Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXXIV-a de peste an – Cristos, Regele Universului
Anul C (A, B)
Lecturi:
2Samuel 5,1-3
Coloseni 1,12-20
Luca 23,35-43

Luca 23,35-43

Poporul stătea şi privea, iar conducătorii îşi băteau joc de el, spunând: “Pe alţii i-a salvat, să se salveze pe sine, dacă el este Cristos al lui Dumnezeu, alesul”. Şi soldaţii îl luau în râs, când se apropiau de el, şi-i aduceau oţet, spunând: “Dacă tu eşti regele iudeilor, salvează-te pe tine însuţi”. Deasupra lui era şi o inscripţie: “Acesta este regele iudeilor”. Unul dintre răufăcătorii răstigniţi îl insulta, spunând: “Oare nu eşti tu Cristos? Salvează-te pe tine şi pe noi!” Dar celălalt, mustrându-l, i-a răspuns: “Nu te temi de Dumnezeu, tu care suferi aceeaşi condamnare? Noi pe drept am primit ceea ce meritam pentru faptele noastre; dar el n-a făcut nici un rău”. Şi spunea: “Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei intra în împărăţia ta!” Iar el i-a spus: “Adevăr îţi spun, astăzi vei fi cu mine în paradis!”

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Şerban Tarciziu
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Nicolae Farcaş
pr. Raniero Cantalamessa

 

* * *

 

Trei regi

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Trăiau cândva trei regi. Într-o noapte senină au văzut pe bolta cerului strălucind o stea deosebit de luminoasă. Ce să fie? De unde a apărut? Ce vrea să spună? În cele din urmă, toţi trei au ajuns la aceeaşi concluzie: S-a născut un nou rege. Unul a zis: Vreţi să mergem şi să-l vedem? Ceilalţi doi au spus: Să mergem! Dar ce să-i ducem în dar? Au convenit: Să-i ducem aur, smirnă şi tămâie. Au luat darurile şi au pornit la drum. Pe drum au început să se certe între ei, care să-şi prezinte darul mai întâi. Regele cu tămâie voia să fie primul fiindcă regii din acea vreme se credeau zei, iar tămâia era semnul recunoaşterii ca atare. Tot primul voia să fie şi regele cu darul de aur, susţinând cu bună dreptate că pământul nu-şi recunoaşte mai bine regele decât prin strălucirea aurului. Cel de-al treilea, cel cu smirna, voia să fie tot primul, fiindcă darul său aducea recunoaşterea că împărăţia noului rege va fi veşnică. Şi fiindcă cel mai arţăgos se arăta regele cu aur, ceilalţi doi, pentru pace, au cedat. Când au ajuns la locul unde se afla cel căutat, regele cu aur a intrat primul; a îngenuncheat lângă leagănul cu fân, care nu era decât ieslea şi în spatele lui s-au aliniat ceilalţi doi. Regele prunc şi-a scos mânuţa din faşă şi punând-o pe capul regelui cu aur, ca şi cum ar fi voit ca prin blândeţe să strivească mândria, i-a zis: Aurul nu este pentru mine! şi primi numai tămâia şi smirna, semnul divinităţii şi al împărăţiei veşnice. Primii care l-au recunoscut pe Isus ca rege au fost regii, numai că în faţa lui Pilat, Isus recunoaşte: Da, eu sunt rege, dar împărăţia mea nu este din lumea aceasta (In 18,36). Tâlharul de pe crucea din dreapta lui Isus recunoaşte în Isus pe regele său şi-i cere să-şi aducă aminte de el în împărăţia sa (Lc 23,42).

Astăzi ne-am adunat să-l recunoaştem şi noi şi să-l sărbătorim pe Isus Cristos ca pe regele nostru. Nu i-am adus aur, ştiind că nu este rege ca şi ceilalţi regi ai pământului, ci iubirea de aur a inimilor noastre; i-am adus tămâia evlaviei, recunoscând dumnezeirea sa şi smirna credinţei şi speranţei în împărăţia sa veşnică.

Voi depune un efort pentru a vi-l descrie pe Isus Cristos în strălucirea regalităţii sale, deşi ştiu că mantia regală pe care i-o croiesc din cuvinte este prea strâmtă, prea scurtă şi prea puţin decorată, brodată şi din materiale prea puţin valoroase, faţă de regalitatea sa care cuprinde: infinitul, veşnicia, atotputernicia, atotştiinţa, sfinţenia, dreptatea, timpul şi întreg universul. Recunoscând că mintea noastră nu poate cuprinde dimensiunile acestei regalităţi, să ne întoarcem la lucruri mai simple. Să ne închipuim că suntem în Vinerea Mare şi ne-am urcat pe Golgota. În faţa noastră se desfăşoară o dramă înfiorătoare: trei cruci sunt înălţate şi pe ele se chinuie trei fiinţe omeneşti. Pe crucea celui din mijloc este atârnată o inscripţie în trei limbi care indică motivul condamnării lui: Isus nazarineanul regele iudeilor. Pilat, rugat să corecteze acest înscris, a răspuns sec: Ce-am scris, am scris (In 19,22). După magi, Pilat este acela care, în numele imperiului roman, recunoaşte că Isus este rege. Dar ceea ce era scris, era numai o parte din adevăr; Cristos este, nu numai regele iudeilor ca fiu al lui David (Lc 1,32-33), ci al omenirii întregi, al întregului univers, fiind icoana Dumnezeului nevăzut, născut înainte de orice făptură, toate fiind create prin el, în cer şi pe pământ, văzute şi nevăzute, toate prin el şi pentru el au fost create. El este capul corpului, al Bisericii; el este începutul, întâiul-născut dintre cei morţi, ca între toţi el să fie cel dintâi, deoarece lui Dumnezeu i-a plăcut ca întreaga plinătate să locuiască în el şi prin el şi pentru el să le împace pe toate, aducând pacea prin sângele crucii sale (Col 15-20). Da, Isus este rege, fiindcă este imaginea perfectă a Tatălui, expresia desăvârşită a perfecţiunilor sale. Rădăcina autentică a regalităţii lui Isus stă în originea sa din Tatăl, din care s-a născut mai înainte de toţi vecii (Crezul), ca rod al iubirii sale veşnice – iubire din iubire. În mod cert, fiind el rodul iubirii veşnice şi infinite, sfinte şi atotputernice, posedă bunuri care constituie o adevărată împărăţie. Şi, fiindcă s-a făcut ascultător până la moartea pe cruce, Tatăl i-a dat un nume care este mai presus de orice nume, ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul celor din cer, de pe pământ şi din iad, să mărturisească orice limbă că Isus este rege – domn – spre slava lui Dumnezeu Tatăl (Fil 2,8-11).

Dacă vrem să citim istoria lui Dumnezeu, istoria regalităţii lui Isus, prin care putem înţelege istoria omenirii, a noastră, trebuie să-l cunoaştem şi să-l înţelegem pe acest rege răstignit. El este cheia cunoaşterii istoriei şi a mântuirii lumii. Istoria lui Dumnezeu este cea mai simplă: Dumnezeu este cel ce este (Ex 3,14) şi, Cel ce este, este iubire (1In 4,8). Prin Cristos Isus de pe cruce, prin acest rege ţintuit pe lemn, fiindcă iubirea divină vrea să devină istorie omenească, istoria noastră.

Recunoscând că Isus este rege, noi credem că prin el, Dumnezeu ne-a dovedit în mod clar că realizarea deplină a omului se poate obţine numai prin ascultarea de voinţa lui: slujirea aproapelui. Numai trăind ca Isus, pentru a-i sluji pe oameni, putem înţelege superioritatea sa regească şi simţi fericirea de a-i spune, aşa cum i-au spus triburile lui Israel lui David, când au venit la el în Hebron: Noi suntem din acelaşi sânge cu tine (lectura I-a: 2Sam 5,1), suntem fiii aceleiaşi iubiri, domnim împreună cu tine, fiindcă Servire Christo regnare est. Numai prin această slujire devenim oamenii păcii şi reconcilierii. În Biserica lui Isus Cristos, care s-a născut la piciorul crucii, funcţia, autoritatea, nu este dată pentru afirmarea personală, ci ca pe o carismă, dată în funcţie de caritate şi unitate. Domnim cu Cristos când slujim pe semeni; înţelegem regalitatea sa când trăim slujirea, când devenim ascultători asemenea lui Isus faţă de voinţa Tatălui. Istoricul Plutarh spune că Agesilau, regele Lacedemoniei, ducea victorios lupte în Asia, când a primit ordin să se întoarcă acasă. A oprit cuceririle şi imediat s-a întors acolo unde a fost chemat. Plutarh remarcă încântat: Nicicând n-a făcut acest bărbat ceva mai măreţ şi mai mare decât atunci când a dat această strălucită pildă de ascultare şi supunere faţă de patrie. Vom împărăţi cu Cristos, dacă vom mânca aceeaşi hrană pe care a mâncat-o el: Hrana mea este să fac voinţa celui care m-a trimis (In 4,34).

Sărbătoarea de azi este o chemare de a pătrunde până în încăperea cea mai intimă, cea mai tainică a sufletului, a inimii, a fiinţei noastre, spre a constata dacă în anul bisericesc, care a trecut, roadele vieţii noastre pot fi garanţia vieţii veşnice, garanţia intrării în împărăţia lui Cristos, pe care prefaţa Liturghiei de azi o numeşte: împărăţia veşnică şi universală; împărăţia adevărului şi a vieţii, împărăţia sfinţeniei şi a harului, împărăţia dreptăţii, a iubirii şi a păcii.

Oare nu ne trezim angajaţi mai degrabă în împărăţia minciunii şi a morţii, în împărăţia păcatului şi a întunericului, în împărăţia nedreptăţii, a urii şi a răzbunărilor?

Fac parte din împărăţia lui Cristos acei care l-au găsit pe Cristos pe calea adevărului şi a vieţii, pe calea sfinţeniei şi a harului, pe calea dreptăţii, iubirii şi păcii. Şi cu cât îl vom găsi mai mult, cu atât îl vom căuta mai mult şi-l vom iubi mai mult.

Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii veşnice şi noi am cunoscut şi am crezut că tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu (In 6,68-69). Păstrează-ne în veci pentru slava împărăţiei tale! Amin.

 

* * *

 

Cristos, Regele universului (C)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Predici.cnet.ro

Toate triburile lui Israel au venit la David în Hebron şi i-au spus: “Noi suntem din acelaşi sânge cu tine. Chiar şi înainte, când Saul era regele nostru, tu conduceai armatele lui Israel la luptă şi Domnul ţi-a spus: – Tu vei fi păstorul poporului meu Israel…”. Apoi toţi bătrânii lui Israel au venit la David în Hebron… şi l-au uns pe David ca rege peste Israel. (2Sam 5,1-3)

Relatarea din cartea a doua a lui Samuel, care se citeşte în această sărbătoare cu care se încheie anul liturgic, ni-l prezintă pe regele David într-unul din momentele cele mai importante ale vieţii sale. Cu ajutorul lui Dumnezeu, David a devenit rege peste cele douăsprezece triburi ale lui Israel. Uns mai întâi de Samuel (1Sam 16,13), ales mai apoi de tribul lui Iuda (2Sam 2,4), el atrage la regatul său şi triburile din Nord (2Sam 5,1-3) şi, de-a lungul întregii sale vieţi, reuşeşte să menţină unitatea celor două regate.

Toate aceste trăsături îi conturează lui David figura regelui mesianic, figură pe care Isus, fiul lui David (Mt 1,1; Rm 1,3), noul David (Ier 30,9), o va asuma pe deplin atunci când, pe cruce fiind, va întemeia noul şi veşnicul popor al lui Dumnezeu.

Unul dintre răufăcătorii răstigniţi îl insulta pe Isus zicându-i: “Nu eşti tu Mesia? Salvează-te pe tine însuţi şi pe noi!” Dar celălalt, răspunzând, îl mustră: “Nu te temi de Dumnezeu, tu care eşti condamnat ca şi el?”… Apoi a adăugat: “Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei fi în împărăţia ta!”. Isus i-a răspuns: “Îţi spun adevărul: astăzi vei fi cu mine în paradis!”

Regalitatea lui Isus, nu se aseamănă cu vreo regalitate din lumea aceasta. Isus nu îşi afirmă domnia prin puterea de a constrânge sau prin aceea de a săvârşi minuni, prefăcând pietrele în pâine sau salvându-se pe sine însuşi. Or, tocmai un astfel de rege doreşte lumea. Să nu ne mire, prin urmare, de ce evreii din acel timp nu au recunoscut în Isus pe Mesia (Cristos) atunci când se ştia de la vechii profeţi că regalitate Sa va fi de altă natură. Crucea lui Isus, în loc să devină pentru cei de faţă semnul lucrării mântuitoare a fiului lui David, se transformă în pretext de batjocură din partea conducătorilor, a soldaţilor şi chiar a unuia dintre răufăcătorii răstigniţi împreună cu El.

Crucea, dacă pentru unii a devenit motiv de batjocură, pentru cei care cred ea este cauza de mântuire, chiar şi pentru cei mai mari păcătoşi. Aşadar, adevărata regalitate este aceea pe care Isus o obţine numai după ce s-a jertfit pe cruce din iubire faţă de noi. Astfel, Cristos devine Păstorul unui popor pe care îl conduce în Împărăţia Sa.

 

* * *

 

Domnind cu Cristos Rege

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Un băiat nu se descurca prea bine într-o şcoală publică. Părinţii l-au retras atunci de acolo şi l-au înscris într-o şcoală catolică, să vadă dacă situaţia lui se va îmbunătăţi. Imediat băiatul lor a renunţat la televizor şi la jocurile pe calculator, petrecându-şi toată ziua învăţând. La sfârşitul anului era deja cel mai bun din clasa sa. Uimiţi, părinţii l-au întrebat cum de s-a întâmplat aceasta. “În prima zi când am mers la noua şcoală”, a explicat el, “am văzut un om atârnând pe cruce şi mi-am dat seama că aici nu mai pot să mă ţin de prostii şi să scap nepedepsit.”

Vederea lui Cristos răstignit poate că l-a adus pe un tânăr pe calea succesului, dar crucificarea, omeneşte vorbind, vorbeşte despre un eşec. Este semnul unui sfârşit brutal şi dezamăgitor al vieţii şi lucrării lui Isus. Când Isus a strigat “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Matei 27,46), Dumnezeu nu l-a dat jos de pe cruce. Auzind din gura Lui “Eli, Eli”, oamenii ce asistau la răstignire s-au aşteptat că îl vor vedea poate pe Ilie venind, dar nu s-a întâmplat nimic. Unul dintre tâlharii crucificat tot atunci l-a provocat: “Oare nu eşti tu Cristos? Salvează-te pe Tine şi pe noi!” (Luca 23,39), dar a atârnat în continuare pe cruce. După orice standarde umane, crucificarea era un sfârşit dezamăgitor pentru Isus pe care îl aclamăm astăzi ca Rege.

Dar Isus a spus că împărăţia Sa nu aparţine acestei lumi. Prin aceasta nu spunea doar că împărăţia Sa nu este localizată aici, pe pământ, ci şi că standardele împărăţiei Lui nu sunt standardele lumii în care trăim noi. Unul dintre primii oameni care au pătruns acest mister este celălalt răufăcător, cel pocăit, despre care citim în Evanghelia de astăzi. Abia putând să vorbească de durere, el se întoarce spre Isus şi îi spune: “Aminteşte-ţi de mine când vei intra în împărăţia Ta!” (Luca 23,42). Spre deosebire de celălalt hoţ care căuta să fie eliberat de cruce, acest sfânt tâlhar ştia că succesul în împărăţia lui Dumnezeu se măsoară după alte standarde. El ştia că intrarea în împărăţia lui Cristos se face salvându-te prin cruce, nu de cruce. Cât de frecvent şi noi, cei care îl urmăm pe Răstignitul, facem greşeala răufăcătorului nepocăit, căutând să scăpăm de cruce.

Un cavaler a ajuns odată înapoi la curtea regelui după ce scăpase ca prin urechile acului dintr-o bătălie. Regele i-a ieşit în întâmpinare: “Ce s-a întâmplat, Sir Erasmus?”, l-a întrebat regele. “O, măria ta”, i-a răspuns regele, “am luptat cu duşmanii tăi până la moarte.” “Care duşmani?”, întrebă regele. “Duşmanii tăi de la graniţa de vest”, a răspuns cavalerul. “Dar”, se miră regele, “nu am duşmani la graniţa de vest.” “Ei bine, i-a răspuns cavalerul, “acum ai.” În zelul său pentru rege, cavalerul a plantat seminţe ale duşmăniei şi discordiei în regatul a cărei pace şi armonie trebuia de fapt să o păzească.

Nu suntem şi noi adesea, ca acest cavaler, atât de diferiţi de Regele nostru? Ca soldaţi ai lui Cristos nu ar trebui noi să luptăm cu aceleaşi arme pe care le-a folosit şi Domnul nostru? Ce arme a folosit Isus în războiul său spiritual pentru împărăţia lui Dumnezeu? S-a folosit de arma Adevărului şi Iubirii. Adevărul Cuvântului lui Dumnezeu este o sabie ascuţită împotriva tuturor forţelor inamice împărăţiei. Salomea, mama lui Iacob şi Ioan, a dorit să contribuie cu puterea ei financiară la propagarea învăţăturii lui Isus. Dar El a refuzat-o. Oamenii doreau să îl facă pe Isus rege pentru ca puterea cuvintelor Lui să fie sporită de puterea asociată regalităţii. Isus a refuzat această cale. Sabia cuvântului lui Dumnezeu, mânuită cu iubire şi milostivire, asemenea lui Isus, este tot ce ne trebuie pentru a răspândi împărăţia lui Cristos pe pământ.

Celebrând astăzi sărbătoarea regalităţii lui Cristos, să reascultăm invitaţia făcută de Isus acum 2000 de ani: “Luaţi asupra voastră jugul meu şi învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11,29). Aceasta este ziua în care trebuie să ne întrebăm în ce măsură am răspuns, ca persoane şi comunitate deopotrivă, la această invitaţie. Trebuie să ne însuşim gândirea lui Cristos în relaţiile pe care le avem cu semenii, în special cu cei pe care îi percepem ca diferiţi de noi. Astfel putem arăta prin viaţa de zi cu zi că Isus Cristos este cu adevărat Regele nostru: cultivând şi trăind modul Lui de gândire. Să încheiem de aceea cu o rugăciune: Isuse cu inima blândă şi smerită, fă inimile noastre asemenea cu inima Ta.

 

* * *

 

Un rege care nu ne place prea mult

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Mai bine Hebronul decât Calvarul

S-o mărturisim. Dacă am fi putut alege, am fi preferat Hebronul decât Calvarul. A face un act de supunere, ca şefii triburilor lui Israel, în faţa lui David, ieşit victorios în capul bandelor sale partizane după o lungă serie de bătălii, este mai comod şi mai avantajos decât aderarea la un rege învins, fără suită, batjocorit de mai marii poporului şi care moare atârnat pe o cruce. Între scena descrisă de a doua carte a lui Samuel (prima lectură) şi cea prezentată de evanghelia lui Luca, intervine o distanţă abisală.

Dar trebuie să admitem că noi am rămas ataşaţi de Hebron, prima capitală a regatului lui David. Suntem mai degrabă îndărătnici de a ne transfera de la capitala provizorie la noul centru de putere pe care Cristos l-a stabilit pe colina Golgotei. Şi atunci când celebrăm sărbătoarea lui Cristos Regele Universului, un rege care a renunţat la forţă, la triumfuri pământeşti, la succes, riscăm să o facem cu mentalitatea şi stilul acelora care celebrează faptele lui David şi ar vrea să le reia.

Cristos a refuzat încoronarea, a respins o simplă şi echivocă popularitate înainte de a fi redus la neputinţă, să devină păpuşă în mâinile duşmanilor, să fie lichidat de jocul celor puternici, făcându-se ţinta torturilor, scuipatului şi insultelor, şi numai în momentul în care atingea fundul înjosirii a proclamat solemn că este rege, nu ne împiedică să continuăm să gândim şi să acţionăm conform schemelor măririi umane de succese pământeşti. Lecţia slăbiciunii, a marginalităţii, a micimii, a sărăciei, nu am învăţat-o niciodată şi mai ales nu am practicat-o, preferând să ne lăsăm sugestionaţi de putere, de număr, de privilegii, de ambiţie, de logica stăpânirii, de tutela legilor.

Dacă nu suntem atenţi, sărbătoarea lui Cristos Rege riscă să devină celebrarea fugii noastre de Calvar. Sfârşim să ne referim la un alt rege. Dacă nu suntem atenţi, sfârşim să repetăm gestul Satanei care, în pustiu, a oferit lui Isus “toate împărăţiile lumii”, cu slava lor, sprijinul lor şi logica lor, pe care el în schimb le-a refuzat.

Eliberarea sub cruce

Acela care – cum ne aminteşte Paul în imnul de deschidere din lectura către Coloseni – ne-a “eliberat din puterea întunericului”, trebuie să ne smulgă şi de visele noastre de mărire şi cuceriri pământeşti. Crucea lui Cristos – acea cruce prin care a săvârşit opera de reconciliere şi de pace – constituie dezminţirea cea mai radicală a tuturor proiectelor noastre de regalitate stabilite imitând modele, metode, stil, dorinţe, vanitate şi aspiraţii lumeşti.

Când se prezintă triumfuri, se face paradă cu teritoriile cucerite, se lansează sfidări zgomotoase, se pretinde o vizibilitate care apoi este o aparenţă exterioară şi care totuşi nu se împacă cu imaginile evanghelice modeste ale grâului, drojdiei, seminţei de muştar, sării, se adoptă un limbaj obraznic de cruciadă, se revendică drepturi şi privilegii, se laudă cu zone de influenţă, se asigură cu sprijinul celor puternici, se simte bine în mijlocul onorurilor (batjocurile, evident, au fost un neplăcut incident primit de Crucifix: acum a venit momentul de a răsplăti cu interesele…), se presupune că împărăţia lui Cristos se restrânge înfricoşător în loc să se lărgească (cum se înşeală cineva).

Împărăţia progresează în obscuritate, în modestie, în tăcere, în opoziţii, în dispreţ, în fidelitatea obscură, în lipsa de semnificaţie. Cristos nu are nevoie de teritorii vaste. Îi este suficient teritoriul invizibil care este inima fiecăruia dintre noi. Şi numai cu inima, nu desigur cu ochii orbiţi de mirajele temporale şi de alaiuri triumfale, putem să intuim realitatea Împărăţiei, să observăm dezvoltarea ei. Un anume stil şi anumite atitudini de prezenţă creştină lansate în lume este în vădită contradicţie cu caracteristicile deosebite ale Împărăţiei afirmate de Cristos.

Creştinului îi este permis să fie “lansat” numai pe căile Calvarului. Şi pe vârf “câştigă” o Cruce. O Cruce, expresie a iubirii fidele şi solidaritate cu toate victimele. A vorbi de putere şi forţă, pentru un creştin, înseamnă în mod obligatoriu să facă referire exclusiv la puterea Crucii şi la forţa iubirii. Puterea, chiar dacă o foloseşte ca un paravan sau ca ornament, reprezintă negarea Crucii lui Cristos. Logica sa este opusă celei a iubirii.

Rugăciune către tâlharul cel bun

…Şi aşa ai ajuns în Paradis fără măcar să săruţi Crucifixul. Când mă gândesc la tine, nu pot să fac decât să revăd secvenţele cinematografice a unor capelani care asistă pe cei condamnaţi la moarte şi trec pentru ultima oară să pună grăbiţi pe buzele celor nenorociţi un crucifix mare şi apoi se dau la o parte rapid aproape de frică de a primi în spate descărcarea plutonului de execuţie (şi uneori îmi sugerează comparaţia cu feroviarii care controlează pentru ultima oară ca toate uşile vagoanelor să fie închise, totul să fie aranjat, la post, înainte de a avertiza pe şeful staţiei că poate da semnalul de plecare a trenului…)

Tu nu ai sărutat Crucifixul. Stătea la distanţă de câţiva metri. De neatins de buzele tale. Greu de prins de mâinile tale, care erau ţintuite. La o distanţă de la care poate fi auzit glasul, însă. Între cei crucificaţi se poate vorbi mereu, cu acea puţină suflare care rămâne în beregată, şi mai ales să înţelegi. O rapidă mărturisire a păcatelor tale, săvârşită în formă indirectă, privind în direcţia altuia (tovarăşul tău de nelegiuiri). Şi o cerere mai degrabă vagă. Nu ai cerut nimic deosebit. Simplu: “Aminteşte-ţi de mine”. Tu te-ai mulţumit ca El să-şi aducă aminte că eşti şi tu.

Şi el a reuşit să te atingă, deşi avea braţele şi picioarele paralizate. Vocea a depăşit acei puţini metri de distanţă. Pe atâţia alţi păcătoşi i-a căutat în casă, s-a aşezat la masă cu ei. Sau ei l-au tras înainte. Al tău este un caz limită. Nu te-a găsit pe stradă, şi nici în închisoare. Pentru a te întâlni, pentru…a nu-ţi da să săruţi Crucifixul, a trebuit să te ajungă pe locul execuţiei, la cel din urmă moment. Să fie executat împreună cu tine. Te-a ajuns devenind “tovarăş de moarte”. Nu eşti tu care l-ai găsit. El este cel care te-a descoperit in extremis, la ultima suflare, făcându-se egal cu tine, fiind executat împreună cu tine (unicul mod, de acum, pentru a-ţi oferi salvarea: vorbind între cei crucificaţi, expunându-se, cu tine, plutonului de execuţie…).

Ce minunate examene ai dat în timp ce erai atârnat pe acea bârnă. Cineva – ca Pilat – îl întrebase dacă, din întâmplare, ar fi rege. Alţii l-au sfidat: dacă este rege, s-o demonstreze coborând de pe acel tron incomod. Tu, în schimb, l-ai declarat rege fără ezitare. Când părea un rege în glumă. Îşi făcea bine, îl acceptai, îl recunoşteai aşa cum era. I-ai atribuit o împărăţie. Atunci când pierduse totul, până şi hainele. Pierduse pe toţi, chiar şi pe prietenii intimi. Şi, împreună, i-ai recunoscut titlul care îi aparţinea în mod deosebit: “Milostiv”. Numai unui rege plin de milostivire, de fapt, puteai să-i ceri să-şi aducă aminte de un ticălos. I-ai prezentat o cerere atunci când părea că nu mai are nimic de dat, chiar şi pentru că avea mâinile legate. Tu i-ai smuls un cuvânt. Şi era cel decisiv.

Astfel, datorită ţie, avem un rege care umple paradisul său cu păcătoşi ca noi. Care primeşte ca cetăţeni ai împărăţiei sale “răufăcători” ca noi. Nu are nici o importanţă faptul că nu se cunoaşte numele tău. Şi deci, din cauza aceasta (şi sper să fie numai pentru aceasta), Biserica nu te-a enumerat oficial în lista sfinţilor, tu care eşti unicul canonizat direct de Cristos cu procedura de urgenţă, cu glasul… lui Dumnezeu, în ciuda faptului că nu ai sărutat Crucifixul nici în clipa morţii. N-ai putut să fii promovat la examenul virtuţilor eroice, pe care nu le posedai, din moment ce ai practicat – ca şi mine – în chip nu desigur eroic, diferite josnicii. Nu ai avut nici timp să faci pocăinţa pentru păcatele tale. El avea nevoie de tine imediat în paradis, pentru a lăuda milostivirea sa. Sărutul s-a amânat pentru acolo. Şi mai mult decât un sărut, a fost o primire triumfală.

Regele tău, al nostru, putea să arate Tatălui că a împlinit propria misiune: de a recupera ceea ce era pierdut. Regele tău, al nostru prezenta Tatălui primul supus al împărăţiei recrutat dintr-un loc de delincvenţi comuni. Primul oaspete de onoare la banchetul care începea… Şi eu te rog în fiecare zi, chiar dacă nu cunosc numele tău. Te-ai specializat într-un har deosebit, pe care poate puţini ţi-l cer. Cineva a admis cu dinţii strânşi că tu ai reuşit să furi şi Paradisul. Nu este cu totul adevărat. Ai primit o moştenire pe care mulţi o amână pe “mâine”. În realitate, tu ai smuls un cuvânt. Şi chiar şi eu am nevoie să ascult acel cuvânt. “Astăzi…”

Da, am nevoie să mă simt repetând acel cuvânt: astăzi. Multă lume se gândeşte mereu la trecut (care nu s-a sfârşit încă să “treacă”… şi ar fi acum). Alţii preferă “mâine”. Eu vreau să învăţ că este… astăzi. Astăzi este mântuirea. Astăzi este convertirea. Astăzi este iertarea. Astăzi este moştenirea. Astăzi trebuie să deschid ochii şi urechile. Astăzi trebuie să-l recunosc pe regele meu. În sfârşit, Paradisul este astăzi! (Chiar dacă mă regăsesc într-o poziţie nu prea plăcută…). Apropo. Poţi să săruţi pentru mine Crucifixul? Ştii, cele de lemn şi de metal, în special cele de aur, sunt un pic reci…

 

* * *

 

Cristos Regele Universului

Autor: pr. Nicolae Farcaş
Copyright: Predici.cnet.ro

Întreg universul şi fiecare om în parte este chemat azi să-L preamărească si să-L celebreze pe Stăpânul şi Regele său, Cristos Domnul.

Această sărbătoare e relativ recentă, a fost instituită în anul 1925 de către Papa Pius XI, ca răspuns la regimurile politice atee şi totalitare care negau drepturile lui Dumnezeu şi ale Bisericii.

Dar dacă instituirea sărbătorii este recentă, nu la fel este conţinutul şi ideea sa centrală, care e foarte veche şi putem spune că s-a născut odată cu creştinismul. Proclamarea solemnă de credinţă: “Isus este Domnul“! cu care mulţi martiri din primele secole mergeau la moarte, punând ascultarea faţă de Cristos mai presus de ascultarea faţă de împărat, arată că toţi creştinii l-au adorat pe Cristos ca Stăpânul, ca Regele universului.

Dar fundamentul regalităţii lui Cristos îl găsim în Sfânta Scriptură, în lecturile pe care tocmai le-am proclamat.

Prima lectură de azi, luată din Cartea a II-a a lui Samuel, (5,1-3), ne-a relatat alegerea şi ungerea lui David ca rege al întregului Israel. Astfel a luat fiinţă împărăţia lui David, o împărăţie mare şi puternică, la care priveau toate popoarele lumii cu admiraţie, cu frică şi respect.

După moartea lui David a urmat la tron fiul său, Solomon. Acesta a reuşit să păstreze unită împărăţia tatălui său, dar îndată triburile s-au separat, şi Israel a devenit iarăşi un popor nesemnificativ, luat în râs de marile naţiuni vecine.

De atunci, visul israeliţilor era de a reconstitui, odată, marea Împărăţie a lui David. De aceea în fiecare zi se rugau lui Dumnezeu să-L trimită în lume pe Mesia.

De ce ne este propusă în sărbătoarea de azi această lectură?

Pentru că Isus este răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile şi aşteptările poporului său. El este Mesia, Regele care “va domni de la o mare la alta, de la un râu până la marginile pământului” (Ps. 72,8).

De ce atunci israeliţii nu l-au primit pe Isus? De ce bătrânii poporului l-au dat la moarte, în loc să-L proclame rege cum au făcut înaintaşii lor cu David în Hebron? Motivul ne este explicat în Evanghelie.

Am spus că poporul evreu aştepta un rege mare, puternic. Îl visau bogat, îmbrăcat în haine luxoase, şezând pe un tron de aur. Voiau să-L vadă domnind asupra tuturor popoarelor şi umilindu-i pe duşmani, constrângându-i să se plece la picioarele lor şi lingând ţărână (Ps 72, 9-11). Nutreau speranţa ca împărăţia sa să fie veşnică şi universală.

Fragmentul evanghelic ascultat azi ne prezintă răspunsul lui Dumnezeu la aceste aşteptări. Suntem pe Calvar. Isus este răstignit pe Cruce între doi tâlhari. Deasupra capului său se află inscripţia: “Acesta este Regele iudeilor“.

Oare acesta este regele aşteptat? Unde sunt semnele regalităţii sale? El nu domneşte din înălţimea unui tron de aur, ci se află pironit pe o cruce. Nu e înconjurat de slugi care se închină la picioarele sale, dar se află în faţa unor persoane care-l insultă, care îl iau în râs. Nu e îmbrăcat în haine preţioase, ci e complet gol. Priviţi Crucea! El nu ameninţă pe nimeni, din contra, foloseşte cuvinte de iubire şi de iertare pentru toţi. El nu-i constrânge pe duşmani să lingă ţărână, ci El însuşi bea oţet. La coasta sa nu se află miniştrii săi, generali de armată, ci sunt doi tâlhari.

Cât de ciudată este regalitatea lui Cristos! Ea este complet diferită de cum şi-o imaginează oamenii.

Să vedem în continuare reacţia celor care erau prezenţi la această scenă. La picioarele Crucii, la picioarele Regelui, sunt prezente trei grupuri de persoane.

1. Poporul, care nu face nimic, nici bine nici rău: stătea şi privea. El nu-şi dă seama de ceea ce se întâmplă. Nu înţelege cum un om, care moare fără a opune rezistenţă, poate fi Regele aşteptat cu atâta dor. E un om drept, dar de ce Dumnezeu nu intervine pentru a-L salva?

De-a lungul acestui an liturgic, evanghelistul Luca ne-a descoperit de mai multe ori simpatia lui Isus faţă de cei săraci, faţă de cei din urmă, faţă de cei simpli. Acest evanghelist ne prezintă acum poporul mut şi uimit la picioarele Crucii: el vrea să ne spună că nu e responsabil de moartea lui Isus. Puţin mai încolo va preciza: “Şi toate mulţimile adunate la această privelişte, văzând cele petrecute, se întorceau bătându-şi pieptul” (Lc 23,48).

Poporul uimit reprezintă toată acea mulţime bine dispusă care ar vrea să înţeleagă planul lui Dumnezeu, dar nu reuşeşte pentru că, cel care ar trebui să o lumineze este, la rândul său, orb.

2. Căpeteniile poporului se află şi ele la picioarele Crucii. Ele sunt adevăraţii responsabili. Ele, la fel ca şi bătrânii poporului lui Israel, care la Hebron l-au uns rege pe David, ar fi trebuit să recunoască în Isus pe Mesia promis. În schimb, şi-au bătut joc de El, pentru că nu e Rege pe placul lor, e incapabil să se salveze pe sine însuşi, nu coboară de pe Cruce.

De ce oare Isus nu a coborât de pe Cruce aşa cum au cerut ei? De ce nu a săvârşit o minune? Dacă ar fi făcut-o i-ar fi convins pe toţi că este Fiul lui Dumnezeu şi ar fi scăpat de moarte. Da, probabil dacă ar fi coborât de pe Cruce, toţi ar fi crezut. Dar în cine? Într-un Dumnezeu puternic, tare, care distruge pe duşmanii săi, care răspunde cu rău la rău, care impune frică şi respect… Însă acesta nu este Dumnezeul lui Isus.

Dacă ar fi coborât de pe Cruce ar fi trădat misiunea sa: ar fi confirmat că adevăratul Dumnezeu este cel pe care puternicii acestei lumi l-au adorat din totdeauna pentru că e asemenea lor: puternic, arogant, răzbunător, înarmat.

Dar acest Dumnezeu puternic nu se aseamănă cu Cel revelat de Cristos pe Cruce, adică un Dumnezeu care iubeşte pe toţi, chiar şi pe cei care i se împotrivesc, care iartă totdeauna, care mântuieşte, care se lasă învins din iubire.

Regalitatea sa nu se bazează pe forţă, pe putere şi cu atât mai puţin pe minuni spectaculare. Minune nu e să coboare de pe Cruce ci să rămână pe Cruce. Dumnezeu nu este atotputernic pentru că poate face tot ceea ce vrea, ci pentru că iubeşte cu o iubire nemăsurată, pentru că se pune fără condiţii şi fără limite în slujba omului. Atotputernicia sa nu se arată în stăpânire, ci în slujire. Imaginea adevărată a atotputerniciei lui Dumnezeu o vedem în Cristos care se apleacă în genunchi pentru a spăla picioarele ucenicilor săi. El este un Rege slujitor.

3. Soldaţii reprezintă cel de-al treilea grup de la picioarele Crucii. Ei sunt oameni săraci, luaţi din familiile lor şi trimişi, pentru câţiva bani, să comită violenţe împotriva unui popor cu obiceiuri, cu limbă şi religie diferită. Departe de soţiile lor, de copii, de prieteni, au pierdut toate sentimentele omeneşti şi s-au revoltat împotriva unuia mai slab decât ei.

Ei ştiu doar să împlinească nişte porunci, nu pot să-şi manifeste opinia lor, repetă cuvintele pe care le-au auzit de la şefii lor: “Dacă eşti regele iudeilor, salvează-te pe tine însuţi” (v. 36).

Din frică, din ignoranţă, pentru puţini bani, şi-au vândut propria conştiinţă; au colaborat la nedreptatea şi la violenţa săvârşită împotriva unui om fără apărare. Soldaţii au fost educaţi să creadă numai în forţă şi cine se încrede în arme respectă numai pe cel care învinge şi batjocoreşte pe cel care pierde. Acum Isus e de partea celor învinşi.

Evanghelistul Luca ne vorbeşte şi despre inscripţia care a fost pusă deasupra capului lui Isus. Ea este ca o invitaţie adresată creştinilor pentru a contempla pe Regele răstignit pe Cruce. În faţa lui e ridicolă orice dorinţă de glorie, de dominare, de a fi pe primul loc. Din înălţimea Crucii Isus ne arată tuturor că El este Regele ales de Dumnezeu; e cel care acceptă umilirea, care ştie că singurul mod de a-L lăuda pe Dumnezeu este cel de a alege ultimul loc pentru a sluji pe cel sărac.

După ce am contemplat ceea ce a avut loc la picioarele Crucii, după ce am considerat inscripţia pusă deasupra capului lui Isus, să vedem acum ce se întâmplă la coasta lui Isus cu cei doi tâlhari răstigniţi unul la stânga şi altul la dreapta sa. Ca şi poporul, ca şi conducătorii poporului, ca şi soldaţii, unul dintre ei nu înţelege nimic. Unicul lucru pe care-l aşteaptă de la Isus este eliberarea de chinul la care e supus; Isus însă nu-l ajută, se arată incapabil de a asculta cererea sa.

Cel de-al doilea răufăcător e singurul care recunoaşte în Isus pe Regele aşteptat: “Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei intra în Împărăţia ta“. Îl cheamă pe nume, “Isuse”. L-a simţit prieten pe Isus, nu-l consideră un “domn”, ci un însoţitor de drum, unul care a acceptat să îndure, cu toate că era nevinovat, soarta celor răi.

De la Isus nu aşteptă o eliberare miraculoasă, îi cere doar să facă cu el ultimii paşi din viaţă, o viaţă care a fost plină de greşeli şi crime.

Isus îi promite: “Astăzi vei fi cu mine în Paradis“.

Istoria acestui tâlhar este cea a fiecărui om. Cine nu s-a comportat ca el? Cine nu a fost nemilos uneori cu aproapele, cine nu a urât, cine n-a calomniat sau nedreptăţit pe aproapele? Cine n-a provocat mai mici sau mai mari dezastre în societate, în familie, sau în comunitatea creştină?

În adâncul inimii mulţi continuă să gândească că, pe Cruce, regalitatea lui Cristos n-a fost celebrată bine. Acela n-a fost decât un moment trist. Manifestarea adevărată va veni mai târziu, la sfârşitul lumii, în momentul dării de seamă. Atunci va străluci gloria lui Cristos: El va veni cu oştirea sa de îngeri şi va arăta tuturor, în special celor care l-au ucis, puterea sa.

Înainte de a muri, Isus a pronunţat o sentinţă de iertare faţă de cei care l-au răstignit, pentru că ei nu şi-au dat seama de ceea ce făceau. Va fi validă şi la sfârşit sau e vorba de o afirmaţie provizorie şi susceptibilă de revizuiri? Va fi adevărat că cei care l-au condamnat nu şi-au dat seama de ceea ce au făcut? (cfr. Lc 23,34). Poate unii cred că pe Calvar Isus nu era în condiţii ideale pentru a evalua obiectiv responsabilitatea celor care-L răstigneau, şi, mai mult, pentru a-şi manifesta toată gloria sa.

Dacă avem astfel de gânduri, nu am surprins adevăratul chip al lui Dumnezeu pe care ni l-a revelat Isus.

Procesul împotriva celor care l-au ucis pe Isus – să fie foarte clar! – nu va fi redeschis; nu va exista o revizuire a sentinţei. Isus a pronunţat judecata sa definitivă: a dezlegat pe ucigaşii săi, i-a mântuit în momentul cel mai glorios al vieţii sale: când, pe Cruce, a arătat maximul său de iubire. Pentru noi un rege triumfă când învinge, când umileşte pe ceilalţi. Aşa am vrea să-l vedem şi pe Regele Cristos. Nu vrem să credem că El triumfă în momentul în care pierde, în momentul în care îşi dă viaţa. Acest suveran care domneşte de sus, din înaltul unei Cruci, ne deranjează pentru că ne cere o schimbare radicală a alegerilor vieţii noastre. Cere, de exemplu, să oferim iertare fără condiţii tuturor celor care ne fac rău.

În această perspectivă chiar şi judecata finală nu poate să ne înfricoşeze, dar o aşteptăm cu bucurie… pentru că se va produce o schimbare. La sfârşit nu Dumnezeu ne va judeca pe noi, ci noi îl vom “judeca” pe El.

Curăţaţi de păcate, de meschinătăţile sufleteşti care au apăsat mintea noastră şi au împietrit inima noastră, curăţaţi de orbirea spirituală, care ne-a împiedicat să înţelegem Scripturile (Lc 24,25), “vom contempla chipul său” (Apoc 22,4), “şi îl vom vedea aşa cum este” (1In 3,2). Atunci vom fi în stare să pronunţăm o “judecată” obiectivă despre El. Uimiţi vom fi constrânşi să admitem că: Dumnezeu este mai mare decât inima noastră (1In 3,20).

Sărbătoarea de azi este angajatoare pentru toţi care-L urmează pe Cristos şi plină de consecinţe concrete.

De la Cristos Rege Răstignit învăţăm că Împărăţia sa este har, milostivire, gratuitate; în ea, cei din urmă vor fi cei dintâi, cei mândri vor fi risipiţi în cugetul inimii lor, iar cei puternici vor fi doborâţi de pe tronurile lor şi vor fi înălţaţi cei umili, cei flămânzi vor fi copleşiţi cu bunuri, iar cei bogaţi vor fi lăsaţi cu mâinile goale. Aşa ne sugerează şi imnul Magnificat. Nu e uşor să rămânem pe Cruce. Trăim un moment istoric plin de violenţe. Ne este mai uşor să răspundem la violenţă cu violenţă, la rău cu rău. În locul lui Cristos noi nu numai că am fi coborât de pe Cruce, dar am fi trimis foc asupra ucigaşilor noştri.

Urmarea lui Isus nu e un lucru uşor, trebuie să renunţăm la orice formă de violenţă, la intoleranţă. Deja de acum suntem chemaţi să trăim regalitatea lui Isus, care constă în a rămâne pe Cruce, în a ierta şi nu în a se răzbuna.

Sfântul Apostol Paul, în cea de-a doua lectură de azi, ne îndeamnă să-i mulţumim lui Dumnezeu Tatăl care “ne-a eliberat de puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului său preaiubit” (Col 1,13).

Suntem chemaţi, aşadar, să trăim ca fii ai acestei Împărăţii, pe care o invocăm de fiecare dată când ne rugăm Tatăl nostru, “vie Împărăţia ta”, şi după exemplul Regelui nostru Răstignit, Isus Cristos.

(prelucrare după diverse surse)

 

* * *

 

Împărăţia lui Dumnezeu

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro

În Cuvântul Evangheliei care ne prezintă tema zilei, noi am cântat: “Binecuvântată este Împărăţia Sa care vine”. De fapt, Sărbătoarea lui Cristos Rege ne apare în anul acesta ca o sărbătoare deosebită a Împărăţiei lui Dumnezeu. De câte ori nu am auzit noi vestindu-se această realitate a Împărăţiei lui Dumnezeu, în cursul acestor trei ani liturgici care se încheie astăzi: “Împărăţia lui Dumnezeu este asemenea unei seminţe; se aseamănă cu un ogor, cu o comoară ascunsă, cu un banchet; Împărăţia lui Dumnezeu este aproape; Împărăţia lui Dumnezeu se află printre voi, în mijlocul vostru!” Astăzi, în sfârşit, putem acorda acestei sărbători toată atenţia noastră.

În Evanghelia lui Matei aflăm expresia: “Împărăţia cerului”, însă şi aici este vorba de una şi aceeaşi realitate. Matei, care scrie pentru creştinii proveniţi din iudaism, evită a rosti Numele lui Dumnezeu, înlocuindu-l, aşa cum făceau evreii, printr-o perifrază. Prin urmare, Împărăţia cerului nu indică un anumit lucru ce există numai în cer, adică dincolo de realitatea acestei lumi, ci ceva care se află în lume, chiar dacă nu este din această lume (Ioan 17,15-16). În lecturile de astăzi aflăm o a treia expresie: “Împărăţia lui Cristos”, “El ne-a izbăvit de puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia dragostei Fiului Său”, “Adu-ţi aminte de mine când vei fi în împărăţia Ta”.

Aici se aminteşte încă odată aceeaşi realitate: Împărăţia lui Dumnezeu este numită Împărăţia lui Cristos pentru că şi-a aflat în Cristos deplina şi definitiva ei actualizare. Prin urmare, cele trei expresii indică una şi aceeaşi realitate, însă care o fi această realitate? Ce înseamnă acea împărăţie misterioasă care nu este din această lume? … Putem răspunde la aceste întrebări mai întâi de toate prin ceea ce nu este: Împărăţia lui Cristos nu este o împărăţie politică sau juridică aşa ca toate împărăţiile lumii acesteia.

Acest cuvânt, Împărăţie, este un cuvânt rostit la activ şi înseamnă stăpânirea lui Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu este Suveranitatea lui Dumnezeu care coincide cu voinţa şi cu Sfinţenia lui Dumnezeu: “Vină Împărăţia Ta”, este ca şi cum ai spune: “facă-se voia Ta!” Şi tocmai de aceea se cheamă tot atât de bine: Împărăţia Adevărului, Împărăţia Dragostei, Împărăţia Sfinţeniei şi a Dreptăţii. În concepţia de Împărăţie a lui Dumnezeu se află toată forţa, vitalitatea şi sfinţenia care caracterizează imaginea biblică a lui Dumnezeu. Pentru un credincios obişnuit cu limbajul Scripturii, chiar şi numai rostirea acestui cuvânt ar trebui să-l facă să tresalte de bucurie.

Această idee de Împărăţie a lui Dumnezeu are şi o semnificaţie pasivă, care îl priveşte pe om. Aşa cum spuneam, în sens activ, indică Voinţa lui Dumnezeu; în sens pasiv, arată acceptarea aceleiaşi voinţe, care se realizează în acceptarea creaturii şi în a se folosi de toate lucrurile după Voinţa şi planul lui Dumnezeu. Tocmai prin aceasta Împărăţia lui Dumnezeu a devenit Împărăţia lui Isus Cristos, fiindcă prin ascultarea Sa, până la moarte, Isus a acceptat întreaga Voinţă a lui Dumnezeu, din care cauză a devenit chiar Rege şi Stăpân, şi de acum înainte cauza lui Dumnezeu printre oameni se va numi “Isus Cristos”. Se înţelege deci pentru ce după Paşti, apostolii nu au mai predicat despre Împărăţia lui Dumnezeu, ci numai despre Împărăţia lui Isus Cristos, răstignit şi înviat: “Noi îl predicăm pe Isus cel răstignit” (1Corinteni 1,23).

Ceea ce li se părea unor învăţaţi o anomalie şi o lipsă de continuitate în trecerea de la Isus la Biserică, în realitate este lucrul cel mai lămurit şi mai consecvent. Cu Paştele, Isus a devenit pentru noi puterea lui Dumnezeu (1Corinteni 1,24). El însuşi a devenit începutul şi modelul Împărăţiei. Cu gândul la acest grandios eveniment, Apocalipsul cântă: “Îţi mulţumim Doamne, Atotputernice, care eşti, care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti” (Apocalips 13,17).

Despre această Împărăţie a lui Dumnezeu, a cărei semnificaţie o cunoaştem, Evanghelia ne spune trei lucruri oarecum contradictorii: că ea este aproape, şi se află chiar în mijlocul nostru (Marcu 1,15; Luca 17,21); că trebuie să vină: “Vie Împărăţia Ta”; că trebuie s-o căutăm noi înşine: “Căutaţi mai întâi de toate Împărăţia lui Dumnezeu!” În realitate toate aceste trei lucruri sunt adevărate şi actuale chiar şi în zilele noastre. Împărăţia lui Dumnezeu se află deja printre noi, pentru că Isus se află în Biserică cu cuvântul, cu Sacramentele şi mai ales cu Duhul său. Celor care după Paşti îl întrebau: “Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui Dumnezeu?” El le-a răspuns: “Voi veţi primi putere când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi”. Aceasta ca şi cum ar fi spus că Împărăţia lui Dumnezeu se realizează oriunde se află ucenici, care prin puterea Duhului Sfânt îl mărturisesc pe Cristos.

Deci este adevărat că Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să vină, şi tot atât de adevărat este că ea trebuie să vină în mai multe sensuri: în sensul moral şi istoric, fiindcă oamenii şi instituţiile sunt încă departe de a se orienta după Voinţa lui Dumnezeu şi după felul de viaţă al lui Isus Cristos; în sensul escatologic, pentru că noi aşteptăm ziua în care se va instaura Împărăţia, când ea va fi prezentată Tatălui, şi când vor apărea ceruri noi şi un pământ nou; aşteptăm momentul în care se va spune: “Veniţi binecuvântaţii Tatălui meu şi primiţi moştenirea pregătită vouă de la începutul lumii” (Matei 25,34). Tot actual este şi cel de-al treilea lucru: căutarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Dintre toate trei, acesta este desigur lucrul cel mai important, care ne priveşte mai îndeaproape, şi de care va trebui de acum încolo să ne ocupăm.

Unui creştin care este pasionat de Împărăţia lui Dumnezeu, şi care se decide a deveni un adevărat “cercetător” al ei, i se pun la dispoziţie trei domenii de cercetare, unul mai interesant decât altul, şi care comunică între ele; munca depusă într-un domeniu este în avantajul ei şi al celorlalte două. Cel mai vast dintre toate este domeniul pe care noi îl numim: “lume”. Acest domeniu trebuie să devină de fapt ceea ce este deja de drept, pornind de la Învierea lui Cristos, adică Lumea Domnului nostru Isus Cristos. Atunci când Paul spune că “însăşi creaţia aşteaptă cu nerăbdare revelaţia fiilor lui Dumnezeu… şi nutreşte speranţa de a fi şi ea eliberată de sclavia corupţiei”, este ca şi cum ar spune că lumea întreagă aşteaptă cu nerăbdare a deveni Împărăţia lui Dumnezeu.

Câte proiecte nu s-au realizat pentru ameliorarea şi îndreptarea lumii! Însă lumea a rămas tot strâmbă, fiindcă în primul loc ea are trebuinţă de un singur lucru, de care depinde tot restul: “de a fi eliberată de păcat!” Pentru că păcatul este singurul element care nu face parte din structura originară a creaţiei, ci i-a fost impus dinafară împotriva voinţei sale de către răutatea omului – aşa cum spune Paul. Deci, aceia sunt adevăraţii făuritori ai Împărăţiei lui Dumnezeu care se străduiesc pentru diminuarea greutăţii păcatului în lume, luptând pentru o politică mai umană, pentru o informare mai onestă, pentru o lume mai bună şi mai dreaptă, ca şi pentru o cultură mai respectuoasă a demnităţii omului.

Al doilea domeniu de cercetare este Biserica. A spune că trebuie să căutăm în Biserică Împărăţia lui Dumnezeu nu este o tautologie sau o erezie, ci înseamnă că trebuie să ne angajăm cu toată fiinţa noastră a face să predomine în ea lucrarea lui Dumnezeu şi nu a omului. Chiar şi Biserica trebuie să devină de fapt ceea ce este deja de drept, adică o împărăţie sacerdotală, un aluat proaspăt şi sănătos în toată frământătura, o lumină vie, bună de pus în candelabru, nu sub obroc sau sub pat; o cetate pe vârf de munte, care să fie văzută de departe şi de toţi oamenii. Aceasta este, sau ar trebui să fie, opera tuturor. Deosebirea dintre Biserică şi lume nu este aceea că una aparţine lui Cristos şi alta nu, ci că una ştie că-i aparţine lui Cristos şi cealaltă nu ştie. Pentru cel ce este conştient că este strămutat în împărăţia luminii, se declanşează o exigenţă nouă, care este coerenţa de a se comporta ca adevărat fiu al luminii. Trebuie să facem în aşa fel încât în Biserică să lumineze şi să troneze Suveranitatea lui Dumnezeu prin ascultarea omului, pentru ca să se realizeze şi să apară în toată lumea Împărăţia lui Dumnezeu.

Al treilea şi cel din urmă domeniu în care trebuie să căutăm Împărăţia lui Dumnezeu este însăşi viaţa, existenţa noastră. Ce înseamnă a căuta împărăţia lui Dumnezeu în propria noastră viaţă? Este greu de explicat. Totuşi Sfântul Paul încearcă a ne lămuri în termenii următori: “Păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui” (Romani 6,12). Împărăţia lui Dumnezeu începe în noi exact acolo unde se sfârşeşte păcatul. Aşa trebuie să ne reprezentăm concret şi vizibil dezvoltarea Împărăţiei lui Dumnezeu în sufletele noastre: ca un mic fascicol de lumină, care avansează cu greu, luptându-se cu forţele invadatoare ale norilor furioşi, căutând a recupera terenul pierdut; ca şi o creatură nouă care luptă împotriva omului vechi, aşa cum lupta David împotriva lui Goliat.

Câteodată în momentele grele de încercare, cu uşurinţă se poate observa chiar şi în noi înşine această luptă interioară, când ceva întunecat apare din cele mai tăinuite cute ale inimii noastre, care ne întunecă ochiul, mintea şi inima. Aşa ceva nu numai că observăm noi în toată fiinţa, ci o observă şi alţii care se află în preajma noastră, chiar dacă ne-ar privi numai cu ochii. Da, în noi s-a declanşat războiul dintre cele două legi, care nu este altul decât războiul celor două Împărăţii. Acestea sunt dezbinarea şi sabia despre care spune Isus că a venit să le aducă pe pământ. Este o dezbinare bună, chiar dacă ne face să suferim, pentru că duce la predominarea sufletului asupra trupului, a libertăţii asupra sclaviei.

Căutarea Împărăţiei lui Dumnezeu în viaţa noastră, pozitiv, înseamnă “creşterea în dragoste, pentru că dragostea este substanţa şi sinteza împărăţiei lui Dumnezeu. Cine îşi iubeşte fratele se află în lumină” (1Ioan 2,20), adică deja în împărăţie. În inima lui se sărbătoreşte – în duh şi adevăr – Sărbătoarea lui Cristos Rege. Ceea ce alţi evanghelişti numesc Împărăţie a lui Dumnezeu, Ioan numeşte “Viaţă”, din care cauză el poate spune: “Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că îi iubim pe fraţi. Cine nu iubeşte pe fratele său, rămâne în moarte” (1Ioan 3,14). Apostolul Paul scrie într-o scrisoare a sa despre momentul împlinirii finale, când Cristos îşi va încredinţa Împărăţia lui Dumnezeu Tatăl, spunând că aceasta nu se va întâmpla mai înainte ca totul să i se supună Lui (1Corinteni 15,24). Într-un oarecare sens misterios, noi putem grăbi sau întârzia momentul spre care tinde istoria omenirii, şi care se aseamănă cu clipa naşterii (Romani 8,22) şi cu timpul odihnei. Atâta vreme cât nu vom şti a ne supune cu toată fiinţa noastră lui Cristos, El nu va putea să se supună Tatălui pe deplin, ceea ce înseamnă o întârziere, o suspendare, şi o suferinţă a întregului univers.

Tatăl aşteaptă acel moment deoarece pentru aceasta a creat întregul univers, şi a pus în mişcare întreaga istorie a mântuirii. Cristos spune: “Eu voi bea acest vin nou împreună cu voi, în împărăţia Tatălui Meu!” Atâta vreme cât nu vom depune aici o sforţare de a urca spre Împărăţie, El nu poate bea de unul singur acest vin, pe care a făgăduit că îl va bea împreună cu noi, şi în tot acest răstimp cât ne mai încăpăţânăm în fărădelegile noastre, El este trist şi îngândurat. Prin urmare, noi suntem cauza întârzierii bucuriei Sale depline. Atâta vreme cât eu nu mă voi supune Tatălui, nici El nu va putea fi supus, pentru că “Nu vrea să primească slava sa deplină, decât împreună cu tine (mine), care faci parte din trupul şi din mădularele Sale” (Origene).

La sfârşitul anului liturgic, ne vom îndrepta privirile spre acel punct misterios de unde am plecat, şi de unde, duminica viitoare, cu începerea Adventului, vom relua calea unui nou an de mulţumiri, cu ochii spre cer, acolo unde este patria noastră cea adevărată, “şi îl aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul nostru Isus Cristos, când El va schimba trupul stării noastre smerite şi îl va face asemenea trupului Slavei Sale prin lucrarea puterii pe care o are de a-şi supune toate lucrurile” (Filipeni 3,20-21). Astăzi mai mult ca oricând trebuie să aderăm la acel dialog care începe între preot şi popor, la Prefaţă: “Sus să avem inimile! … Le avem la Domnul!” Da, inimile noastre sunt îndreptate spre Domnul. Cei dintâi fraţi ai noştri întru credinţă aveau un cuvânt care cu o mică deosebire în pronunţie exprima atât certitudinea cât şi speranţa Venirii Sale: “Maran-atha” (Domnul este aici) şi “Marana-tha” (Vino, Doamne), după care adăugau: “Să vină harul şi să treacă această lume” (Didache 10,6).

La sfârşitul acestui an liturgic să spunem următoarea rugăciune:

Da, Doamne, Tu te afli aici în mijlocul nostru. Ai fost cu noi tot anul şi Te-am simţit aproape, atât în Cuvântul Tău cât şi în pâinea pe care am consacrat-o, şi am mâncat-o împreună, în amintirea Ta; Duhul Tău cel Sfânt Te-a însufleţit cu adevărat printre noi.

Acum, Doamne, îndrăznim a-Ţi mai face o rugăminte, care nu poate fi alta decât aceea pe care Duhul Sfânt şi Mireasa ne-au învăţat-o în Apocalips: “Vino, noi am gustat desfătările Tale, ale Duhului Tău, şi suspinăm întru aşteptarea plinătăţii lui”.

Noi încă nu ştim bine ce înseamnă acest cuvânt: “Vino”, nici modul prin care noi dorim cu adevărat ca Tu să vii, dar cu toate acestea continuăm a spune: Vină Împărăţia Ta şi treacă această lume, însă nu lumea ca atare, ci “această” lume, cum o cunoaştem noi la ora actuală, atât de păcătoasă, atât de zbuciumată şi atât de suferindă.

Trimite un Duh nou asupra Bisericii, pe care de mult îl aşteaptă, ca pe nişte adevărate noi Rusalii. Dispune Tu ca privind Biserica reînnoită şi reedificată să ne poată intona acea cântare: “Aleluia! Domnul Dumnezeul nostru cel Atotputernic a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm Slavă! Căci a sosit nunta Mielului: Mireasa Lui s-a pregătit! (Apocalips 19,6-7).