Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXXIV-a de peste an – Cristos, Regele Universului
Anul B (A, C)
Lecturi:
Dan 7,13-14
Apocalips 1,5-8
Ioan 18,33-37

Ioan 18,33-37

Pilat a intrat din nou în pretoriu, l-a chemat pe Isus şi i-a zis: “Tu eşti regele iudeilor?” Isus a răspuns: “De la tine însuţi spui aceasta sau ţi-au vorbit alţii despre mine?” Pilat a răspuns: “Oare sunt eu iudeu? Poporul tău şi arhiereii te-au dat pe mâna mea. Ce ai făcut?” Isus a răspuns: “Împărăţia mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia mea ar fi fost din lumea aceasta, slujitorii mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat pe mâna iudeilor. Dar acum împărăţia mea nu este de aici”. Atunci Pilat i-a zis: “Aşadar, eşti rege?” Isus i-a răspuns: “Tu spui că eu sunt rege. Eu pentru aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul meu”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Ernest Munachi Ezeogu
Diverşi alţi autori
pr. Anton Dancă
Diverşi alţi autori
pr. Şerban Tarciziu
pr. Pietro Righetto
pr. Alessandro Pronzato
pr. Emanuel Bejenaru
FSC
Diverşi alţi autori

 

* * *

 

Regelui, pentru care toate trăiesc, veniţi să ne închinăm!

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Vom răspunde acestei invitaţii îndată după sfânta Liturghie când vom începe adoraţia lui Isus Cristos ca rege al iubirii din taina sfântă a Euharistiei, din taina comuniunii noastre cu divinitatea sa.

Ca această adoraţie să aibă sens, să aducă lui Dumnezeu slavă şi nouă har, să pătrundem mai adânc în misterul pe care îl celebrăm şi-l sărbătorim fericiţi în viaţa noastră de fiecare zi, păşind pe urmele lui sub steagul crucii strălucind în lumina învierii. Cristos ne conduce, el este rege şi noi împărăţie de preoţi, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu ca să vestim în lume bunătăţile celui care ne-a chemat din întuneric la lumina sa cea minunată (1Pt 2,9).

Toate sărbătorile anului îşi au izvorul în această solemnitate; toate bucuriile îşi au izvorul în această sărbătoare, fiindcă toţi sfinţii sunt coroana regească a lui Isus, regele universului.

Autorul Scrisorii către Evrei spune: Pe Isus, care un timp a fost pus mai prejos de îngeri, datorită morţii îndurate, acum îl vedem încununat cu mărire şi cinste (2,9).

În timpul activităţii sale publice, Isus nu a cedat niciodată entuziasmului mesianic al mulţimilor atât de îmbibat de sentimente pur omeneşti şi de speranţe pământeşti. Când, la înmulţirea minunată a pâinilor, mulţimile voiau să-l răpească şi să-l facă rege, el se ascunde (In 6,15), dar nu refuză actul de credinţă mesianică a lui Natanael, care declară atât de solemn: Tu eşti regele lui Israel (In 1,49); ca să-şi dea seama de ce fel de rege este el, Isus îi îndreaptă privirile spre împărăţia sa din Parusie, spre cea de-a doua sa venire. O singură dată s-a lăsat purtat de entuziasmul mulţimii care îl proclama rege, în ziua intrării triumfale în Ierusalim, la Florii, demonstrând din plin împlinirea profeţiei lui Zaharia (9,9; Mt 21,5), că Mesia va fi un rege blând şi smerit, cu totul altfel decât regii din această lume. Dar acest triumf îi va grăbi ziua pătimirii şi a morţii. La Cina cea de Taină, când ceasul agoniei bătea la uşă, Isus vorbeşte ucenicilor săi despre împărăţia sa în perspectivă pur escatologică (Lc 22,29 ş.u.). În timpul procesului religios, pe care i l-au intentat arhiereii, cărturarii şi fariseii, capul de acuză a fost calitatea sa de Mesia şi de Fiu al lui Dumnezeu. În opoziţie cu acest proces religios, duşmanii îi intentează şi un proces laic, civil, în faţa lui Pilat, în care capul de acuză este regalitatea sa. Evangheliştii scot în evidenţă tocmai această situaţie paradoxală: duşmanii îl acuză de una, de hulă (cf. Mt 26,66) şi îl dau pe mâna lui Pilat pentru alta, pentru pretenţia la tronul cezarului (cf. In 19,12). Întrebat de Pilat: Tu eşti regele iudeilor? (Mc 15,2; In 18,33), Isus nu tăgăduieşte că acest titlu i se cuvine, dar ca şi lui Natanael, tot aşa şi lui Pilat, îi îndreaptă gândul spre o împărăţie de ordin superior cu specific îngeresc (In 18,36).

În lumea aceasta domneşte împărăţia morţii; împărăţiile lumeşti se bazează pe nimicirea altor împărăţii. Dacă împărăţia mea, spune Isus, ar fi de aici, oamenii mei s-ar lupta (ar lovi şi ar ucide) ca să nu fiu dat pe mâna iudeilor. El nu este pretendent la tronul lui Cezar (Lc 32,2). De fapt, Isus nu s-a opus nici autorităţii lui Irod, care îl suspecta de pretenţie la tron (Lc 13,31), şi nici împăratului roman, căruia i-a plătit chiar tribut (Mc 12,13-17). Dar în orbirea necredinţei lor, autorităţile evreieşti ajung până acolo că îi recunosc împăratului roman puterea politică în totalitate, deşi aceasta era strâns unită cu puterea religioasă, împăratul era considerat de neam divin; prin urmare, pentru a respinge mai bine regalitatea lui Isus, duşmanii se leapădă până şi de suveranitatea religioasă a lui Iahve (In 19,12-15).

Ca o ironie a soartei, soldaţii romani, în postură de călăi, înţeleg răutatea arhiereilor, cărturarilor şi fariseilor şi o pedepsesc în felul lor: îl biciuiesc pe Isus, îl îmbracă într-o haină roşie de purpură, îi pun coroană de spini pe cap, sceptru de trestie în mâini şi îl salută cu titlul de regele iudeilor (Mc 15,17-19); inscripţia de pe cruce sigilează istoric actul: Isus nazarineanul regele iudeilor (In 19,19); ceea ce îi irită pe capii poporului şi-i cer lui Pilat să înlăture inscripţia (In 19,21-22), pe când cei de sub cruce, călăii în special, vor să transmită posterităţii prin grai viu batjocorirea regalităţii acelora care s-au lepădat de regele credincios lui Dumnezeu şi neamului său şi au preferat un împărat păgân, necredincios şi asupritor. Doar tâlharul din dreapta crucii lui Isus, recunoscând adevărata natură a regalităţii sale îl roagă să-şi amintească de el când va ajunge în împărăţia sa (Lc 23,42).

Fac o mică paranteză: să învăţăm din această recunoaştere a tâlharului că Isus este rege, de a nu dispreţui pe nimeni, nici chiar pe cel din urmă criminal, fiindcă şi cel mai rău dintre oameni poate vedea la un moment dat lucruri bune pe care toţi ceilalţi împreună nu le observă. Isus pune în evidenţă valoarea omului în sine, ca persoană care poartă chipul şi asemănarea cu Dumnezeu din actul creaţiei.

Reiau: Isus Cristos a intrat, prin înviere, în adevărata împărăţie mesianică. El s-a străduit atât de mult să-i facă pe ai săi să înţeleagă natura acestei împărăţii, atât de diferită de cea pe care o aşteptau iudeii. Nu este vorba de o reinstaurare a monarhiei lui David în avantajul lui Israel (cf. Fap 1,6), ci împărăţia sa va prinde rădăcini prin vestirea evangheliei şi practicarea virtuţilor (cf. Fap 1,8), că împărăţia sa este a celor smeriţi, fiindcă el este regele şi Domnul celor umili. La Cina cea de Taină, smerindu-se, le spală picioarele şi îi aprobă pentru faptul că îl numesc învăţător şi domn (In 13,14), dar acela care îl înalţă şi îi dă un nume, care este mai presus de oricare alt nume, ca în numele lui să se plece tot genunchiul, este Dumnezeu (cf. Fil 2,9-10); că împărăţia lui este împărăţia adevărului şi a vieţii, sfinţeniei şi harului, dreptăţii, iubirii şi păcii (Prefaţa) Ce este adevărul? l-a întrebat Pilat.

Pentru că a ieşit şi nu a aşteptat răspunsul lui Isus, Pilat nu i-a înţeles regalitatea şi l-a dat la moarte. Ca să-i înţelegem regalitatea, noi ştim ce este adevărul din descoperirea Duhului Sfânt: Adevărul absolut este Dumnezeu însuşi; adevărul mântuitor este revelat în persoana lui Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu venit pe pământ pentru a da mărturie despre adevăr (In 18,23), fiindcă din adevăr s-a născut; de aceea a putut spune: Eu sunt adevărul şi viaţa (In 14,6).

În actul de învestitură a lui Cristos ca rege din partea Tatălui se specifică şi motivul regalităţii sale: Iată eu l-am pus ca să dea mărturie între popoare, principe şi stăpân peste naţiuni (Is 55,4), ca noi să-i slujim cu demnitate prin actul libertăţii, să devenim ucenicii lui, să cunoaştem adevărul care ne face liberi cu adevărat (In 8,31).

Împărăţia lui Cristos este împărăţia vieţii. Acest adevăr îl pune în evidenţă lectura a II-a: Dumnezeu bătrân şi tânăr, viaţa fără de-nceput şi fără de sfârşit. A fost dat morţii ca un afront adus vieţii, dar el a înviat printr-un afront adus morţii.

Împărăţia lui Cristos este împărăţia iubirii.

Cristos este rege, nu numai pentru că din iubire ne-a creat împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt şi s-a jertfit pentru mântuirea noastră, dar el este creatorul unui popor nou pe care îl face părtaş la misiunea sa sacerdotală. Ce înseamnă că a făcut din noi o împărăţie de preoţi? A creat o mulţime imensă de suflete care să se jertfească pentru triumful credinţei, speranţei şi mai ales al iubirii. Împărăţia lui Cristos, care nu este din această lume, trăieşte dintr-o iubire nouă, divină (agapan), care este menită să învingă moartea.

În concluzie, vreau să arăt că tot Apocalipsul sfântului Ioan scoate în evidenţă faptul că Isus îşi va întări regalitatea şi împărăţia prin învierea martirilor, a acelora care au refuzat să adore Fiara (20,4 ş.u.; 5,10).

Purtându-ne crucea zilnică pe urmele lui Isus (Lc 9,25), putem ajunge în rândul martirilor, deoarece, aşa cum spune sfântul Paul, purtăm chipul lui Cristos: Pe acei pe care (Dumnezeu) i-a cunoscut mai înainte, pe aceia mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea icoanei Fiului său… iar pe care i-a hotărât mai înainte, pe aceia i-a şi chemat; şi pe care i-a chemat, pe aceia i-a şi îndreptăţit, iar pe care i-a îndreptăţit, pe aceia i-a şi preamărit (Rom 8,29-30), destinându-i pentru înviere şi viaţă veşnică.

Dă-ne, Doamne, ca într-o zi să auzim şi noi ceea ce a auzit tâlharul din dreapta crucii tale, când te-a recunoscut ca rege: Astăzi vei fi cu mine în paradis (Lc 23,43). Amin.

 

* * *

 

Recunoscându-l pe Cristos ca Rege

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

În unele ţări din Africa, duminica lui Cristos, Rege Universului, este sărbătorită cu mare fast, inclusiv cu o mare paradă pe străzile oraşului. Aceasta ar putea părea cumva ciudat pentru creştinii din alte părţi ale lumii, dar o manifestare publică a credinţei nu are cum să fie departe de ceea ce Papa Pius al XI-lea avea în minte atunci când, în 1925, a înfiinţat sărbătoarea lui Cristos Rege. Sărbătoarea este o proclamare a credinţei creştine că împărăţia lui Cristos trebuie percepută nu doar în vieţile private ale creştinilor ci şi în spaţiul public.

Iniţial, sărbătoarea era celebrată în ultima duminică din luna octombrie. Doar catolicii o puteau celebra, deoarece luteranii şi majoritatea Bisericilor protestante celebrau atunci Duminica Reformei. Conciliul Vatican II a mutat în mod înţelept sărbătoarea în ultima duminică a anului liturgic, acum majoritatea creştinilor, catolici şi protestanţi împreună, putând-o celebra. În acest mod, întreaga Biserică dă mărturie comună despre Cristos, pe care îl proclamăm rege al vieţilor noastre şi al lumii noastre.

Un motiv pentru care sărbătoarea a fost iniţial celebrată în ultima duminică din octombrie a fost, probabil, dorinţa de a o asocia cu sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, din 1 noiembrie. Pentru că cine sunt sfinţii dacă nu bărbaţi, femei şi copii generoşi, care au dat mărturie despre Cristos prin vieţile lor, în mod privat şi public deopotrivă? Un astfel de sfânt a fost Thomas Morus, proclamat cu câţiva ani în urmă sfântul patron al politicienilor. Thomas Morus a fost un strălucit avocat şi diplomat al Angliei secolului al XVI-lea. Patriotismul şi loialitatea sa faţă de tron i-au atras atenţia Regelui Henric al VIII-lea, care l-a numit Lord Cancelar al Angliei, primul laic căruia i s-a încredinţat o responsabilitate atât de onorantă. Ceea ce Henric al VIII-lea nu ştia era că loialitatea lui Morus faţă de el nu întrecea loialitatea pe care acesta o avea pentru Cristos, Regele regilor.

Când Henric al VIII-lea s-a decis să divorţeze de soţia sa, Caterina de Aragon, şi să se căsătorească cu Anne Boleyn, More a considerat că este o alegere greşită. Neputând să aprobe ceea ce era împotriva voinţei divine, el şi-a dat demisia din prestigioasa şi bine retribuita poziţie de Lord Cancelar şi a ales o viaţă de sărăcie. Pentru că nu şi-a sprijinit regele pământesc, Morus a fost arestat, acuzat de trădare şi închis în Turnul Londrei în 1534, fiind decapitat în iulie anul următor. În drum spre locul execuţiei, Morus i-a încurajat pe oameni să rămână fermi în credinţă. Pentru Morus nu era suficient să îl mărturiseşti pe Cristos în privat, în siguranţa inimii sau casei proprii; Cristos trebuie mărturisit şi în viaţa profesională, şi atunci când vine vorba de legile şi de politica ce guvernează societatea.

Aceasta nu înseamnă că neapărat împărăţia lui Cristos reprezintă o ameninţare pentru împărăţia acestei lumi. Aceasta a fost gândirea lui Ponţiu Pilat când l-a interogat pe Isus, pentru a se asigura dacă Isus era un rege. Răspunsul lui Isus a fost că da, era într-adevăr un rege, dar nu genul de rege la care se gândea lumea. “Împărăţia mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia mea ar fi fost din lumea aceasta, slujitorii mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat pe mâna iudeilor. Dar acum împărăţia mea nu este de aici” (Ioan 18,36). În ce constau diferenţele dintre împărăţia lui Cristos şi cea a lui Pilat şi a altor regi din această lume? Am putea numi trei: (1) Celelalte împărăţii au graniţe teritoriale, pe când împărăţia lui Cristos este universală. Cristos este un rege fără graniţe. (2) Celelalte împărăţii vin şi se duc, dar împărăţia lui Cristos este eternă. (3) Celelalte împărăţii sunt susţinute de forţe militare, pe când împărăţia lui Cristos este susţinută de puterea adevărului. Cetăţenii împărăţiei lui Cristos trebuie de aceea să fie alături de adevăr chiar şi atunci când aceasta înseamnă suferinţă sau ruşine.

Când vorbim despre împărăţia lui Dumnezeu în acest mod, unii oameni întreabă: ce devine atunci patriotismul şi loialitatea faţă de propria naţiune? Patriotismul şi naţionalismul îşi au cu siguranţă locul lor în viaţa creştină, dar loialitatea faţă de Dumnezeu vine pe primul loc. În numele patriotismului şi naţionalismului, unii creştini au făcut compromisuri de conştiinţă cu statul: dacă statul spune că este în regulă, atunci avem dreptul să facem aşa. Un bun exemplu este avortul. Dacă statul spune că este legal, atunci ne este permis? Sau să luăm un alt exemplu: este bine să ajutăm un imigrant “ilegal”? Celebrarea de astăzi ne provoacă să privim mai critic la legile şi politicile ce guvernează viaţa publică, examinându-le la lumina legii lui Cristos. Ca şi creştini noi trebuie să fim cetăţeni loiali ai ţărilor noastre, dar mai întâi de orice cetăţeni loiali ai împărăţiei lui Cristos.

 

* * *

 

Domnul regilor pământului

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

(predică pe marginea lecturii a doua)

A doua lectură de astăzi, din Apocalips, atinge două lucruri importante. Mai întâi este ideea de Cristos ca Rege, după cum ne spune şi titlul sărbătorii de astăzi. A doua este că astăzi e ultima duminică din anul liturgic. Următoarea duminică este prima duminică din Advent şi începutul unui nou al liturgic. La sfârşitul unui an de cult adus Domnului, minţile noastre se îndreaptă spre sfârşitul tuturor lucrurilor, spre sfârşitul veacurilor. Lectura din Apocalips are să ne spună multe despre împărăţia lui Cristos şi despre sfârşitul veacurilor.

Lectura începe oferindu-ne trei noi titluri pentru Cristos: “Isus Cristos este martorul cel credincios, primul născut dintre cei morţi şi Domnul regilor pământului” (Apocalips 1,5). De aici vedem că Cristos nu este doar un rege, ci este regele regilor. El este “Domnul regilor pământului”. Împărăţia lui Cristos este una care se extinde nu doar peste persoane şi Biserică, ci şi peste stat. Multe persoane cred astăzi că împărăţia lui Cristos este ceva ce se întinde doar peste inimile celor ce vor să creadă. Aceasta înţeleg ei prin separarea dintre Biserică şi stat. Dar nu este corect. Noi credem în separarea dintre Biserică şi stat, dar nu în separarea dintre Dumnezeu şi stat. Un stat nu trebuie să susţină una dintre religii în defavoarea alteia. Aceasta este libertatea religioasă. Dar statul trebuie să caute mereu să fie o unică naţiune sub Dumnezeu.

Similar, există mulţi creştini care stau departe de politică, numind-o un joc murdar nedemn de creştini. Acestor creştini li se reaminteşte astăzi că Cristos este “Domnul regilor pământului”. Cu alte cuvinte, Cristos este interesat şi implicat în politică. Cristos nu poate să fie membrul unui partid politic sau al altuia, deoarece toate partidele politice îi dau socoteală Lui. Dar Cristos este interesat de cei care guvernează, de modul în care conduc, deoarece ei trebuie să fie instrumentele prin care Dumnezeu se îngrijeşte de poporul Său (Romani 13,1-7).

După unii lumea comerţului, a politicii, a spectacolelor şi a divertismentului, sunt toate în mâna satanei. De aici creştinii care se închid în cochilia lor, preferând să blesteme întunericul în loc să aprindă o lumânare. “Al Domnului este pământul şi plinirea lui; lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea” (Psalmul 24,1). Să stăm deci drepţi şi să cucerim lumea pentru Cristos. Lumea îi aparţine deja în principiu, oricum. Să fim proactivi în transformarea ordinii sociale, nu doar să reacţionăm plângându-ne de cei care nu fac bine ce fac.

Celebrarea de astăzi ne aminteşte că Cristos ne-a făcut “o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeu” (Apocalips 1,6). Slujirea Domnului include şi spaţiul politic şi cel social. Un creştin care este mulţumit să rămână un creştin de cămăruţă nu înţelege deplin ce înseamnă să fii creştin. Creştinii africani care ies pe străzi şi fac din ziua de astăzi o zi de paradă fac bine. Sărbătoarea de astăzi spune răspicat că atât Cristos cât şi mesajul Său trebuie să aibă un loc în viaţa socială şi publică, nu doar în viaţa privată a credincioşilor. Împărăţia lui Cristos este prezentă în această viaţă ca sămânţa de muştar. Munca noastră de creştini constă în îngrijirea acestei seminţe, ca să crească. Sămânţa va ajunge la maturitate un copac în ale cărui crengi se vor refugia păsările la venirea lui Cristos în Ziua de Apoi. “Iată că vine pe nori şi orice ochi îl va vedea, chiar şi cei care l-au străpuns; şi vor izbucni în plâns din cauza lui toate triburile pământului. Da. Amin” (Apocalips 1,7).

Cristos va veni ca rege să judece atât persoanele cât şi popoarele. “Orice ochi îl va vedea, chiar şi cei care l-au străpuns.” Aceasta se referă la persoane. “Şi vor izbucni în plâns din cauza lui toate triburile pământului.” Aceasta se referă la popoare. Cuvântul “triburi” (phylê) înseamnă şi “popoare” şi “neamuri”. Fii patriot şi adu-ţi înapoi ţara la Cristos. Votează cu înţelepciune. Contribuie la ideile care modelează naţiunea şi lumea de astăzi. Acesta este modul în care îi permitem lui Cristos să fie rege nu doar în inimile noastre, nu doar în bisericile noastre, ci şi în naţiunea noastră şi în lumea noastră.

 

* * *

 

Cristos, Regele Universului (B) (audio)

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Gabriel Farcas
Unde: Catedrala romano-catolică din Iaşi
Când: 26 noiembrie 2006

 

Puteţi descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.

 

* * *

 

Eu sunt rege. Împărăţia mea nu-i din această lume

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Lecturile de azi ne ajută să înţelegem mai bine tema începută acum şapte duminici în urmă: profunzimea naturii regale a lui Isus şi a împărăţiei sale. Isus din Nazaret s-a prezentat ca rege, dar împărăţia sa nu-i din lumea aceasta, ea începe să se înfiripeze pe pământ, dar nu-i în concurenţă cu nici o altă împărăţie lumească. Pe tot parcursul vieţii sale publice, Isus şi-a dat toată silinţa ca să nu se dea o interpretare politică misiunii sale. De câteva ori concetăţenii săi au voit să-l facă rege, dar de fiecare dată El s-a sustras (cf. MAC p. 1016).

Azi este a şaptea duminică de când Liturgia cuvântului ne prezintă în concret câte un aspect al regalităţii lui Cristos. Pe scurt: – Duminica 28-a: Isus Regele înţelepciunii; nepricepuţii cred că înţelept este acela care îşi adună bogăţii, dar Isus spune că mai uşor va trece cămila prin urechea acului decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu; – Duminica 29-a: Isus Regele înţelegerii; înţelegerea stă în slujire: Fiul omului a venit să slujească şi să-şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru cei mulţi; – Duminica 30-a: Isus Regele sfatului; orbului vindecat, cu care ne putem identifica, Mântuitorul îi spune: Mergi! Credinţa ta te-a vindecat; – Duminica 31-a: Isus Regele puterii; uneşte iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele într-o singură lege şi celui care o trăieşte din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea îi dă garanţia: Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu; – Duminica 32-a: Isus Regle cunoaşterii; el singur ştie ce este în inimile oamenilor şi îi învaţă adevăratul sens al vieţii; – Duminica 33-a; Isus Regele evlaviei; pentru evlavia sa a devenit Mare Preot şi Unic, a fost ascultat de Tatăl şi a înfăptuit mântuirea. – Duminica de azi, a 34-a: Isus Regele fricii de Dumnezeu.

Frica de Dumnezeu închide cercul celor şapte daruri ale Duhului Sfânt şi face unirea cu primul: Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu” (Prov 1, 7). După ce profetul Isaia a spus că: O mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iese şi un lăstar din rădăcinile lui va da şi se va odihni peste el Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al puterii, duhul cunoştinţei şi al temerii de Domnul, arată clar în versetele următoare că acest Mesia îşi va afla toată desfătarea sa în frica de Domnul (Is 11, 1-3 ş.u.), adică în intimitatea cu Dumnezeu. Această intimitate este pusă în evidenţă de prima (Dan 7, 13-14) şi a doua lectură (Ap 1, 5-8) prin aceleaşi cuvinte: Fiul omului apare pe norii cerului în faţa Tatălui care îi dă puterea, slava şi împărăţia în care şi-a găsit bucuria făcând din noi, din toate popoarele, o împărăţie de preoţi pentru Tatăl său şi de pe norii cerului, de la înălţimea dumnezeirii sale, va face judecata din urmă, de care nimeni nu va scăpa, nici chiar cei care l-au răstignit.

După această judecată va prezenta Tatălui o împărăţie desăvârşită: regală şi preoţească, părtaşă din regalitatea şi preoţia sa, aşa cum ne-o prezintă Prefaţa liturghiei de azi: Cristos Isus – uns cu untdelemnul bucuriei ca Preot veşnic şi Rege al universului, (fiindcă) s-a oferit pe altarul crucii ca Jertfă neprihănită de împăcare, pentru o împărăţie veşnică şi universală, a realizat: Împărăţia adevărului, vieţii, sfinţeniei, harului, dreptăţii, iubirii şi păcii. Caracteristicile Împărăţiei lui Cristos, care sunt şapte, arată împărăţia desăvârşită, pe care o va prezentata Tatălui, fiindcă toţi acei care se împărtăşesc din Duhul lui Cristos, se împărtăşesc din darurile sale, se înscriu în această împărăţie, fiindcă prin darul înţelepciunii ne încadrăm în împărăţia adevărului; prin darul înţelegerii ne încadrăm în împărăţia vieţii; prin darul sfatului ne încadrăm în împărăţia sfinţeniei; prin darul puterii ne încadrăm în împărăţia harului; prin darul ştiinţei ne încadrăm în împărăţia dreptăţii; prin darul evlaviei ne încadrăm în împărăţia iubirii; iar prin darul temerii de Domnul ne încadrăm în împărăţia păcii veşnice şi universale, în împărăţia intimităţii cu cele trei Persoane divine.

Ne dăm seama că o astfel de împărăţie nu este din lumea aceasta, dar îşi are începutul pe acest pământ!

În Regele Cristos întreaga creaţiune îşi găseşte desăvârşirea conformă cu planul Creatorului. Dumnezeu continuă să creeze din iubire şi întreaga creaţiune este chemată, prin om, prin mine, prin tine, prin noi toţi, să participe la însăşi viaţa sa divină, să intre în Familia dumnezeiască. Acest plan de iubire se împlineşte numai prin urmarea Omului-Dumnezeu, fiindcă numai El este capabil, prin omenitatea sa, să dea acces în Familia Tatălui. Renumitul Arhimede cerea lumii să-i dea un punct de sprijin în univers şi va muta pământul din loc. În Isus Cristos Rege, întreaga creaţiune, Universul însuşi, îşi află punctul de sprijin al înălţării spre tronul Tatălui (cf. Evr 1, 3; Col 1, 17). În acest sens Isus Cristos este Primul născut dintre toate creaturile; El este Regele creaţiunii fiindcă el singur este imaginea Dumnezeului nevăzut şi realizarea planului creator depinde numai de el (cf. MAC p. 1016).

Cristos a cucerit această regalitate prin moartea sa pe cruce spre iertarea păcatelor noastre. Lectura a doua, din cartea Apocalipsei sfântului Ioan, a luat numai acele versete care ne prezintă motivele pentru care Isus trebuie considerat, cinstit şi iubit ca «Regele regilor întregului pământ», fiindcă el este martorul credincios, adică Cuvântul Tatălui care acţionează, lucrează, transformă, înnoieşte toate, deoarece el este primul născut dintre cei morţi“, prin puterea sângelui vărsat şi a învierii şi-a câştigat un popor, curăţindu-l de păcate (cf. MAC p. 1019). Aceasta înseamnă a fi martor credincios: martir cu puterea învierii.

Ca nu cumva duşmanii lui Cristos să-l pună în rândul zeilor din mitologia greacă, oameni zeificaţi după moarte, sfântul Ioan arată că Regele Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului, este: Alfa şi Omega, cel ce este, cel care era şi cel care vine, sau «care trebuie să vină», arătând că prezenţa sau «revelaţia» lui Dumnezeu în istorie nu-i nicidecum terminată. Creştinii trebuie să stea mereu în alertă, fiindcă Dumnezeu va fi mereu pentru ei un mister şi o surpriză. Suveranitatea lui Dumnezeu ar putea fi manipulată de oameni, aşa încât s-o reducă la un ambient de domeniul trecutului sau prezentului, dar surpriza unui viitor divin neprogramat ne împiedică în a adopta o atitudine de siguranţă deplină (cf. CBL p. 1937).

Ne amintim cum într-una din duminicile precedente (a 26-a), prima lectură din cartea Numerilor ni-l prezenta pe Moise spunând lui Iosue, ca un fel de rugă adresată lui Iahve: O, de-ar fi toţi profeţi în poporul Domnului şi de-ar voi Domnul să le dea tuturor pe Duhul său! (Num 11, 29).

Dorinţa lui Moise o realizează Regele Cristos întrecând orice aşteptare: El trimite mereu pe Duhul său în inimile credincioşilor spre a realiza nu numai un popor profetic, trăitor al celor spuse de profeţi, ci o împărăţie regească, o împărăţie preoţească, o împărăţie de martori (martiri) ai învierii, care îi vestesc moartea şi învierea până în clipa în care va veni din nou pe norii Cerului.

Şi noi suntem chemaţi să dăm această mărturie! Şi, ca să ne îndeplinim cât mai bine chemarea noastră creştină, ca să ne încadrăm cât mai corect sub Cruce, sub steagul Regelui Cristos, să veghem în rugăciune, zicând: Dumnezeule atotputernic şi veşnic, care ai voit să refaci toate întru Fiul tău preaiubit, Regele Universului, dă-ne, te rugăm, ca toată făptura, eliberată de robie, să slujească maiestăţii tale şi să te laude într-un glas, fără încetare! (LR). Amin.

 

* * *

 

Isus Cristos – Regele Universului

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Editura Sapientia

Iată-ne ajunşi din nou la un capăt de drum, la sfârşitul unui an liturgic. Pe parcursul anului bisericesc, care începe cu prima duminică din Advent şi se încheie cu sărbătoarea de azi, ne-am străduit să pătrundem mai adânc în misterul răscumpărării lui Cristos pe care l-am celebrat în tot acest timp. Anul liturgic se încheie cu solemnitatea lui Isus Cristos – Regele Universului, în care e sărbătorită regalitatea lui Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Regele-Păstor care-i conduce pe discipolii săi în împărăţia vieţii.

Când Papa Pius al XI-lea a instituit în 1925 sărbătoarea lui Cristos – Rege, într-un prim moment, acest fapt a suscitat stupoare şi chiar refuz. În timp ce toate instituţiile monarhice se clătinau, ce rost avea un titlu asemănător atribuit lui Cristos? Iar această dificultate de înţelegere rămâne şi astăzi: cum interpretăm noi regalitatea şi împărăţia lui Cristos în contextul istoric actual, în care regii nu mai au decât funcţii onorifice în puţine ţări? Însă, în cele ce urmează, vom vedea că sărbătoarea de azi descoperă semnul permanent al centralităţii lui Cristos – Rege în istoria lumii: o regalitate crucificată, care este exercitată prin slujire.

Lecturile sfinte, pe care le-am auzit proclamate în cadrul liturgiei cuvântului, ne vorbesc despre această domnie a lui Cristos şi despre împărăţia sa. Deşi limbajul textelor sacre este simbolic, apocaliptic, îndepărtat de modul nostru de a gândi şi de a vorbi astăzi, totuşi, imaginile oferite sunt deosebit de sugestive. Să încercăm în continuare să descifrăm câte ceva din tainele acestei împărăţii, conduşi fiind de paginile Bibliei din care am ascultat câteva fragmente.

Aşadar, după cum am remarcat deja, cele trei lecturi au ca temă unică regalitatea lui Cristos. În prima dintre ele, profetul Daniel spunea: “Privind în vedenia de noapte, am văzut pe Cineva asemănător Fiului Omului” (Dan 7,13). În acest Fiu al Omului, Biserica l-a identificat pe Isus Cristos. Acesta, continuă profetul, “a ajuns până la bătrân”, adică în faţa lui Dumnezeu, şi i-a fost prezentat lui şi i s-a dat puterea, slava şi împărăţia. Şi toate popoarele îi slujeau. Iată, aceasta este imaginea lui Isus înviat, reîntors la Tatăl şi primit şi recunoscut de El ca rege.

În cea de-a doua lectură, luată din Apocalipsul sfântului Ioan, lui Cristos i se aplică mai multe titluri. Mai întâi acela de martor credincios, ceea ce înseamnă că El a venit în lume pentru a da mărturie despre adevăr. Apoi este numit întâiul născut dintre cei morţi şi stăpânitor peste regii pământului, adică cel care şade de-a dreapta Tatălui. Fragmentul apocaliptic se încheie cu o proclamaţie solemnă, care îi aparţine lui Dumnezeu însuşi: “Eu sunt alfa şi omega; eu sunt cel care sunt, cel care era şi cel care va veni, cel atotputernic” (Ap 1,8). Această imagine ne spune că Domnul Dumnezeu e începutul şi sfârşitul oricărui lucru, cel de la care şi prin care totul există.

Evanghelia de azi afirmă în mod explicit regalitatea lui Cristos. La întrebarea lui Pilat “Tu eşti rege?”, Isus răspunde cu siguranţă: “Da, sunt rege!” (In 18,37). Acest răspuns are o valoare cu atât mai mare cu cât este dat în contextul unui proces de judecată. Isus, acuzat fiind de către evrei, în faţa lui Pilat, că s-a proclamat împărat al iudeilor, îl uimeşte complet pe dregătorul roman, susţinând că are o împărăţie. Orice inculpat s-ar fi dezvinovăţit. Isus spune însă fără ezitare: “Da, sunt rege!” La fel cum în procesul ţinut înaintea Sinedriului a rostit un “da” deschis despre calitatea sa de Fiu al lui Dumnezeu şi despre demnitatea sa mesianică, tot aşa rosteşte Isus un “da” deschis despre împărăţia sa. Şi încă ceva mai trebuie remarcat: în faţa fiecărei instanţe, Isus face tocmai acea afirmaţie care este cea mai periculoasă pentru El. În faţa iudeilor vorbeşte despre calitatea sa de Fiu al lui Dumnezeu şi despre mesianitate, ceea ce acolo este considerat drept blasfemie şi se dă sentinţa de condamnare la moarte. În faţa romanilor vorbeşte despre regatul său, ceea ce poate fi considerat drept un delict politic împotriva Cezarului şi care atrage după sine, în final, moartea.

Dar singular este modul de a fi rege al lui Isus şi singulară este şi împărăţia sa. Lui Pilat, care insistă în întrebările sale, Isus îi explică: “Împărăţia mea nu este din lumea aceasta” (In 18,36). Împărăţia lui Cristos e în lume, dar nu provine din lume. Regalitatea sa nu se manifestă în puterea şi dominarea despotică, ci în slujire, în iubire, în dăruirea de sine, până la jertfirea propriei vieţi. Isus – Rege nu-şi dispută cu nici o armată de pe pământ posesia lumii. Atunci, pe bună dreptate, ne putem întreba: ce-i cu această împărăţie? Unde o putem găsi? Cum putem ajunge la ea? Împărăţia lui Cristos angajează persoane concrete, dar dinăuntrul lor. Împărăţia sa se realizează în inimile oamenilor. Un poet romantic german, Theodor Korner, scria: “Cel mai mare rege este acela care-şi face un tron în inimile oamenilor”.

Dacă vrem să vedem unde se află împărăţia lui Isus, nu mergem să o căutăm în atlase sau pe hărţile de geografie, ci în inimile oamenilor. Împărăţia lui Dumnezeu nu are coordonate geografice sau structuri instituţionale; ea începe acolo unde Cristos – Rege este lăsat să intre şi să domnească. În acest sens, Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea nota în Enciclica Redemptoris Missio: “Împărăţia lui Dumnezeu nu e un concept, o învăţătură, un program supus elaborării libere, ci este, înainte de toate, o persoană care are chipul şi numele lui Isus din Nazaret, imaginea lui Dumnezeu invizibil.”

Această împărăţie, aşa de singulară, cere din partea cetăţenilor săi, creştinii, lucruri neobişnuite şi imprevizibile, însă posibile. Toţi ceilalţi regi îşi înarmau supuşii şi îi trimiteau în război pentru a ucide şi cuceri. În schimb, Isus este cel care se lasă ucis, iar apoi îi trimite pe ai săi, dar pentru o cucerire întru totul spirituală, total interioară, care îi priveşte înainte de toate pe ei înşişi: de exemplu, vrea să învăţăm să ne dominăm patimile, să ne stăpânim, să învingem puterile egoismului. Tocmai în interiorul “eu”-lui propriu, fiecare este îmboldit de Isus să-i extindă împărăţia prin victoria asupra păcatului, asupra răului. Şi aceste lucruri ne stau la îndemână. Noi avem forţa de a le împlini cu ajutorul harului.

Faptul că pentru a intra şi a rămâne în împărăţia sa Cristos nu ne cere să facem decât ceea ce ne stă în putere reiese şi din următoarea pildă. Într-o zi, un împărat întâlneşte pe câmp un păstoraş care păzeşte oile, pe care îl întreabă: “Ia spune, cât câştigi păzind oile?”. Tânărul, care e un catolic practicant, îi răspunde: “Eu câştig, păzind oile, cât câştigi Maiestatea Ta guvernând ţara”. Uimit, împăratul îi cere să explice. Cum poate câştiga la fel ca împăratul? Atunci tânărul exclamă: “Maiestate, eu, păzind oile, câştig împărăţia lui Dumnezeu sau iadul, după cum îmi fac bine sau rău datoria de păstor: am grijă de oi, câştig împărăţia; nu-mi fac bine datoria, merg în iad. Şi tu, la fel, Maiestate, câştigi cerul sau iadul, după cum îţi faci datoria de conducător.”

Împărăţia lui Dumnezeu se câştigă prin fapte bune, împlinind poruncile date de conducătorul ei. Sensul regalităţii lui Isus Cristos este acesta: Isus este rege al unei împărăţii despre care El a venit să ne dea mărturie cu viaţa sa; a oferit modelul de comportament pentru cel care vrea să facă parte din această împărăţie: ca un adevărat rege, le-a indicat supuşilor săi calea. Fiecare, în locul unde trăieşte sau lucrează, să-şi împlinească datoria în mod onest, după cum îi dictează conştiinţa luminată de judecata dreaptă şi de Duhul Sfânt. Apoi, să-i mulţumim Domnului pentru că ne-a chemat să facem parte dintre supuşii săi. Suntem aici pentru a ne exprima bucuria că suntem cetăţeni ai împărăţiei lui Cristos – Rege. Să-i cerem puterea de a trăi coerent, ca adevăraţi cetăţeni ai împărăţiei sale.

Cristian Anghel

 

* * *

 

Cristos – Regele Universului (B)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Pilat l-a întrebat pe Isus: “Tu eşti regele iudeilor?” Isus i-a răspuns: “De la tine însuţi spui aceasta sau alţii ţi-au spus-o despre mine?” Pilat i-a răspuns: “Sunt eu iudeu? Poporul tău şi arhiereii te-au dat pe mâna mea. Ce-ai făcut?” Isus a răspuns: “Împărăţia mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia mea ar fi din lumea aceasta, oamenii mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat pe mâna iudeilor. Dar împărăţia mea nu este aici”. Pilat l-a întrebat din nou: “Aşadar, tu eşti rege?” Isus i-a răspuns: “Da, sunt rege! Eu pentru aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr; oricine iubeşte adevărul ascultă glasul meu”. (In 18,33-37)

Sărbătoarea lui Isus Cristos, Regele Universului încheie şi încununează anul liturgic, an care ne-a revelat în mod progresiv – în ritmul sărbătorilor şi al duminicilor de peste an – chipul şi lucrarea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu în folosul nostru. Finalul anului liturgic ne-am aştepta să fie apoteotic, prezentându-ni-l pe Cristos tronând deasupra întregii creaţii având chipul plin de slavă şi de măreţie (aşa cum ne-ar lăsa să bănuim lectura întâi – Daniel 7,13-14). În realitate fragmentul evanghelic ni-l prezintă pe Isus stând în faţa lui Pilat şi atestând că este rege, dar că împărăţia lui nu este din lumea aceasta. Într-adevăr, Isus este rege. Atitudinea şi cuvintele sale tind să reveleze că este descendentul din familia lui David în care se împlinesc profeţiile “Servitorului suferind” (Is 53). Dar El este rege nu după aşteptările interesate ale mulţimii, ci în conformitate cu planul lui Dumnezeu, iar venirea sa în lumea nu are alt scop decât pentru a da mărturie despre adevăr (v. 37). De aceea Cristos intră în posesia “prerogativele” sale regale în momentul în care este ridicat de pe pământ (prin răstignire) (In 12,31); El îşi ia în stăpânire Împărăţia în momentul în care trece din această lume la Tatăl său (In 13,1). Este, aşadar, clar că Împărăţia sa nu este instaurată cu ajutorul armelor şi că nu are nevoie să fie apărată prin lupta oamenilor (v. 36). Şi, pentru că Împărăţia nu se fondează nici pe forţă şi nici pe violenţă, ea nu aparţine acestei lumi şi nu este destinată să dăinuie în această lume care trebuie să dispară într-o zi sau alta (1In 2,17), ci acelei lumi care va dăinui de-a pururi alături de Dumnezeu.

Cât despre adevărul pe care Isus Cristos vrea să-l reveleze, el nu trebuie perceput în sens filosofic aşa cum se aşteaptă Pilat, ci în sens biblic. Or, sensul biblic al termenului de adevăr este sinonim cu cel de fidelitate, mai ales fidelitatea lui Dumnezeu faţă de Legământul încheiat cu poporul ales şi faţă de cei care cred în El (Ps 89,2-4.25-27). Astfel, în chiar momentul morţii sale, Isus revelează că adevărul lui Dumnezeu şi fidelitatea lui nu au cunoscut nici o sincopă vizavi de om. În acelaşi timp, orice om care aparţine adevărului îi ascultă glasul (v. 37) şi devine nu membru Împărăţiei sale. El este din adevăr şi dă mărturie despre modul în care Isus, de-a lungul întregii sale vieţi, l-a revelat (In 8,45; 14,17; 17,8.14.17) aşa cum o face şi acum, cu tărie, în faţa lui Pilat (1Tim 6,13). De asemene, în orice moment al existenţei sale, martorul adevărului aparţine Împărăţiei vieţii pentru ca auzit cuvintele: Bine, servitor bun şi credincios… intră în bucuria Stăpânului tău (Mt 25,21.23; Lc 19,17).

 

* * *

 

Cristos, Regele Universului (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Să mergem pe drumul pe care l-au străbătut sfinţii tăi;

Şi toţi într-o zi ne vom întâlni unde veşnic străluceşte Soarele.

Iar când în cerul sfinţilor tăi marea ceată va ajunge,

O, Doamne, cât aş vrea să găsesc un loc şi pentru mine!…

2. Tema

“Vie, Doamne, împărăţia ta de lumină”.

Sau: “Rege în veci şade Domnul: va binecuvânta poporul său cu pace” (Refren ce trebuie repetat de mai multe ori în cadrul celebrării).

3. Mesajul zilei

La sfârşitul anului liturgic, şi pe deplin la sfârşitul istoriei fiecăruia dintre noi şi a tuturor oamenilor, este, iar la sfârşit va fi celebrată victoria lui Isus, Regele universului.

Vă amintiţi fragmente din Evanghelie în care se vorbeşte despre Isus, Rege şi despre împărăţia sa?

- Bunavestire: “Domnul îl va face rege, îl va pune pe tronul lui David, tatăl său, şi va domni pentru totdeauna asupra poporului lui Israel. Împărăţia lui nu va avea sfârşit” (Lc 1,33).

- Pilat întreabă: “Tu eşti regele iudeilor?” Isus răspunde: “Tu o spui”.

- Pe cruce au pus motivul condamnării: “Isus nazarineanul, regele iudeilor”.

- Aproape toate parabolele dezvăluie caracteristicile proprii împărăţiei lui Isus şi condiţiile pentru a intra în ea.

Isus este, într-adevăr, rege.

- Este Fiul lui Dumnezeu. Este Mesia, vestit, promis, aşteptat.

- Toată creaţia “a fost făcută prin el”.

- Isus vindecă bolile, învinge diavolul, învie morţii, domină furtuna: puterea sa benefică este infinită.

- Înainte de a se înălţa la cer, proclamă: “Mi s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ: mergeţi în lumea întreagă, predicaţi evanghelia mea”.

“Da, sunt rege; dar împărăţia mea nu este din această lume”.

- Dar Isus este un rege aparte: nu se naşte într-un palat regal, ci într-o peşteră; nu are bogăţii, nici soldaţi; i se dă nu o coroană de aur, ci de spini, intră în capitală nu pe un cal, ci pe un măgăruş…

- Dar care este puterea lui? De ce nu învinge, nu se impune în faţa tuturor prin minuni răsunătoare? De ce nu îşi arată toată slava divină pe care o are? Aceste întrebări şi le puneau contemporanii lui Isus, dar ni le punem şi noi astăzi.

- Regele Isus urmează doar “politica” “Tatălui nostru”: adică fraternitatea, pacea, blândeţea, respectul voinţei oamenilor, milostivirea.

- Pentru a gusta puterea iubirii sale, trebuie să avem credinţă şi… iubire. Nu îşi arată slava, pentru a nu avea credincioşi… prea interesaţi. Pe el îl interesează mai ales minunile spirituale, care privesc sufletul şi inima oamenilor.

- El este veşnic. Nu se grăbeşte. Foloseşte o răbdare infinită în a cere tributul de iubire mai mult decât pentru sine, pentru “micuţii săi fraţi”. Şi marele rege, într-o zi, ne va judeca numai cu privire la iubire! (cf. Mt 25)

4. Exemple

a) Se povesteşte că, într-o zi, îngerii în cer – obosiţi să vadă mulţi oameni necredincioşi, cu toate că însuşi Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat şi i-a răscumpărat – au hotărât să pună totul la punct coborând pe pământ.

După ce au luat în stăpânire, au încredinţat conducerea celor câţiva drepţi găsiţi şi i-au adunat pe toţi ceilalţi cu dorinţa de a-i extermina, pentru a evita ca să infecteze lumea cu faptele lor, cu învăţătura şi exemplul lor.

Totul era pregătit când au văzut un om cu crucea pe umeri care întreba unde trebuia să fie pedepsit. Această dorinţă de a muri ca Mântuitorul i-a scandalizat pe îngeri, aşa că l-au legat şi l-au dus în faţa sfântului Petru, care nu avea îndoieli: era chiar Isus din Nazaret.

Dar cum de se afla în mijlocul păcătoşilor celor mai înrăiţi? Le-a fost uşor să-şi amintească de faptul că Fiul Omului s-a întrupat nu pentru a-i mântui pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, şi că, prin urmare, era dispus să moară din nou pentru ei pentru a-i salva de mânia sfinţilor (cf. M. Pomilio).

b) Un tânăr călugăr a fost trimis câteva luni într-o mănăstire din Flandra pentru a ţese o tapiserie importantă împreună cu alţi călugări. Într-o zi, s-a ridicat indignat de pe scaunul lui:

- Gata! Nu mai pot continua! Instrucţiunile pe care mi le-au dat nu au fost gândite! a exclamat el. Lucram cu un fir de aur, şi una două trebuia să îl înnod şi să îl tai fără motiv. Ce risipă!

- Fiule, a replicat un călugăr mai bătrân, tu nu vezi această tapiserie cum va fi văzută. Eşti aşezat în partea din spate şi lucrezi numai într-un loc.

L-a condus în faţa tapiseriei care atârna în atelier, şi tânărul călugăr a rămas fără suflare.

Lucrase la ţeserea unei foarte frumoase imagini a adoraţiei magilor şi firul său de aur făcea parte din aureola luminoasă din jurul capului Pruncului. Ceea ce tânărului i se părea risipă nechibzuită s-a dovedit a fi ceva minunat (B. Ferrero).

 

* * *

 

Domnia lui Cristos: cine, unde, cum, când

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Între spiritualism şi şi spiritul pământesc

“Împărăţia mea nu este din această lume”, declară categoric Isus în faţa lui Pilat. Atunci când Satana, în deşert, i-a prezentat pe un fel de platou simbolic “toate împărăţiile lumii”, cu puterea şi gloria ei (Lc 4, 5-6), Isus nu a luat în consideraţie oferta, mai mult a respins-o ca pe o ispită. Mă îndoiesc, totuşi, că unii creştini ar fi considerat, dimpotrivă, ca o inspiraţie, o ocazie de a nu pierde, o posibilitate nemaiauzită de fructificat. Desigur, împărăţia este prezentă, fie chiar sub o formă încă nedesăvârşită, în această lume. Însă nu este din această lume.

Toate echivocurile, de semn opus, se nasc atunci când se neglijează această distincţie, care nu este o simplă nuanţare de limbaj, ci sapă un abis între cele două concepţii distincte despre împărăţie: una spirituală, şi cealată “pământească”, sau temporală, oscilând între o evadare mistică şi eficientism, teama de a se contamina cu realitatea pământească şi afacerismul cel mai dezinvolt, fuga de angajare concretă şi delirul atotputerniciei, neutralitatea ascetică şi implicarea politică cea mai lipsită de prejudecăţi. Pentru a disipa aceste echivocuri care revin mereu, consider că ne este permisă stabilirea unor puncte fixe.

Două materii care nu există: geografia şi istoria împărăţiei

Înainte de toate, nu este posibilă schiţarea unei hărţi, de a trasa o geografie a împărăţiei, nici aproximativă. Pentru că nimeni nu este în stare de a fixa întinderea şi graniţele, chiar şi provizorii. Graniţele împărăţiei, totuşi, nu coincid desigur cu cele ale Bisericii vizibile, ci sunt mult mai vaste şi surprinzătoare, pe lângă faptul că sunt schimbătoare în continuare. Mai mult decât despre graniţe s-ar putea vorbi de orizonturi. Şi orizonturile apar mereu uimitoare. De altfel, se poate scrie o istorie a Bisericii, nu desigur cea a împărăţiei (nu Biserica, ci Cristos Rege este Domnul istoriei!). Tocmai pentru că evenimentele, ţesătura faptelor, elementele determinante, acţiunile decisive, nu apar nici pe câmpurile de bătălie, nici pe pieţe, şi nici în Palate şi oficii speciale, dar au ca “loc” privilegiat inima omului, protagonista harului.

Nu s-a spus că acelea care sunt considerate pagini glorioase, în cheie lumească, sunt într-adevăr în perspectiva împărăţiei. Nu trebuie să confundăm bunurile noastre cu “recolta” din hambarele împărăţiei. Cronicari sau istorici care folosesc cu dezinvoltură termeni ca “date memorabile”, “cuceriri” sau “dezastre”, “umiliri”, “succese”, “date memorabile”, “zile triste”, nu dau cont desigur despre dezvoltarea cauzei împărăţiei. Realitatea profundă ar putea fi de-a dreptul semnul opus.

O operaţie imposibilă: recensământul

În sfârşit, nimeni nu este autorizat să facă recensământul locuitorilor împărăţiei, să elibereze paşapoarte, să stabilească cine este afară şi cine stă înăuntru. Împărăţia lui Dumnezeu nu este o problemă de registre, cifre, cantităţi, statistici şi nici bilanţuri. Ar fi bine de amintit că, după Exil, Jahweh a voit să fie Regele unui “rest mic” a lui Israel. Isus însuşi, în faţa lui Pilat, nu a fost în stare să prezinte o mare suită. Şi chiar şi pentru viitor nu a prevăzut mulţimi oceanice: “Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatălui vostru i-a plăcut să vă dea împărăţia sa” (Lc 12,32).

Să admitem posibilitatea unei contabilităţi, acesta este treaba lui Dumnezeu, nu evidenţieri, cercetări şi date umane. Este imposibil ca un computer, oricât de sofisticat, să găsească aşezarea justă pentru un sfânt, chiar anonim, capabil de a dezvolta programe, să arunce în aer echilibrele, şi să redimensioneze toate numerele. Dacă graniţele împărăţiei sunt de nebănuit, clienţii săi trebuie consideraţi imprevizibili. Aşteptaţi, chiar dacă nu sunt de înregistrat. Până şi separarea neghinei este amânată până la secerişul final. Isus stabileşte că anumite operaţiuni delicate trebuie amânate la sfârşitul lumii, şi să fie încredinţate îngerilor săi, “care vor culege din împărăţia sa toate scandalurile şi pe făcătorii de nelegiuiri” (Mt 13, 41).

Semnele de produs

Între profeţi, Isaia (61, 1-6) anuţase venirea împărăţiei tratând astfel figura celui trimis. Este vorba de o însărcinare de a da veşti bune celor săraci, să vindece rănile inimilor “sfâşiate”, să aducă un mesaj de eliberare, să mângâie pe cei întristaţi, să dea tuturor celor dispreţuiţi “o coroană în loc de cenuşă”, să intoneze “un cântec de laudă” celor care au voia şi motivul de a plânge. Şi Isus, pentru a arăta în chip concret că împărăţia a ajuns prin persoana sa, aduce ca probe de netăgăduit minunile săvârşite în favoarea nenorociţilor, bolnavilor, suferinzilor de orice fel (Mt 11,5).

Isus nu a oferit o definiţie a “Domniei regale a lui Dumnezeu”. În practică, în schimb, Domnia lui Dumnezeu devine vizibilă prin intermediul vindecărilor, alungarea diavolilor, restabilirea comuniunii cu cei păcătoşi, şi diferite semne de eliberare. Creştinul, însă, nu se poate dispensa de producerea aceloraşi semne care lasă să se întrevadă preznţa împărăţiei pe pământ. Este dăruirea plină de iubire faţă de aproapele, în special faţă de cei mai părăsiţi, care constituie proba decisivă în favoarea împărăţiei.

Nu este vorba de a afişa semne măreţe sau glorioase. Mai degrabă: “utile”. Utile pentru ultimii de pe pământ, pentru cei respinşi, şi deci utile (sai cel puţin care să nu încurce) pentru cauza împărăţiei.

A bănui

Şi, apropo de semne. Anumite măreţii şi realizări umane epuizează deja în sine semnificaţia lor. Nu ne trimit la un sens superior. Transpunerea pe un alt plan nu poate avea loc, pentru că este determinat ca un “bloc”. Importanţa, prestigiul, puterea (“suntem o forţă cu care trebuie să se facă conturile”, se aude anunţată cu mândrie în anumite sectoare ale creştinismului de astăzi, ca şi cum am fi în faţa noii kerigma!), de a fi influenţi pe plan uman, manevrarea capitalurilor, condiţionarea legilor, prezentarea operelor colosale, nu sunt semne – nici nu pot deveni niciodată, spre necazul tuturor intenţiilor bune proclamate – de celelalte lucruri importante, ale singurului lucru necesar. Nu lasă să se întrevadă realitatea superioară. Mai mult o ascund.

Sunt semne care se epuizează în sine, se referă la sine şi gata. Devin, mai mult, opacitate, scandal, diafragmă, piedică de a observa altceva. Este echivocul multor instituţii religioase. Ne înşelăm că, impunându-ne atenţiei, având o greutate determinantă pe plan temporal, vorbind despre sine, fiind ţinuţi la mare preţ dintr-un punct de vedere economic, cantitativ, de putere, de diplomaţie, de cultură, s-ar oferi un serviciu pentru creşterea împărăţiei. Şi nu se observă că devenim de neglijat, în acea perspectivă, tocmai pentru că suntem excesiv de aparenţi.

Prea “vizibili” pentru a fi un semn şi chemare către invizibil. Muţi, pentru că suntem excesiv de zgomotoşi. Nu este nimic de spus, pentru că se vorbeşte în continuare şi se fabrică documente şi declaraţii în jet continuu. Greutatea, măreţia, forţa, constituie o piedică pentru împărăţie. Numai micimea are o posibilitate. Un semn prea zgomotos sfârşeşte în plictiseală. Oricum, devine lipsit de semnificaţie, când nu este supărător. Un semn ar trebui pur şi simplu “să ne dea de bănuit” altceva. Nu un punct de exclamare, ci de întrebare. Trebuie să fim “uşori”, delicaţi, pentru a intra în realitatea umană, pentru a atinge, fără a profana, “inimile rănite”.

Semnul care chiar nu se poate elimina

Şi rămâne semnul de neînlocuit: cel reprezentat de Crucea lui Cristos. În centrul împărăţiei a fost plantată, o dată pentru totdeauna, Crucea, expresia iubirii fidele şi de solidaritate cu toate victimele. A vorbi despre putere şi forţă, pentru creştin, înseamnă obligatoriu să se refere exclusiv la puterea Crucii şi la forţa iubirii. Puterea, chiar dacă se foloseşte ca paravan sau ca ornament, constituie negarea Crucii lui Cristos. Logica sa, într-adevătr, este opusă celei a iubirii. Un anumit stil şi jargon birocratic, curial sau managerial, aşa cum se poate vedea şi în anumite instituţii religioase, se aşează la antipozi faţă de exigenţele împărăţiei, care în Evanghlie nu sunt prezentate niciodată – nici pentru varietatea imaginilor – aşa cum este o administraţie sau un birou sau o sală de reuniuni.

Aşa şi împărăţia nu are nimic de a face cu anumite atitudini “muşchiulare” adoptate de presupuşii campioni ai credinţei, care afişează feţe încruntate – fie chiar din motive religioase, de ortodoxie, fie doctrinală sau morală – îşi îngroaşă vocea, practică o apologetică agresivă care nu dispreţuieşte recurgerea la injurie şi la linşajul moral al duşmanilor, identificaţi de atâtea ori chiar şi printre fraţii de credinţă. Sunt atâtea sfâşieri în lume, prea multe răni în trupul oamenilor. Trebuie să ne convingem că devine prezentă împărăţia chiar împărţind o mângâiere din partea lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Regele nostru, asupra unei omeniri îndurerate.

Nu bătând cu pumnii în masă se transmite acea mângâiere celui care este lovit pentru o oarecare lovitură încasată de la viaţă şi de la semenii săi. Şi mâinile nu sunt prevăzute cu ghiarele cele mai potrivite pentru a purta acel mesaj de gingăşie unei lumi ameninţate de dezumanizare… În această perspectivă a Crucii, ne referim şi la limbă. Vocabularul cel mai adaptat pentru a exprima angajarea pentru împărăţie nu poate fi copiat după cel militar: bătălii, sfidări, victorii, cuceriri, adversari, aliaţi, arme, declaraţii de război, înfruntări, buletine triumfalistice şi mai departe canonadă sau alarmă… Trebuie în schimb să adoptăm un limbaj mai puţin exaltant, mult mai degrabă aspru, din lumea muncii. Un limbaj în care este vorba mai mult de mâini decât de gură, mai mult de o respiraţie scurtă decât de aplauze.

Muncă, oboseală, sacrificii, spatele încovoiat decât pieptul afară pentru a afişa onoruri; răbdare, aşteptare, căutare…

Şi roadele care vor veni în anotimpurile stabilite de calendarul lui Dumnezeu, şi care se vor sfârşi în hambarele sale şi nu pe standurile noastre pretnţioase.

Contribuţia mea pentru împărăţie

Pentru a coborâ pe un plan concret, să încercăm să ne întrebăm asupra semnificaţiei cererii din Tatăl nostru: “Vie împărăţia ta”. Care este aportul pe care îl pot da personal pentru venirea împărăţiei? Mă limitez să indic unele posibilităţi: Împărăţia se dilată totdeauna când contribuim la căderea barierelor care divid oamenii între ei, înving prejudecăţile, mă preocup de eliminarea nedreptăţilor şi a discriminărilor. Terenul cel mai propice pentru împărăţie este cel care este desţelenit cu iubire, iertare, pace, blândeţe. Trebuie să fiu un “pasionat” al împărăţiei, nu un fanatic. Cauza împărăţiei, într-adevăr trebuie să se teamă nu atât de latura aşa-zişilor duşmani, cât de cea a fanatismului, de regulă legată de intoleranţă şi de aroganţă.

În sfârşit, nici apatici nici exaltaţi. Nici leneşi nici agitaţi. “Vie împărăţia ta…” Încearcă să faci o pauză prelungită. Imaginează-ţi că Dumnezeu îţi răspunde: Ai putea să începi de la tine, între timp. Numai să fii de acord să-mi pui la dispoziţie terenul inimii tale pentru experiment. În faţa unei asemenea ascultări imediate a cererii, nu te simţi, din întâmplare, încurcat?

 

* * *

 

Cristos Regele Universului

Autor: pr. Emanuel Bejenaru
Copyright: Predici.cnet.ro

Scriitorul grec Nikos Kazantakis mărturisea că, dacă ar fi fost pictor de icoane, ar zugrăvi-o pe Fecioara Maria fără ochi, fără urechi, fără nas. Pentru că îi este milă de ea, îi este ruşine de nerecunoştinţa copiilor săi. Parafrazând, îndrăznesc să spun că, dacă aş fi pictor de icoane, l-aş zugrăvi pe Cristos Rege fără ochi, fără urechi, fără nas. Pentru că îmi este milă de el, îmi este milă să-l las să vadă, să asculte, să constate cum îl cinstim noi, cei care cu umilinţă adesea prefăcută, ne afişăm a fi slujitorii săi.

Ca o doctorie pe care n-o luăm decât în caz de boală grea şi care atâta vreme cât ducem o viaţă bună nu serveşte la nimic, nu este Cristos doar regele Liturghiei de duminică, cel pe care îl lăsăm acasă când plecăm la o petrecere, îl alungăm de lângă noi când ne întâlnim cu grupul de amici, îl ferim de aerul “degajat”al locului de muncă, îl uităm în cameră când plecăm să ne întâlnim cu prietenul/prietena? El,

Regele, e cumva… într-un fel care te stânjeneşte, te face să roşeşti şi să acţionezi cu

reţinere. Nu-l poţi lua cu tine în lume pentru că lumea e prea orgolioasă pentru umilinţa lui, prea violentă în ştiinţa ei pentru blândeţea lui, prea murdară pentru curăţia lui şi prea superficială pentru desăvârşirea lui. Noi suntem din lume, iar el nu e de aici, câteodată ne îndoim de însuşi faptul că e aici, pe pământ, unde “Dumnezeu e imperceptibil iar diavolul se manifestă grosolan şi zgomotos, ameţindu-ne în nimicnicia lui”(Alexandru Paleologu).

Odată, demult trăia un rege care se decise să testeze comportamentul şi ataşamentul oamenilor săi. Travestit în ţăran, el a călătorit prin ţara sa şi de cele mai multe ori a fost tratat cu dispreţ. Şi-a dat seama că onoarea cu care era tratat ca rege nu venea din respectul pe care îl simţeau pentru bunătatea sa, ci mai degrabă era rezultatul fricii lor faţă de funcţia şi puterea sa. La un moment dat, unul dintre supuşi l-a recunoscut. A protestat spunându-i să se întoarcă pe tron, să îşi ia hainele împărăteşti şi să conducă aşa cum face un rege.

Fie că domneşte pe un tron îndepărtat, inaccesibil privirii noastre deocamdată, fie că umblă deghizat printre noi, cert e că nu-l vezi pe Dumnezeu, nu-l întâlneşti pe stradă, nu poţi să-l saluţi ori să-i strângi mâna. Însă atunci când cauţi adevărul din toată inima, când umbli însetat după sensul vieţii, când te străduieşti să promovezi pacea, de fapt tu afirmi că Dumnezeu există. El răsare în tine ca şi soarele dimineaţa, creşte ca şi sămânţa în pustiu, este lângă tine ca o persoană care te iubeşte. El este aproape chiar dacă tu nu-l vezi, te ascultă chiar dacă tu nu-l auzi, se gândeşte la tine chiar dacă tu îl uiţi; pentru că a trăi înseamnă să-l respiri pe Dumnezeu.

În cadrul Universităţii din Oxford, în anii 70, a circulat mult o sintagmă aparţinând episcopului de Durham, Ian Ramsey. Expresia pe care el a propus-o este dezvăluire cosmică (cosmic disclosure). Pentru el – mai apoi şi pentru ceilalţi – dezvăluirea cosmică are loc atunci când lucrurile care ne înconjoară (oameni, situaţii) dobândesc în mod neaşteptat profunzime, devin transparente-aşa cum erau de fapt, iar noi putem să le vedem într-o nouă lumină şi cu o nouă valoare. Cea mai apropiată comparaţie este un exemplu pe care îl cunoaştem cred cu toţii. Atunci când eram copii, ni se dădea un desen, alcătuit dintr-o mulţime de puncte împrăştiate aparent fără noimă pe foaie. În cerinţă se specifica: “Descoperiţi chipul ascuns!”. Şi luai acel desen, îl priveai din toate unghiurile, până când, pe neaşteptate, îţi dădeai seama ce chip este şi te mirai cum de nu ai văzut până atunci că este acolo?

Această imagine este adevărată pentru toate lucrurile din viaţă. Întâmpinăm anumite situaţii, trăim alături de oameni şi îi vedem doar în aparenţă. Până într-o zi când, brusc, sesizăm partea cea bună cît de valoros, cât de mult înseamnă acel lucru. Atunci când, privind cel mai banal lucru pe care l-am mai văzut de atâtea ori, suntem copleşiţi dintr-o dată de frumuseţe, de sens, de substanţă. Asemenea unei stră-luminări care ne dezvăluie înţelesuri din ce în ce mai adânci.

La fel se întâmplă şi cu oamenii. Trăim printre ei şi îi vedem mereu. Feţele lor se amestecă în mulţime, se schimbă, dar deodată, în faţa unui asemenea chip pe care l-am văzut de nenumărate ori ne oprim brusc. Acel chip ne apare cu totul nou, într-un nou înţeles, într-o nouă profunzime. Şi cineva care până atunci era un anonim, o parte oarecare a mulţimii, devine o entitate, o persoană cu totul unică, care nu poate fi înlocuită cu nici o alta, care nu se confundă cu nimeni, care e pur şi simplu el sau ea însăşi. Cu toţii cunoaştem astfel de momente în care, pe neaşteptate, printre oamenii pe care îi cunoşteam foarte bine am descoperit pe cineva, cu un entuziasm, cu o viziune şi cu o emoţie pe care nu le-am trăit până atunci.

Acest fel de experienţă se învecinează cu experienţa pe care o avem atunci când îl descoperim pe Dumnezeu, pentru că şi el e Cineva pe care îl putem descoperi în urma acestei dezvăluiri cosmice. Atâta timp cât încă nu am descoperit lumea nevăzută şi pe el, suntem orbi în faţa multor realităţi, suntem infirmi sufleteşte, chiar dacă nu recunoaştem această evidenţă. Dacă demult nu am mai vorbit cu el, nu înseamnă că nu mai avem nevoie de el, dacă demult nu i-am mai cerut iertare, nu înseamnă că putem trăi fără ea, dacă săptămâna aceasta nu am privit spre cer nu înseamnă că el nu mai e destinaţia noastră finală. Dacă neglijăm aceste lucruri, ne neglijăm de fapt pe noi înşine, deoarece fără ele existenţa noastră e nulă.

Să ne rugăm astăzi ca în mulţimea de puncte din care e alcătuită viaţa noastră să descoperim chipul aceluia pe care pretindem acum că-l slujim, Regele deghizat care aşteaptă nerăbdător să fie recunoscut şi slujit în logica iubirii şi nu a fricii.

 

* * *

 

Duminica 34-a de peste an (B) – lectio divina

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Ioan 18,33-37

33 În acel timp, Pilat l-a întrebat pe Isus:

- Tu eşti regele iudeilor?

34 Isus i-a răspuns:

- De la tine însuţi spui aceasta sau alţii ţi-au spus-o despre mine?

35 Pilat i-a răspuns:

- Sunt eu iudeu? Poporul tău şi arhiereii te-au dat pe mâna mea. Ce-ai făcut?

36 Isus a răspuns:

- Împărăţia mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia mea ar fi din lumea aceasta, oamenii mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat pe mâna iudeilor. Dar împărăţia mea nu este aici.

37 Pilat l-a întrebat din nou:

- Aşadar, tu eşti rege?

Isus i-a răspuns:

- Da, sunt rege! Eu pentru aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr; oricine iubeşte adevărul ascultă glasul meu.

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

În această duminică se încheie, din punct de vedere liturgic, ciclul B al anului 2009 cu Solemnitatea lui Cristos Regele Universului. Aceasta este o sărbătoare care, într-un prim moment, ar părea că trebuie să fie în mod vizibil “puternică” şi “triumfătoare” dat fiind faptul că ideea de rege şi de domnie se încadrează în această direcţie. Totuşi, textul evanghelic de astăzi este luat din Pătimirea Domnului. Deja ne arată în mod clar că de multe ori căile lui Dumnezeu nu sunt căile oamenilor…

Biserica alege acest text din Ioan pentru că ne vorbeşte despre Isus ca “rege”. Evanghelistul Ioan este cel care dezvoltă cel mai mult întâlnirea lui Isus cu Pilat în timpul Pătimirii.

Pilat îi pune o întrebare cu tentă politică, Isus nu răspunde direct ci o va face prin intermediul altei întrebări. Pe procuratorul roman nu-l interesează aceste reflecţii şi merge direct la esenţă: ce a făcut Isus pentru ca iudeii să-l dea pe mâna lui?

Acest lucru îi va da Domnului ocazia de a face o cateheză excelentă despre forma “sa” de a domni. Domnul nu este ca regii din lumea aceasta, dacă ar fi ca ei discipolii lui ar fi reacţionat violent pentru ca să nu fie dat în mâinile conducătorilor iudeilor. Însă Isus, deşi se diferenţiază de puternicii din lumea aceasta, se autodefineşte ca rege.

Împărăţia lui nu este o împărăţie oarecare, este marcată de adevăr. Domnul a venit în lume pentru a da mărturie despre adevărul care este El însuşi. Împărăţia lui Isus se manifestă în această realitate aşa de absentă în zilele noastre: adevărul. Adevărul nu numai ca element moral opus minciunii. De asemenea adevărul ca element existenţial ca asumare cu realism şi seninătate a propriei realităţi în aspectele sale bune, pentru a profita şi a ne bucura, şi în aspectele sale mai puţin bune, pentru a schimba şi a modifica. Numai cei care sunt deschişi la adevăr vor fi capabili să asculte în profunzime şi să înţeleagă mesajul Domnului. Numai cei care au această atitudine vor face parte din Împărăţia lui Dumnezeu care nu se identifică cu puterile triumfaliste din lumea aceasta ci cu valorile mai profunde ale Evangheliei. În acest caz, Cuvântul lui Dumnezeu ne dăruieşte adevărul pentru a medita în această ultimă duminică din ciclul liturgic.

Pentru a ţine cont: Cele patru evanghelii canonice au o relatare amplă a pătimirii Domnului. În cei trei sinoptici, adică Matei, Marcu şi Luca, se tinde să se relateze mai mult “din punct de vedere istoric” evenimentele arătând în parte “cruzimea” momentului pe care-l trăieşte Domnul. Ioan, menţinând perspectiva istorică şi ceea ce este dureros în suferinţa Domnului, tinde să relateze în manieră mai mult teologică, din perspectiva învierii-glorificării lui Isus Cristos, Mesia. Astfel, în unele texte din aceste relatări avem senzaţia că realmente Isus însuşi “mânuieşte” firele bătelii. Deşi este condamnat şi moare pe cruce se percepe deja cu claritate în pătimirea însăşi că învierea şi glorificarea sunt parte integrantă a acestui mister.

Alte texte biblice pentru a confrunta: In 19,19-22; Lc 23,35-43; In 8,32.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea în dicţionar termenii “Împărăţia lui Dumnezeu”, “Rege” şi “Regele iudeilor”.

Întrebări pentru lectură

- Care este contextul textului evanghelic pe care ni-l propune duminica aceasta?

- Care este funcţia lui Pilat?

- Ce face Pilat la începutul relatării?

- Ce-l întreabă pe Domnul?

- Ce-i răspunde Isus?

- Cum reacţionează Pilat după aceea?

- De ce anume este acuzat Isus? De ce se află în faţa lui Pilat? Ce a făcut?

- Isus este “rege”?

- Este ca “regii din lumea aceasta”?

- Cum domneşte Domnul?

- Care este caracteristica specială pe care ne-o semnalează Evanghelia de astăzi în privinţa împărăţiei lui Isus?

- Cine vor fi capabili să înţeleagă mesajul lui Isus?

2 – MEDITAŢIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditaţie

- Ce impact are asupra mea acest episod din Pătimirea Domnului nostru?

- Ce cred eu despre atitudinea aparent dispreţuitoare a lui Pilat?

- În ce forme pot “să-l predau” pe Isus aşa cum fac arhiereii? Ce atitudini antievanghelice fac ca eu să pot fi astăzi unul care-l “predă” pe Isus?

- Accept eu că Isus este Rege?

- Înţeleg că Isus este Rege însă nu în sensul politic triumfalist, ci într-o perspectivă profund religioasă şi spirituală?

- Cum mă dispun pentru a celebra Solemnitatea lui Cristos Regele Universului?

- Îl las pe Isus să domnească în inima mea?

- Ce implicaţii concrete are astăzi pentru mine că Domnul domneşte în viaţa mea?

- Care sunt valorile împărăţiei lui Isus pe care astăzi va trebui să le trăiesc în mod deosebit?

- Cum trăiesc tema adevărului în viaţa mea? Sunt pe calea adevărului sau mă las purtat de minciună şi de falsă fantezie şi iluzie?

- Vreau să fiu realmente discipol al Împărăţiei lui Dumnezeu?

- Doresc din inima să ascult cuvântul adevărului pe care Isus mi-l dăruieşte pe drumul vieţii mele?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Pentru rugăciune vom folosi alte câteva fraze în care Domnul ne vorbeşte despre tema adevărului în Evanghelia după sfântul Ioan. Fie ca ele să ne lumineze pentru a putea să-i răspundem Domnului după ceea ce am citit şi am meditat…

In 14,15-17

15 Dacă mă iubiţi, veţi ţine poruncile mele 16 şi eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor1 ca să fie cu voi pentru totdeauna, 17 Duhul adevărului.

In 17,16-17

16 Ei nu sunt din lume aşa cum eu nu sunt din lume. 17 Consacră-i în adevăr; cuvântul tău este adevăr.

In 14,6

6 Isus i-a zis:

- Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine.

_________________________________________________________________________________

1 4.16 Mângâietor: Cuvântul grec se poate traduce cu avocat, ajutător sau apărător.

4 – CONTEMPLAŢIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru contemplaţie propunem să ţinem cont de aspectul adevărului care apare în Împărăţia lui Isus. Repetăm ritmic ceea ce ne spune Isus astăzi căutând să ascultăm cu urechile noastre, de asemenea cu inima noastră:

- “Pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr…”

- “Pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr…”

- “Pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr…”

5 – ACŢIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propunere personală

- Reflectează şi încearcă să deschizi mai mult inima la Isus pentru ca El şi numai El să poată domni. Cine domneşte în inima mea? Ce loc are Isus?

Propunere comunitară

- În grupul tău de tineri dialogaţi despre tema adevărului şi despre minciună în lumea contemporană. Ce este adevăr şi ce este minciună? “Cine” este realmente adevărul pentru tinerii din ambientul tău?

Dacă vă ajută, vă propun trei fraze ale lui Gandhi pentru a confrunta şi a discuta în mod salutar:

- “Adevărul este obiectivul, iubirea mijlocul pentru a ajunge la el”.

- “Adevărul este totalmente interior. Nu trebuie căutat în afara noastră nici să dorim să-l realizăm luptând cu violenţă cu duşmani exteriori”.

- “Adevărul nu dăunează niciodată unei cauze care este dreaptă”.

 

* * *

 

Cristos Rege (comentariu pentru copii)

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Aţi observat ce culoare au astăzi veşmintele? Ce culoare are haina preotului? Albă, totul astăzi este alb. Pentru Biserică, culoare albă este o culoare de sărbătoare.

Şi într-adevăr, toată Biserica, noi toţi, celebrăm astăzi o mare sărbătoare. Ştiţi care? În această duminică îl celebrăm pe Isus Cristos, Regele universului.

Hmm, văd că nişte feţe au rămas un pic cam perplexe…cineva s-ar putea întreba: bine, dar ce înseamnă?

Pentru început să ne punem de acord: dacă spun cuvântul “Rege” voi la ce vă gândiţi?

Poate, prima imagine care vă vine în minte este aceea a regilor din poveşti, aşezaţi pe tron, cu mantia roşie tivuită cu blană, cu coroana de aur pe cap… Sau poate ne vin în minte regii pe care i-am văzut în filme: oameni puternici, curajoşi, călare pe şaua unui cal, gata de a conduce o bătălie!

Totuşi, Isus este Rege, dar nu în acest mod!

Profetul Daniel pe care l-am ascultat în prima lectură îl descrie ca un Rege puternic: “Stăpânirea lui este o stăpânire veşnică, nepieritoare, iar împărăţia lui nu va fi niciodată distrusă”. Dacă are o putere veşnică, crea să spună că nu se sfârşeşte niciodată, că durează mereu: Împărăţia lui Dumnezeu nu va fi niciodată distrusă.

Dar în ce mod este Rege, Isus? Explică chiar el, în Evanghelie. Am ascultat textul din relatarea evanghelistului Ioan, care se referă la dialogul dintre Isus şi Ponţiu Pilat. Isus a fost adus în faţa lui Pilat ca prizonier, care poate să decidă să-l elibereze sau să-l condamne la moarte. Deoarece Marii Preoţi l-au prezentat pe Isus acuzându-l că vrea să se facă rege în locul Împăratului de la Roma, Pilat îi cere explicaţii. Îl întreabă chiar acest lucru: “Aşadar, tu eşti rege?”

Isus îi răspunde: “Tu o spui; eu sunt rege. Împărăţia mea nu este din această lume”. Da, Pilat, e adevărat ceea ce spui tu: eu sunt Rege, dar nu sunt un rege aşa cum îţi imaginezi tu! Nu sunt un rege cu coroană pe cap şi toată curtea imperială care îi aduce onoare în sala castelului! Împărăţia mea nu este din lumea aceasta! Împărăţia mea nu se referă la graniţele unei ţări, Împărăţia mea nu se aseamănă cu împărăţiile de pe acest pământ.

Totuşi, noi ne întoarcem la întrebarea de mai înainte: dar atunci, Isus, dacă nu eşti un rege ca cei din această lume, ajută-ne să înţelegem în ce mod eşti tu Rege!

Poate că un alt ajutor ne poate veni din a doua lectură, luată din Cartea Apocalipsului. Şi de această dată este chiar Isus cel care ne vorbeşte: “Eu sunt alfa şi omega…eu sunt cel care sunt, cel care era şi cel care vine, Cel Atotputernic”.

Alfa şi Omega sunt prima şi ultima literă din alfabetul grecesc, este ca şi cum în am spune: eu sunt A şi Z. Isus vrea să spună: eu sunt începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor, al timpului şi al istoriei. Eu sunt cel care este viu şi prezent, înviat din morţi. Deoarece sunt Dumnezeu sunt cel care era la începutul lumii, când nimic nu exista. Şi eu sunt şi cel care vine: continui să vin î orice moment, continui să vin între voi în Euharistie, continui să vin între voi prin orice gest de iubire adevărată.

Aşadar, să încercăm să înţelegem: Isus este Rege al timpului şi al istoriei. Isus este rege pentru tot ceea ce există, deoarece este Dumnezeu, creator al oricărui lucru. Isus este rege pentru că a învins moartea şi trăieşte mereu.

Iată, noi vrem să-l onorăm azi pe Isus ca Rege, pentru că el însuşi a declarat că este Rege. Dar ştim că Isus nu aşteaptă ca noi să-i aducem nu ştiu ce cadou sau sa facem plecăciuni în faţa lui. Ne-a spus în evanghelia de azi cum doreşte să fie sărbătorit. În timp ce vorbea cu Pilat, Isus afirma: “Da, sunt rege! Eu pentru aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr; oricine iubeşte adevărul ascultă glasul meu”.

Oricine trăieşte în adevăr, oricine duce o viaţă onestă, corectă, în sinceritate, ascultă glasul meu şi dovedeşte că face parte din Împărăţia mea. Împărăţia lui Dumnezeu nu este o problemă care ţine de graniţe, am spus mai înainte: Împărăţia lui Dumnezeu ţine de domeniul inimii. Toţi cei care au o inimă plină de iubire şi o dovedesc trăind în adevăr, fac parte din Împărăţia sa.

Cu toţii dorim să trăim astfel, cred. Nu este uşor, dar se poate. Este de ajuns să ne străduim câte puţin în fiecare zi. Putem să începem imediat, chiar azi: să-l sărbătorim pe Isus care este Rege trăind această zi cu nişte persoane senine, adevărate. Multe zâmbete sincere către persoanele care ne sunt dragi. Nici o minciună din gura noastră, nici un cuvânt jignitor, nepoliticos, urât: doar cuvinte frumoase, pline de iubire. Sunt mici lucruri, dar sunt mici paşi care ne conduc în Împărăţia în care Isus este Rege.

Comentariu îngrijit de Daniela De Simeis