risipitor

Autor: IPS Ioan Ploscaru
Copyright: Editura Viaţa Creştină

Duminica aceasta este numită după evanghelie Duminica Fiului Risipitor. Este pusă special în acest timp, pentru ca toţi credincioşii să facă o bună spovedanie înainte de începerea Postului Mare. Astăzi voi vorbi despre fiul risipitor, apoi despre două femei păcătoase care s-au convertit: Maria Egipteanca şi Pelagia.

Pilda cu fiul risipitor este foarte cunoscută. Un om avea doi fii şi le-a împărţit averea. Cel mic s-a dus într-o ţară străină, unde a risipit toată averea în beţii şi desfrâu. Nu scrie în Evanghelie cât a stat în acea ţară străină, doar că după ce a cheltuit averea, a ajuns să pască porcii şi să mănânce roşcove şi resturi din hrana porcilor. Să înţelegem la ce umilinţă a ajuns, căci pentru evrei porcii erau consideraţi animale spurcate, iar el, viţă de rege, să ajungă în starea aceea, era o mare ruşine. După un timp, el a început să gândească la situaţia lui atât de înjositoare şi să-şi zică: “Câţi argaţi are tatăl meu care trăiesc în mare belşug, iar eu aici mor de foame. Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu, îl voi ruga să mă primească ca pe un servitor, căci nu mai sunt vrednic să mă numesc fiu” (Lc. 15, 17-19).

Fiul a plecat spre casa tatălui, acesta l-a primit cu mare bucurie, l-a iertat şi a pregătit mare ospăţ de bucuria revederii. În timpul acesta, a venit fiul cel mare de la munca câmpului, a văzut mari pregătiri în casă. Când a auzit că a venit fratele său cel mic, nu a voit să intre, dar tatăl i-a ieşit în întâmpinare. Fiul a spus: “Tată, să-mi fie martor Dumnezeu, eu am fost ascultător totdeauna, am lucrat, dar niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să petrec cu prietenii mei, iar când a venit fiul tău [nu spune fratele meu], ai tăiat viţelul cel gras şi ai făcut ospăţ mare, cu pompă şi risipă”.

Tatăl i-a răspuns: “Fiul meu, nu fi supărat, căci toate ale mele ale tale sunt. Că nu ţi-am dat niciodată miei din turmă, nu a fost pentru că nu te-am iubit, ci ca să nu devii şi tu risipitor. Iartă pe fratele tău şi vino în casă”. Fratele cel mic, când a văzut pe fratele său, i-a cerut iertare, iar fratele cel mare a zis: “Poate firea mea geloasă te-a făcut să pleci, căci tatăl pe tine te iubea mai mult, dar să ne împăcăm”. Şi s-au îmbrăţişat spre bucuria tatălui lor. Isus încheie această frumoasă pildă spunând că mai mare bucurie se face în cer pentru un păcătos care se întoarce, decât pentru 99 de suflete care nu au nevoie de pocăinţă. Deşi lucrul acesta nu este întocmai, pentru că Dumnezeu nu se bucură de un păcătos mai mult decât de 99 de sfinţi, care totdeauna fac voia Sa, în general omul se bucură mai mult de ceea ce este nou, decât de ce este vechi.

În acelaşi context, Isus spune şi pilda cu oaia pierdută. Păstorul, când pierde o oaie, lasă pe cele 99 de oi singure şi merge s-o afle pe cea pierdută. După ce a găsit-o, se bucură mai mult decât pentru cele 99 de oi care nu s-au rătăcit.

Maria Egipteanca a trăit în Egipt, la sfârşitul sec. IV. De la vârsta de 12 ani a trăit în desfrâu timp de 17 ani. Odată a auzit că se face un pelerinaj la Ierusalim, pentru a se închina la crucea Domnului. Maria a hotărât să meargă şi ea. S-a urcat pe corabie, dar nu avea bani să plătească călătoria; aşa că s-a dat mateloţilor şi celor care lucrau pe corabie, căci pe ea nu o atrăgea evlavia, mergea la Ierusalim mai mult pentru a se distra. Ajungând la Ierusalim, a voit să intre cu ceilalţi pelerini în Biserica Sfântul Mormânt, dar în faţa ei era un zid invizibil; nu putea trece, nu putea nici să-şi mai mişte picioarele, ceva o ţinea.

Alături de intrare era o icoană a Maicii Sfinte. Deodată a simţit că trebuie să se roage şi i-a spus Maicii Sfinte: “Maică Sfântă, dacă tu mă ajuţi să intru în biserică, îmi schimb viaţa”. Deodată a simţit că prinde puteri şi a intrat în biserică, unde şi-a plâns cu multe lacrimi păcatele. A auzit o voce în suflet care i-a spus: “Dacă vei trece dincolo de Iordan, vei găsi o mare bucurie”. Maria a luat trei pâini, s-a îmbrăcat într-o haină groasă de lână şi a pornit spre Iordan.

În pustiul Iordanului s-a hrănit cu rădăcini, lăcuste, miere sălbatică şi a stat aici 47 de ani, făcând rugăciuni de pocăinţă pentru viaţa păcătoasă pe care o dusese înainte. După 47 de ani, un călugăr cu numele Zosima, de la o mănăstire din Iudeea, a mers în pustiu să împărtăşească pe pustnicii care locuiau acolo. Deodată în faţa lui a apărut o femeie slabă, neagră, dezbrăcată, cu părul lung, care i-a spus: “Părinte Zosima, lasă-mi mantaua să mă acopăr, ca să-ţi pot vorbi”. Părintele i-a lăsat mantaua şi s-a îndepărtat. Femeia-pusnic s-a învelit în mantaua călugărului apoi i-a vorbit: “Eu sunt Maria din Egipt”. I-a povestit toată viaţa ei, cum s-a retras în pustie de 47 de ani pentru a face pocăinţă. S-au rugat împreună “Tatăl nostru”, timp în care Maria se ridica de la pământ. Călugărul a voit să i se închine, căci o credea sfântă, dar ea a spus să nu facă aceasta, pentru că poartă cu el Sfânta Taină, pe Isus. Zosima a rămas mirat cum îi ştia numele şi că poartă cu el Sfânta Taină. Preotul a spovedit-o, a cuminecat-o şi a promis că la anul viitor, în Joia Mare, va veni iarăşi s-o împărtăşească.

În anul următor a venit întocmai cum a promis. El a văzut că ea trecea Iordanul, făcând o binecuvântare cu mâna, iar apele se retrăgeau. Ea l-a rugat să mai vină după câteva zile. Călugărul a venit, dar a găsit-o moartă. El a voit să sape o groapă pentru a o înmormânta. Fiind bătrân, nu a putut, dar a apărut un leu care a săpat groapa, purtându-se pe lângă Zosima ca un miel. După ce au îngropat-o, leul s-a îndepărtat liniştit. Din viaţa acestei sfinte putem vedea cât de mult doreşte Isus întoarcerea păcătoşilor.

Vă îndemn ca nici unul să nu rămână nespovedit şi cuminecat. Noi nu trebuie să mergem în pustiu, ci vom găsi totdeauna un preot în apropiere, care ne poate da dezlegarea şi ne pregăteşte să primim pe Isus în sufletul nostru.

O altă viaţă de penitentă este viaţa Sfintei Pelagia, o fată din Antiohia care a trăit pe la anul 390. Era foarte frumoasă şi avea mulţi curtezani. Fiind bogată, se împodobea cu tot felul de bijuterii şi stofe scumpe, atrăgând privirea celor care o întâlneau.

Episcopul Nonus a întâlnit-o şi, foarte mâhnit, s-a aruncat pe caldarâm, da cu capul de pământ şi striga: “Doamne, fii milostiv mie păcătosului. Uite cum această femeie pierde timpul să se îmbrace cu atâtea podoabe, să-şi vopsească părul, pleoapele, buzele, să cheltuiască atâţia bani pentru podoabe scumpe, parfumuri rare, brăţări, inele şi să caute atracţii păcătoase, iar eu fac atât de puţin pentru sufletul meu!”. Pelagia a rămas pe gânduri. S-a dus la biserică şi a vorbit cu episcopul, s-a spovedit, şi-a schimbat viaţa. S-a îmbrăcat în haine bărbăteşti şi a trăit 31 de ani într-o peşteră pe muntele Măslinilor, în post şi pocăinţă.

Închei cu cuvintele Sfântului Augustin, care zice: “Mă tem de Dumnezeu care trece pe lângă mine!”. Dumnezeu ne îndeamnă la sfinţenie oriunde am trăi şi oriunde am lucra. Harul lui Dumnezeu ne ajută permanent, să nu-i refuzăm şoapta de întoarcere şi pocăinţă, care ne duce la mântuire. Amin!

 

* * *

 

Fiul risipitor

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Fraţi creştini, în Sfintele Scripturi nu este un alt lucru de care să se pomenească mai des ca despre mila şi îndurarea lui Dumnezeu. Am putea spune că despre aceasta ne arată şi ne dovedeşte aproape fiecare pagină a Bibliei. Dar nu cred să fie o Evanghelie mai mângâietoare pentru noi ca aceasta pe care am auzit-o astăzi.

Evanghelia despre fiul rătăcit ne îndreaptă privirile spre marea îndurare a lui Dumnezeu, de la care nădăjduim mântuirea sufletului. Noi toţi suntem păcătoşi, nu este zi, nu este ceas în care să nu supărăm pe Dumnezeu. Dacă ar fi după faptele noastre, am merita să nu mai vedem lumina soarelui, ci îndată să se deschidă pământul şi să ne înghită de vii, prăbuşindu-ne în întunericul cel veşnic al iadului.

Această minunată pildă a fiului cel rătăcit, risipitor sau desfrânat cum i se mai zice, este icoana în care fiecare dintre noi se recunoaşte cu uşurinţă fără să mai fie nevoie de explicaţie, ci numai ascultând-o putem zice: “Acest fiu risipitor sunt eu, în cutare vreme din viaţa mea din trecut sau în traiul meu de astăzi, aşa am fost sau aşa sunt. Acest părinte bun, acest Tată Ceresc şi eu l-am părăsit în multe rânduri din viaţa mea; am părăsit şi eu casa părintească care este biserica Lui; L-am lăsat plângând în pragul uşii uitându-se după mine cum mă depărtez de El şi de casa Lui şi iată mă cheamă la Sine. M-a aşteptat atâta timp şi n-am voit să mă întorc”.

E vrednic de plâns omul acela care astăzi ascultând cuvintele Evangheliei încă nu simte un sentiment bun şi nici o lacrimă nu-i pică din ochi, acum când aude scrisoarea de dragoste a Tatălui. Un astfel de împietrit la inimă şi la suflet s-ar putea să rămână pe veci în haznaua pierii veşnice. De aceea să deschidem ochii sufletului ca să nu pierdem prilejul cel mai scump pentru mântuirea noastră, să auzim glasul Evangheliei de astăzi care este glasul Tatălui Ceresc şi care voieşte să cheme acasă pe toţi fiii rătăciţi, răzvrătiţi, bolnavi şi zdrenţuiţi din ţara depărtării, din pământul pierzării, spre mila şi dragostea Lui, spre casa Lui, spre ţara Lui cea plină de bunătăţi.

Un om – zice Sfânta Evanghelie – avea doi feciori. Acest om este Bunul Dumnezeu, iar cei doi fii sunt drepţii şi păcătoşii. Fiul cel mai mic n-a vrut să se mai supună tatălui, ci a început să asculte sfaturile cele vătămătoare ale oamenilor răi. Într-o bună zi a rupt toate legăturile de respect şi recunoştinţă şi i-a zis: “Tată, dă-mi partea ce mi se cade de avuţie”.

Ispititorul, diavolul îi suflase la urechi că e timpul să-şi fie singur dumnezeu, să fie liber, să facă ce vrea, să nu mai asculte de nimeni şi să-şi întemeieze viaţa numai după cum îi dictează inima lui. Vedem de altfel că majoritatea tinerilor noştri găsesc că e bine să facă şi ei tot aşa. Tatăl, spune Sfânta Carte, le-a împărţit avuţia.

Tânărul nostru mândru şi îngâmfat şi-a luat averea din mâna tatălui şi a plecat cu ea într-o ţară îndepărtată, probabil într-un oraş mare, unde putea găsi toate desfătările şi plăcerile trupeşti. Nu se duse într-o ţară mai apropiată, ci departe în ţara uitării de tată. Acolo trăieşte risipitorul nostru în lux şi desfătări, are bani de ajuns, înmulţeşte sărbătorile, bancheturile şi chefurile, precum şi jocuri diferite unde pierde zile şi nopţi şi unde risipeşte mereu din bănuţii dăruiţi de bunul lui tată. Cumpără haine de moda cea nouă ca să semene cu fiii oamenilor mai de seamă din ţara aceea, unde intră în anturajul lor. Se face şi el momeala cea mai ademenitoare a femeilor uşoare şi stricate.

Şi aşa încetul cu încetul tânărul nostru duce o viaţă de risipă, de plăceri şi desfrâu. Toate acestea cereau bani şi timp, căci grozav este păcatul desfrânării. Acest păcat înfricoşat stăpâneşte majoritatea lumii de astăzi căci mai peste tot este prezent duhul cel întunecat al desfrânării. În secolul nostru desfrânarea loveşte cu o putere îngrozitoare, sparge vasele cele mai cinstite, înşeală minţile cele mai lăudate. Aşa îşi bate diavolul joc de trupurile cele mai tinere, pătează obrajii cei mai curaţi, amăgeşte pe mamele cele mai tinere, iar uneori umple de necinste şi pe cele mai în vârstă.

Duhul acesta diabolic nu are milă de pruncii cei nevinovaţi, căci face pe părinţii lor de se despart unul de altul. El împietreşte inimile maicilor, făcându-le ucigaşe de copii, duhul desfrânării face neruşinaţi pe tineri şi tinere ca să se poată purta necuviincios.

Acest lucru se observă nu numai la băieţi, dar chiar şi la fete, unii venind fără de ruşine şi în sfânta biserică. În felul acesta se poartă şi în faţa fraţilor lor şi a tatălui lor, din care cauză au umplut de necinste şi de mirare o lume întreagă. De aceea au ajuns mai rău ca animalele care nu au raţiune şi cad în desfrânare rudenii apropiate şi chiar părinţii cu copiii lor. Nu de mult mi-a venit o veste plină de mirare, jale şi vrednică de plâns: trei fete mari, surori toate, au căzut în păcatul desfrânării cu însuşi tatăl lor. După ce l-au denunţat şi s-au făcut cu toţii de râsul lumii şi al diavolului, au apucat fiecare pe drumul pedepsei vremelnice, iar dacă nu se vor întoarce la Dumnezeu va fi vai de sufletul lor în veci.

Iată, vedem că se întâmplă astăzi ca şi în anticele Sodoma şi Gomora de care ne vorbeşte Sfânta Scriptură care au fost arse cu foc şi cu pucioasă din pricina păcatului acestuia scârbos. Aşa s-a întâmplat şi în acest cămin blestemat, şi desigur sunt multe cazuri, unde a pătruns acest păcat sub diferite feluri ca: sodomia, onania şi alte urgii.

Duhul acesta necurat al desfrânării face pe tineri neruşinaţi, nu mai au ruşine nici de părinţi, nici de fraţi sau de rudenii. Păcatul acesta de moarte a înşelat şi pe unele văduve chiar bătrâne care închiriază casa tinerilor desfrânaţi. Multe din aceste văduve au căzut chiar ele la adânci bătrâneţi în păcatul acesta urât şi le-a apucat moartea fără pocăinţă. Vai de sufletul lor, căci au mâncat pâinea cea mai murdară făcându-se părtaşe la păcatele acestea mari, pe care le-au făcut acei tineri în casele lor, adică desfrânarea şi uciderea pruncilor.

Sfinţii îngeri sunt îngroziţi de aceste nelegiuiri care le văd pe pământ la noi, deoarece o mare parte din lume a întrecut pe cei din Sodoma şi Gomora alăturându-se dobitoacelor şi asemănându-se lor. Probabil că satana ştie că mai are puţine zile, se sileşte cu toată puterea să înşele lumea cu tot felul de păcate trupeşti. Numai aşa se explică de ce este aşa de răspândit acest păcat, că aproape nu este tânăr care să nu păcătuiască mai înainte de căsătoria cu cununie religioasă.

Aproape că nu întâlneşti femeie care să nu-şi fi omorât primul rod al pântecelui ei şi aceasta de bună voie. Aproape că nu întâlneşti soţ care să-şi păstreze patul neîntinat şi care să nu fie ameninţat cu dezbinarea şi divorţul din cauza acestui păcat. Desfrânarea a devenit o plagă socială pentru întreaga omenire, un fel de cancer şi se pare că nu mai are nici un fel de leac, decât focul mâniei dumnezeieşti. Sfinţii părinţi numesc acest păcat turbare.

Pravila veche bisericească spune când e vorba de acest păcat că: “S-a turbat cineva asupra cuiva”. Aşa se explică faptul că majoritatea lumii s-a îmbolnăvit la cap. Duhul desfrânării răcneşte ca un leu turbat şi umblă peste tot ca să înşele pe mulţi. Îl întâlneşti pretutindeni, pe toate drumurile se plimbă vesel, zâmbeşte la toate răspântiile, se odihneşte şi se răsfaţă cel mai mult la petreceri, înşeală ochii tinerilor şi stă neizgonit chiar în casele căsătoriţilor.

Nu este departe nici de casele văduvelor, râde pe străzi, se răsfaţă în târguri, făgăduieşte lucruri mari, îl cheamă pe om la beţie, la glume urâte, la mâncăruri şi la întâlniri păcătoase. Duhul desfrânării bate la poarta fiecărui muritor, deschide uşa multor case şi fereastra multor inimi. Înmoaie cugetele celor mai tari şi vorbeşte tuturor la ureche, spunându-le că e ceva firesc şi că acesta nu este un păcat sau că este un păcat prea mic; aşa înşeală pe mulţi şoptindu-le la ureche şi chiar prin gura unor medici care afirmă că fără acest păcat nu pot trăi, se îmbolnăvesc, înnebunesc. Minciuni!

Dar unde nu umblă el să caute suflete omeneşti, în care sat nu-l întâlneşti şi în ce oraş nu domneşte el fără nici o jenă? Umblă peste tot şi intră nepoftit, dacă omul nu are uşile şi ferestrele zăvorâte şi încuiate cu cheile credinţei şi ale sfinţeniei din Biserică. Când intră păcatul desfrânării în mintea tinerilor şi chiar a copiilor, nimeni nu se mai înţelege cu ei. Aşa mi se plângea o mamă care avea un băieţel de 13 ani, că acesta îi spuse într-o zi maică-si că, dacă nu-l lasă să aducă acasă pe fetiţa de 12 ani cu care vorbea de multă vreme şi să trăiască împreună amândoi, se spânzură. Iată duhul necurat, iată isprăvile petrecerilor.

Mulţi copii, în special fete care au crescut de mici în familii despărţite, ajung la 14-15 ani şi nu mai ascultă de mamă, o părăsesc şi se ataşează tatălui care le dă voie să-şi facă toate plăcerile vinovate; până la urmă totul se sfârşeşte cu cele mai grele urmări, căci ajung ca cele trei fete care trăiau cu tatăl lor de care aţi auzit mai sus şi vor avea o viaţă foarte dezastruoasă. Vai de sufletul lor şi al acestor părinţi. Iată fiii pierduţi, iată copiii rătăciţi pe căile îndepărtate de Tatăl ceresc. Aveţi de plâns părinţi care aveţi astăzi copii!

Sfinţii părinţi ne sfătuiesc să fugim de acest păcat şi să ne îndepărtăm de lucrurile sau cauzele ce duc la acest păcat. Tot ceea ce ne întinează cele cinci simţuri ale noastre să lepădăm de la noi. Fericit este cel ce nu păcătuieşte cu privirea, căci acest păcat intră mai întâi prin ochi şi urechi, născându-se aproape nevăzut.

Începe a lucra apoi gândul şi imaginaţia, mintea şi voinţa.

O copilă, cuminte şi cu părinţi credincioşi care au crescut-o în frica lui Dumnezeu, a venit la mine într-un hohot de plâns cu şiroaie de lacrimi ca să mă întrebe ce să facă şi cum să scape de urmărirea unor imagini blestemate pe care le văzuse. Biata copilă a fost prinsă într-un moment de slăbiciune şi, din curiozitate, s-a dus şi ea cu una din colegele ei şi a privit o revistă pornografică venită de la cei care-şi zic oameni liberi. Cele ce a văzut ea în acea revistă au trezit simţurile ei, i-au iritat nervii şi i s-a născut imediat în minte păcatul desfrânării.

Prin vederea acelor imagini a intrat duhul necurat şi a pus stăpânire pe mintea ei, nemaieşindu-i din cap acele imagini stricătoare de suflet. Întotdeauna le vedea în faţa ochilor. Îi tulbura şi-i spurca mintea. Iată cât de repede intră păcatul şi ce uşor poate fi aruncat omul în prăpastia desfrânării. Când vă spunem că revistele acestea strică sufletul şi viaţa copiilor, la mulţi vi se par glume. Când vă spunem să nu daţi voie copiilor să privească orice la televizor, că le stricaţi sufletul şi-i pierdeţi, nu luaţi aminte. Este un aşa de mare rău, că nu putem vorbi îndeajuns.

Un mare pictor italian a pictat un tablou cu ieşirea sufletului unui om păcătos. Ce vedem în acest tablou? O ceată de diavoli din care unul îi arată muribundului un tablou cu o femeie goală pe care acesta îl avea în casă căci sunt unii oameni care au în casele lor diferite nuduri cu rame foarte scumpe, iar Chipul Domnului Hristos şi al Maicii Sale, ori nu-l au deloc, ori abia se vede mic în câte o iconiţă aruncată în colţul casei plină de praf, iar aceştia îşi mai zic şi creştini.

În multe case am văzut, când am fost cu botezul, camere întregi pline cu fel de fel de imagini din reviste pornografice aşezate cu mare grijă. Iată, şi-au făcut casa un templu idolesc la care se închină. Acesta este un mare rău în lume. Vedem cum omul îşi arată pe faţă pe cine iubeşte mai mult. De aceea şi necuratul vine pe patul de moarte şi-i arată desfrânatului icoana pe care a ţinut-o în casă tot timpul, la care a privit cu plăcere şi cu care îl are la mână înaintea Dreptului Judecător.

Păcatul acesta al desfrânării este cu atât mai periculos şi mai greu de lăsat de el, cu cât a trecut mai mult timp şi a devenit o obişnuinţă pentru om, căci i s-a făcut ca o lege a firii lui şi-l sileşte să treacă peste orice punând stăpânire pe toate simţurile lui. A fost de-ajuns până l-a făcut o dată şi apoi nu s-a mai putut desbăra de această patimă urâtă.

Un părinte bisericesc ne spune o întâmplare adevărată, dându-ne ca pildă şi arătându-ne printr-o istorioară cum ajunge păcatul stăpân pe viaţa omului chiar dacă-l primeşte numai o singură dată. Împărăteasa, soţia lui Nin împăratul asirienilor a fost ispitită de duhul mândriei că ar fi o mare fericire pentru ea să poruncească de pe tronul împărătesc şi să conducă şi ea numai o zi împărăţia asirienilor. A rugat pe bărbatul ei să o lase să se bucure şi ea măcar o zi de această mărire lumească.

La început împăratul n-a aprobat dorinţa femeii, spunând că este un lucru necuviincios şi că bucuros îi dă orice altceva, dar nu poate trece stăpânirea împărăţiei în mâinile unei femei. “Bine – răspunse împărăteasa – dar ce mare lucru este o zi?!” Începu apoi să plângă şi să-l roage, încât lacrimile şi rugămintea ei ademenitoare l-au biruit pe împărat şi i-a făcut pofta de a fi stăpână, să facă numai ce vrea dar numai pentru o singură zi.

Îndată ce femeia plină de mândrie a primit pe cap diadema împărătească, a apucat în mână sceptrul şi a şezut pe scaunul împărătesc, a pus mâna pe peceţile împărăţiei şi văzând tot poporul gata de ascultare la poruncile ei, ascultaţi ce a făcut! Cea dintâi poruncă a dat-o ca ostaşii să lege de mâini şi de picioare pe bărbatul ei, pe Nin împăratul pe făcătorul ei de bine, iar apoi să-i taie capul. Lucrul acesta s-a făcut cu adevărat întocmai.

Iată cum pune păcatul stăpânire pe inima omului, pe mintea lui. Vedeţi cum şi-a pierdut împărăţia şi viaţa acest împărat pentru că a ascultat numai o dată de femeia şireată care rămâne stăpână şi împărăteasă toată viaţa. Iată aşa este şi păcatul, îi dai voie să intre odată, numai o zi şi ai terminat cu libertatea, cu puterea ta de voinţă. Ai ajuns rob păcatului. De acum el vorbeşte, el conduce.

De păcat vorbeşti mereu cu plăcere, când te culci gândul tău este până adormi tot la el, când te scoli gândul tău la el fuge. Nu te înduioşează lacrimile orfanilor, nu te opresc plângerile femeii tale pe care o laşi şi te duci în casă străină. O singură zi sau o singură noapte te-ai dus în casa unei femei desfrânate şi acolo ai rămas rob, nu mai vezi, nu mai auzi, nu mai vrei să mai ştii nimic de ai tăi.

Pe soţia ta cu care ai cununia religioasă n-o mai poţi suferi, copilaşii tăi al căror tată eşti îi părăseşti şi nu vrei să ştii de ei, aducându-le lor cele de trebuinţă. Căsuţa care altădată era aşa de frumoasă şi atrăgătoare, de acum îţi este neagră, plină de întuneric şi nu mai poţi intra în ea. Toată bucuria şi dragostea ta le-ai pierdut, le-ai risipit într-o zi, într-o noapte, într-o clipă, ca ticălosul împărat din povestire. Din om liber într-o clipă ai devenit şi tu rob al unei femei desfrânate. Grozave sunt ravagiile acestui păcat, căci împreună cu sufletul distruge şi trupul şi-l face să cadă într-o mare deznădejde.

Acolo unde unul din soţi este căzut în păcatul desfrânării, treburile nu mai merg bine, toate merg de-a-ndoaselea. În casă intră cearta şi bătaia, în curte intră paguba, căci le mor vitele, păsările, n-au nici un spor la bani, se îmbolnăvesc când unul, când altul, îşi fac între ei viaţa amară şi nu ştiu de ce. Pe cel desfrânat îl roade mereu viermele deznădejdii. De aceea toţi care sunt căzuţi în păcatul acesta greu al desfrânării, al risipei şi al rătăcirii sufleteşti şi trupeşti nu vor avea pace şi linişte sufletească la ei nu va înceta bătaia şi supărarea, nu vor înceta necazurile din casa şi viaţa lor până când nu se vor întoarce ca fiul rătăcit înapoi la Tatăl, la Bunul Dumnezeu, la Biserică, la credinţă, la sfinţenie.

De aceea merg mulţi pe la toate bisericile cu pomelnice ca să se roage preoţii şi să se îndrepte lucrurile în casa lor, dar de păcatul acesta nu vor să se lase. Iată de ce Dumnezeu nu vrea să-i asculte şi rugăciunile nu le sunt primite şi tot mai rău le va merge. Să ia aminte toţi că nu e de glumă cu păcatul acesta.

După ce fiul cel pierdut şi-a cheltuit toţi bănişorii pe care-i avea de la tatăl său, după ce au trecut ani de zile şi i s-au rupt hăinuţele şi încălţămintea din picioare, iată că în acea ţară mai veni şi o foamete mare. Fiind constrâns din toate părţile, a fost nevoit să intre slugă la un om bogat, iar acela l-a trimis să-i pască porcii. Aşa se întâmplă cu atâţia fii pierduţi ai vremii noastre. Până nu ajung ei în starea aceasta de plâns, cu sufletul şi cu trupul zdrenţuite de păcate, ca o cârpă cu care ştergi pe jos, până nu cugetă serios la viaţa lor şi nu-şi vin în fire să se trezească la adevăr, nu se întorc.

Dar când se vede încolţit fiul rătăcit din toate părţile, când se vede sărac şi bolnav, părăsit de cei dragi şi se mai vede şi plin de păcate, înstrăinat de tot binele, de casă şi de ai săi, atunci îi apar în faţa ochilor trei tablouri. Acestea sunt: trecutul, prezentul şi viitorul său. Atunci începe să se întrebe el: “Ce eram eu acum câţiva ani?” Îşi aduce aminte de libertatea lui, de fericirea pe care o simţea lângă părinţi, de dragostea lor, cum şedea cu ei la masă, cât era de preţuit şi onorat de toţi.

După ce arată ochilor minţii lui tabloul amintirilor trecutului, starea lui aşa de fericită, priveşte apoi imediat şi se uită pe lângă el şi se vede în tabloul prezentului cât a ajuns de nenorocit; vede zdrenţele care-i curg, foamea care-l chinuie, durerile din şolduri şi din oase şi mai ales nenorocita stare în care se află să fie şi păzitor de porci.

Când priveşte mai departe, fiul rătăcit vede celălalt tablou, al viitorului, vede că dacă continuă aşa se apropie moartea şi parcă simte durerile sfâşietoare ale agoniei, arsurile grozave ale foamei, iar din mijlocul acestor gânduri care-l frământă mereu îi vin grozave mustrări de conştiinţă. Un strigăt din adâncul inimii îl îndeamnă să scape de această tristă soartă şi atunci zice: “Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: Tată scump, greşit-am la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă chemi tu fiul tău, dar primeşte-mă şi pe mine ca pe unul din slugile tale!”

Iată, plin de încredere, porneşte la tatăl. Omul păcătos şi rătăcit se întoarce la Dumnezeu şi la Sfânta lui Biserică. Plin apoi de smerenie şi cu lacrimi în ochi, îşi mărturiseşte păcatele cu pocăinţă înaintea duhovnicului. Hotărârea temeinică de a nu mai sta nici o clipă în păcat, spovedania sinceră, canonul după spovedanie, faptele cele bune, mergerea la sfânta biserică, mai ales duminicile, şi hrănirea sufletului cu sfintele învăţături, cântări şi rugăciuni din biserică, toate acestea precum şi altele îl fac pe om, pe fiul rătăcit să ajungă la Tată.

Păcatele trebuie plânse aici, căci dacă nu le plângem aici şi nu ne spălăm acum sufletul cu lacrimile pocăinţei, vom plânge în iad fără nici un folos. Trupul acesta este un mare vrăjmaş şi trădător al sufletului. Toţi creştinii adevăraţi s-au purtat cu asprime faţă de el, fiindcă poftele lui sunt împotriva mântuirii sufletului.

Pilda Sfintei Evanghelii de astăzi se potriveşte tuturor muritorilor de pe pământ; căci cu toţii am rătăcit calea vieţii celei curate şi neprihănite şi am preferat o viaţă de risipă, neregulată, plină de păcate şi slăbiciuni omeneşti. Bunul Dumnezeu nu ne pedepseşte că am rătăcit calea şi am făcut păcate, deoarece El ştie firea omenească cât este de înclinată spre rău şi supusă păcatului, dar ne va osândi pentru că nu vrem să ne întoarcem din calea rătăcirii la El, cum s-a întors fiul rătăcit.

Omul simte plăcerea să facă păcate, iubeşte patimile cele urâte, nu vrea să renunţe niciodată la ele. Nu vrea să iasă din această stare de întuneric, iar dacă trece timp prea mult ajunge să cadă în păcatul deznădejdii, căci întristează pe Duhul Sfânt prea mult şi se depărtează de la el, ajungând să cadă în păcatul lui Iuda, care s-a spânzurat. O mulţime de oameni îşi iau viaţa prin spânzurare. Când auzi că s-au spânzurat oameni mari, intelectuali, directori, doctori, profesori, te întrebi: “Oare ce le lipsea oamenilor acestora de s-au spânzurat?”

Aceştia să ştiţi că s-au depărtat încetul cu încetul de credinţă, de Biserică şi de Dumnezeu şi aşa s-a lipit apoi diavolul de trupul şi de sufletul lor. Le-a dat deznădejdea şi i-a învăţat să-şi pună ştreangul de gât. Acolo duc nepăsarea de credinţă, păcatele îngrămădite şi lipsa de sfinţenie a Bisericii. De aceea se lipesc toate farmecele, toate vrăjile şi duhurile necurate de cei care nu vin la biserică cu anii, de cei care nu se spovedesc şi nu se împărtăşesc.

Să se ştie clar că cei care nu vin la biserică, cei care nu se spovedesc, cei care nu se lasă de beţie, de păcatul desfrânării şi trăiesc necununaţi, cei care nu se lasă de înjurat, de drăcuit şi de fumat, cei care nu se lasă de vrăji, descântece şi spiritism, de pârâciuni şi duşmănii şi toate lucrurile diavolului, cei care nu se lasă de toate acestea nu s-au întors încă la Tatăl. Aceia nu s-au trezit la viaţă, nu au înviat din moartea păcatelor, ei stau tot în mormânt şi tot departe, ca fiul rătăcit în ţara uitării, păscând porcii pe care diavolul i-a dat în primire, păcatele.

Fericiţi sunt toţi cei ce au parte de întâia înviere, se zice la Apocalipsă. Întâia înviere, fraţi creştini, este să înviem din moartea păcatelor la o viaţă nouă trăită cu Hristos, în Biserica Lui cea sfântă, într-o continuă sfinţenie şi dragoste de cele cereşti. Cine nu înviază aşa nu va învia la ziua judecăţii, pentru fericire, ci pentru osândire veşnică. De aceea luaţi aminte ca aceste cuvinte să nu treacă pe la ureche şi să vă fie atunci de mărturie, ci de mântuire.

Ne spune mai departe Domnul Hristos, în pilda pe care am ascultat-o astăzi, că, după ce fiul rătăcit s-a întors acasă, tatăl a poruncit slugilor sale să aducă haina cea dintâi, să-i pună inel în mână, încălţăminte în picioarele lui şi să fie jertfit viţelul cel mai gras. Cu toţii să mănânce şi să se veselească, pentru că fiul acesta era mort şi a înviat, era pierdut şi s-a aflat. Mare bucurie se face în cer pentru un păcătos care se întoarce la Dumnezeu cu toată inima.

Se bucură îngerii şi sfinţii împreună cu Tatăl Ceresc, se bucură pentru că a întors spatele diavolului şi s-a lepădat de păcate. Se bucură că a ruşinat pe stana, l-a biruit întorcându-se la dreapta credinţă. Să nu ne batem cu pumnul în piept şi să zicem că suntem credincioşi, dacă se mai află la noi acele păcate care le-am amintit mai sus. Să vedem acum mai amănunţit explicaţia acestei pilde.

Tatăl care ne aşteaptă este Dumnezeu, Bunul şi Atotputernicul, Cel care ne-a creat, Ziditorul; fiul cel pierdut suntem noi toţi, căci toţi am rătăcit şi ne-am depărtat de El. Averea, bogăţia pe care a primit-o fiul rătăcit de la tatăl sunt anii şi zilele pe care le risipim fără folos sau în scopuri rele, mai sunt sănătatea, frumuseţea, înţelepciunea şi puterea.

Roşcovele pe care le mâncau porcii sunt nişte fructe care întâi au un gust dulce şi puţin aromat, iar mai apoi lasă un gust amar, dispărând toată aroma. Aşa şi păcatul, mai ales desfrânarea, nu satură, mai mult umple viaţa de amărăciuni, fie a bărbatului, fie a femeii. Câţi nu sunt la puşcărie pentru o clipă de plăcere, câţi nu sunt în spitale, câte fete nu şi-au pierdut mintea, nu şi-au pierdut cinstea, fecioria, pentru o clipă de plăcere?! Câte nu şi-au distrus complet sănătatea cu avorturile?! Şi pentru ce toate acestea?! Pentru câteva secunde de plăcere. Iată că păcatul nu satură, ci, din contră, lasă un gol mai mare; aşa este păcatul acesta al desfrânării.

Viţelul cel gras şi înjunghiat este Domnul Hristos, care s-a răstignit, s-a jertfit pentru noi şi se jertfeşte mereu la Sfânta Liturghie. Haina cea dintâi care se dă celui întors la Tatăl este reînnoirea Sfântului Botez prin taina Sfintei Spovedanii curate. Cine se spovedeşte bine spunând toate păcatele cu căinţă şi cu lacrimi, cu părere de rău, acela îşi reînnoieşte botezul, se face ca un copil mic botezat atunci. Inelul pe care-l primeşte în mâna lui înseamnă aureola nemuririi şi legătura cu Mirele Ceresc. Încălţămintea din picioare închipuie umblarea pe Calea Domnului şi dreptul de a propovădui ce a făcut Dumnezeu pentru el.

Feciorul cel mai mare care era la câmp închipuie sfinţii care s-au ostenit şi prin multe chinuri au ajuns la sfinţenie şi la bucuria cerească. Omul bogat la care a fost slugă fiul cel pierdut este diavolul. Domnul Hristos îl numeşte bogat pentru că într-adevăr el are cele mai multe suflete şi în iad şi aici pe pământ. Am auzit pe unii, sărmanii de ei, care zic că mai bine se duc în iad, că acolo sunt mai mulţi şi acolo în iad sunt şi cei mai deştepţi şi mai învăţaţi, de ce să se ducă în rai cu proştii! Sărmanii de ei, ce-i învaţă diavolul!

Dacă ar putea suferi aici pe pământ să le pună demonii numai mâinile la frigare, atunci să vedem! Turma de porci e turma păcatelor la care se angajează omul să slujească pe pământ. Ţara îndepărtată unde a fugit fiul rătăcit înseamnă timpul cât a stat omul în păcate până la întoarcerea lui la spovedanie, la pocăinţă, căci unii au stat 20-30 de ani până s-au spovedit. Alţii au stat 50-70 de ani, alţii stau robi până la sfârşit şi slujesc toată viaţa îngrijind bine porcii stăpânului lor, diavolul.

Pe patul morţii, când li se deschid ochii sufletului şi văd cui i-au slujit, atunci trimit şi ei repede după preot să-i spovedească şi să-i împărtăşească. Sunt şi acum mulţi părinţi şi propovăduitori ai satanei, care atunci când văd pe cineva, un copil, o fată, un băiat care apucă calea aceasta mai curată şi Sfântă a Bisericii se împotrivesc şi le spun: “De ce acum, la bătrâneţe, să te pocăieşti?” Iată ce învaţă demonul să zică. Dar să se ştie că, la toţi acei care amână pocăinţa, pot să vină şi o sută de preoţi să-i spovedească şi să-i împărtăşească pe patul de moarte, nimeni nu le garantează mântuirea, salvarea sufletului, dacă toată viaţa n-au vrut să ştie de Dumnezeu.

Haideţi astăzi, fraţi creştini, să ne sculăm din păcate şi să zicem cu toată inima: “De astăzi mă întorc la Tatăl Ceresc şi vreau să las porcii păcatelor, să nu mai slujesc diavolului, făcând poftele lui. Vreau de azi înainte să nu mai lipsesc de la casa lui Dumnezeu; vreau şi eu să spun: “Tată scump, greşit-am la cer şi înaintea Ta şi nu mai sunt vrednic să mă chemi fiul Tău, primeşte-mă ca pe una din slugile Tale!”

Să ne întoarcem cu toată inima astăzi, să nu mai zăbovim nici o clipă, căci mâine poate fi prea târziu; să ne grăbim astăzi până nu se închid uşile milostivirii lui Dumnezeu şi până nu suntem duşi de alţii la judecata veşnică astăzi, până când nu vine biciul mâniei lui Dumnezeu, până nu vine focul urgiei Lui, astăzi, cât mai avem ziuă şi mai străluceşte soarele milostivirii Sale peste cei bui şi peste cei răi, până nu vine judecata cea din urmă, până nu ni se închid ochii şi nu se mai poate face nimic.

Să strigăm din adâncul sufletului cu căinţă şi cu lacrimi:

Rugăciune

O, Părinte Ceresc, Tată scump şi bun, Dumnezeul nostru pe care Te-am părăsit, care eşti bogat în milă, în bunătate şi răbdare, trimite peste noi Harul Tău Ceresc şi peste toţi fiii Tăi care sunt pecetluiţi cu Sfântul Botez şi întoarce-i, Doamne, din căile pierzării, căci ştii neputinţa firii noastre şi cât este de mare zavistia demonilor împotriva noastră. Trimite, Doamne, peste noi toate câte ştii că ne sunt de trebuinţă, ca să ne facă să ne întoarcem la Tine şi să-Ţi slujim în toate zilele vieţii noastre, făcând numai voia Ta cea sfântă şi aici şi în vecii vecilor. Amin.

 

* * *

 

Pilda Fiului risipitor

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: AMDM.info

În momentul în care toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Iisus să-L asculte, iar fariseii şi cărturarii cârteau zicând: “Acesta primeşte la sine pe păcătoşi şi mănâncă cu ei” (Luca 15, 1-2), Domnul nostru Iisus Hristos le-a spus pilda despre oaia şi drahma cea pierdută şi pilda Fiului risipitor luate din viaţa de toate zilele înfăţişând în chip clar dragostea lui Dumnezeu faţă de păcătoşii care se căiesc.

Pregătind pe fiii săi către pocăinţă din vremea postului mare, Sf. Biserică ne înfăţişează în parabola mişcătoare a Fiului risipitor atât adâncimea căderii morale, până la care poate ajunge un om, înstrăinându-se de Dumnezeu, cât şi calea pe care acelaşi om se poate întoarce la pocăinţă.

Pilda Fiului risipitor, una din cele mai frumoase şi pline de sensuri, ne mişcă inimile profund, deoarece ne arată dragostea nemărginită şi bunătatea lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii.

E o mare taină a îndurării lui Dumnezeu pe care nici un fel de înţelepciune din lume nu o poate dezlega, decât Sf.

Evanghelie care ne arată atât de viu urmările păcatului, dar şi făgăduinţa îmbucurătoare pentru căinţă. Numai în câteva cuvinte sunt arătate atât de clar păcatul şi pedeapsa, căinţa şi iertarea. Mântuitorul începe astfel: “Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei, tatălui lor: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine de avuţie. Şi le-a împărţit lor averea. Şi nu după multe zile, feciorul cel mai tânăr, adunând toate, s-a dus într-o ţară departe, şi acolo a risipit toată avuţia sa, petrecând în desfrâu. S-a făcut foamete mare în acea ţară; şi el, cheltuind toate, a început a trăi în lipsuri. Şi mergând, s-a lipit lângă unul din locuitorii acelei ţări, care l-a trimis la ţarinile sale, să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele său, din roşcovele ce mâncau porcii; însă nimeni nu-i da lui. Dar, venindu-şi în fire, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la Tatăl meu ţi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.

Şi sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi alergând, a căzut pe grumazul său şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”… etc. (Luca 15, 11-22).

Această parabolă închide în ea o dramă pe care sufletul nostru o trăieşte cu toată intensitatea, tocmai fiindcă rostind-o, Mântuitorul n-a făcut din cuvinte un văl ca să acopere, ci suliţe care să facă să ţâşnească trăirile adânci din noi. Acesta e doar un aspect, şi cel mai simplu. Marea valoare a parabolei stă în tâlcul ei religios, în semnificaţia ei ascunsă şi care, întotdeauna, vizează raportul nostru cu Dumnezeu. Cine este tatăl din parabola de azi, şi cine sunt fiii? Semnificaţiile nu sunt greu de desprins: tatăl este Dumnezeu, iar fiii suntem noi, credincioşii. Dăruiţi de Tatăl ceresc cu însuşiri fizice şi spirituale, pentru care nu ne-am străduit în nici un fel, avem peste toate libertatea de a lucra în casa lui Dumnezeu – Biserica -, sau în afara ei, de a ne pune însuşirile în slujba celui care ne-a creat sau chiar împotriva lui.

Fiul cel mic, neînţelegând că ceea ce avea era un dar, şi nu un drept, şi-a cerut partea sa şi a plecat într-o ţară îndepărtată.

Depărtarea de care vorbeşte parabola nu este numai una spaţială, ci mai degrabă una spirituală. Cu fiecare nou păcat săvârşit ne îndepărtăm de lumina dumnezeiască tot mai mult şi ne cuprinde întunericul păcatelor şi al fărădelegilor; amintirea luminilor din casa părintească se întunecă tot mai mult, până la uitarea deplină.

Dar sensul depărtării este şi acela de scufundare, de prăbuşire.

Plăcerile, dezmierdările, toate patimile lumii acesteia duc la goliciunea totală a sufletului nostru. Fiecare plăcere lumească se realizează cu consumarea calităţilor noastre native, fiecare scufundare în păcat ne lipseşte de un dar divin şi ne însingurează dureros. Pustiul se întinde tot mai înspăimântător în jurul celui ce a crezut că lumea îi aparţine, spaima îl cuprinde de pretutindeni şi el se adânceşte în viciu fără să se mai poată opri, îngrozit de propria-i singurătate şi insatisfacţie. Ce-i mai rămâne unei astfel de fiinţe care se rostogoleşte pe panta abruptă a viciului, decât să recurgă la cele mai josnice resurse din el, socotind că acolo va găsi locul pe care să se simtă în siguranţă. Să-şi consume ultimile instincte – roşcovele porcilor.

O! Ce decepţie amară! Pentru Fiul risipitor şi aceste ultime resurse se dovedesc la fel de nefolositoare ca tot ce a experimentat el din clipa ieşirii din casa părintească şi până la ultima prăbuşire.

Poartă în el libertatea aparentă, pribegia cu petrecerile, foametea şi umilinţa, adevărata robie şi amintirile de acasă; în străfulgerarea unei clipe de conştiinţă, zăreşte chipul tatălui care îl cheamă şi îl aşteaptă acasă.

Îşi vine în fire şi îşi recunoaşte căderea. Constată cu luciditate şi durere prăpastia şi ruina în care a ajuns şi totodată s-a căit şi a luat hotărârea să se întoarcă la tatăl său.

Tânărul risipitor, prin viaţa pe care şi-a ales-o, trăia ca şi cum în afară de sine. Dar analizându-se, a văzut ca într-o oglindă toată decadenţa în care ajunsese, i s-a făcut lui însuşi scârbă de el şi s-a înfricoşat. În aceeaşi clipă îşi adună minţile şi îşi dă seama de prăpastia în care a ajuns. Şi-a adus aminte de tot ce a avut în casa părintească, de darurile pe care le primise din naştere şi, gândindu-se la felul cum le-a folosit şi la felul cum s-a purtat cu tatăl său iubitor, s-a înspăimântat şi şi-a venit în fire. Este conştient că din clipa în care a părăsit casa părintească şi-a pierdut pacea şi bucuria sufletească, alergând după desfătări închipuite. Belşugul şi Bunăstarea nu l-au putut reţine în casa tatălui său; foamea şi lipsurile îl aduc, cu şiroaie de lacrimi, recăpătându-şi iertarea şi iubirea părintească.

“Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta”. Aceasta este cea mai importantă clipă din viaţa fiului risipitor, clipa venirii în sine, fiindcă în aceeaşi clipă s-a pocăit şi s-a hotărât să se întoarcă pe drumul cel adevărat, al pocăinţei, la tatăl său. De aici anume a început ridicarea lui din întunericul păcatului. “Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat”.

Ochii părintelui, obosiţi de aşteptare şi lacrimi, se luminează şi în clipa aceea se înseninează şi ochii fiului, strălucind de bucurie, se luminează, vărsând lacrimile ispăşirii, ale căinţei; dar şi ale bucuriei, iertării păcatului nesupunerii şi neascultării. Tatăl a căzut peste grumazul lui şi l-a sărutat cu o dragoste care a iertat totul, cu o iubire sfântă şi fără nici o imputare. După cum părerea de rău a fiului a fost totală şi sinceră, aşa şi iertarea tatălui a fost desăvârşită.

Puterea şi plinătatea iubirii nu caută la numărul şi mărimea păcatelor; de aceea tatăl îşi îmbrăţişează fiul, stingând cu lacrimile şi sărutarea sa toată arsura păcatului şi alinându-i rănile sufletului.

Sunt neputincioase cuvintele pentru a putea arăta în toată plinătatea ei bucuria pe care o simţim când cineva se întoarce la noi. Să ridicăm toate aceste lucruri la dimensiunea raporturilor noastre cu Dumnezeu şi vom înţelege cât de mare este bucuria Tatălui din ceruri când un păcătos se pocăieşte, când un rătăcit se întoarce către El. Este ca şi cum cel mai drag dintre ai noştri a înviat din morţi.

“Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea nouă, şi-l îmbrăcaţi, şi daţi-i un inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui. Şi aducând viţelul cel gras, îl înjunghiaţi, şi mâncând să ne veselim. Căci fiul meu acesta mort a fost, şi a înviat; pierdut a fost şi s-a aflat”.

Aceasta este bucuria Bisericii pentru fiii săi, bucurie nespusă, ospăţ spiritual în cer şi pe pământ, în Biserica văzută şi în cea nevăzută. Să ne bucurăm când un semen rău se hotărăşte să devină om cinstit, să căutăm şi să-l ajutăm să se îndrepte. Cât de mare este bucuria Domnului când păcătosul se întoarce! Pentru că Mântuitorul a suferit pentru toţi vărsându-şi sângele pentru fiecare din noi, oricât de căzuţi am fi.

Şi pe când bucuria era în toi, s-a întors fiul cel mare de la câmp, şi aflând de cele ce s-au întâmplat, s-a mâniat; tatăl însă i-a spus: “Pentru ce te mânii? Tu te-ai îndestulat de tot ce se găseşte în casa aceasta. Dar acum să ne bucurăm că fratele tău s-a întors din moarte la viaţă”.

Fratele cel mare reprezintă pe creştinul care nu s-a pătruns total de duhul iubirii lui Hristos. El este creştinul care trăieşte de unul singur în marea comunitate a Bisericii, căci n-a realizat uniunea sufletească pe care membrele trupului tainic al lui Hristos trebuie s-o realizeze cu toţi creştinii, în Mântuitorul.

Să fim statornici în credinţă şi virtute şi să fim fericiţi în momentul când aflăm despre întoarcerea, oricât de târzie, a vreunui suflet păcătos, ce se înstrăinase de Dumnezeu, să nu fim ca fratele risipitorului, venind cu cârtire şi nemulţumire, pentru iertarea şi ştergerea păcatelor acestuia; căci precum iubirea ne uneşte cu Dumnezeu, întocmai invidia şi pizma ne despart de harul şi dragostea lui.

Câţi nefericiţi se chinuiesc în focul iadului, pentru că au pus la încercare îndelungata milă a lui Dumnezeu, trăind în păcate şi neglijându-se de mântuire, ci socotind în amăgirea lor că “este timp” pentru întoarcerea lor de la faptele pierzătoare de suflet! Ei dorm în nesimţire, până vine pe neaşteptate moartea, care îi află nepregătiţi sufleteşte şi neîmpăcaţi cu Dumnezeu. Aceştia sunt fiii risipitori care au îmbătrânit sufleteşte în ţară străină, fiind morţi cu sufletul înainte chiar de sfârşitul lor.

Acesta este tâlcul evangheliei de astăzi şi aceasta este drama închisă în ea. Să ştim că dragostea lui Dumnezeu este nesfârşită şi că ea nu ne este niciodată retrasă. Să ştim că bucuria cerească pentru îndreptarea unui păcătos cuprinde cerul şi pământul şi că fiecăruia dintre noi îi iese înainte, pe drumul întoarcerii şi căinţei, Mântuitorul însuşi. Orice rătăcire poate să aibă nădejde de întoarcere. Cazul Fiului risipitor este foarte grăitor în această privinţă.

Toate acestea ştiindu-le, nu vom deznădăjdui în păcat şi, cuprinşi de căinţă, vom alerga cu haina zdrenţuită şi picioarele rănite la bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu pentru a intra în bucuria Domnului. Amin.

 

* * *

 

Iubirea tatălui triumfă asupra inconştienţei fiilor săi

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

La începutul acestui capitol îl vedem pe Isus, care îi primeşte pe toţi păcătoşii şi mănâncă împreună cu ei. Destinatarii pericopei sunt cărturarii şi fariseii care-L comentează pe Isus pentru că El mănâncă şi bea cu păcătoşii, îi caută şi doreşte din toată inima să-i mântuiască. Fiul cel mic este icoana păcătoşilor convertiţi, iar fiul cel mare este cea a fariseilor. Prin această pericopă Isus doreşte să ne facă cunoscută mila şi iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru toţi oamenii, dar şi bucuria Tatălui pentru un păcătos care se converteşte. Fariseii nu se întâlneau cu păcătoşii pe care îi considerau impuri, ci stăteau departe de ei. În schimb, Isus îi iubeşte pe păcătoşi.

Evanghelia ne relatează despre marea îndurare a Tatălui, despre imensa şi gratuita Sa iubire şi ne invită să ne bucurăm de fiecare dată când iubirea şi mila biruie puterile răului ce conduc la dezbinarea relaţiilor inter-familiale şi la depărtarea omului păcătos de Dumnezeu. Casa cere-l primeşte pe fiu este casa deschisă bucuriei şi solidarităţii, unde toţi pot să se folosească de proprietăţile familiei. Astăzi suntem invitaţi cu toţii la banchetul pe care Tatăl l-a pregătit cu ocazia întoarcerii fiului mai mic; o reîntoarcerea din pământul singurătăţii şi al abandonului, unde se experimentează, în numele unei libertăţi iluzorii, răul în toate formele lui. Spunea Tertulian: “Numai Dumnezeu este Tată, mângâierea Sa este fără egal. Tu eşti copilul Său. Chiar dacă ţi se întâmplă să risipeşti tot ceea ce ai primit de la El, chiar dacă te reîntorci gol, El te va primi pentru simplul fapt că te-ai întors la El. El se va bucura mai mult de întoarcerea Ta, decât de înţelepciunea celorlalţi fii ai Săi”. Isus doreşte să ne asigure că în inima Tatălui se adună toată mila şi toată mângâierea Sa pentru noi, iar această grijă a Lui pentru noi, ne-o arată Isus prin jertfa vieţii Sale de pe cruce, când îşi dăruieşte viaţa pentru mântuirea noastră.

Marea milă a Domnului, iertarea Sa faţă de omul păcătos şi împăcarea lui Dumnezeu cu omul, se manifestă în Spovedanie. În acest loc Tatăl milostiv mă îmbrăţişează şi mă asigură că prin Isus, păcatele mele sunt iertate. În acest fel, eu, săracul creştin, renasc la viaţă pentru că am experimentat iertarea păcatelor, pacea divină şi împăcarea cu fraţii mei. Când mă spovedesc, mă gândesc la bucuria pe care o fac Tatălui? În ce măsură mă regăsesc în persoana fiului mai mic? Dar a fiului mai mare? Acesta îl judecă cu dispreţ pe fratele său mai mic şi pe Tatăl, deoarece a avut slăbiciunea să-l primească. Şi pe cel mare Tatăl îl cheamă la bucuria convertirii: “Trebuie să ne bucurăm şi să sărbătorim pentru că acest fiu pierdut s-a întors la viaţă”. Din aceste cuvinte reiese că cea mai mare bucurie a Tatălui este de a putea îmbrăţişa un fiu care se întoarce de la păcatele sale. În timpul zilei când greşesc, prin lipsa mea de iubire, prin faptele mele egoiste, mă opresc imediat, de fiecare dată, să-I cer iertare Domnului şi să refac raportul meu cu El şi cu aproapele?

Când mă spovedesc înseamnă că mă supun şcolii Tatălui, ascult de învăţătura lui iar El se bucură pentru că mă reînnoieşte (purifică, sfinţeşte) şi mă readuce la adevărata viaţă pe mine, copilul Său. Spovedania nu este doar spre bucuria mea ci spre bucuria Tatălui, dar mai ales spre bucuria şi spre împăcarea cu cei dragi. Faptul că mă spovedesc trebuie să fie simţit de cei de lângă mine: ei trebuie să vadă că eu m-am schimbat şi că-i iubesc mai mult pentru că îl iubesc pe Domnul. Împreună suntem chemaţi să ne bucurăm şi să sărbătorim, deoarece Tatăl ne invită pe toţi la banchetul Său, precum i-a invitat pe amândoi copiii Săi.

De fapt, Tatăl ne spune: tu nu-ţi poţi imagina cât de preţios eşti pentru mine, cât de mult doresc să te am de partea mea şi câtă bucurie îmi faci de fiecare dată când după o cădere în păcat, te laşi ridicat şi iertat de Mine. Tu nu-ţi închipui cât de mult mă bucur când văd că tu nu dispreţuieşti, nu judeci şi nu condamni, nu îndepărtezi, ci primeşti pe oricare “alt copil de al Meu şi frate de al tău”, care doreşte să se convertească la calea cea bună, din tot sufletul.

Boala de a-i considera mereu păcătoşi pe alţii pentru ceea ce au făcut sau pentru ceea ce vor face, se cuibăreşte zi după zi în inima omului, după modelul fiului mai mare. Dar alegerea lui Isus de a sta cu păcătoşii este un semn clar că de la acea masă nu putem lipsi, noi păcătoşii şi nici nu putem delega pe altcineva. Iar dorinţa de a vedea sau de a pune să stea pe altcineva la acea masă este de la diavol. Trebuie să-mi văd mai întâi păcatele mele! Altfel risc să fiu mereu cu supărarea în inimă pentru păcatele altora.

Fiul mic se simte nevoiaş doar atunci când nu mai are nimic. Numai când conştientizează că are nevoie de mântuire şi când o cere, numai când îi cad iluziile auto-suficienţei, doar atunci i se deschid ochii. Nu-i îndeajuns să avem nevoie, este important să ştim de ce avem nevoie şi de cine. Dacă trăim credinţa pe cont propriu, în afara Bisericii, ne este foame şi dorim relaţii vii şi autentice. Fiul cel mic trăieşte un examen de conştiinţă adânc şi sincer doar atunci când este departe de casă şi doreşte să refacă acel raport rece pe care îl are faţă de Tatăl. “Însă după toate lucrurile rele pe care le-am făcut, oare Tatăl mă va mai iubi, mă va ierta”? Trebuie să ştim că nu există vre-o greşeală pe care Domnul să nu o poată ierta.

Pericopa “fiului risipitor” are un titlu parţial deoarece nu ţine seama de fiul mai mare, cel care mereu a muncit, dar care n-a ştiut să-şi cureţe inima plină de ură şi invidie faţă de fratele său. Şi el ar merita dojenile Tatălui, deoarece nu este recunoscător faţă de iubirea Tatălui. Cel mai complet titlu ar fi “Tatăl milostiv” deoarece El este adevăratul protagonist al pericopei iar iubirea Sa este în centrul întregii povestiri.

Sunt cinci verbe cu care Luca descrie iubirea Tatălui faţă de fiul care se întoarce: îl vede, se înduioşează, fuge înaintea lui, i se aruncă la gât şi-l sărută. Urmează poruncile Lui pentru a sigila deplina reabilitare a fiului întors în casa părintească oferindu-i haina cea mai frumoasă (semnul demnităţii familiei), inelul pe deget (îi dă putere), încălţămintea în picioare (semnul omului liber), culminând cu decretarea sărbătorii pentru toţi.

Sărbătoarea pare a fi elementul care îl deranjează cel mai mult pe fiul cel mare, întors de la muncă. Atunci când munca nu permite omului să respecte sărbătorile şi să se bucure cu cei dragi, este diabolică, duce la distrugerea inimii şi a vieţii omului, la distrugerea relaţiei cu Dumnezeu şi cu cei dragi. În fiecare dintre noi se regăsesc sentimentele celor doi fraţi, cu ataşamentele lor greşite, care necesită convertirea. Isus ne arată că trebuie să ne convertim faţă de Tatăl milostiv care ne primeşte pe toţi fără rezerve, ne iartă în mod gratuit şi vrea să trăim cu toţii în casa Sa. Henri J. M. Nouwen, în cartea sa “Întoarcerea fiului risipitor”, scrie: “Sunt destinat să ocup rolul Tatălui meu şi să dau altora aceeaşi milă pe care El mi-a dat-o mie. Reîntoarcerea la Tatăl înseamnă a deveni ca şi El; a fi Tată pentru cei de lângă mine”.

Papa ne învaţă: “a ne converti înseamnă a-L căuta pe Dumnezeu, a urma cu sfinţenie învăţăturile fiului Său; a ne converti nu este doar un simplu efort pentru a ne realiza noi, deoarece omul nu este arhitectul destinului său veşnic. Nu noi ne-am dat viaţă nouă înşine. De aceea auto-realizarea este prea puţin pentru noi, oamenii. Avem un destin mai mare. Putem spune: convertirea stă în a nu ne considera “creatorii” noştri, ci a descoperi adevărul, deoarece nu noi suntem autorii vieţii noastre. A ne converti înseamnă a accepta în mod liber şi cu iubire să depindem întru totul de Dumnezeu, adevăratul Creator al nostru, să depindem de iubirea Sa gratuită. Aceasta nu este dependenţă, ci libertate. Deci a ne converti nu înseamnă a urmări cu orice preţ succesul personal, propriu – care este un lucru trecător – ci, abandonând orice siguranţă umană, să ne facem cu simplitate şi cu încredere urmăritorii lui Dumnezeu”. (Audienţa din 21.2.2007).

Acest fiu mai mic, ambiţios şi imatur -care ştie să se relaţioneze cu familia sa, doar fugind de ea şi ignorându-o pentru mult timp, însă numai după ce şi-a cerut partea sa de avere- la un moment dat se schimbă, devine o persoană nouă. Atenţie! Această schimbare, cum spune apostolul Pavel, nu este rodul iniţiativei sau a convertirii sale. Convertirea acestui băiat, reîntoarcerea sa acasă, începe cu un element meschin: îi este foame, a căzut în mizeria cea mai mare şi înţelege că în casa din care a plecat, ar fi o posibilitate de a mânca pe săturate. Aceasta este ideea sa (falsă) despre convertire. Doar până aici ajunge cu propria sa putere şi inteligenţă. Convertirea sa este o simplă socoteală pentru a putea mânca ceva şi a se simţi mai bine. “Omul este o creatură nouă”, ne spune Pavel, iar acest lucru nu vine de la om ci vine de la Dumnezeu. De la noi nu vine nici o noutate. În timp ce-şi pregăteşte reîntoarcerea, discursul său rămâne legat de logica “dă-mi”: el pretinde să-i vorbească tatălui şi să-i spună ce trebuie sau ce nu trebuie să facă; vrea să-i propună un schimb de “a da” şi de “a primi”, în schimbul unui pat şi a unei ciorbe. Prin urmare: de la noi nu vine nici o noutate, noutăţile vin de la Dumnezeu.

În ce constă această noutate? În ce sens se schimbă acest băiat şi devine un “om nou”? Am explicat că noutatea nu stă în schimbarea modului său de a gândi, rămas la nivelul de “dă-mi!” şi la un schimb profitabil de favoruri, nu stă nici într-un mod nou de a se relaţiona cu tatăl său, deoarece el se reîntoarce acasă din pur interes. Nu găsim până aici nici un element moral. Pericopa nu ne spune despre cum a reacţionat acel băiat la comportamentul Tatălui, care îmbrăţişându-l şi sărutându-l, nici nu-l lasă să-şi termine scurta, calculata şi ipocrita sa pledoarie pe care o pregătise, ci, ca “înnebunit” pune în mişcare slugile, bucătarii, muzica, chiar şi întreaga lume, fără a mai putea să se oprească, decât numai în momentul în care a trebuit să-l întâmpine pe fiul mai mare. S-a schimbat după aceea acel copil? Pericopa nu spune nimic legat de această întrebare. Poate noutatea nu stă într-un mod nou de a fi a acelui copil. Ce s-a schimbat, de fapt? Tatăl ştie prea bine ce s-a schimbat, o spune de două ori: “acest fiu al meu nu era, iar acum este”. S-a pierdut, dar acum l-am regăsit. S-a dus, dar acum este aici, este cu mine. Asta-i tot. Fără a pretinde ca fiul să fie diferit de cum era înainte. Acum, ceea ce contează, este că sunt împreună. Şi situaţia asta nouă a fost creată de faptul că Tatăl l-a reprimit în casa sa fără să pretindă o schimbare a acestui copil. “Dacă un om este în Cristos, este un om nou… şi acest lucru vine de la Dumnezeu”. Suntem oameni noi, nu în sens moral, nu pentru că ne-am schimbat sau pentru că am devenit mai buni. Oricum, noi niciodată nu ne schimbăm prea mult de-a lungul vieţii noastre. Suntem oameni noi, în sensul că Dumnezeu ne-a legat de Sine, ne-a permis să intrăm în casa Sa, aşa cum suntem, fără să aştepte ca să ne schimbăm: “de fapt, Dumnezeu este cel care ne-a împăcat cu Sine prin Isus Cristos”. Aceasta este noutatea: că Dumnezeu, prin Cristos -şi nu în funcţie de schimbarea noastră-, ne-a deschis larg poarta casei Sale.

Noi înţelegem tare greu nebunia acestei iubiri, obişnuiţi cu gândul că locaşul Domnului este pentru cei curaţi, că trebuie să ne câştigăm intrarea prin coerenţă şi printr-un comportament bun. De fapt avem o problemă: “fratele mai mare”. El este simbolul tuturor oamenilor buni, coerenţi şi credincioşi; a oamenilor care cred că-şi merită locul în casa Tatălui prin ceea ce ei au făcut în viaţă, prin efortul lor propriu. Persoane care pretind să obţină noutatea cu puterile lor, persoane care cred că trebui să fie bune înainte de a primi darul. Aceşti oameni sunt ca şi “lucrătorii de la ceasul întâi” care nu acceptă ca Stăpânul să premieze la fel şi pe cei care au venit în ceasul al unsprezecelea. Însă sunt dure cuvintele lui Isus faţă de aceştia: “Prietene, Eu nu te nedreptăţesc. Oare nu ne-am înţeles pentru un dinar? Ia-ţi ce este al tău şi pleacă, dar Eu vreau să le dau şi celor din urmă cât ţi-am dat ţie. Oare nu pot să fac ceea vreau cu ce este al Meu? Sau tu eşti invidios deoarece Eu sunt bun?” (Mt 20, 13-15).

Gândirea creştinului trebuie să fie exact contrarul modului de gândire al fiului mai mare: pentru că înainte de toate este harul lui Dumnezeu cel care se coboară peste viaţa noastră, mai înainte de orice bunătate a noastră. Chiar dacă eu înţeleg sau nu înţeleg “darul”, el tot “dar” rămâne, căci aşa lucrează Dumnezeu: dăruieşte darurile Sale fără măsură, fără să se preocupe dacă răspunsurile noastre vor fi la înălţime. Din comportamentul Tatălui înţelegem că Domnul dăruieşte mântuirea în chip anticipat şi gratuit, sperând că mai repede sau mai târziu, omul îi va răspunde.

Fiul risipitor se pune în mişcare mai întâi, pentru a se depărta de tatăl său şi pentru a-şi căuta fericirea pe care n-a găsit-o în casa sa. A doua oară, călătoreşte pentru a se întoarce la părintele său, faţă de care s-a depărtat (moştenirea pe care a pretins-o repede, este un semnal clar al puţinei iubiri ce o avea faţă de tatăl său). El s-a depărtat şi de casa ce i se părea o închisoare, dar care, mai apoi îl primeşte în haine de sărbătoare pentru că, în sfârşit, copilul este fericit, eliberat de sclavie, de frică, de concepţiile şi de mentalitatea sa închisă. A vrut să fie liber, dar s-a făcut sclav, el singur s-a încătuşat în generozitatea sa de a cheltui pentru sine şi pentru prieteni, banii munciţi cu sudoare de către părinţi. Din starea groaznică de porcar şi de înfometat s-a ridicat, s-a întors cu certitudinea că tatăl său îl va primi, cel puţin ca pe un slujitor. Această călătorie în căutarea fericirii se termină doar în clipa în care îl vede pe tatăl său fugind înaintea lui, îmbrăţişându-l şi sărutându-l, oprindu-l din cererea lui de iertare, poruncind să se facă ospăţ şi dăruindu-i semnele libertăţii şi demnităţii sale de fiu: haina cea mai frumoasă, sandalele, inelul cu blazonul familiei sale.

Ne apropiem de postul Paştelui. Cu toţii suntem chemaţi să facem această călătorie din negura păcatului despărţirii, către meleagurile împăcării şi a refacerii relaţiilor cu cei dragi; din “închiderea” în noi, către bucuria dăruirii şi a slujirii celor dragi; să trecem de la egoism, la iubirea adevărată. În această călătorie suntem chemaţi să învăţăm să respectăm poruncile şi să ne folosim de medicamentele Spovedaniei şi Cuminecării, de iubirea Tatălui care vine în întâmpinarea noastră pentru a ne îmbrăţişa şi a ne dărui iertarea Sa.

Fiul mai mic avea dreptul la moştenire doar după moartea tatălui, o moştenire ca şi dar gratuit, însă el cere o moştenire ca “drept” firesc, ca ceva ce i se cuvine necondiţionat. Omul care nu mai recunoaşte darul gratuit, riscă să creadă că le poate face pe toate prin puterile sale şi astfel pierde tot ce are iar din dorinţa de a face cât mai multe, îşi risipeşte şi propria sa viaţă.

Atunci când un om vrea să-şi trăiască viaţa după bunul său plac, este convins că a respecta poruncile lui Dumnezeu, reprezintă pentru el o îngrădire. Îl vede pe Domnul ca pe cineva care i-ar nega împlinirea planurilor sale pe nedrept. Acest fel de om vrea să fie liber de orice legătură cu aproapele. Papa ne asigură că Domnul nu ne fură nimic, dar păcătosul gândeşte altfel, îşi face bagajul în grabă şi pleacă în mod inconştient. Ia cu sine totul, dar uită să ia şi iubirea Tatălui, care în acel moment i se pare deranjantă. Trăieşte din ceea ce are, dar nu pentru mult timp. Devine străin chiar şi pentru sine. Apoi i se întâmplă multe lucruri care îl trezesc la viaţă. I se trezeşte dorul pentru casa părintească. Ştie că încă este important în inima Tatălui. Speră că Tatăl îl va primi cel puţin ca şi slugă alături de celelalte slugi. Dumnezeu nu este supărat pentru că fiul a risipit averea, ci suferă pentru că fiul pleacă din casă şi se sustrage iubirii Sale. N-are nevoie de vre-un cadou pentru ca să-l ierte, este nevoie doar ca fiul să-şi înţeleagă greşeala şi să se întoarcă acasă. Cerul sărbătoreşte mai mult pentru un păcătos care se întoarce, decât pentru o sută de drepţi. Banchetul subliniază inversarea unei situaţii: de la moarte la viaţă, de la pierzanie, la regăsire. Tatăl îi cheamă pe toţi să sărbătorească pentru că viaţa a triumfat în acest copil care era pierdut.

Fiul cel mare îi spune tatălui cât de mult a fost jignit de-a lungul întregii sale vieţi… Dar şi pe el Tatăl îl întâmpină şi îl cheamă la banchet. Oare şi noi ne depărtăm de Domnul pentru că-i dispreţuim pe fraţii noştri şi-i considerăm incapabili de a face ceva bun?

Până acum Isus îi invita pe păcătoşi la convertire, acum însă, îi invită şi pe cei care se cred drepţi, pe farisei. Atacat cu răutate de ei, Isus contraatacă cu bunătatea sa, deoarece vrea să-i convertească, dar convertirea lor este mai grea decât cea a păcătoşilor. Ei nu doresc să accepte comportamentul unui Dumnezeu care iubeşte gratuit pe toţi copiii Săi. Prin pericopa de astăzi, Isus ne învaţă că mila Domnului nu este în funcţie de meritele omului, ci în funcţie de mizeria omului. Păcătoşii, din cauza mizeriei lor, simt nevoia de a primi mila de la Domnul. Cei drepţi, crezând că nu au păcate, nu cer şi nu primesc mila Domnului. În lume sunt două categorii de persoane: păcătoşii şi cei care se cred drepţi. Păcătoşii, considerându-se fără drepturi, au găsit rugăciunea corectă prin care să se apropie de Domnul. El este Milă. Pericopa doreşte să-l convingă şi pe fratele mai mare că Domnul este milostiv.

Această pericopă se adresează celor drepţi pentru ca să-şi ocupe locurile lor la banchetul Tatălui: trebuie să participe la sărbătoarea pe care El o dă pentru fiul pierdut şi regăsit. Pericopa nu vorbeşte despre convertirea păcătosului la dreptate, ci despre convertirea celui drept la milă. Mila pe care Domnul a folosit-o faţă de noi, trebuie să se reflecte în îndurarea noastră faţă de duşmanii noştri (Lc 6, 27-36) şi faţă de cei păcătoşi (Lc 6, 36-38). Tatăl nu alungă din inima sa pe nici unul dintre fii. Dar se exclude singur, omul care-l exclude pe fratele său. Dar Isus se preocupă să-i recupereze pe toţi.

Care este păcatul fiului mai mic? Se pare că falimentul său nu depinde prea mult de comportamentul său moral. Păcatul priveşte raportul său cu Dumnezeu şi cu tatăl lui pământesc. Pare că fiul a păcătuit în faţa Cerului şi a tatălui (v. 18. 21) “refuzând să fie fiu adică să primească toată iubirea tatălui, pretinzând să fie patronul lui însuşi, ca şi Adam. Acest păcat fiul l-a comis când a lăsat casa părintească. Conform Bibliei, păcatul înseamnă îndepărtarea de casa paternă, iar convertirea reprezintă reîntoarcerea acasă”. Cel mai mare păcat al fiului este acela de a fi rupt relaţia cu tatăl său. Şi astăzi cunoaştem mulţi tineri care încă de la o vârstă fragedă fug din casa părintească şi se aventurează în plăcerile cele mai destrăbălate ale vieţii. Şi ei se depărtează de tatăl lor, nu se mai roagă, nu mai merg la Biserică, nu se mai spovedesc… Acestor tineri le spun: nu vă depărtaţi, nu rupeţi relaţia cu Dumnezeu! Dacă în timpul vieţii voastre aţi comis greşeli, lăsaţi-vă împăcaţi cu Dumnezeu şi cu părinţii voştri! Dacă staţi departe de Domnul retrăiţi soarta fiului risipitor, pierdeţi totul.

Produce multă milă fiul risipitor, cum inspiră milă mulţi dintre noi care, în urma unor alegeri greşite, în final rămân nesatisfăcuţi, flămânzi de adevărata bucurie, de pacea interioară şi abandonaţi de cine sau de ceva în care s-au încrezut. Ce singurătate tristă… fără Tată, fără casă… în compania prietenilor falşi… şi apoi abandonaţi de către toţi. Un adevărat iad!

Dumnezeu ştie dintotdeauna, că tendinţa omului este încă de la începuturile lui, de a se pune în centrul creaţiei şi de a-şi da singur o lege morală, în absolută autonomie; întâia neascultare, rămâne în fiecare om, care îşi imaginează că va ajunge la cine ştie ce fericire, doar prin propriile sale puteri şi în opoziţie faţă de Dumnezeu. A trebuit ca Isus să ne arate modul corect în care omul se realizează pe sine în toată plinătatea: dăruirea totală de sine.

Complicitate: Dacă suntem atenţi, cei doi fraţi sunt complici, deoarece nici unul nu înţelege iubirea tatălui şi amândoi se simt slugile lui. Fiul mic, chiar în momentul în care s-a întors în sine, porunceşte: “primeşte-mă ca pe unul din slujitorii tăi” (el comandă şi pretinde că are drepturi…) fiul cel mare se supără şi nu doreşte să intre (şi el se consideră un slujitor şi nu un fiu! Prin urmare îi reproşează tatălui că nu i-a dat averea). Ambii, nerecunoscându-se fii devin slugi fără iubire şi fără speranţă. Tatăl niciodată nu şi-a alungat fiii iubiţi: privirea Sa i-a căutat pentru a le dărui libertatea şi iubirea pierdută. Iar la urmă a reuşit: pe amândoi îi îmbrăţişează şi le restituie demnitatea de fii pe care au pierdut-o. Şi noi suntem îmbrăţişaţi de privirea acestui Tată şi înţelegem, în sfârşit, că suntem copiii unui Dumnezeu care ne iartă şi ne vrea din tot sufletul binele şi fericirea. Cine se simte fără păcat şi drept, nu poate înţelege această Evanghelie. Numai cine nu are nevoie să fie ascultat, iertat şi îmbrăţişat judecă precum fariseii, dispreţuind pe alţii.

Această pericopă rămâne neterminată: nu ştim dacă fiul cel mare a acceptat invitaţia la banchet, nu ştim dacă cel mic a apreciat gestul tatălui şi dacă s-a schimbat şi n-a mai făcut vre-o boacănă. Ce ştim însa, este faptul că în acea casă este loc pentru toţi şi că mai sunt multe locuri care aşteaptă să fie ocupate. Un lucru este sigur: rămâne veşnic vie iubirea Tatălui pentru fiecare dintre noi. Acum ştim cu toţii că Domnul doreşte să-i aibă şi să-i iubească pe copiii Săi în casa Sa. În casa Sa El doreşte să aibă copii şi nu slugi, persoane care sunt de acord cu proiectul său de iubire şi nu împărtăşesc doar lucrurile care trebuie făcute.

 

* * *

 

Duminica Fiului Risipitor

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Dacă am înţeles, prin pilda vameşului şi a fariseului, ce este rugăciunea, suntem chemaţi astăzi să descoperim iubirea şi îndurarea divină.

Dintre multele pilde ale lui Isus Hristos pe care ni le prezintă Evanghelia, pilda despre fiul rătăcitor sau mai degrabă despre tatăl său minunat, poate fi socotită o “cântare a cântărilor” prin care se transpune îndurarea lui Dumnezeu faţă de om. De câte ori am ascultat această pildă cu profundă mişcare interioară! De câte ori pe drumul greu de întoarcere ne-a luminat aceasta, asemenea unei stele care ne indică locuinţa părintelui, locuinţă deschisă permanent pentru noi! Despre această pildă s-a scris şi s-a predicat mult. Prin cuvintele acestei pilde, se face cunoscută întreaga învăţătură despre convertirea şi întoarcerea păcătosului spre Dumnezeu.

Se întorc, cei care s-au îndepărtat. De la descrierea îndepărtării omului de Dumnezeu îşi începe Isus învăţătura şi tot de la aceasta suntem nevoiţi să începem şi noi.

Fiul cel tânăr din relatarea Evangheliei îi face cunoscut într-o zi tatălui său că părăseşte casa părintească. Pe lângă aceasta cere partea de moştenire care i se cuvine. Ce l-a condus la o astfel de situaţie neplăcută? Oare o iubire rănită? Sau poate naivitatea anilor tinereţii? Despre aceasta nu ne spune nimeni nimic. Tot aşa, nimeni nu ştie de ce, şi noi suntem atraşi de necunoscut, chiar dacă este presărat cu pericole neştiute. Fiecare distanţare de Dumnezeu are în sine ceva din aceste mistere, indiferent de împrejurările în care se desfăşoară.

Tatăl nu-şi întreabă fiul de ce vrea să plece, ci liniştit, oferă acestuia partea de moştenire care i se cuvine.

Dumnezeu are suficientă putere, ca să spună păcătosului care se îndepărtează de El: “nu”. Însă nu face acest lucru. Îi permite să se îndepărteze. Nu face nici măcar un gest pentru a ne ţine cu forţa lângă El. Ne respectă libertatea şi voinţa cu care ne-a înzestrat pe fiecare din noi. Oare nu-L doare inima în clipa despărţirii? Din nefericire păcătosul nu se întreabă acest lucru: face pasul peste prag căzând în idolatria desfrânării. Darurile pe care le-a primit de la Dumnezeu le pierde şi prin lipsa lor uită mai repede de El şi se duce mai departe, din ce în ce mai departe de Acesta. Dar cât de repede vine totuşi ceea ce în mod inevitabil este în firea lucrurilor : sfârşitul oricăror provizii nereîmprospătate şi apoi viaţa în lipsuri. Amărăciune, pustiu, singurătate, frică, remuşcări. Lumea fără Dumnezeu este o lume pustie, a revoltei şi a tristeţii. Din tronurile poleite ale fericirii deşarte, pe care le-a promis păcatul, fiul rătăcitor se coboară să pască porcii. Ce umilinţă şi decădere pentru un fiu al lui Israel, să ajungă să îngrijească un animal «necurat» şi interzis spre consum prin Legea dată lui Moise! Dar omul îşi revine. Fiul risipitor cugetă în sine şi-şi spune: mă voi întoarce la Tatăl! Să privim la profunzimea motivaţiei acestei întoarceri. Conştientizarea propriului eşec, a unei experienţe amare în ceea ce priveşte neputinţa reparării răului prin propriile forţe – nu reprezintă încă pasul spre întoarcere la casa părintească. Întoarcerea începe atunci, când ochilor tulburaţi li se arată dintr-o dată speranţa: Tatăl. Chipul acestui părinte l-a luat odată fiul risipitor în fiinţa sa când a fugit. L-a purtat sub pleoapele sale închise, l-a dus în inima sa murdară, plină de nelinişte şi haos. Nu o dată sau de două ori, a încercat să-l uite. Nu a reuşit. A văzut permanent, a simţit neîncetat că acolo departe a rămas cineva care îl iubeşte. Cineva, care până în ziua de astăzi îl aşteaptă. Acest cineva – bătrân, tatăl cu părul cărunt, cu o inimă profund simţitoare, se întoarce astăzi spre cel care se întrevede în zare, întors de la turma de porci, venit de departe, din pământ străin. Plin de iubire şi de respect pentru libertatea pe care ne-a dăruit-o, Tatăl nu-şi opreşte copilul, însă plin de grijă aşteaptă ca încercările să-l maturizeze; după primirea lecţiei pe care viaţa i-o dă fără cruţare aşteaptă să revină acolo unde iubirea paternă îi iese în întâmpinare fără încetare.

Eva Lavallière, o artistă renumită, în perioada în care a trăit, a cunoscut în tinereţele sale toate plăcerile deşarte ale acestei lumi. Răpise inima şi mintea multor prinţi, care îi făcuseră daruri de nepreţuit: maşini luxoase, palate, coroane de aur înfrumuseţate cu diamante şi multe altele. Eva Lavallière se credea cea mai bogată, cea mai iubită şi cea mai fericită femeie din lume. Dar ceea ce este lumesc este şi trecător. Aşa şi fericirea Evei. Dintele timpului mai răpise din frumuseţea şi farmecul ei. Eva şi-a dat seama că era cea mai nefericită fiinţă din lume. Şi-a împărţit averea săracilor şi a hotărât să intre în mănăstire, dar nu a fost primită din cauza sănătăţii sale precare. A murit departe de farmecele Parisului, săracă, uitată de toţi, neavând lângă ea decât pe fiul ei ilegitim şi o bătrână necăjită. A murit ca o creştină, practicantă, murmurând în ultimile clipe de viaţă: “O deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşertăciune, afară de a te închina lui Dumnezeu şi a-I servi numai Lui”.

Care dintre noi ar avea curajul – după o viaţă păcătoasă plină de rătăciri, după risipirea pasivă a multor daruri şi haruri – să se gândească la o întoarcere spre Dumnezeu. Dumnezeu este Cel, care se duce după păcătos pentru a-i oferi acestuia mâna, atunci când el doreşte să se prindă de ea. În pilda păstorului bun, care se duce să-şi caute oaia pierdută (vezi Luca 15, 4-7), Isus Hristos ne spune acest lucru. Fără un astfel de ajutor al mâinii întinse spre noi, nici un fiu sau fiică risipitoare nu ar avea curajul să spună: “Sculându-mă, mă voi duce la Tatăl meu” (Luca 15, 18).

Pentru acest tânăr drumul convertirii nu este deloc uşor. Multe zile rătăceşte desculţ, înfometat şi însetat, prin soarele arzător al pustiului. Poartă în el conştiinţa propriei sale vinovăţii, regretul pentru ceea ce a pierdut, dar şi speranţa unei noi vieţi. Nu există o ispăşire sau convertire adevărată fără o astfel de postură: fără combaterea din sine a propriului trecut păcătos, fără distanţarea de acesta prin voinţa îndreptării, fără fuga de locurile, persoanele şi ocaziile care au dus la căderea noastră. Nu există o adevărată ispăşire, înainte de toate, fără recunoaşterea propriei vinovăţii în faţa sfinţeniei şi îndurării lui Dumnezeu. Cei care se convertesc sunt datori să creadă, că în urma păcatelor lor, vor afla acolo, unde se îndreaptă, uşile deschise şi mâinile părinteşti întinse spre ei.

Întâlnirea fiului risipitor cu tatăl său are loc mai devreme decât s-ar fi aşteptat. Tatăl nu s-a închis în casă, ci i-a ieşit în întâmpinare. De unde a ştiut, că fiul se va arăta? Este de înţeles faptul, că zilnic a aşteptat acea clipă şi s-a pregătit pentru acest moment. Numai drumul convertirii este lung şi dificil, în timp ce iubirea nu conteneşte. În realitate păcătosul nici nu observă, când se află în braţele Tatălui.

Fiul se întoarce şi mărturiseşte: “Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău” (Lc. 15, 21).

O “mărturisire a păcatelor” este necesară. Nu pentru Dumnezeu, care cunoaşte întru totul inima omului, ci pentru noi înşine, ca să călcăm pe orgoliile şi falsa pudoare a egoismului uman. Încercarea enumerării propriilor păcate face ca acestea să înceteze de a mai fi confuze, având un conţinut, număr, greutate şi un nivel bine determinat în ceea ce priveşte răul moral înfăptuit. După descoperirea păcatului, omul devine conştient de adevăratul său duşman şi poate lupta împotriva lui. Cel convertit se recunoaşte pe sine prin fiecare faptă comisă, pentru fiecare din acestea îi pare rău, fiecare îi produce ruşine, de fiecare doreşte să se dezică în mod radical. Este fericit atunci când vede cum tot ce până atunci i-a distrus viaţa, se aprinde şi dispare fiind mistuit de bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu.

În Sacramentul Mărturisirii recunoaşterea păcatelor este dictată mai întâi de toate de voinţa lui Hristos, care în mod vizibil se întâlneşte cu păcătosul, prin intermediul omului îndreptăţit chiar de El – preotul. Preotul, înainte de a oferi dezlegarea păcatelor, este dator să le identifice, pentru ca să-l conducă pe cel vinovat în faţa lui Dumnezeu, Tatăl iubitor. Cel care nu este încă vrednic, se cuvine a fi pregătit în modul cel mai corespunzător pentru a se întâlni cu îndurarea lui Dumnezeu. Dar, după ce îşi întinde mâna asupra celui convertit şi-i spune: “îţi iert şi te dezleg de toate păcatele tale” nu mai este numai gestul lui, ci Tatăl îl ia în braţe, pe fiul risipitor convertit şi revărsând în marea uitării toate păcatele lui, îl învăluieşte cu totul în inima Sa. Într-o clipă se schimbă totul. Cel gol primeşte îmbrăcăminte şi încălţări. Tot ceea ce am pierdut prin păcat se întoarce din nou la noi şi aceasta nu numai după ce am făcut ani de penitenţă şi ispăşire, ci imediat, din momentul convertirii noastre. Tatăl nostru are o inimă largă şi este un Domn neîntrecut în iubire şi generozitate. Atunci când iartă, o face pentru binele nostru. Ne înzestrează cu tot ceea ce are.

Din acele momente întreaga casă este cuprinsă de armonie şi de voie bună; Bucuria tatălui pentru reîntoarcerea fiului, a servitorilor şi a prietenilor. Hristos spune că se bucură şi îngerii din ceruri, atunci când un păcătos se întoarce (vezi Luca 15, 7). Această bucurie o împărtăşeşte aici pe pământ însăşi Biserica, comunitatea vizibilă a credincioşilor. Şi aceasta organizează ospăţul. Invită la masa Euharistică pe toţi. Precum păcatul nu este niciodată o lucrare în exclusivitate individuală, ci un mod oarecare de întinare care umileşte şi întristează întreaga familie a Domnului, aşa şi convertirea încântă şi-i bucură pe toţi. Se cuvine să ne bucurăm şi să luăm loc la masă, căci acest frate al nostru a murit, dar s-a reaflat.

Păcat că nu se termină pilda fiului risipitor din Evanghelie în aceeaşi notă a bucuriei. Este regretabil că acolo se mai află un frate care întorcându-se de la îndeletnicirile sale, devine trist, apăsat şi invidios, faţă de fratele său, interpretând totul prin prisma dreptăţii din litera legii şi nu a iubirii. Dar aşa se întâmplă şi cu noi. Cât de dispuşi am fi fost să-i trimitem în infern pe fraţii noştri care au păcătuit. Cât de greu este să ne împăcăm cu ideea că aceştia, după o viaţă păcătoasă, vor fi odată împreună cu noi în ceruri. Graţia lui Dumnezeu se varsă asupra tuturor, iar iubirea mântuitoare, universală, face ca ploaia să se reverse şi asupra celor drepţi ca şi asupra păcătoşilor. În egoismul nostru ne considerăm îndreptăţiţi şi am dori un paradis numai pentru noi şi cei dragi din anturajul nostru. Ori mântuirea este universală, prin Hristos primind mântuirea toţi cei care au făcut binele ascultând de Dumnezeu, chiar dacă circumstanţele istorice şi culturale i-au făcut prizonieri unor Biserici locale dezbinate sau chiar ai păgânismului. Din fericire, casa la care se întoarce cel convertit nu este a noastră fiind nefăcută de mâini omeneşti, iar Tatăl dispune pe cine primeşte şi găzduieşte în ea.

Prin urmare, să înţelegem ultima scenă din pilda Evangheliei. Să rămânem în climatul reconcilierii şi al bunei înţelegeri. Această duminică în care se vorbeşte despre fiul rătăcit, se mai numeşte şi duminica Laetare, adică duminica bucuriei.

Dacă am reuşit asemenea vameşului să ne recunoaştem slăbiciunea şi am cutezat să ne ridicăm privirea spre cer, să nu uităm că Dumnezeu este Tatăl iubitor care ne iubeşte şi ne iese în întâmpinare pentru a ne conduce în Împărăţia Sa.

Rugăciune

Cine şi cum am fost? Oare a fost vreo faptă de-a mea bună, sau dacă nu faptă, vreun cuvânt, ori poate vreo dorinţă? Tu însă Doamne, eşti bun şi îndurător, iar mâna Ta a venit în ajutorul meu, ridicându-mă din prăpastia morţii şi din stricăciunea inimii mele. Acest lucru s-a întâmplat ca urmare a faptului că nu am mai dorit ceea ce am vrut cândva, ci am dorit ceea ce a fost voinţa Ta.

Te voi iubi Doamne, Îţi voi aduce mulţumiri şi voi mărturisi Numele Tău, pentru că m-ai iertat de atâta rău şi de nevrednicia faptelor mele: datorită harului şi îndurării Tale, nu am comis atâtea păcate şi am reuşit să evit multe lucruri rele. Recunosc, că totul mi-a fost iertat, chiar şi răul pe care l-am comis cu propria mea voinţă.

Cine oare dintre oamenii care-şi recunosc slăbiciunile lor îşi poate atribui puritate şi nevinovăţie, iubindu-Te în acest fel mai puţin? Nimeni! Căci cu toţii avem nevoie de îndurarea Ta, prin care ierţi toate păcatele celor, care se întorc la Tine… Suntem cu toţii datori să Te iubim atât de mult, căci Celui ce m-a eliberat dintr-o aşa de mare strâmtorare a păcatelor, îi sunt dator să-I răspund cu toată iubirea mea fiindu-I totodată şi recunoscător. Amin. (După Sfântul Augustin)

 

* * *

 

Duminica Fiului Risipitor

Autor: pr. Olimpiu Todorean
Copyright: ParohiaSfantulGheorghe.ro

Iubiţi credincioşi,

Cea de a treia parabolă, cunoscută ca a Fiului Risipitor, a treia căci urmează în Evanghelie după altele două, cea cu oaia rătăcită şi cu drahma pierdută, ar trebui să o numim parabola Tatălui milostiv, pentru că El este Tatăl ceresc, cel care domină scena şi actualizează modul său de a fi şi de a acţiona, schiţat de data aceasta, prin parabolă de către Isus.

La cererea unuia dintre cei doi fii: “Dă-mi partea de avere care mi se cuvine” tatăl împarte averea între cei doi şi, respectând libertatea fiecăruia, chiar dacă se întristează şi este preocupat, îl lasă pe cel mai tânăr să plece de acasă.

Momentul plecării semnalează începutul aşteptării. O aşteptare lungă – ne putem imagina cu uşurinţă – dar plină de speranţă. Şi de rugăciune. Şi de încredere în intervenţia Omnipotentului.

Risipitorul, în ceea ce-l priveşte, neexperimentat fiind, cheltui totul; nu numai banii obţinuţi din vinderea bunurilor primite, ci se distruge pe sine însuşi: cade în nevoi, sfârşeşte prin a deveni pe păzitor de porci şi suferă de foame. Amintirea tatălui, a “tatălui meu” precizează Evanghelia, îi revine, în sfârşit, în minte cu putere şi cu claritate. În fapt, el se gândeşte la tatăl, ca la unul ce distribuie salarii şi porţii de mâncare: argaţii “sunt îndestulaţi cu pâine, iar eu mor aici de foame”.

Umilitoarea situaţie în care se găsea l-a constrâns să reflecteze şi, aşa cum spune Evanghelia, “să-şi vină în fire”, chiar dacă este departe de adevărata convertire. Atenţia sa este îndreptată, mai mult decât spre tatăl, spre satisfacerea unei exigenţe primare: foamea, un punct de plecare nu prea entuziast spre convertire, am zice noi. De fapt este o consecinţă a raţionamentului său, nimic mai mult. Se gândeşte la un tată, dar la un tată făcut după imaginea sa şi potrivit micilor săi parametri. Recunoaşte că s-a comportat într-o manieră nedemnă pentru un fiu şi se gândeşte să mărturisească acest lucru:“Nu sunt demn să mai fiu chemat fiul tău”; se hotărăşte să se reîntoarcă acasă, dar nu ca fiu, ci pentru a presta un serviciu de argat: “Fă-mă ca pe unul dintre argaţii tăi”; îşi asumă responsabilităţile sale: “Am păcătuit înaintea cerului şi faţă de tine”, dar nu se gândeşte la bătăile inimii unui tată, la iertarea lui şi, cu atât mai puţin, la reabilitarea sa.

Tatăl, în schimb, continuă să sufere, să iubească şi să viseze. Trăia numai cu speranţa reîntoarcerii fiului. S-a obişnuit să scruteze drumurile de acces în localitate. Atunci când, în sfârşit, îl vede, alergând şi, cu toată depărtarea, l-a recunoscut,“i s-a făcut milă şi, alergând, i-a căzut la gâtul lui şi l-a sărutat”. Bătrânul tată mai are încă forţa, nu numai de a merge repede, ci chiar de a alerga. Agăţat de gâtul fiului, dă drumul iubirii, tandreţei, sentimentelor paterne. A fost aşa cum l-ar fi generat a doua oară: “Acest frate al tău, îi va spune celui mai mare, a fost mort şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat”.

Fiul, în ceea ce-l priveşte îşi face “mea culpa”, dar în acea îmbrăţişare simte şi că s-a regăsit pe sine însuşi, nu atât ca păcătos, cât ca un fiu nou şi a început să înţeleagă ce înseamnă să ai un tată: haina cea mai frumoasă, inel, încălţăminte, viţelul cel gras, banchet, sărbătoare, toate sunt semnele unei reabilitări adevărate, a unei iertări totale, a unei iubiri gratuite. Îşi va aduce aminte de acestea pentru tot restul zilelor sale şi va acţiona în consecinţă: va fi atent, va intui dorinţele tatălui, îl va iubi cu faptele vieţii.

Parabola nu se sfârşeşte aici. Alături de figura fiului risipitor şi reabilitat de iubirea tatălui, se ridică figura conturbatoare a fratelui mai mare, un om cu inima aridă, rece şi dăruit în totalitate observării legii: “Niciodată nu ţi-am încălcat porunca”. Un om care, închis în mica sa lume, nu a suferit şi nici măcar nu a participat la durerea tatălui pentru fuga fiului: “Acest fiu al tău”. Un om care îndrăzneşte să-l acuze pe tatăl său de imparţialitate şi nedreptate: “Ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, pentru el ai înjunghiat viţelul cel îngrăşat”. Un om care nu a înţeles nimic din viaţa de familie. Un om care îndrăzneşte să-i facă reproşuri tatălui: “Niciodată nu mi-ai dat un ied”.

Dar tatăl rămâne tată şi pentru el şi, atunci când slugile îi spun că acesta s-a “mâniat şi nu voia să intre”, iese să-l roage şi să-i prezinte adevăruri simple dar evidente, plecând de la iniţialul “fiule”, continuând cu constatarea: “Tu întotdeauna eşti cu mine şi toate ale mele sunt ale tale” sfârşind cu motivarea, parcă scuzându-se: fratele tău era mort…era pierdut…. Nu cunoaştem dacă aceste cuvinte au făcut o breşă în inima fratelui mai mare. Ceea ce este sigur e că tatăl se oferă şi lui cu aceeaşi forţă a iubirii.

Iubiţi credincioşi,

Tatăl nostru cel Ceresc este ca şi Păstorul care aleargă după oaia rătăcită şi, când o găseşte, o pune pe umerii săi, identificându-se cu durerile şi problemele sale, cu preocupările şi neliniştile inimii sale. Este ca şi gospodina care întoarce casa cu susul în jos pentru a găsi drahma pierdută şi simte nevoia ca toate vecinele să se bucure împreună cu ea de găsirea ei. Este ca şi tatăl care lasă fiul imatur să facă experienţe şi care, odată întors acasă, nu îl supune interogatoriilor, nu îi reproşează şi nu-i aminteşte de ofensele primite, ci îi restituie dreptul şi demnitatea, mai mult, face o sărbătoare cu banchet, muzică şi dans. Este Tatăl care lucrează tot timpul, pentru ca nici unul din fiii săi să nu se piardă şi toţi să trăiască în fericirea şi plinătatea iubirii sale. Este Tatăl care, pentru a nu pierde pe fiul cel mare, iese să-l roage să intre şi îl ajută să raţioneze pentru a înţelege că “trebuia să ne bucurăm şi să ne veselim”.

Este Tată, dar este şi Mamă. Papa Ioan Paul I, numit şi “Papa surâsului”, în cea de a doua dintre cele 4 audienţe din septembrie 1987, a sintetizat admirabil acest lucru: “Dumnezeu este tată, şi mai mult, este mamă”. Apoi a explicat: “Dumnezeu are atât de multă afecţiune faţă de noi precum o mamă faţă de fiii ei”.

Dumnezeul nostru este un Tată al bunătăţii şi milostivirii şi nutreşte o afecţiune paternă şi maternă în acelaşi timp faţă de toţi. Cu o condiţie: să ne deschidem Lui şi să recunoaştem că avem nevoie de această milostivire. La fel ca Pavel, care a recunoscut că a fost “un hulitor, un persecutor şi un violent”. Cine poate să spună că este fără de nici un păcat? Nu suntem oare cu toţii ispitiţi să ne construim un idol?

Nu mă gândesc la păcate mortale, la droguri şi violenţă, la pedofilie şi violuri, la tâlhării sau asasinate. Dar cine dintre noi nu a ars câteva boabe de tămâie egoismului şi avantajului, geloziei şi invidiei, minciunii şi lenei? Cine dintre noi nu a fost, cel puţin uneori, preocupat, mai mult decât a fi cu adevărat, a arăta că este drept, că este un om de bine? Cine dintre noi nu a fost uneori, ca şi fratele mai mare, înfumurat şi rece, închis în faţa exigenţelor şi nevoilor altora, puţin sau chiar deloc deschis problemelor din familie?

Cu toţii, nici unul nu este exclus, trebuie să ne cerem iertare Tatălui Ceresc, toţi trebuie să tragem o învăţătură din experienţa apostolului Pavel şi să spunem împreună cu el: “Isus Cristos a venit în lume pentru ca să-i mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu”. Amin.

 

* * *

 

Adevărata pocăinţă este dătătoare de viaţă

Autor: PF Daniel Ciobotea
Copyright: Ziarul Lumina

În duminica a doua a Triodului, Sfinţii Părinţi au rânduit, cu multă înţelepciune şi pedagogie duhovnicească, o pericopă evanghelică deosebit de ziditoare, pentru a ne arăta şi a ne ajuta să înţelegem ce este esenţial să urmăm în toată perioada Postului Sfintelor Paşti, pentru urcuşul nostru interior, sufletesc, spre Înviere ca ridicare din păcat şi ca bucurie a întâlnirii cu Hristos Domnul.

Evanghelia “Fiului risipitor”, rânduită a se citi în această duminică, la Sfânta Liturghie, are o legătură deosebită cu însăşi Taina pocăinţei, pe care noi o numim şi Taina mărturisirii păcatelor sau Taina spovedaniei, care este, de fapt, taina împăcării omului cu Dumnezeu.

Treptele revenirii duhovniceşti, pe care le-a urmat tânărul risipitor, sunt treptele inevitabile, esenţiale, ale pocăinţei sau ale spovedaniei. Evanghelia acestei duminici ne arată, aşadar, ce înseamnă pocăinţa, cum să ne pocăim şi, mai ales, cât de mari sunt darul şi bucuria iertării, cât de frumoasă este recuperarea celui pierdut, învierea celui mort sufleteşte, şi cât de frumoasă este viaţa cea nouă după ce noi am primit iertarea păcatelor.

Dumnezeu respectă libertatea omului, chiar şi când e folosită în mod nechibzuit

Parabola rostită de Mântuitorul Isus Hristos şi relatată de Sfântul Evanghelist Luca ne descoperă, în acelaşi timp, inima plină de compasiune şi de iubire milostivă a lui Dumnezeu Tatăl, deoarece tatăl despre care vorbeşte parabola este simbolul iubirii părinteşti a lui Dumnezeu, Tatăl Cel ceresc.

Cei doi fii reprezintă două atitudini faţă de Dumnezeu: una de fidelitate, de ascultare faţă de El, de împlinire a voii Lui, de perseverare în a rămâne locuitor al casei Lui. Fiul cel mare este arhetipul omului fidel sau credincios, care în toată viaţa sa încearcă să fie un împlinitor al cuvintelor, al poruncilor lui Dumnezeu şi în acelaşi timp un lucrător al voii Lui.

O altă atitudine ce transpare din parabolă, din comportamentul fiului mai tânăr, este cea a libertăţii dezordonate, care nu-i decât o manifestare a înclinaţiei păcătoase. Cei doi fii din Evanghelie pot să reprezinte şi două categorii de oameni, dar şi două stări sufleteşti pe care le cunoaşte aceeaşi persoană, în momente diferite ale vieţii, libertatea sfântă şi libertatea păcătoasă.

Evanghelia ne spune că fiul cel mai tânăr, probabil după ce a atins vârsta majoratului, a dorit să facă experienţa libertăţii ca îndepărtare de tată şi de casa părintească. În mod oarecum neaşteptat, vedem că tatăl acceptă cererea fiului său, semn că libertatea croirii propriului drum este respectată de Dumnezeu. Omul are, aşadar, libertatea de a-şi folosi energia vieţii sale, darurile sale naturale şi personale după cum doreşte, iar Dumnezeu respectă această libertate, chiar şi atunci când ştie că noi o folosim într-un alt fel decât doreşte El.

Pe lângă această realitate, a respectului arătat de Dumnezeu libertăţii omului, Evanghelia acestei duminicii ne arată, în cuvinte foarte simple, o mulţime de înţelesuri duhovniceşti, printre care distingem şi drama sau eşecul libertăţii ca înstrăinare a omului de Dumnezeu.

Când libertatea oamenilor devine neînţeleaptă, începe să lucreze înţelepciunea lui Dumnezeu

“Ţara depărtată” în care pleacă fiul tânăr este îndepărtarea omului de Dumnezeu şi de limitele libertăţii ziditoare. “Ţara depărtată” este un spaţiu nedefinit, unde harul lui Dumnezeu nu este căutat, iar libertatea umană devine robie a păcatului, chiar dacă cel ajuns în această stare crede că această libertate defineşte persoana sa ca fiind matură.

După ce a cheltuit tot ce a avut de la tatăl său în desfătări, în viaţă dezordonată şi mai ales în plăceri pătimaşe, care reduc viaţa omului la nivelul biologic şi la nivelul simţurilor, tânărul din parabolă a avut de înfruntat o situaţie la care nu s-ar fi aşteptat: foamea trupească. “Foametea mare” din ţara aceea, cauzată de o secetă prelungită, poate fi, de asemenea, înţeleasă ca o pedagogie a lui Dumnezeu, ca folosire a dificultăţilor exterioare, materiale, pentru o schimbare interioară, sufletească.

Cine a programat acea secetă? Cine a îngăduit foametea în acea “ţară depărtată”? Nu ni se spune, dar se poate presupune că a fost tot un rezultat al îngăduinţei divine, pentru că, de obicei, atunci când libertatea oamenilor devine neînţeleaptă, începe să lucreze înţelepciunea lui Dumnezeu, iar când nu ne înfrânăm de bunăvoie ajungem să postim de nevoie.

Foametea din “ţara depărtată” reprezintă toate încercările îngăduite de Dumnezeu asupra oamenilor, a generaţiilor, a istoriei, ca o pedagogie, ca să ne aducem aminte că ceea ce posedăm este totuşi limitat, inclusiv viaţa de pe pământ. Că viaţa noastră, deşi este un dar de la Dumnezeu, poate fi dusă în pragul morţii când planul nostru se îndepărtează de planul lui Dumnezeu. Libertatea noastră este o libertate în relaţie cu libertatea lui Dumnezeu. Prin pronia Sa cerească, prin grija Sa faţă de destinul veşnic al oamenilor, Dumnezeu îngăduie uneori încercări şi câteodată suferinţe, pentru a ne reaminti că izvorul existenţei noastre este dincolo de noi, în Dumnezeu.

Când s-a făcut foamete mare în acea ţară a libertăţii înstrăinate de Dumnezeu, tânărul din Evanghelia acestei duminici a ajuns, inevitabil, din om liber o slugă. A ajuns mai întâi rob al păcatului, iar apoi a ajuns şi rob la oameni. Dorind să-şi salveze viaţa sa biologică – întrucât viaţa spirituală deja o pierduse -, fiul risipitor “s-a lipit de unul din locuitorii acelei ţări”, care l-a angajat păzitor de porci.

Această îndeletnicire, în cultura iudaică antică, era ceva umilitor, întrucât porcii erau consideraţi animale necurate. Iar mai presus de această umilinţă, fiului risipitor nu i se îngăduia nici măcar să mănânce pe săturate din hrana porcilor. Sărăciei lui spirituale i se adăugase şi o cruntă sărăcie sau mizerie materială.

Când îşi aduce aminte de traiul din casa părintelui său, unde slugile duceau o viaţă îmbelşugată, îndestulându-se de pâine, în vreme ce lui nu-i este îngăduit să mănânce nici măcar din hrana porcilor, acest tânăr rătăcit şi sărăcit “îşi vine în fire”. Cu alte cuvinte, trece de la starea nefirească, depărtarea de Dumnezeu, la starea firească, de comuniune cu Dumnezeu.

Păcatul şi moartea, accidente ale falsei libertăţi

Evanghelia ne arată că păcatul şi îndepărtarea de Dumnezeu nu sunt stări fireşti, ci nefireşti, chiar dacă, uneori, se ajunge la obişnuinţă cu păcatul şi înjugare cu moartea, iar toată dezordinea din viaţa oamenilor ajunge să fie privită ca ceva “natural” sau normal.

Păcatul şi moartea nu sunt naturale, ci sunt accidente ale falsei libertăţi ca înstrăinare de Dumnezeu şi cădere din comuniunea cu El. Însă “venirea în fire” stimulată de postul de nevoie (foametea) a fost ocazia decisivă a salvării celui pierdut. Atingerea limitei existenţei biologice l-a determinat pe tânărul trufaş şi risipitor de odinioară să-şi schimbe modul de a gândi şi de a fi, să se convertească. După ce şi-a venit în sine, după ce a realizat că se află pe un drum greşit, că drumul pe care apucase nu fusese unul al libertăţii, ci unul al robiei, a zis: “Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi”. Această schimbare bruscă de atitudine, de trezire a conştiinţei păcatului şi de recunoaştere a stării nefireşti în care se afla, este începutul căinţei, începutul regretului pentru o viaţă risipitoare de averi, de daruri sufleteşti, şi de epuizare a persoanei.

Când spune “mă voi scula”, tânărul se referă în primul rând la o ridicare spirituală, o hotărâre de a părăsi starea de decădere. În acel moment, iubirea lui Dumnezeu Tatăl se arată şi ea era o iubire care aştepta ridicarea, întoarcerea, căinţa fiului risipitor şi înstrăinat.

Când un păcătos se întoarce către Dumnezeu, Dumnezeu îi iese în întâmpinare

Evanghelia ne spune că tatăl, “pe când era încă departe” fiul său înstrăinat, a ieşit în întâmpinarea lui. Nu a aşteptat ca acesta să ajungă acasă, să bată în uşă, ci a pornit spre el, ca semn de preţuire a pocăinţei acestuia.

Când un păcătos se îndreaptă spre Dumnezeu şi face paşi către El, Dumnezeu îi iese în întâmpinare. Mâinile pe care Dumnezeu le întinde, să cuprindă şi să îmbrăţişeze pe cel ce se pocăieşte, sunt toate lucrările Bisericii prin care ea caută să salveze, să scoată din moartea păcatului şi din plasa înşelăciunii şi a ispitelor pe toţi cei ce sunt căzuţi şi înstrăinaţi, din cauza păcatelor şi a patimilor egoiste.

Când Evanghelia vrea să arate această întâmpinare a omului păcătos de către Dumnezeu Tatăl, foloseşte simboluri. Un simbol al înnoirii vieţii şi al iertării păcătosului este haina cea nouă.

Noi primim haină luminoasă la Botez, dar apoi o pătăm prin păcatele pe care le săvârşim. Însă prin pocăinţă, prin spovedanie, prin mărturisirea păcatelor primim iertarea prin care înnoim haina de la Botez. Astfel ni se redă haina începutului bun, haina curăţirii de păcate, haina harului sfinţitor. De aceea Pocăinţa a fost numită “al doilea Botez”, pentru că Botezul “din apă şi din Duh” (cf. Ioan 3, 5) se săvârşeşte o singură dată, însă “botezul lacrimilor” sau “botezul pocăinţei” se poate săvârşi în fiecare zi, până la sfârşitul vieţii noastre, pentru că în fiecare zi păcătuim, cu gândul, cuvântul sau fapta. Haina nouă a iertării înlocuieşte hainele pătate şi rupte de păcatele care desfigurează şi întunecă sufletul omului.

Inelul de aur pus pe mână simbolizează reînfierea celui înstrăinat prin păcat, e semnul reprimirii omului care se pocăieşte în iubirea neîntreruptă a lui Dumnezeu.

Sandalele pe care le primeşte fiul risipitor dar pocăit, adică încălţămintea nouă, înseamnă harul de a călca peste spinii ispitelor păcătoase şi de a merge pe căile Domnului, pe căile împlinirii poruncilor Lui, iubirea faţă de Dumnezeu şi de semeni.

Când Tatăl iartă, nu mai reproşează nimic şi nici nu cere inventarul averii risipite, ci se bucură de mântuirea păcătosului

Evanghelia Fiului risipitor ne arată o bunătate neaşteptată a lui Dumnezeu Tatăl faţă de păcătos. Tatăl din Evanghelia acestei duminici nu face nici un fel de reproşuri fiului reîntors acasă şi nici nu-i cere un inventar al averilor risipite, ci pune preţ doar pe sufletul salvat. Iubirea milostivă a lui Dumnezeu, care se ridică deasupra oricărui calcul de ordin economic, copleşeşte dreptatea după care ar fi putut fi pedepsit fiul risipitor şi trezeşte gelozie şi tulburare în fiul mai mare, care nu a înţeles reacţia tatălui său. Însă tatăl milostiv îi spune fiului invidios şi neiertător: “Fiule, tu în toată vremea eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt, se cuvenea însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”.

Sfinţii Părinţi arată că viţelul cel gras, care a fost pregătit pentru ospăţul bucuriei, simbolizează Taina Euharistiei. De aceea, toţi cei care sunt iertaţi prin Taina Sfântă a Spovedaniei, adică prin mărturisirea păcatului şi împlinirea canonului, sunt chemaţi şi la Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie sau Euharistie, prin care ni se dăruieşte încă din lumea aceasta arvuna vieţii veşnice, a bucuriei din Împărăţia Cerurilor.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca din Evanghelia acestei duminici să învăţăm cât de mare este puterea pocăinţei, cât de mare este puterea iertării lui Dumnezeu şi cât de înnoitoare este bucuria vieţii veşnice pe care ne-o dă iertarea lui Dumnezeu încă din lumea aceasta. “Pilda Fiului risipitor” ne îndeamnă, acum în perioada premergătoare Postului Sfintelor Paşti, să ne spovedim mai des şi să ne împărtăşim mai des, ca să ne bucurăm de primirea iertării, de înnoirea vieţii noastre şi de prezenţa lui Hristos Cel Înviat în viaţa noastră, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin.

 

* * *

 

Doi fraţi risipitori

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Ziarul Lumina

Privită de către exegeţi ca o veritabilă “evanghelie în Evanghelie”, lecţia acestei pilde a preocupat neîncetat generaţiile creştine de-a lungul istoriei, învăţătura care se desprinde sugerându-ne cel puţin două aspecte esenţiale: orice întoarcere de pe drumul păcatului este posibilă. Dumnezeu primeşte cu bucurie orice întoarcere şi iartă.

O replică dată legalismului fariseilor

După cum reiese din context, intenţia parabolei e în acelaşi timp polemică şi apologetică: acuzat de farisei şi de cărturari pentru provocatoarele Sale gesturi de deschidere iubitoare faţă de vameşi şi desfrânate, faţă de păcătoşi şi păcătoase, faţă de cei marginalizaţi moral şi social, Mântuitorul Îşi justifică atitudinea dând în acelaşi timp o replică legalismului şi obtuzităţii celor dintâi sub forma narativă a istoriei destinului neconvenţional al celor doi fii ai unui părinte, unul risipitor, iar celălalt ascultător. Singur Dumnezeu poate, ca printr-o ştersătură de burete, să cureţe o tablă negră plină de păcate, poate să albească pelicula pe care s-au înregistrat faptele şi gândurile rele ale unei vieţi pământeşti. Această redefiniţie a lui Dumnezeu ca Tată milostiv concentrează însăşi esenţa Evangheliei, noutatea şi unicitatea creştinismului.

În căutarea unei false fericiri

Fiul cel mic, neînţelegând că ceea ce avea era un dar, şi nu un drept, şi-a cerut partea sa şi a plecat într-o ţară îndepărtată, în căutarea unei false şi amăgitoare fericiri. Depărtarea de care vorbeşte parabola nu este numai una spaţială, ci mai degrabă una spirituală. În acea ţară îndepărtată ajunge muritor de foame, este aruncat la periferia societăţii şi uitat chiar de aceia cu care îşi cheltuise banii. Dar, în această stare de cumplită mizerie şi de înjosire morală, îşi aduce aminte de starea lui de la început, de dragostea părintească pierdută. Chinuit de remuşcări, ia hotărârea de a părăsi acea viaţa decadentă şi de a se întoarce cu deplină încredere la tatăl său, mărturisindu-şi greşeala şi a-i cere iertare.

Ce ne spune evanghelia că face tatăl său? “Încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat”. Tatăl este acelaşi dăruitor. Îl vede de departe, îl vede rănit de patimi, îl vede sărac, şi aleargă înaintea lui. Nu stă pe loc, îi iese în întâmpinare în demersul său! Îl îmbrăţişează. Nici o barieră, nici un reproş, nici o judecare, nici o imputare. Îl primeşte pur şi simplu. Îl sărută. Ne aflăm însă în faţa unui tată care nu dăruieşte firimituri, ci care Se dăruieşte cu totul. În consecinţă, semnele repunerii în filiaţie nu întârzie să se manifeste: punerea inelului în deget, îmbrăcarea în haine scumpe, petrecerea cu tăierea viţelului cel gras. Tot ce este mai bun în casa tatălui participă la această primire.

Nu ca pe un argat, ci ca pe un oaspete cinstit

În versetele 22-23 tatăl dă trei porunci, semne ale iertării şi reabilitării, care pot fi comparate cu Facere 41, 42, când Iosif a fost numit mare căpetenie peste ţara Egiptului, el primind atunci de la faraon un inel, o robă ceremonială din pânza cea mai fină, şi un lanţ de aur: 1) Întâi de toate vine roba ceremonială, care în Orient era semnul unei înalte distincţii. Când un rege vrea să cinstească un oficial aflat în serviciul său, îi oferă robă din material preţios. Fiul reîntors e tratat ca un oaspete de onoare. Haina cea dintâi care se dă celui întors la Tatăl este reînnoirea Sfântului Botez prin Taina Sfintei Spovedanii. 2) Inelul şi încălţămintea. Dăruirea unui inel însemna conferirea de autoritate (cf. I Macabei 6, 15). Încălţămintea e un lux în Orient, fiind purtată de oamenii liberi; sensul aici e că fiul nu mai trebuie să umble desculţ ca un rob. 3) De regulă, carnea se mânca doar arareori. Un viţel gras era pregătit doar pentru ocazii speciale. Sacrificarea lui înseamnă o sărbătoare pentru familie şi slugi şi primirea sărbătorească a fiului întors la masa familiei. Viţelul cel gras şi înjunghiat este Domnul Hristos, care S-a răstignit, S-a jertfit pentru noi şi Se jertfeşte mereu la Sfânta Liturghie. Aceasta este bucuria Bisericii pentru fiii săi, bucurie nespusă, ospăţ spiritual în cer şi pe pământ, în Biserica văzută şi în cea nevăzută.

“La ce bun atâta supunere dacă n-a putut intra în inima sa şi niţică dragoste?”

Cum înţelege omul contemporan sensurile acestei parabole, a cărei simplitate face din ea un text inepuizabil? Răspunsul la această întrebare îl poate da imnografia bizantină prin troparul slujbei bizantine a tunderii în monahism: “Braţele părinteşti grăbeşte a le deschide mie, că în desfrânări am cheltuit viaţa mea. Spre bogăţia cea necheltuită a îndurărilor tale căutând acum, Mântuitorule, inima mea cea sărăcită nu o trece cu vederea. Că Ţie, Doamne, întru umilinţă strig: greşit-am, Părinte, la cer şi înaintea Ta!”. Fiul risipitor şi fratele său sunt tipul păcătosului pocăit şi al dreptului trufaş, ei simbolizând relaţia dintre păgânii convertiţi la creştinism (îmbrăcaţi în haina nouă a Botezului şi poftiţi la Cina euharistică) şi iudeii rigorişti ofensaţi de Evanghelie.

Constantin Noica, oprindu-se cândva asupra acestei parabole, spunea că “sunt două feluri de a risipi. Există risipa celui care, întocmai fratelui cel mic, cheltuieşte fără să fi strâns. Dar există şi risipa celui care, întocmai fratelui cel mare, strânge fără să poată aduna. Fratele fiului risipitor aşa face. El strânge ascultare după ascultare şi faptă bună după faptă bună, iar în ultimul ceas, când nu poate înţelege şi nu poate ierta dragostea tatălui pentru cel ce a risipit, pierde el însuşi tot ce a adunat… La ce bun atâta supunere şi atâta cuminţenie, dacă n-a putut intra în inima sa şi niţică dragoste?”.

Fiul înviat şi înnoit prin smerenie

Deopotrivă risipitori, cei doi fraţi sunt simbolul celor două feţe paradoxal-complementare ale întregii existenţe şi vieţi morale: fiul mai mic întruchipează condiţia rătăcitoare, pasiunea devenirii, a acţiunii şi cunoaşterii, a cheltuirii, risipirii şi aventurii; fratele mai mare întruchipează patosul fiinţei, al contemplaţiei şi al stabilităţii. Între aceşti doi poli se joacă însuşi destinul ontologic al omului; chemat să fie devenire întru fiinţă, el se poate realiza autentic doar ca o paradoxală coincidenţă a risipirii şi adunării, a aventurii şi stabilităţii, a imanenţei şi trancendenţei.

Fiul cel tânăr nu mai este cel care plecase. Acela a murit. Este fiul cel înviat şi înnoit prin smerenie, prin focul purificator al pocăinţei. Primirea “acestui fiu al tău” – aşa cum îl vede cel mare – este de fapt primirea fratelui său, care “mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. Forma reflexivă a acestui verb e concluzia versetului 17. Spre deosebire de oaia rătăcită şi de drahma pierdută, care au fost aflate în urma unei căutari, fiul risipitor s-a aflat pe sine printr-un proces personal de conştiinţă.

În faţa Învierii nu poate fi decât bucurie şi îmbrăţişare, nu poate fi decât iertare desăvârşită şi har.

pr. lect. dr. Vasile Creţu