Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXXIV-a de peste an – Cristos, Regele Universului
Anul A (B, C)
Lecturi:
Ezechiel 34,11-12.15-17
1Corinteni 15,20-26.28
Matei 25,31-46

Matei 25,31-46

Când va veni Fiul Omului în gloria lui, împreună cu toţi îngerii, atunci se va aşeza pe tronul său de mărire. Şi se vor aduna înaintea lui toate naţiunile, iar el îi va despărţi pe unii de alţii, aşa cum păstorul desparte oile de capre: va pune oile la dreapta sa, iar caprele la stânga. Atunci regele va spune celor de la dreapta sa: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăţia care a fost pregătită pentru voi de la crearea lumii, căci am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi mi-aţi dat să beau, am fost străin şi m-aţi primit, gol şi m-aţi îmbrăcat, bolnav şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare şi aţi venit la mine». Atunci îi vor răspunde cei drepţi: «Doamne, când te-am văzut flămând şi te-am hrănit, sau însetat şi ţi-am dat să bei? Când te-am văzut străin şi te-am primit, sau gol şi te-am îmbrăcat? Când te-am văzut bolnav sau în închisoare şi am venit la tine?» Iar regele le va spune: «Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut». Atunci va spune celor de la stânga: «Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic pregătit pentru diavol şi îngerii lui! Căci, am fost flămând şi nu mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi nu mi-aţi dat să beau, am fost străin şi nu m-aţi primit, gol şi nu m-aţi îmbrăcat, bolnav şi în închisoare şi nu m-aţi vizitat». Atunci ei îi vor răspunde: «Doamne, când te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în închisoare şi nu ţi-am slujit?» Iar el le va răspunde: «Adevăr vă spun: tot ce nu aţi făcut unuia dintre aceştia, cei mai mici, mie nu mi-aţi făcut». Şi vor merge aceştia în chinul veşnic, iar cei drepţi în viaţa cea veşnică”.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC
pr. Anton Iştoc
volum colectiv ITRC 2
pr. Şerban Tarciziu
pr. Emanuel Bejenaru
pr. Alessandro Pronzato
pr. Claudiu Budău

 

* * *

 

Adevăraţii membri ai Împărăţiei

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Armata Salvării nu crede în Botez, nici în Euharistie şi nici în preoţie. Şi totuşi nu auzim pe nimeni să îi critice. De ce? Pentru că vorbesc atât de tare încât pe nimeni nu interesează în ce cred. Oferă hrană celor care mor de foame. Îi îmbracă pe cei goi de pe străzile noastre. Îi reabilitează pe cei căzuţi în patima drogurilor sau alcoolului. Sunt acolo unde a avut loc un dezastru. Iar ceea ce îi doare pe oameni sunt tocmai aceste aspecte menţionate mai sus. Parabola Judecăţii de Apoi din Evanghelia de astăzi arată că acestea sunt de asemenea lucrurile care contează şi pentru Dumnezeu. Pentru că la Judecata de Apoi nu se analizează convingerile religioase ale noastre, ci ajutorul concret pe care l-am dat sau nu l-am dat celor ce au avut nevoie.

Astăzi, în ultima duminică a anului liturgic, îl celebrăm şi mărturisim pe Cristos Rege. Lecturile ne invită să reflectăm asupra tipului de Rege care este Cristos şi asupra a ce înseamnă cu adevărat pentru noi să aparţinem Împărăţiei sale. Prima lectură din Ezechiel ne vorbeşte despre Dumnezeu ca păstor al lui Israel. Regii Israelului erau priviţi ca reprezentanţi vizibili ai lui Dumnezeu şi primeau titlul divin de păstor. Mulţi dintre ei însă nu au trăit pe măsura acestei responsabilităţi. Modul în care au păstorit ei nu este şi modul lui Dumnezeu. Stilul Lui este altul, acordând atenţie celor dezavantajaţi, celor nedreptăţiţi, celor slabi. Aceasta este o acţiune afirmativă în cel mai bun sens al cuvântului:

“Oaia pierdută şi rătăcită o voi întoarce la staul, pe cea rănită o voi lega şi pe cea bolnavă o voi întări, iar pe cea grasă şi tare o voi păzi şi voi păstori cu dreptate.” (Ezechiel 34,16)

Mai întâi Dumnezeu a ridicat profeţi, ca Ezechiel, să îi avertizeze pe regi. Văzând că aceştia nu ascultă de profeţi, Dumnezeu s-a dezis de regi şi a promis că va fi El însuşi păstorul turmei. Învingerea lui Israel de inamicii săi şi trimiterea în exil a oamenilor importanţi, a celor de viţă regală, a fost văzută ca modul lui Dumnezeu de a scăpa de conducerea defectuoasă.

Dumnezeu a promis deci că va îşi conduce personal poporul. Ca şi creştinii vedem această promisiune împlinită în persoana lui Isus Cristos, Regele pe care îl celebrăm astăzi. Isus şi-a început domnia ca Rege, dar va veni la Judecata de Apoi pentru a o duce la împlinire. În acea zi, El va sta pe tronul său şi îi va alege din toate neamurile pe bărbaţii şi femeile, băieţii şi fetele care aparţin cu adevărat Împărăţiei sale. Să observăm că şi cei drepţi şi cei condamnaţi îi spun lui Isus “Domn”. Însă nu modul în care îi spunem contează ci dacă am venit sau nu în ajutorul celor nevoiaşi şi dezavantajaţi din mijlocul nostru.

Gesturile specifice menţionate sunt (i) a-i hrăni pe cei înfometaţi, (ii) a da de băut celor însetaţi, (iii) a-i îmbrăca pe cei goi, (iv) a-i găzdui pe cei fără casă, (v) a-i vizita pe cei închişi, şi (vi) a-i îngriji pe bolnavi. Adăugaţi (vii) a-i înmormânta pe cei morţi şi veţi avea cele şapte fapte ale milei trupeşti. Judecata finală dacă suntem sau nu creştini adevăraţi, dacă aparţinem sau nu Împărăţiei lui Cristos, se va baza pe faptul dacă am făcut sau nu faptele milei trupeşti. Aceasta este obligaţia noastră morală numărul unu, atât ca persoane individuale, cât şi ca familie de credincioşi.

Vestea bună pe care o celebrăm astăzi este aceea că avem un Rege care, spre deosebire de regii acestei lumi, ne acordă atenţie şi ne ajută nu doar atunci când suntem în situaţii de criză, ci mai ales când suntem în situaţii de criză. Provocarea de astăzi pentru noi este să uităm de propriile nevoi de iubire şi fericire, pentru a-i face să se simtă iubiţi şi fericiţi pe cei care au nevoie de aceasta mai mult decât noi. Pentru că ceea ce facem pentru cel mai mic dintre aceşti fii sărmani ai lui Dumnezeu, dintre aceşti fraţi şi surori ai lui Isus, îi facem lui Isus însuşi.

 

* * *

 

Va veni să îi judece pe toţi

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Cristina Grigore
Copyright: ProFamilia.ro

Am ajuns la ultima duminică a anului liturgic, în care celebrăm sărbătoarea lui Cristos Rege. Evanghelia ne face să asistăm la ultimul act al istoriei: judecata universală. Ce diferenţă între această scenă şi aceea cu Cristos în faţa judecătorilor în cadrul Pătimirii Sale! Într-o scenă, toţi sunt aşezaţi şi el în picioare, încătuşat; în cealaltă scenă, toţi sunt în picioare şi El aşezat pe tron. În această lume, oamenii şi istoria îl judecă pe Cristos; în acea zi, Cristos îi va judeca pe oameni şi istoria. În faţa lui se decide cine rezistă şi cine cade. Aceasta este credinţa neclintită a Bisericii care în Crezul ei proclamă: “Şi iarăşi va veni cu mărire să judece pe cei vii şi pe cei morţi, a cărui împărăţie nu va avea sfârşit”.

Evanghelia de astăzi ne spune şi cum se va desfăşura judecata: “Am fost flămând şi nu mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi nu mi-aţi dat să beau…”. Ce se va întâmpla aşadar cu aceia care nu numai că nu i-au dat de mâncare celui flămând, ci i-au şi luat mâncarea; nu doar nu l-au găzduit pe cel străin, ci l-au făcut şi pe oaspete să fie străin? Problema nu îi priveşte doar pe câţiva criminali. Este posibil să se instaureze o stare generală de scutire de pedeapsă, în care se va face o adevărată competiţie din încălcarea legii, din a corupe sau a te lăsa corupt, cu justificarea că toţi fac astfel. Legea însă nu este abrogată.

Nu este oare aceasta situaţia în care trăim puţin cu toţii, acuzaţi şi acuzatori, în raport cu legea lui Dumnezeu? Sunt încălcate cu uşurinţă poruncile lui Dumnezeu, una după cealaltă, inclusiv aceea care spune să nu ucizi (ca să nu mai vorbim despre aceea care spune să nu comiţi adulter), cu pretextul că multe încălcări le fac cu toţii, că cultura, progresul, chiar şi legea umană, astăzi le consimt. Însă Dumnezeu nu a intenţionat niciodată să abroge nici poruncile nici Evanghelia, şi această stare generală nu este decât o iluzie fatală.

Cu câţiva ani în urmă a fost restaurată fresca judecăţii universale a lui Michelangelo. Mai este însă o altă judecată universală ce trebuie restaurată, aceea pictată nu pe pereţi de cărămidă, ci în inimile creştinilor. Şi aceasta se decolorează, se degradează cu adevărat.

“Iadul, şi astfel şi judecata, a devenit o glumă, o exigenţă atât de incertă că se râde până şi la gândul că era un timp în care această idee transforma întreaga existenţă umană” (Sören Kierkegaard). Putem încerca să ne consolăm, spunându-ne că, în fond, ziua judecăţii este destul de îndepărtată, poate la milioane de ani depărtare de noi. Însă Isus, în Evanghelie, ne răspunde: “Nebunule, chiar în noaptea aceasta ţi se va cere sufletul” (Luca 12,20).

Tema judecăţii se împleteşte, în Liturghia de astăzi, cu aceea a lui Isus Bunul Păstor. În Psalmul responsorial se spune: “Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. La loc de păşune, acolo m-a sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit” (Psalmul 22,1-2). Sensul este clar: acum Cristos este asemenea păstorului cel bun; într-o zi va trebui să devină judecătorul nostru. Acum este timpul îndurării, atunci va fi timpul dreptăţii. Depinde de noi, până când suntem în timp, să alegem.

 

* * *

 

Regalitate şi divinitate

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Anul liturgic se încheie cu frumoasa solemnitate a lui Cristos, Regele Universului. Isus vrea să se încoroneze cu noi, cu iubirea noastră, cu fiinţa noastră reînnoită de opera răscumpărării sale şi prin noi cu întreaga creaţie care aşteaptă arătarea în slavă a fiilor lui Dumnezeu (cf. Rom 8,19).

Pilat l-a întrebat pe Isus: Aşadar, tu eşti rege? (In 18,37). Păgân fiind, el nu ştia că profeţii au prezis că Mesia va fi rege (cf. Is 9,6-7); că fusese vestit în mod solemn de arhanghelul Gabriel că va sta pe tronul lui David (lectura I-a), că magii i-au adus daruri şi i s-au închinat ca unui rege divin (cf. Mt 2,2), de aceea Isus însuşi îi descoperă lui Pilat adevărul despre regalitatea sa cea nouă care nu-i din această lume (cf. Lc 23,3), dar cum avea să înţeleagă noua regalitate a iubirii acela care căuta să o înţeleagă prin prisma regalităţilor despotice din această lume? Ceea ce nu a înţeles, arogant fiind, a încercat să ironizeze, dând dispoziţie ca pe crucea lui Isus să fie pusă în scris cauza condamnării lui: Isus nazarineanul regele iudeilor. Şi, ca toţi locuitorii imperiului să-i înţeleagă ironia, înscrisul de pe cruce a fost redactat în cele trei limbi de circulaţie internaţională: latineşte, greceşte şi evreieşte. El nu ştia că Dumnezeu se poate folosi de propria lui ignoranţă pentru a lăsa lumii o mărturie despre unul dintre cele mai mângâietoare adevăruri: Isus Cristos este regele tuturor celor de limbă latină, greacă şi ebraică, al tuturor locuitorilor care vorbesc limbajul iubirii de pe pământ şi chiar din ceruri, fiindcă prin el şi pentru el s-au făcut toate (In 1,3) şi din plinătatea lui am primit noi toţi har peste har (In 1,16), adică viaţa nouă.

Dat fiind faptul că puţini oameni înţeleg în ce constă viaţa nouă în Cristos, puţini sunt acei care îi înţeleg regalitatea, care nu are nimic în comun cu regalităţile lumii acesteia, lume bazată pe o viaţă învechită de răutatea păcatului, pe acea viaţă de sustragere de sub autoritatea lui Dumnezeu, pe care Adam şi Eva au voit să fie stăpâni prin ştiinţa binelui şi răului spre a fi nemuritori (cf. Gen 3,5).

Nici chiar lecturile de la Liturgia cuvântului de azi nu ne oferă o înţelegere totală a regalităţii lui Isus. Ea, fiind o realitate divină, se înscrie în mister. Tocmai datorită faptului misterios al regalităţii divine, trebuie să fie pentru noi un îndemn de a încerca să pătrundem în acest adevăr, fiindcă, cu cât adevărul este mai misterios, cu atât harul divin este mai îmbelşugat pentru acela care încearcă să-l pătrundă cu iubire.

Lectura I-a din cartea profetului Ezechiel (34,11-12; 15-17) ne sugerează ideea că Mesia va fi rege ca un păstor; el va face dreptate între oaie şi oaie, va căuta pe cea pierdută, le va hrăni şi le va îngriji pe cele bolnave şi le va apăra pe toate.

Lectura a II-a (1Cor 15,20-26-28) pune în evidenţă regalitatea lui Isus din faptul învierii sale din morţi şi pe faptul că şi-a întemeiat o împărăţie pe iubire şi o va încredinţa Tatălui în clipa în care ea va fi eliberată de orice rău, de orice păcat şi de urmările acestuia, mai ales de moarte, ca să-şi ateste caracterul regal al numelui de Cristos, adică: Cel Uns, după cum profeţise psalmistul David: Tatăl ceresc l-a uns cu untdelemnul bucuriei (Ps 45,8), deci cu Duhul Sfânt care este bucuria lor comună şi care l-a înviat din morţi şi-i va învia pe toţi acei care vor purta, nu atât numele lui Cristos, de creştini prin Botez, cât mai ales prin ungerea cu untdelemnul bucuriei, cu Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul (Crezul).

Misterios este sensul evangheliei de azi (Mt 25,31-46). Cristos şezând pe tronul slavei sale, înconjurat de îngeri şi de strălucire cerească, judecă pe cei buni şi pe cei răi, deoarece lui i s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ (Mt 28,19). Imaginile sunt totuşi destul de şterse faţă de realitatea care va fi. Dar numai atunci va fi? Îl sărbătorim azi pe Cristos, Regele Universului pentru ceea ce va fi atunci? Nu. Cristos este regele vieţii noastre în totalitatea ei. El pătrunde cu puterea regalităţii sale şi influenţează fiinţa umană în partea ei cea mai tainică, în inimă, în conştiinţă, căutând să dea la lumină adevărul, fiindcă pentru aceasta a venit în lume, ca tot acela care va asculta de glasul lui, să se nască din adevăr (In 18,37). Adevărul lui Dumnezeu este iubirea (1In 4,18). Tot cel născut din acest adevăr devine copil al lui Dumnezeu (In 1,12); iar prin iubire Dumnezeu devine totul în toţi (lectura a II-a).

Iată sensul regalităţii divine a lui Isus: vrea să ne naştem din adevărul care este iubire şi să devenim liberi (In 8,32), copii în care Dumnezeu este totul prin iubirea sa.

Ne sperie oare faptul că regele Cristos va judeca lumea?

Judecata lumii se face acum. Când omul greşeşte împotriva adevărului, greşeşte împotriva iubirii; şi când greşeşte împotriva iubirii, greşeşte împotriva adevărului. Conştiinţa, care nu-i altceva decât glasul lui Dumnezeu din suflet, aprobă binele şi omul este fericit, condamnă răul şi omul este nefericit. La sfârşitul lumii regele Cristos va ratifica judecata din propria conştiinţă a fiecăruia şi o va face publică prin răsplata sau pedeapsa pe care şi-a ales-o fiecare acum. Regele Cristos se va afirma atunci ca o cheie pentru înţelegerea istoriei lumii, dând în vileag cauza obscurităţilor, misterelor, tragediilor vieţii de pe acest pământ, toate fiind consecinţe ale misterului conştiinţei umane; va ratifica numai ceea ce conştiinţa a judecat, a aprobat sau a condamnat, după cum a profeţit Mariei bătrânul Simeon că acesta este pus spre căderea şi ridicarea multora din Israel, ba chiar şi prin inima ei va trece cu sabia, ca să se descopere cugetele inimii, ale conştiinţei (Lc 2,35). Astfel, inima, sediul cugetelor conştiinţei noastre, despre care sfântul Augustin afirmă că este altarul lui Dumnezeu din om, trebuie pusă în armonie cu iubirea divină, cu voinţa lui Dumnezeu, trebuie lărgită pentru a primi iubirea pe care Duhul Sfânt vrea să o reverse (Rom 5,5), spre a trăi viaţa nouă în Cristos.

Sfânta Ecaterina de Alexandria era atât de frumoasă, atât de înţeleaptă şi atât de bogată în virtuţi, ba chiar şi în cele materiale, încât guvernatorul Maximin Daia s-a hotărât să-şi lase propria soţie şi să se recăsătorească cu dânsa. Numai că Ecaterina avea ca rege al inimii pe Cristos şi era hotărâtă a-i sluji cu toată fiinţa sa numai lui, punându-i la dispoziţie şi bunurile materiale. Au fost aduşi cincizeci de bătrâni înţelepţi care să o lămurească, să o convingă să renunţe la Cristos, deoarece, ziceau ei: Un om răstignit nu poate fi Fiul lui Dumnezeu. Numai că Ecaterina le-a dovedit că poate fi prin iubirea nemărginită care l-a adus pe cruce pentru noi; şi aşa i-a convertit ea pe dânşii, care apoi au acceptat credinţa. Avem curajul sfintei Ecaterina în apărarea lui Cristos?

O mamă lucra la câmp, nu prea departe de casă, unde îşi lăsase copilaşul în leagăn. Când şi-a aruncat privirea, a observat ieşind fum prin geamuri. A fugit peste puteri, ca să ajungă la timp. Când a ajuns, casa era în flăcări. A intrat printre flăcări să-şi scoată copilul. La ieşirea din casă, pe obrazul drept i-a căzut jarul din grindă. Şi-a salvat pruncul, dar pe faţă i-a rămas o pată urâtă, pe care avea grijă s-o acopere cu baticul. Mai târziu, peste ani, când fetiţa ei se întorcea de la şcoală împreună cu o colegă, văd la un colţ de stradă cum vântul dezveleşte obrazul urât al unei femei. Colega exclamă: Vai, ce urâtă e! Cine o fi? Să scuipăm în sân, ca să nu o visăm la noapte! Fetiţei i-a fost ruşine să spună că este mama ei, că i-a salvat viaţa plătind un preţ nespus de greu, ci a zis: Nu o cunosc!

Câtă laşitate! Dar noi suntem mai recunoscători? Ştim cine este cel bătut în cuie pe lemnul crucii? Ştim de ce este atât de urât la faţă şi cu coroana de spini pe cap? N-am spus de atâtea ori cu Petru: Nu-l cunosc pe omul acesta? (Mt 26,72) Fiecare păcat de moarte este o lepădare de Cristos şi fiecare păcat mic este un scuipat aruncat pe faţa lui. Şi cine poate susţine că nu a avut sau nu are păcat?

Ca în ziua de apoi să-l putem urma pe regele Cristos, trebuie să facem parte din ceata celor aleşi, a acelora care îl cunosc în sfânta Împărtăşanie, îl iubesc, îl slujesc şi se străduiesc din toate puterile ca şi alţii să-l cunoască, să-l iubească şi să-l slujească în fraţii lui, în toţi oamenii pentru care el şi-a dat viaţa.

 

* * *

 

Solemnitatea lui Isus Cristos Regele Universului

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Regele Cristos, ales în duminica trecută, azi ne invită la o întâlnire personală cu el. Teologii ne învaţă că, pentru a realiza această întâlnire, se cer trei lucruri: 1) să ne alegem un timp şi un loc pentru linişte; 2) să realizăm o tăcere interioară, concentrându-ne asupra respiraţiei câteva minute şi 3) să ne luăm o scenă din Biblie şi să ne plasăm cu toată fiinţa în mijlocul ei. Azi, sfânta Evanghelie ne plasează în mijlocul acelora care îl vor vedea pe Domnul, Regele Universului, la a doua sa venire (Mt 25,31-46).

“Eu sunt Alfa şi Omega”, spune Domnul (Apoc 1,8). După cum sfârşitul este cuprins în început, tot aşa şi începutul este cuprins în sfârşit. Noi l-am ales Rege în duminica trecută, dar Dumnezeu Tatăl l-a constituit Rege acum câteva săptămâni în urmă, în ziua Botezului, aşa cum a făgăduit prin profeţi: “Iată, slujitorul meu pe care îl susţin, alesul meu în care îmi aflu bucuria. Am pus Duhul meu asupra lui; el va duce dreptatea la toate popoarele” (Is 4,1-2). Abia ieşit din apa botezului, asupra lui Isus se deschid cerurile, coboară Duhul Sfânt, ca tot cel care va mărturisi că Isus este Domnul – Regele Universului – să o spună în Duhul Sfânt (cf. 1Cor 12,3); şi glasul Tatălui răsună: “Acesta este Fiul meu preaiubit în care îmi găsesc toată bucuria” (cf. Mt 3,13-17); Cristos este Regele Universului fiindcă este Fiul Tatălui ceresc, menit să ducă dreptatea la toate popoarele, adică pe Dumnezeu, în care toţi să-şi găsească toată bucuria. Pentru aceasta spune sfântul Petru, fără frică, tuturor iudeilor: “Voi cunoaşteţi… faptul că Dumnezeu l-a consacrat pe Isus din Nazaret Domn al tuturor prin Duhul Sfânt şi putere… care a trecut făcând bine şi vindecând pe toţi cei care erau stăpâniţi de diavol, fiindcă Dumnezeu era cu el” (Fap 10,37-38).

“Într-adevăr, cuvântul lui Dumnezeu, prin care toate s-au făcut, el însuşi s-a făcut trup pentru ca, Om desăvârşit, să-i mântuiască pe toţi şi să adune laolaltă toate. Domnul este ţinta istoriei umane, punctul spre care converg dorinţele istoriei şi civilizaţiei, centrul neamului omenesc, bucuria tuturor inimilor şi împlinirea aspiraţiilor lor. El este acela pe care Tatăl l-a înviat din morţi, l-a înălţat şi l-a aşezat la dreapta sa, făcându-l judecător al celor vii şi al celor morţi. Primind viaţă şi adunaţi laolaltă în Duhul lui, noi peregrinăm spre împlinirea istoriei umane care corespunde total planului iubirii lui: “Ca toate să fie adunate laolaltă în Cristos, cele din cer şi cele de pe pământ” (Ef 1,10). Domnul însuşi spune: “Iată, vin curând şi răsplata mea este cu mine, ca să dau fiecăruia după faptele sale. Eu sunt Afla şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul”” (Apoc 22,12-13), spune Conciliu Vatican II (GS 45).

Azi să ne plasăm în centrul celor adunaţi în faţa lui Cristos Rege, care răsplăteşte sau pedepseşte. Nu judecă, fiindcă judecata şi-o face fiecare în propria conştiinţă la lumina Duhului Sfânt, care apoi dă mărturie Regelui despre oile împărăţiei lui.

Nu poate fi rege fără împărăţie şi supuşi – un rege în pustiu este un rege pustiu -, după cum nu poate fi păstor fără oi. Păstorul fără oi nu este păstor.

Termenul “păstor de turmă” are în întreaga literatură orientală – sumeriană, babiloniană, egipteană şi cananeană – înţelesul de rege, fiind dat zeilor şi oamenilor; şi de aceea credem că este folosit de profetul Ezechiel (Lectura I: 34,11-12.15-17) pentru a desemna un rege, pe Mesia. Acest rege nu poate fi altul decât Cristos, pe care Tatăl l-a uns rege în ziua botezului la Iordan, arătând că toţi cei care îl vor urma şi se vor boteza, vor face parte din împărăţia lui. Victoria asupra păcatului şi asupra morţii începe odată cu botezul. Isus a înviat pentru că s-a botezat. Aceasta înseamnă că Isus prin înviere aduce celor botezaţi cel mai mare dar: darul învierii. Aşa cum spune sfântul apostol Paul în lectura a doua (1Cor 15,20-26.28) că Isus Cristos va dărui împărăţia lui Dumnezeu Tatăl, înseamnă că îi va dărui Tatălui pe cei botezaţi care au primit darul învierii.

Învierea lui Cristos nu-i un fapt individual, ci colectiv, deoarece poartă în sine şi pe cea a celor botezaţi. Învierea nu trebuie tratată ca un simplu fapt istoric – s-a întâmplat odată şi s-a terminat – ci ca o chemare vie, ca o sămânţă pusă în istorie şi care are menirea să încolţească, să crească şi să rodească mereu, asemenea bobului de grâu. Învierea ne este dată ca o sămânţă bună, faţă de care noi avem datoria de a o pune într-un pământ bun, de a o iriga, de a-i pune îngrăşământ, de a o erbicida, de a o apăra de dăunători, adică de a o veghea, fiindcă de această veghere continuă depind roadele… Orice faptă bună, pe care o facem în numele lui Isus, nu înseamnă altceva decât îngrijirea seminţei spre a ajunge să ne dea rodul învierii şi vieţii veşnice. Evanghelia de azi enumeră principalele fapte bune prin care noi suntem chemaţi să cultivăm sămânţa învierii noastre, chemarea la viaţa veşnică, de a fi dăruiţi lui Dumnezeu Tatăl de Regele Cristos. Prin învierea sa, Cristos, nu numai că ne-a arătat ce putem fi, ci ne-a dat adevăratul sens al vieţii şi forţa (pe Duhul Sfânt) realizării ei depline.

Pământul bun, care face să rodească sămânţa învierii, este trupul nostru. Aşa cum bobul de grâu ia din pământul bun elementele chimice necesare dezvoltării, tot aşa sămânţa învierii, semănată de Isus în trupul nostru muritor, va lua “prin trup” elementele necesare spiritualizării, îngerizării sale. Fiecare faptă bună este un plus de energie dat dezvoltării învieri din noi. După cum apa udă pământul, după cum soarele îl încălzeşte, după cum erbicidele se dizolvă în pământ şi distrug buruienile etc, tot aşa şi faptele bune, cerute de Isus în Evanghelia zilei: mâncarea, apa de băut, ospitalitatea, îmbrăcămintea, vizitarea bolnavilor şi a celor închişi, se referă la trupul – pământul – aproapelui care îi dezvoltă germenul învierii şi de care depinde şi dezvoltarea chemării noastre la viaţa veşnică.

Aşadar, învierea lui Cristos nu trebuie privită ca un simplu eveniment istoric, ca un indicator în timp spre veşnicie, a avut loc şi a sfârşit prin fixitate. Cu toate că Regele Cristos înviat, şade de-a dreapta Tatălui, învierea lui Cristos este recolta bogată care a umplut hambarul infinit al lui Dumnezeu. Din acest hambar recolta învierii este distribuită fiecărui om prin botez şi reprezintă chemarea la viaţa veşnică. Depinde de om ca această sămânţă să-i aducă sau nu plinătatea vieţii. Dacă unui sărac i se dă pământ, sămânţă de cea mai bună calitate, uneltele necesare de arat şi semănat, îngrăşământ, apă pentru irigat, căldura necesară pentru germinaţie etc, lui ce-i rămâne de făcut? Să le folosească pe toate, să se slujească de toate, ca să obţină o recoltă cât mai bogată şi astfel să scape de sărăcie şi de sclavie (de sub stăpânirea satanei). Dacă leneşul le priveşte şi nu face nimic, oare nu merită să moară de foame şi să rămână sclav pe mai departe? “Cine nu munceşte, să nu mănânce!”, spune sfântul Paul (2Tes 3,10). Cine nu are grijă de sămânţa învierii din sine şi de toate harurile primite prin sfintele sacramente, nu merită să se bucure de plinătatea vieţii veşnice. “Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul veşnic!” este cea mai dreaptă sentinţă, fiindcă Regele vrea să spună: V-am dat tot şi n-aţi făcut nimic. Dispreţuind ceea ce v-am dat, pe mine m-aţi dispreţuit. Mai mult n-am ce să vă dau. Plecaţi!

Am spus ceva mai înainte că învierea lui Cristos nu-i un fapt individual, ci colectiv, şi, prin urmare, chemarea la înviere, fiind o chemare de a fi părtaşi ai regalităţii, preoţiei şi misiunii profetice ale lui Isus este cel mai mare dar. Harul, după definiţia conciliului Tridentin, dar puţin actualizată, este un dar suprafiresc, pe care Dumnezeu îl dă fiecărui om botezat pentru vredniciile lui Isus Cristos, dar spre mântuirea tuturor oamenilor. Harul, venind de la Tatăl prin Cristos, nu poate avea decât o dimensiunea comunitară: cine îl primeşte, trebuie să devină martor al învierii, să-i atragă pe cât mai mulţi la împărăţia lui Cristos, ca toţi să fie viţă aleasă, preoţie regească, naţiune sfântă, popor care să devină un bun al lui Dumnezeu, deoarece toţi sunt chemaţi – prin mine, prin tine, prin noi toţi – din întuneric la lumina învierii (cf. 1Pt 2,9). Numai aşa vom merita coroana învingătorului.

Cristos Regele nostru este cel mai bogat, fiindcă în el sunt ascunse toate bogăţiile cereşti, toate comorile divine (cf. Col 2,3): adevărul şi viaţa. Ca să auzim odată din gura lui acel “Veniţi… şi moşteniţi Împărăţia”, acum, adunaţi în prezenţa lui, să ne rugăm: “Dumnezeule atotputernic şi veşnic, care ai voit să refaci toate întru Fiul tău preaiubit, Regele Universului, dă-ne, te rugăm, ca toată făptura, eliberată din robie, să slujească Maiestăţii Tale şi să te laude într-un glas, fără încetare!”. Amin.

 

* * *

 

Duminica a XXXIV-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Când Dumnezeu a creat omul, a sădit în sufletul său o stare deosebită de a celorlalte creaturi, stare pe care noi o numim “dor“, dorul după fericire, după divinitate, după absolut. Datorită acestei stări sufleteşti, omul a încercat dintotdeauna să intre într-un raport intim cu Dumnezeu, a plecat în căutarea lui: Sf. Augustin exprimă astfel această stare: “Ne-ai creat pentru tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până nu se va odihni în tine!” Însă, căutările omului, aşa cum se poate observa la popoarele antice, au sfârşit, de cele mai multe ori printr-un eşec, prin crearea unor idoli, a unor divinităţi artificiale.

Observând această neputinţă a omului de a-l găsi, Dumnezeu a voit să-i vină El în ajutor, să i se comunice, să-i împărtăşească iubirea sa, să satisfacă această sete a sa după divinitate. În acest sens El a ales un popor, poporul israelit, a încheiat cu el o Alianţă de iubire, alianţă prin care fiii lui Israel îl recunoşteau pe Dumnezeu ca unicul lor Stăpân. Însă ei nu au rămas totdeauna fideli, ci în multe privinţe s-au luat după obiceiurile popoarelor păgâne. Printre altele, au dorit să aibă regi care să-i conducă, regi care s-au dovedit în general neputincioşi în a-i apăra şi a-i călăuzi şi astfel poporul israelit este dus în robie, în Babilon, iar Ierusalimul distrus.

Aceasta era starea poporului lui Israel când profetul Ezechiel a scris fragmentul pe care l-am ascultat în prima lectură de astăzi. Abia când au fost duşi în robia din Babilon, când nu mai aveau templu, case, conducători, când au devenit ca nişte oi risipite şi fără păstori, fiii lui Israel şi-au dat seama de consecinţele nefaste ale încălcării Alianţei şi au început să strige după ajutor la Dumnezeu; El fiind singurul care-i putea salva. Răspunsul omului nu se lasă aşteptat şi astfel, prin intermediul profetului Daniel, Dumnezeu îşi realiza intervenţia sa salvatoare. Imaginea lui Dumnezeu ca Păstor, pe care o foloseşte profetul, are un profund caracter semitic, fiind foarte des folosită la popoarele Orientului antic, care se îndeletniceau în special cu agricultura şi creşterea animalelor. Această imagine exprimă o realitate profundă, un raport strâns între Păstor şi turma sa: “Iată, eu însumi voi căuta oile mele şi mă voi îngriji de ele” (Ez 34,11). Totdeauna Dumnezeu este cel care are iniţiativa, care îşi manifestă cel dintâi iubirea faţă de om: El vine în întâmpinarea omului, altfel omul s-ar pierde în căutări deşarte.

“Eu voi paşte oile mele şi le voi duce la odihnă, spune Domnul” (Ez 34,15 ). În concepţia biblică, termenul “odihnă” nu înseamnă numai întreruperea unei activităţi, ci are o semnificaţie mult mai largă: este vorba de un timp de pace, de linişte, de eliberare, pe scurt, un timp de mântuire. Deci Domnul vrea să conducă oile sale, poporul său la mântuire.

Pentru noi, oameni ai secolului XX, care trăim într-o lume puternic industrializată, cu o tehnică înaintată, poate că imaginea unui cioban, a unui păstor care are grijă de oile sale, care caută oaia pierdută, care o pansează pe cea rănită, nu reprezintă mare lucru, ci dimpotrivă, ne gândim la această persoană uneori cu dispreţ. Însă pentru sensibilitatea iudaică avea o mare importanţă.

De câte ori nu ne aflăm Şi noi într-o situaţie dificilă, într-¬o suferinţă rea sau chiar în robia păcatului! Cât de important este să ne amintim atunci că avem un Păstor care caută oaia pierdută şi o aduce la staul, care pansează oaia rănită, o ia pe umeri şi se bucură pentru ea mai mult decât pentru celelalte care nu au nevoie de ajutor!

Aceeaşi imagine a Păstorului este folosită şi de evanghelistul Matei în fragmentul pe care Biserica ni l-a propus astăzi spre meditare; numai că el o introduce în cadrul unui eveniment care va avea loc la sfârşitul timpurilor – judecata universală – iar Păstorul, Regele Cristos, este prezentat aici şi ca judecător. Mulţi oameni în ziua de astăzi, în virtutea unei libertăţi de gândire, nu vor să se mai gândească la acest eveniment, ba chiar se amăgesc cu gândul că poate nu există aşa ceva după moarte şi îl neagă, aşa cum au negat şi alte valori şi realităţi. Însă, chiar dacă nu vor să audă de această judecată supremă, dacă ar prefera să nu existe, ea va avea totuşi loc. Toţi oamenii vor apărea în faţa Fiului Omului. Însă, la ce vor trebui să răspundă toţi şi fiecare în parte? E simplu şi în acelaşi timp formidabil: vor trebui să dea cont despre atitudinea pe care au avut-o faţă de El, fie direct, fie indirect, faţă de persoana aproapelui, căci, după Înălţare, Isus a rămas prezent între oameni şi “sub îmbrăcămintea fraţilor săi mai mici“: “veniţi binecuvântaţii Tatălui meu (căci am fost flămând şi voi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi voi mi-ai dat să beau, am fost străin şi voi m-aţi primit (…) Vă spun adevărul, ori de câte ori ai făcut aceasta unuia dintre aceştia mici care sunt fraţii mei, mie mi-aţi făcut “ (Mt 25,34-3.40 ).

Însă, deşi este vorba de un moment cutremurător, noi nu mergem acolo nesiguri, după noroc, gândindu-ne în ce parte vom fi oare aleşi? În realitate, separarea dintre oi şi capre are loc încă de pe acum, în conştiinţa fiecăruia. Dacă-l primim în viaţa noastră pe Cristos şi trăim conform mesajului său, putem să ne considerăm printre oile de la dreapta Fiului Omului: dacă preferăm păcatul, refuzul lui Cristos, ne alegem simultan locul între caprele de la stânga. Criteriul judecăţii de pe urmă este iubirea. De câte ori nu avem şi noi posibilitatea să-l ajutăm pe aproapele nostru, în care este prezent Cristos, şi nu facem acest lucru…!

In viaţa de fiecare zi observăm prezenţa binelui şi a răului, care se află într-o continuă luptă. Este vorba de Împărăţia luminii şi împărăţia întunericului, despre care ne face conştienţi Biserica prin liturgia cuvântului din această zi în care-l sărbătorim pe Cristos ca Rege. Împărăţia lui Cristos nu este din lumea aceasta, ea este o Împărăţie spirituală. Cristos ar fi putut să vină ca un Împărat puternic, autoritar, dar din iubire faţă de noi a preferat grajdul în locul palatului, coroana de spini în locul celei de aur, trestia în locul sceptrului, Crucea în loc de tron. Cu toate acestea, Împărăţia lui Cristos este superioară oricărei împărăţii pământeşti căci, în timp ce regii acestui pământ poruncesc trupurilor, Cristos porunceşte inimilor; regii pământului întâi asculta prin teroare, El prin iubire; regii acestui pământ domnesc temporal, El domneşte veşnic:

- Unde este Nero care voia să înăbuşe în faşă Împărăţia lui Cristos?

- Unde este Iulian Apostatul care voia să şteargă creştinismul de pe faţa pământului? A murit strigând: “Ai învins Galileene!”

- Unde e Napoleon care l-a pălmuit pe Sf. Părinte Pius VI şi l-a trimis în exil? A murit învins şi părăsit pe insula Sf. Elena.

- Unde sunt atâţia şi atâţia regi care au încercat să distrugă Împărăţia lui Cristos? Cu toţii sunt praf şi cenuşă, în timp ce Cristos domneşte triumfător.

Acesta este regele nostru, regele pe care îl sărbătorim astăzi. E adevărat că nu e uşor să fim soldaţii săi, mai ales în zilele noastre când soldaţii Împărăţiei întunericului încearcă să ne deruteze prin toate mijloacele. Totuşi nimic nu poate fi prea greu când avem în vedere scopul nostru ultim, mântuirea, când ne gândim că Cristos a ales ca stindard al luptei sale tocmai crucea şi când ştim că el este întotdeauna alături de noi, este Păstorul nostru. Iar când ‘Domnul este Păstorul nostru, nu vom duce lipsă de nimicA (Ps 22,1), aşa cum am cântat în psalmul responsorial. Nici un rege pământesc, nici o altă persoană sau alt lucru nu poate să ne satisfacă într-atât încât să putem afirma că ‘nu ducem lipsă de nimicA. Cristos singur poate acest lucru. Acum, la sfărşitul acestui an liturgic, să lăsăm să moară în noi omul cel vechi, Adam, omul păcatului, şi să începem noul an într-un om nou, în stare de har aşa cum ne îndeamnă Sf. apostol Paul.

Să ne precizăm astăzi poziţia: de partea cui suntem? De partea lui Cristos sau de partea duşmanului lui Cristos? Ne alegem locul între oile de la dreapta sau între caprele de la stânga? Între cei binecuvântaţi sau între cei blestemaţi? Cristos spune: ‘Cine nu este cu mine este împotriva meaA. Nu există altă alternativă.

Să-l rugăm pe Domul să ne lumineze, şi să ne ajute mereu cu harul său pentru a putea corespunde planului pe care îl are cu noi şi astfel să ajungem să ne bucurăm de vederea faţă în faţă a Regelui Universului.

Benone Lucaci

 

* * *

 

Duminica a XXXIV-a de peste an

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

În calendarul Bisericii, această duminică – ultima din anul liturgic – are o denumire specială: “Solemnitatea Domnului Nostru Isus Cristos, Regele Universului”.

Dacă nu se consideră că anumite cuvinte care se folosesc în biserică… practic nu intenţionează să nu spună nimic (deci să transmită ceva), atunci cu siguranţă că acest titlu apare foarte angajant. Cu câţiva ani în urmă s-a spus că are un iz “triumfalist”. În orice caz, dacă este luat în serios şi dacă privim în jurul nostru, trebuie să ne întrebăm ce vrea să spună el, în realitatea concretă a lumii moderne şi a vieţii de fiecare zi.

De altfel, nu este prea greu de remarcat, în lecturile şi rugăciunile acestei duminici, un fel de contradicţie, sau cel puţin o puternică tensiune care străbate de la un capăt la altul întreaga liturgie.

În timp ce Cristos este proclamat “regele universului”, el se identifică cu cei mai săraci şi nevoiaşi dintre oameni (astăzi am spune: “marginalizaţii, sărmanii, cei din urmă din societate”); apoi în timp ce pe de o parte cuvântul Scripturii pare să ne transporte în atmosfera ireală şi fantastică a unei “alte lumi” (când “Fiul omului va veni în slavă cu toţi îngerii lui” şi “va încredinţa împărăţia lui Dumnezeu Tatăl”), în acelaşi timp cuvântul lui Isus ne trimite printr-un inexorabil realism la această lume cu toate mizeriile şi suferinţele ei (“mi-a fost foame… eram bolnav… eram în temniţă…”).

Realitatea este că titlul liturgic al sărbătorii de astăzi, în ambiguitatea sa, subliniază radicala diferenţă dintre imaginea socială, politică sau economică a “regalităţii” ca putere, prestigiu, întâietate, şi imaginea evanghelică a “împărăţiei” lui Cristos, care se defineşte exclusiv în termeni de solidaritate, slujire şi dăruire.

Cristos va fi şi este “judecătorul” tuturor oamenilor, pentru că în el şi prin el, Dumnezeu Tatăl a arătat primatul absolut al iubirii gratuite şi dezinteresate ca valoare ultimă şi determinantă în destinul omului. Exercitarea efectivă a solidarităţii şi ajutorul concret faţă de cei nevoiaşi şi suferinzi de orice fel reprezintă criteriul unic în baza căruia fiecare om va fi judecat înaintea lui Dumnezeu.

Dar acest discurs nu apare evident în experienţa comună a vieţii pământeşti… Devine comprehensibil numai când credem şi mărturisim explicit că Isus este “Domnul”, pentru că într-adevăr el a înviat din morţi.

Dacă are un sens a spune că Cristos este “regele universului”, aceasta depinde, în ultimă analiză, de faptul de a recunoaşte în el pe învingătorul morţii, “ultimul duşman” al omului (cf. lectura a doua): realitate ineluctabilă, în faţa căreia încetează orice putere pământească. A spune “Isus Cristos regele universului”, nu este decât o formulă modernă (mai mult sau mai puţin fericită) de proclamare a aceleaşi credinţe pe care creştinii din prima generaţie o afirmau prin formula “Isus este Domnul” (1Cor 12,3).

O credinţă care comportă inseparabil două dimensiuni. Cea a rugăciunii, adoraţiei, cântării, laudei aduse lui Cristos Domnul (am putea spune: “practica religioasă”); şi cea a angajării personale şi concrete în solidaritatea şi în slujirea tuturor “săracilor lui Cristos” care suferă din cauza foamei, frigului, solitudinii, bolii, etc. (am putea spune: “practica dreptăţii şi a carităţii”).

Aşa cum spunea Ioan Gură de Aur: “Vrei să cinsteşti trupul lui Cristos? Ei bine, nu permite ca el să fie gol; după ce l-ai împodobit aici în biserică cu stofe de mătase, nu permite ca afară el să moară de frig… Cel care a spus: “Acesta este trupul meu”… a spus de asemenea: “M-aţi văzut suferind de foame şi nu mi-aţi dat de mâncare”… Ce folos şi câştig poate avea Cristos dacă masa lui este acoperită cu vase de aur, în timp ce el însuşi moare de foame în persoana săracilor?…” (Commento al Vangelo di san Matteo, 50).

 

* * *

 

Duminica a XXXIV-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Iată-ne ajunşi la sfârşitul anului liturgic, cu această duminică urmată de o ultimă săptămână. Duminica viitoare va începe un nou an liturgic. Delimitarea anului Bisericii este diferită de cea a anului astronomic sau civil, care începe la 1 ianuarie, precum şi de cea a anului scolastic, care începe în septembrie. Anul liturgic începe la sfârşitul lunii noiembrie sau începutul lunii decembrie, cu perioada Adventului. În desfăşurarea sa, celebrează diferite faze ale istoriei mântuirii, de la începuturile acesteia şi până la ultima filă a sa, filă care nu s-a scris încă. Istoria mântuirii se va încheia cu a doua venire a lui Isus Cristos ca Rege al universului şi al istoriei, moment ce va descoperi sensul ultim al întregii creaţii şi al întregii economii a mântuirii. De aceea, anul liturgic nu se putea încheia într-o manieră mai demnă, decât cu solemnitatea lui Cristos, Regele universului.

Este o sărbătoare relativ recentă, instituită în anul 1925, de către Papa Pius al XI-lea. Într-un prim moment a stârnit uimire şi chiar opoziţie. În faţa apariţiei diferitelor dictaturi în Europa, Biserica a simţit nevoia de a reaminti poporului creştin că doar Cristos este Domnul şi Regele universului. Odată depăşită această fază istorică, solemnitatea de astăzi ne aminteşte, după cum arată şi rugăciunea de la colectă, că Tatăl l-a pus pe Cristos “ca păstor şi rege unic al tuturor oamenilor, pentru a construi în vâltoarea evenimentelor istorice, împărăţia sa de iubire”.

Fiecare sfârşit de an este timp de bilanţ, deci şi sfârşitul anului liturgic. Iar bilanţul pe care ni-l propune evanghelia de astăzi este chiar cel ultim, judecata de pe urmă. Astfel că această solemnitate ne priveşte îndeaproape, ne angajează, pentru că şi noi facem parte din Împărăţia lui Cristos şi intenţionăm să-i fim cetăţeni cu drepturi depline. Să reflectăm puţin şi să vedem dacă în acest an liturgic ne-am comportat demn de nişte cetăţeni ai acestei împărăţii. Textele biblice pe care le-am ascultat ne sunt un ghid în acest sens. Ele ni-l prezintă pe Cristos în trei ipostaze: păstor, rege şi judecător. Însă tema centrală a acestei sărbători este caritatea, după cum am auzit în fragmentul evanghelic al sfântului Matei, fragment care ne prezintă astăzi ultima parabolă a lui Isus şi anume cea despre judecata universală şi sfârşitul lumii, atunci când absolut toţi oamenii se vor prezenta în faţa Regelui Cristos pentru a da cont de ceea ce au făcut sau au omis să facă în această viaţă pământească. Judecata universală, ştim doar că, va avea loc la sfârşitul lumii, odată cu a doua venire în slavă a lui Cristos. Însă când se vor întâmpla toate acestea, singur Tatăl le cunoaşte ziua şi ceasul şi numai el le hotărăşte venirea.

Acest ultim act al istoriei se va deschide cu o imagine măreaţă, pe care o descrie şi sfântul Paul în lectura a doua. Cristos, primul înviat din morţi, în toată splendoarea sa de Fiu al lui Dumnezeu, va învia şi trupurile noastre muritoare. Iar şezând pe tronul său de mărire şi înconjurat de îngeri va începe judecata, o judecată care se va face pe criteriul poruncii iubirii, iar martorul fiecărui om va fi propria lui conştiinţă. Prin conştiinţă, acest “sanctuar al omului”, după cum o numeşte Conciliul al II-lea din Vatican, se face cunoscută în mod minunat acea lege care îşi află împlinirea în iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. “Atunci vor fi puse în lumină purtarea fiecăruia şi taina inimilor”, ne spune Catehismul Bisericii Catolice. Judecătorul îi va cunoaşte ca fiind ai săi numai pe cei care l-au recunoscut în fraţii lui mai mici. Aceştia sunt instrumentul de măsură cu care vor fi judecaţi toţi oamenii. Pentru Isus, la judecata finală, determinantă este deschiderea, disponibilitatea, primirea pe care am făcut-o celor mai mici; iubirea concretă şi gratuită faţă de ei. Ceea ce surprinde cel mai mult este faptul că tot ceea ce a fost făcut celor mai mici, Isus consideră făcut personal pentru el. Ia în consideraţie comportamentul nostru faţă de ultimii, dezmoşteniţii şi marginalizaţii pământului, copiii străzii şi săracii lumii a treia. Aceştia sunt fraţii mai mici ai lui Isus. Această identificare a lui Isus cu cei săraci şi nevoiaşi, arată iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni. De aceea, Dumnezeu vrea ca suferinţele omenirii să fie alinate prin iubirea oamenilor unii faţă de alţii.

Nu sunt cuvintele şi nici cultul care ne fac comesenii lui Cristos în împărăţia sa, ci iubirea, pentru că “din aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei, dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii” (In 13, 35), ne spune Isus însuşi. Aceasta nu înseamnă, însă, a dezaprecia evanghelizarea sau sacramentele, dar dimpotrivă, a le face să dobândească o importanţă autentică, astfel încât să devină mijloace concrete de iubire şi de viaţă. Nu ajunge numai să nu facem răul. Creştinul este cel care iubeşte acţionând, nu cel care observă poruncile, limitându-se doar la a nu face răul.

Isus nu s-a limitat la cuvinte, nu s-a limitat să ne relateze o parabolă; el a învăţat alegerea celor mici prin viaţa sa. Ni s-a prezentat cu titlurile de Rege şi Mesia, dar, în acelaşi timp, ca un sărac “blând şi smerit cu inima”; s-a comportat ca milostiv şi solidar cu situaţiile de mizerie umană de-a lungul întregii sale vieţi pământeşti. În evanghelie îl găsim angajat să înfrunte acele situaţii de nevoie, pe care le-a enunţat în parabolă: foamea şi setea, goliciunea celui sărac şi înstrăinarea, boala şi închisoarea. Tradiţia ne relatează că de atunci, creştinii caută să imite aceste fapte ale lui Cristos, care cu timpul s-au numit fapte de milostenie trupească şi la care s-a mai adăugat una (a îngropa pe cei morţi), pentru a fi şapte, număr care, conform gândirii de atunci, exprima perfecţiunea. Însă omul fiind şi suflet, creştinii s-au gândit să introducă şi o serie de şapte fapte de milostenie sufletească. Acestea sunt: a sfătui pe cei care sunt în îndoială, a învăţa pe cei neştiutori, a avertiza pe cei păcătoşi, a mângâia pe cei mâhniţi, a ierta ofensele, a suporta cu răbdare nedreptatea şi a ne ruga lui Dumnezeu pentru cei vii şi pentru cei morţi. Primii creştini rosteau cele paisprezece fapte de milostenie ca pe o rugăciune şi-i cereau lui Dumnezeu harul de a le practica. De fapt, cuprind în ele adevărata morală creştină, în întregime pozitivă, a lucrurilor concrete, a acţiunilor care trebuie făcute. Sfântul Iacob ne spune în scrisoarea sa: “Credinţa fără fapte este moartă” (Iac 2, 17), iar un scriitor italian face următoarea constatare: “Dumnezeu iartă multe lucruri pentru o faptă de milostenie”.

Se spune că era un om foarte evlavios, care mergea zilnic la biserică. Se ruga deseori: “Doamne, eu vin mereu la tine; n-am lipsit niciodată. N-ai putea veni şi tu o dată la mine?” Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea şi i-a răspuns în sfârşit: “Mâine voi veni!” Câtă bucurie pentru acest om! Ajuns acasă, a făcut ordine, astfel încât totul era pregătit pentru a-l primi pe Dumnezeu. A doua zi dimineaţă, îl aştepta în pragul casei şi iată că apare la un moment dat un băieţel şi-i cere ceva de mâncare. Mâniat de îndrăzneala copilului, ripostează alungându-l. Pe la amiază, îşi face apariţia un cerşetor şi-i cere de pomană. Îl alungă şi pe acesta fără prea multă vorbă. Trece amiaza şi Dumnezeu tot nu apare. Spre seară se înfăţişează un pelerin, care-l roagă să-l lase să se odihnească puţin în casa lui. “Nici gând. Casa este ocupată pentru Dumnezeu”, răspunse omul. “S-a înnoptat şi Dumnezeu nu şi-a ţinut promisiunea” îşi spune omul tare necăjit. A doua zi dimineaţă, după Sfânta Liturghie, evlaviosul izbucneşte în lacrimi: “Doamne, n-ai venit la mine, aşa cum mi-ai promis! De ce?” Atunci, un glas i-a răspuns: “De trei ori am venit şi de trei ori m-ai alungat”. Deşi este o legendă, această relatare evocă un mare adevăr. Cum putem spune noi că îl iubim pe Dumnezeu, pe care nu-l vedem, dacă nu-l iubim pe aproapele, pe care îl vedem? Iubirea faţă de Dumnezeu se concretizează în iubirea faţă de aproapele şi mai ales faţă de aproapele aflat în nevoie. Totuşi, nu este uşor să recunoaştem care este binele aproapelui şi care comportament al nostru exprimă iubirea faţă de el. Isus ne oferă un indiciu: “Iubeşte-mă pe mine în celălalt!” Dacă rugăminţile pe care ni le adresează alţii şi pe care le evităm pentru că suntem grăbiţi sau pentru că avem altceva de făcut, ne-ar fi adresate de Isus, oare cum am răspunde? Este adevărat că nu totdeauna este uşor şi plăcut să iubim. Uneori, pare că eforturile noastre sunt inutile, că nimic nu se schimbă în jurul nostru; ne simţim incapabili, singuri şi obosiţi. Ei bine, de aceea venim aici; prin Euharistie, Isus, Domnul nostru, ne ajută, ne hrăneşte şi ne dă putere. El este cel care spune prin cuvintele profetului Ezechiel, după cum am auzit şi în prima lectură: “Voi căuta oile mele şi voi avea grijă de ele; Eu însumi voi conduce oile mele la păşune şi la odihnă; voi bandaja oiţa rănită şi o voi îngriji pe cea bolnavă” (Ez 34,11.15-17).

Întorşi acasă, dacă vom privi în jurul nostru , vom vedea că alături de noi trăiesc mulţi din aceştia mici: mici şi în sensul fizic, copii, fii, care au nevoie de grija şi de afecţiunea noastră, dar şi adulţi, care sunt vitregiţi de soartă şi viaţă, bolnavi, bătrâni, persoane singure, triste şi uitate. Să-i căutăm şi să-i iubim pe aceşti fraţi mai mici, pentru ca să auzim şi noi la sfârşitul timpurilor vocea lui Isus spunându-ne: “Veniţi binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi Împărăţia pregătită pentru voi de la întemeierea lumii” (Mt 25,34).

Cornel-Adrian BENCHEA

 

* * *

 

Cristos, Regele Universului (A)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Fraţilor, Cristos a înviat din morţi, fiind, dintre cei morţi, cel dintâi care a înviat. Căci dacă moartea a venit printr-un om, tot printr-un om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Cristos. Dar fiecare la rândul lui: la început Cristos, apoi cei care vor fi ai lui Cristos, când el va veni din nou. Când Cristos va da împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi distrus toate puterile răului, atunci totul va fi împlinit. Căci el trebuie să stăpânească, până ce va pune pe toţi duşmanii sub picioarele sale. Ultimul duşman pe care îl va nimici este moartea. Iar atunci când toate se vor afla sub stăpânirea Fiului, el însuşi se va supune Tatălui, care i-a dat toate în stăpânire, şi astfel Dumnezeu va fi totul în toţi. (1Cor 15,20-26a.28)

Cu această sărbătoare Biserica încheie anul liturgic şi, de fapt, ea încununează un întreg parcurs de revelaţie cu chipul plin de slavă al lui Isus Cristos prezentat în postura de Rege. Textul paulin citit în această sărbătoare rezumă cât se poate de bine atât procesul de glorificare a lui Cristos, cel dintâi care a înviat, cât şi procesul de glorificare a celor care au murit în Adam, dar care, prin victoria lui Cristos asupra morţii, pot deveni ai lui Cristos şi pot avea parte de învierea lui Cristos. Tot ceea ce Isus Cristos înfăptuieşte, în viziunea sfântului Pavel (Paul), ne reaminteşte elementele centrale ale celor mai importante sărbători care au ritmat anul liturgic, începând cu Crăciunul şi continuând Paştele, Înălţarea, etc., toate fiind însă orientate către evenimentul ultim al istoriei mântuirii, cel în când întreaga creaţie, reînnoită şi obedientă lui Cristos, este supusă Tatălui. Cu alte cuvinte, întreaga creaţie îşi redobândeşte condiţia iniţială.

Isus a spus ucenicilor săi: “Când va veni Fiul Omului în slava sa… se va aşeza pe tronul său de mărire. Înaintea lui vor fi adunate toate popoarele, dar el îi va despărţi pe unii de alţii, aşa cum desparte păstorul oile de capre, şi va pune oile la dreapta sa, iar caprele la stânga sa. Atunci împăratul va spune celor de la dreapta sa: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, primiţi ca moştenire împărăţia pregătită pentru voi de la întemeierea lumii; căci am fost flămând şi voi mi-aţi dat să mănânc; am fost însetat şi voi mi-aţi dat să beau; am fost străin şi voi m-aţi primit; am fost gol şi voi m-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi voi m-aţi vizitat; am fost în închisoare şi voi aţi venit la mine». Atunci cei drepţi vor răspunde: «Doamne, când te-am văzut noi flămând… însetat… străin… gol… bolnav sau în închisoare şi [ţi-am slujit]?». Împăratul le va răspunde: «Vă spun adevărul: ori de câte ori aţi făcut acestea unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie mi-aţi făcut»… (Mt 25,31-46)

Textul evanghelic al acestei sărbători luminoase, păstrând în centru chipul plin de slavă al lui Cristos în ipostaza atât de Rege cât şi de Judecător, îşi focalizează atenţia mai ales asupra modului concret în care orice om traversează experienţa morţii de sine – atunci când “ucide” în sine egoismul şi începe să împartă pâinea, apa, haina, confortul, etc cu cel lipsit – şi ajunge să descopere în cel ajutat nu doar un frate, ci chiar pe Cristos care îi rezervă, drept răsplată, binecuvântarea sa şi moştenirea împărăţiei. Altfel spus, în simplul gest al împărţirii bucăţii de pâine cu cel lipsit are loc în fiinţa creştinului o moarte împreună cu Cristos şi o înviere împreună cu El, o glorificare orientată spre constituirea Împărăţiei a cărui Rege este Cristos şi în care are loc regenerarea creaţiei care tinde spre starea ei primordială.

 

* * *

 

Cristos Regele Universului

Autor: pr. Emanuel Bejenaru
Copyright: Predici.cnet.ro

Scriitorul grec Nikos Kazantakis mărturisea că, dacă ar fi fost pictor de icoane, ar zugrăvi-o pe Fecioara Maria fără ochi, fără urechi, fără nas. Pentru că îi este milă de ea, îi este ruşine de nerecunoştinţa copiilor săi. Parafrazând, îndrăznesc să spun că, dacă aş fi pictor de icoane, l-aş zugrăvi pe Cristos Rege fără ochi, fără urechi, fără nas. Pentru că îmi este milă de el, îmi este milă să-l las să vadă, să asculte, să constate cum îl cinstim noi, cei care cu umilinţă adesea prefăcută, ne afişăm a fi slujitorii săi.

Ca o doctorie pe care n-o luăm decât în caz de boală grea şi care atâta vreme cât ducem o viaţă bună nu serveşte la nimic, nu este Cristos doar regele Liturghiei de duminică, cel pe care îl lăsăm acasă când plecăm la o petrecere, îl alungăm de lângă noi când ne întâlnim cu grupul de amici, îl ferim de aerul “degajat”al locului de muncă, îl uităm în cameră când plecăm să ne întâlnim cu prietenul/prietena? El,

Regele, e cumva… într-un fel care te stânjeneşte, te face să roşeşti şi să acţionezi cu

reţinere. Nu-l poţi lua cu tine în lume pentru că lumea e prea orgolioasă pentru umilinţa lui, prea violentă în ştiinţa ei pentru blândeţea lui, prea murdară pentru curăţia lui şi prea superficială pentru desăvârşirea lui. Noi suntem din lume, iar el nu e de aici, câteodată ne îndoim de însuşi faptul că e aici, pe pământ, unde “Dumnezeu e imperceptibil iar diavolul se manifestă grosolan şi zgomotos, ameţindu-ne în nimicnicia lui”(Alexandru Paleologu).

Odată, demult trăia un rege care se decise să testeze comportamentul şi ataşamentul oamenilor săi. Travestit în ţăran, el a călătorit prin ţara sa şi de cele mai multe ori a fost tratat cu dispreţ. Şi-a dat seama că onoarea cu care era tratat ca rege nu venea din respectul pe care îl simţeau pentru bunătatea sa, ci mai degrabă era rezultatul fricii lor faţă de funcţia şi puterea sa. La un moment dat, unul dintre supuşi l-a recunoscut. A protestat spunându-i să se întoarcă pe tron, să îşi ia hainele împărăteşti şi să conducă aşa cum face un rege.

Fie că domneşte pe un tron îndepărtat, inaccesibil privirii noastre deocamdată, fie că umblă deghizat printre noi, cert e că nu-l vezi pe Dumnezeu, nu-l întâlneşti pe stradă, nu poţi să-l saluţi ori să-i strângi mâna. Însă atunci când cauţi adevărul din toată inima, când umbli însetat după sensul vieţii, când te străduieşti să promovezi pacea, de fapt tu afirmi că Dumnezeu există. El răsare în tine ca şi soarele dimineaţa, creşte ca şi sămânţa în pustiu, este lângă tine ca o persoană care te iubeşte. El este aproape chiar dacă tu nu-l vezi, te ascultă chiar dacă tu nu-l auzi, se gândeşte la tine chiar dacă tu îl uiţi; pentru că a trăi înseamnă să-l respiri pe Dumnezeu.

În cadrul Universităţii din Oxford, în anii 70, a circulat mult o sintagmă aparţinând episcopului de Durham, Ian Ramsey. Expresia pe care el a propus-o este dezvăluire cosmică (cosmic disclosure). Pentru el – mai apoi şi pentru ceilalţi – dezvăluirea cosmică are loc atunci când lucrurile care ne înconjoară (oameni, situaţii) dobândesc în mod neaşteptat profunzime, devin transparente-aşa cum erau de fapt, iar noi putem să le vedem într-o nouă lumină şi cu o nouă valoare. Cea mai apropiată comparaţie este un exemplu pe care îl cunoaştem cred cu toţii. Atunci când eram copii, ni se dădea un desen, alcătuit dintr-o mulţime de puncte împrăştiate aparent fără noimă pe foaie. În cerinţă se specifica: “Descoperiţi chipul ascuns!”. Şi luai acel desen, îl priveai din toate unghiurile, până când, pe neaşteptate, îţi dădeai seama ce chip este şi te mirai cum de nu ai văzut până atunci că este acolo?

Această imagine este adevărată pentru toate lucrurile din viaţă. Întâmpinăm anumite situaţii, trăim alături de oameni şi îi vedem doar în aparenţă. Până într-o zi când, brusc, sesizăm partea cea bună cât de valoros, cât de mult înseamnă acel lucru. Atunci când, privind cel mai banal lucru pe care l-am mai văzut de atâtea ori, suntem copleşiţi dintr-o dată de frumuseţe, de sens, de substanţă. Asemenea unei stră-luminări care ne dezvăluie înţelesuri din ce în ce mai adânci.

La fel se întâmplă şi cu oamenii. Trăim printre ei şi îi vedem mereu. Feţele lor se amestecă în mulţime, se schimbă, dar deodată, în faţa unui asemenea chip pe care l-am văzut de nenumărate ori ne oprim brusc. Acel chip ne apare cu totul nou, într-un nou înţeles, într-o nouă profunzime. Şi cineva care până atunci era un anonim, o parte oarecare a mulţimii, devine o entitate, o persoană cu totul unică, care nu poate fi înlocuită cu nici o alta, care nu se confundă cu nimeni, care e pur şi simplu el sau ea însăşi. Cu toţii cunoaştem astfel de momente în care, pe neaşteptate, printre oamenii pe care îi cunoşteam foarte bine am descoperit pe cineva, cu un entuziasm, cu o viziune şi cu o emoţie pe care nu le-am trăit până atunci.

Acest fel de experienţă se învecinează cu experienţa pe care o avem atunci când îl descoperim pe Dumnezeu, pentru că şi el e Cineva pe care îl putem descoperi în urma acestei dezvăluiri cosmice. Atâta timp cât încă nu am descoperit lumea nevăzută şi pe el, suntem orbi în faţa multor realităţi, suntem infirmi sufleteşte, chiar dacă nu recunoaştem această evidenţă. Dacă demult nu am mai vorbit cu el, nu înseamnă că nu mai avem nevoie de el, dacă demult nu i-am mai cerut iertare, nu înseamnă că putem trăi fără ea, dacă săptămâna aceasta nu am privit spre cer nu înseamnă că el nu mai e destinaţia noastră finală. Dacă neglijăm aceste lucruri, ne neglijăm de fapt pe noi înşine, deoarece fără ele existenţa noastră e nulă.

Să ne rugăm astăzi ca în mulţimea de puncte din care e alcătuită viaţa noastră să descoperim chipul aceluia pe care pretindem acum că-l slujim, Regele deghizat care aşteaptă nerăbdător să fie recunoscut şi slujit în logica iubirii şi nu a fricii.

 

* * *

 

Din iubire faţă de om

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Dumnezeu hotărăşte să anticipe data veşniciei

Este ziua paradoxurilor, a surprizelor. Nu avem dificultăţi excesive pentru a admite că Isus Cristos este rege. Ne declarăm chiar dispuşi să-l onorăm, să-i celebrăm triumfurile. Dimpotrivă, simţim o mare oboseală să învăţăm “modul” atât de neobişnuit, de diferit, prin care este rege. Un rege pentru alţii, care îşi pune puterea proprie la dispoziţia celor slabi, a celor umili.

Pe de altă parte, atitudinea anumitor regi (păstori, preoţi, învăţători), din timpurile lui Ezechiel până astăzi, nu ne ajută prea mult să înţelegem stilul acestui rege care interpretează regalitatea proprie nu în termeni de putere şi stăpânire, ci de dăruire şi slujire. Care are predilecţie faţă de cei săraci şi cei din urmă. Care merge în căutarea oiţei pierdute şi are grijă cu iubire de cea care a suferit vreo nenorocire.

Recunoaştem chiar că Isus este Dumnezeu. Dar astăzi suntem invitaţi să ne uimim pentru că El a inventat un mod absolut nou, uluitor, de a fi om şi de a fi Dumnezeu. Din care cauză putem să ne înşelăm că îl cunoaştem, pentru că nu am învăţat trăsăturile lui din catehisme sau din cărţile de teologie. Dar când este vorba de “a recunoaşte” chipul său, amestecat cu acelea ale unei mulţimi de nenorociţi, de “nimeni”, ne dăm seama că nu mai reuşim să-l distingem şi să-i dăm atenţie.

Credem că-l vizităm, că avem familiaritate cu El atunci când suntem în biserică. Dar abia că ieşim pe stradă, trebuie să fim conştienţi că suntem mereu mai degrabă departe de El. Da, pentru că templul acestui Dumnezeu este foamea, setea, marginalizarea, închisoarea, singurătatea, un pat de spital… Pronunţăm continuu numele său. Pentru ca apoi să trebuim să admitem că, în realitate, El rămâne necunoscut. Credem în judecata finală. Şi suntem familiarizaţi de acum cu acea scenă, şi prin numeroasele reprezentări dramatice ale atâtor artişti. Le-am şi “citit” de multe ori pe portalurile bisericilor vechi.

Dar mi se pare că preocuparea lui Cristos nu este atât aceea de a ne băga în cap scenariul judecăţii care va fi pregătit la sfârşitul lumii, cât mai ales să ne avertizeze că “marea seară” este această seară, că momentul decisiv de înfruntat este acest moment, că examenul fatidic este acela la care suntem supuşi astăzi, că faţa la faţă este aceea care se desfăşoară, acum, la această întâlnire întâmplătoare. Isus nu are nici o intenţie să ne facă să tragem cu coada ochiului în aula tribunalului ceresc. Aşa cum, de mai multe ori, declară că nu cunoaşte “nici ziua nici ora”. Misiunea sa nu consistă în a ne satisface curiozitatea noastră răsfoind înaintea ochilor o pagină de anticipare a viitorului.

Isus, în loc să ne transporte la sfârşitul timpurilor, ne conduce la sfârşitul (la semnificaţia) timpului, ne restituie prezentul nostru din care trebuie să culegem toată importanţa. Ca şi cum ne-ar spune: atunci totul va fi deja decis. Decis de astăzi. Veşnicia a fost anticipată de astăzi…

Trupe risipite

Ciudat într-adevăr acest rege. Care nu trece în revistă trupele pentru a culege onoruri. Dar pretinde ca ele să fie “risipite” (că este chipul său de a le “aduna”) în locuri ale mizeriei şi ale necazului, angajate să lupte împotriva suferinţei şi a sărăciei. Ciudat, într-adevăr, acest Dumnezeu. Care nu vine să controleze dacă am recitat toate rugăciunile prescrise, dacă am observat toate legile, dacă am împlinit toate datoriile religioase. Ci vrea să identifice că oamenii sunt umani, ca aceşti creştini să înveţe să fie oameni.

Reprezentările religioase obişnuite sunt astfel răsturnate, relaţiile răvăşite. Atitudinea noastră faţă de Dumnezeu este dată de atitudinea pe care o asumăm în privinţa aproapelui. Ceea ce suntem unii pentru alţii, suntem şi pentru Dumnezeu. A semăna curaj şi iubire şi milostivire în interiorul unei umanităţi devastate de ură şi de indiferenţă, înseamnă a face să crească, mai mult decât onoarea, Umanitatea Divină a lui Cristos.

O singură istorie

Şi să venim la scena grandioasă descrisă de evanghelie. Să fixăm câteva puncte. Oi şi capre. Despre ce este vorba? Exegeţii, despre acest punct, sunt împărţiţi. Pentru unii este judecata popoarelor ca atare, pentru alţii a creştinilor, sau a tuturor oamenilor fără deosebire. Cu modestie consider că cele trei perspective se pot pune de acord.

- Cristos vine, înainte de toate, să dea un sens acţiunilor oamenilor. Vine, nu atât să distrugă, ci să recupereze pozitivul, să dea valoare la ceea ce a fost săvârşit.

- Prezentul nostru dobândeşte o consistenţă umană, o seriozitate, o dimensiune de speranţă, tocmai graţie judecăţii.

Toate, şi gesturile cele mai banale, ca acela de a oferi sau refuza un pahar cu apă, devin o alegere veşnică, o istorie decisivă.

- Chiar şi un necredincios poate acţiona în favoarea sau împotriva lui Isus Cristos, chiar dacă nu-l cunoaşte, după cum hotărăşte să slujească sau nu pe om. A ucide pe propriul semen sau a-l ajuta să trăiască, a asupri pe un frate sau a-l elibera, a ofensa pe cineva sau a-i manifesta respect, a călca în picioare demnitatea unui nenorocit sau de a-l onora, a exploata pe aproapele sau de a împărţi cu el pâinea proprie, a respinge sau a primi un străin, a contribui la flămânzirea sau săturarea celor mizerabili, înseamnă a atenta la domnia lui Cristos sau a o promova.

- Este mai degrabă semnificativ că în textul lui Matei lipseşte verbul a iubi. Cristos nu spune “… şi m-aţi iubit”, ci “mi-aţi dat să mănânc, să beau, m-aţi vizitat, găzduit, aţi venit să mă vizitaţi…” Cuvântul a iubi este prea vag. “Aţi făcut aceste lucruri”. “Nu aţi făcut aceste lucruri”. Linia implacabilă a judecăţii trece prin caracterul concret al lui “a face” sau al lui “a nu face”.

- Judecata va fi şi revelaţia finală. Numai atunci vom înţelege toată seriozitatea Întrupării şi consecinţele ei (Dumnezeu vecinul nostru, un oarecare din fraţii noştri, închis, înfometat, prost îmbrăcat, străin, infirm…). În acel moment vom avea confirmarea solemnă, fără umbră de îndoială, că prima poruncă nu este alta decât… a doua. Sau, dacă vrem, practicarea poruncii a doua este practicarea celei dintâi.

- Uimeşte faptul că şi cei drepţi recunosc că… nu l-au recunoscut pe Cristos în cel sărac, în cel care se afla în dificultate. De a nu fi observat că cel aflat în necaz era… un Altul. Adică: vor admite că au făcut toate din iubire pentru om. Totuşi vor fi salvaţi egal, în ciuda fatului că nu au reuşit să-l observe pe Cristos în fratele său. Iubirea omului ca atare, când este autentică, este iubirea implicită a Aceluia care se identifică în “cel mai mic dintre fraţi”. Nu are importanţă ceea ce vede sau nu vede sub chipul fratelui.

Pentru El este suficient că te-ai aflat în faţa unui chip de om (chiar neplăcut) şi, fără a-i cere sau împrumuta alte semne de recunoaştere, fără a-i fi oferit o “împodobire” religioasă, i-ai deschis uşa. Dacă şi credinţa, în anumite ocazii nu ţi-a “sugerat” nimic, este esenţial că ţi-a “inspirat” iubirea. Se întâmplă uneori să auzim persoane religioase care mărturisesc că nu au ştiut să-l “vadă” pe Domnul în persoana aproapelui. Urmând indicaţiile lui Matei, asigur că nu are importanţă ceea ce ai văzut sau nu ai văzut. Contează numai ceea ce ai făcut sau ai refuzat să faci. S-a gândit deja Cristos să deştepte la propriu (şi să ne acrediteze) că tot ceea ce am săvârşit este “din iubire faţă de om”.

- În paralel, şi ceilalţi vor încerca să se apere spunând: “nu am ştiut… că erai tu!” “Nu ştiam” poate să fie o justificare validă pe tărâmul credinţei, nu pe cel al iubirii. Când “cunoşti” foamea cuiva, ştii tot ceea ce trebuie să ştii. Când vezi mizeria, ai văzut tot ceea ce trebuia să vezi. Numeni nu are nevoie de un “supliment de instrucţiuni”. A-l refuza, a nu-l primi, a nu face paşi în direcţia altuia, devine o culpă fără scuze. Nu este necesar să posezi doctoratul în teologie pentru a practica iubirea. Examenele carităţii se iau şi cu ignoranţa.

- Şi astfel se poate întâmpla ca şi un ateu să aibă raporturi zilnice de mare familiaritate cu Dumnezeu; ca un samaritean, un eretic, să reuşească să facă meseria unui creştin mult mai bine decât noi (şi să fie chiar în stare să ne dea o lecţie corespunzătoare).

- Paul, în lectura a doua, vorbeşte despre înviere ca despre un rezultat al duelului dramatic în care s-au înfruntat moartea şi viaţa. Pagina lui Matei ne autorizează să ne gândim că nu vom învia singuri. Vom fi însoţiţi de istoria pe care am scris-o. Trecutul nu rămâne înmormântat. Şi ea iese afară din mormânt. Şi gesturile noastre de bunătate, milostivire, tandreţe, vor învia cu noi. Casa veşniciei va fi mobilată cu amintirile noastre cele mai frumoase. Însuşi Cristos va avea grijă să le recunoaştem. Vor fi amintirile noastre şi ale “sale” pentru totdeauna.

În cer se va continua să se povestească istoria iubirii. Caritatea va rămâne unica istorie glorioasă, a cărei impresii memorabile (singurele memorabile) vor fi consemnate în veşnicie. Istoria Împărăţiei cerurilor nu este alta decât istoria iubirii.

 

* * *

 

Surpriza şocantă a realităţii Împărăţiei regelui Cristos

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro

Există multe povestiri despre Richard Roach, un preot iezuit care şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii sale la catedră ca profesor universitar. Se spune că exista pe vremea sa un avocat care credea din tot sufletul că toate religiile sunt fabulaţii, ficţiuni, iar catolicismul cea mai rea dintre toate. S-a întâmplat însă că l-a întâlnit pe acest preot iezuit, care l-a captivat imediat. Totuşi, la finalul unei discuţii mai aprinse, avocatul a spus doar “ceea ce-mi spui, mă atrage, nu am ce zice, dar pur şi simplu nu mă pot decide”. La care iezuitul i-a replicat: “Cum aşa, doar eşti avocat, nu? Întreabă-te pur şi simplu încotro te îndreaptă cea mai mare şi convingătoare evidenţă!” Şi imediat s-a botezat.

V-am relatat acest fapt pentru că astăzi avem sărbătoarea “Cristos, Regele Universului”. În cursul unui întreg an liturgic pe care astăzi îl încheiem aţi auzit mărturia Bisericii despre Cristos, despre ceea ce a învăţat şi minunile pe care le-a săvârşit. Acum, în acest ultim moment al anului liturgic, suntem invitaţi să facem o alegere, să ne reînnoim decizia, răspunzând simplu la întrebarea: încotro mă îndreaptă evidenţa faptelor? Mă conduce cu adevărat spre acea convingere de credinţă că Dumnezeu există şi a întemeiat Împărăţia sa, Biserica, din care facem şi noi parte, de preferat nu doar cu numele?

Un autor pomenea de o reflecţie de-a lui C.S. Lewis, renumitul erudit anglican, vizavi de moarte şi de Împărăţia cerurilor / paradis. Şi consider gândul său relevant pentru tema pe care o propune evanghelia de astăzi. El scria că atunci când vom merge în paradis, vom experimenta cu siguranţă o surpriză triplă, ba chiar mai mult de atât, un triplu şoc. În primul rând, spune el, vom fi surprinşi de realitatea şi, cu siguranţă aceasta va fi un mare şoc pentru noi, să constatăm că se află în paradis persoane care nici prin gând nu ne-a trecut că vor ajunge acolo. A doua surpriză va fi şocul produs de constatarea că mulţi despre care am gândit noi că vor fi în paradis, nu se află acolo. A treia surpriză şocantă va fi că vom rămâne atunci cruciţi/uluiţi că ne aflăm noi acolo, la dilema “cum de am ajuns atunci noi acolo”.

Vizavi de prima surpriză, trebuie să recunoaştem că a existat un timp în care şi Biserica Catolică a interpretat unilateral principiul “extra Ecclesiam, nulla salus” (în afara Bisericii nu există mântuire) şi se considera că cine nu face parte din Biserica Catolică nu poate avea cces la mântuire, poziţie depăşită de altfel, mai ales după Conciliul al II-lea din Vatican. S-a regândit astfel situaţia acelor “creştini anonimi”, cum i-a numit Karl Rahner, adică acele persoane care nu au ajuns la cunoaşterea creştinismului, dar trăiesc conform legii morale naturale sădite de Dumnezeu în conştiinţa fiecărui om. Mulţi îşi spuneau “cum ar putea intra un hindus în paradis?” Şi atunci venea întrebarea: oare lui Dumnezeu îi este indiferentă osânda atâtor milioane de oameni, câţi numără poate hinduismul sau alte religii? În plus, comportamentul şi faima unor persoane precum Mahatma Gandhi au devenit atât de faimoase, încât au intrat în criză toţi cei care şi-au permis să interpreteze cu ochelari de cal un principiu universal de mântuire, care de altfel se află în mâna lui Dumnezeu.

Cad astfel toate limitele pe care cel arogant şi-ar permite să le stabilească generozităţii cu care Dumnezeu dăruieşte mântuirea sa tuturor oamenilor, aroganţă care ar avea tupeul să determine cine trebuie să ajungă în cer şi cine nu, după criterii de altfel pur omeneşti, personale, subiective. Toţi cei care mai fac această greşeală enormă par să uite un lucru deosebit de important: toţi cei care se îndreaptă cu iubire spre celălalt, se deschid de fapt prezenţei lui Cristos în ceilalţi, chiar dacă nu-l recunosc pe Cristos în celălalt, după cum şi cei de la dreapta din evanghelia de astăzi au sesizat: “Doamne, când te-am văzut noi flămând, însetat, străin, gol, bolnav sau în închisoare şi ţi-am slujit?” El le va răspunde: “Vă spun adevărul: ori de câte ori aţi făcut acestea unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie mi-aţi făcut”.

Şi e valabil şi pentru cazul celor din stânga. Principiul e acelaşi. Apropo de identificarea lui Cristos cu creştinii, pentru că ne aflăm în anul dedicat Sf. Paul, vă reamintesc un episod esenţial din convertirea sa. Aşa cum citim în Faptele Apostolilor, Saul, pe când se grăbea să-i prindă pe creştini, a fost doborât de pe cal de o lumină puternică. Să fi fost oare doar lumina cea care l-a doborât? Amintiţi-vă ce îi reproşează Cristos: “Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti?” Cristos nu îl întreabă “De ce îi prigoneşti pe creştinii mei?” ci spune “de ce mă prigoneşti pe mine?” Vedeţi cât de mult se identifică Cristos cu creştinii? Eu cred că mai mult această descoperire a fost cea care l-a dărâmat pe Saul de pe calul convingerilor şi principiilor proprii. Şi gândiţi-vă că acest Saul, viitorul Paul, va ajunge să spună în Scrisoarea către Galateni “nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” sau în Scrisoarea către Filipeni “Pentru mine a trăi este Cristos”. Extraordinar! Problema nu este deci că Isus nu se mai identifică cu noi, ci că noi, creştinii refuzăm adesea să ne identificăm cu Cristos, iar modul nostru de a fi nu dă ocazia celorlalţi de lângă noi să-l vad pe Cristos în noi.

Se vor afla aşadar mulţi în paradis pe care noi nu i-am crezut niciodată acolo!

A doua surpriză, aşa cum a formulat-o Lewis, va fi deci că vor lipsi din paradis unii pe care nu i-am fi închipuit niciodată în altă parte. Să căutăm exemple… Trăim într-o lume care vrea să nege moartea, exprimându-şi astfel implicit neputinţa sau incapacitatea în a o îndepărta, amâna ori accepta. Dacă suntem sincer cu noi, trebuie să recunoaştem că adesea încercăm să ne înecăm amărăciunea provocată de această realitate crudă a morţii canonizând pe cei dragi ai noştri care au fost chemaţi de Domnul. Nu contează cine e în realitate acea persoană; noi decidem că au ajuns cu siguranţă în cer după moartea lor. Spre exemplu, nişte tineri mor într-un accident teribil de maşină, tineri despre care, la o analiză ulterioară se constată cu stupoare că ar fi consumat în cantităţi exagerate alcool şi droguri. Şi se spune ulterior, ca un laitmotiv “Ei sunt cu/la Domnul acum”. Sau moare bunica. Copilaşilor li se zice la fel, ca un laitmotiv, “Domnul a luat-o!” Înclin să cred că unora că expresia le-ar vorbi despre Dumnezeu ca despre un agent al morţii, nu al vieţii!

Toate acestea vorbesc despre amărăciunea, suferinţa noastră şi mai greu despre realitatea darurilor lui Dumnezeu. Poate tinerii din accident sau bunica sunt cu adevărat cu Dumnezeu în cer. Dar prezenţa lor în paradis nu va fi niciodată determinată de nevoia noastră ca ei să fie acolo, pentru a nu ne recunoaşte eşecul în viaţă şi orientările greşite, ci de cum s-au raportat ei la Cristos prezent în ceilalţi oameni în timpul vieţii lor. Acesta e principiul determinant. E principiul judecăţii drepte a lui Dumnezeu care caută iubirea noastră faţă de ceilalţi. Să nu înţelegem greşit: este un lucru foarte bun a ne ruga pentru cei răposaţi, după cum recomandă şi Cartea a doua a Macabeilor. Dar să nu uităm că realitatea prezenţei lor în paradis, în cer stă în mâinile lui Dumnezeu, nu ale noastre. Exact cum spune Cartea Înţelepciunii: Sufletele celor drepţi sunt în mâna Domnului (Înţ 3,1).

În cartea a doua a Divinei Comedii, Purgatoriul, Dante Aleghieri îi aşază pe cei care sunt pregătiţi pentru paradis. Şi are el un gând fascinant. El consideră că cei care nu au ajuns încă în paradis se află în Purgator pentru că nu şi-au dezvoltat o anumită toleranţă faţă de iubirea lui Dumnezeu. Încă nu sunt pregătiţi să facă faţă iubirii depline, desăvârşite a lui Dumnezeu. Nu aţi de cazuri în care o persoană a luat un timp îndelungat un medicament şi a ajuns ca acesta să nu mai aibă nici un efect, să fie imun la el? Cum se dezvoltă de fapt toleranţa la iubirea lui Dumnezeu? Doar expunându-ne acestei iubiri, descoperindu-ne şi obişnuindu-ne cu ea. Ce spun cei care nu se aşteptau să intre în Împărăţia Regelui veşnic? “Doamne, când te-am văzut noi flămând, însetat, străin, gol, bolnav sau în închisoare şi ţi-am slujit?” Iar Cristos răspunde: “Am fost prezent în toţi cei care au strigat la voi după ajutor”. Expunerea lor la prezenţa lui Cristos din ceilalţi le-a pregătit capacitatea de a-i primi prezenţa în ei înşişi. E vorba de o auto-salvare sau auto-mântuire, dacă forţăm termenii. Faptele noastre ne recomandă, indiferent de numele pe care îl purtăm!

Şi a treia surpriză-şoc e că vom rămâne uimiţi să constatăm că trebuie să învăţăm să fim acolo, să ne deprindem cu a fi în cer, ca şi cum paradisul ar începe deja de pe pământ. E o realitate. Dacă suntem sinceri cu noi înşine, au existat multe momente în viaţa noastră când am întors spatele lui Cristos. Păcatele noastre vorbesc despre aceasta. Dar milostivirea lui este nesfârşită. Dumnezeu vede şi puţinul bine pe care noi, prin harul său, am reuşit să-l facem şi speră ca iubirea faţă de aproape să devină un adevărat stil de viaţă pentru noi. Dumnezeu vede şi acele momente când ne-am comportat ca nişte creştini, deşi nu am făcut-o obligaţi de numele pe care îl purtăm. El apreciază şi binele făcut faţă de el, chiar dacă nu am fost în stare adesea să-i recunoaştem prezenţa în cei spre care a fost îndreptată atitudinea noastră binevoitoare. Un mod de a fi uman, perfect natural de altfel celor ce ascultă încă vocea conştiinţei este un semn că creştinismul trebuie să fie pentru noi, înainte de toate, un mod natural, spontan şi firesc de a trăi. Acest har care ne îndreaptă spre prezenţa lui Cristos în celălalt este un act de milostivire din partea lui Dumnezeu, care ne permite să înlocuim cu iubire ceea ce păcatul şi egoismul nostru au reuşit să distrugă. Trăim din îndurarea lui.

A-l recunoaşte pe Cristos ca Rege, a face parte din Împărăţia lui înseamnă a ne identifica cu el, a-i descoperi prezenţa în ceilalţi şi a ne deschide noi înşine prezenţei, sale până la identificarea cu el. Rămâne valabilă aşadar provocarea pe care ne-o oferă mărturia sfântului apostol Paul: “Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine”; “Pentru mine a trăi este Cristos”. Cine poate rosti sincer aceste cuvinte?