Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXXIII-a de peste an
Anul A (B, C)
Lecturi:
Proverbe 31,10-13.19-20.30-31
1Tesaloniceni 5,1-6
Matei 25,14-30

Matei 25,14-30

Tot la fel, un om, fiind gata de plecare într-o călătorie, şi-a chemat servitorii şi le-a încredinţat bunurile sale. Şi unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, iar altuia unul, fiecăruia după propria pricepere. Apoi a plecat. Îndată cel care primise cinci talanţi s-a dus, a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci. La fel cel cu doi talanţi, a câştigat alţi doi. Dar cel care primise unul, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns banii stăpânului său. După mult timp a venit stăpânul acelor servitori şi le-a cerut cont. Venind cel care primise cinci talanţi a adus alţi cinci talanţi spunând: «Stăpâne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am câştigat». Stăpânul i-a zis: «Bine, servitor bun şi credincios! Peste puţin ai fost credincios, peste multe te voi pune. Intră în bucuria stăpânului tău!» Venind apoi cel cu doi talanţi a spus: «Stăpâne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţi doi talanţi am câştigat». Stăpânul i-a zis: «Bine, servitor bun şi credincios! Peste puţin ai fost credincios, peste multe te voi pune. Intră în bucuria stăpânului tău!» În sfârşit a venit şi cel care primise un talant şi a zis: «Stăpâne, ştiam că eşti un om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat şi, pentru că m-am temut, m-am dus şi am ascuns talantul tău în pământ. Iată, ai ce este al tău!». Dar stăpânul i-a răspuns: «Servitor rău şi leneş! Ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat. Deci trebuia să depui banii mei la bancheri, iar la întoarcerea mea, aş fi retras ce este al meu cu dobândă. Aşadar, luaţi de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi! Pentru că oricui are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel care nu are, se va lua şi ceea ce are. Iar pe servitorul netrebnic aruncaţi-l afară în întuneric: acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor».

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC
pr. Anton Iştoc
volum colectiv ITRC 2
pr. Şerban Tarciziu
pr. Eduard-Mihai Coşa
pr. Alessandro Pronzato

 

* * *

 

Temerarii şi prudenţii

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Un om s-a înfuriat pe Dumnezeu. “Dumnezeule”, a spus el, “m-am rugat zilnic timp de trei ani ca să câştig la loterie. Ne-ai spus să cerem şi atunci vom primi. Cum de nu am primit nimic în toţi aceşti trei ani de când cer?” Atunci el a auzit glasul lui Dumnezeu, tare şi clar. “Iubitul meu fiu”, a spus Domnul. “Te rog fă-mi favoarea şi cumpără un bilet de loterie”. Aceasta nu este publicitate pentru loterie. Mai degrabă ilustrează zicala: “Dacă vrei să câştigi, trebuie să joci”. Există astăzi două feluri de oameni în bisericile noastre: temerarii – cei care îşi asumă riscuri, şi prudenţii – cei care îşi fac griji. Problema cu prudenţii este că ei pot ajunge la antreprenorul de pompe funebre cu prea puţine de arătat despre vieţile pe care le-au trăit. Isus ne avertizează împotriva acestui fapt în Parabola talanţilor din pericopa evanghelică de astăzi.

În parabolă auzim despre un om care, “fiind gata de plecare într-o călătorie, şi-a chemat servitorii şi le-a încredinţat bunurile sale. Şi unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, iar altuia unul, fiecăruia după propria pricepere” (Matei 25,14-15). Încă de la începutul parabolei, ni se spune că servitorul care a primit doar un talant este un om cu puţină pricepere. Nu este un geniu. Şi totuşi este interesant să remarcăm faptul că stăpânul are un talant chiar şi pentru acest servitor relativ incapabil. Toţi copiii lui Dumnezeu îşi au talanţii lor, chiar şi aceia care par a avea abilităţi minime în comparaţie cu cei mai dăruiţi.

Stăpânul pleacă şi primii doi servitori merg de îndată şi lucrează cu talanţii lor, câştigând alţii. Al treilea servitor, pe de altă parte, sapă o groapă în pământ şi îşi îngroapă singurul talant. De ce face acest lucru? Deoarece se teme că îl va pierde dacă va face tranzacţii cu el. El trebuie să fi gândit astfel: “Ei bine, cei cu mai mulţi talanţi îşi pot permite să rişte. Dacă pierd un talant, îl pot recupera mai apoi. Însă eu am un singur talant. Dacă îl pierd, s-a zis cu mine! Aşa că mai bine îl pun la loc sigur şi am grijă de el.” Mulţi dintre noi cei din biserică suntem ca acest al treilea servitor. Deoarece nu ne vedem pe noi înşine ca având daruri şi talente remarcabile, tragem concluzia că nu putem face nimic. Cunoaşteţi vreo femeie căreia îi place să cânte dar care nu vrea să intre în cor pentru că se teme că nu este înzestrată cu o voce de aur? Cunoaşteţi vreun tânăr căruia i-ar place să răspândească Evanghelia, dar se teme că nu ştie destulă Biblie şi teologie? Când asemenea oameni sfârşesc prin a nu face nimic, ei merg pe urmele celui de-al treilea servitor care şi-a îngropat talantul în pământ.

Surpriza în poveste vine atunci când stăpânul se întoarce şi cere socoteală de la servitori. În primul rând, descoperim că deşi primul servitor cu cinci talanţi a făcut în plus cinci talanţi iar al doilea servitor cu doi talanţi a făcut alţii doi, ambii primesc exact aceleaşi complimente: “Bine, servitor bun şi credincios! Peste puţin ai fost credincios, peste multe te voi pune. Intră în bucuria stăpânului tău!” (versetele 21, 23). Ei sunt răsplătiţi nu proporţional cu talanţii pe care fiecare i-a câştigat ci cu talanţii cu care a pornit. Booker T. Washington avea dreptate când spunea că “Succesul trebuie măsurat nu atât după poziţia pe care cineva a atins-o în viaţă cât după obstacolele pe care le-a depăşit în timp ce încerca să reuşească”.

Există mai multe motive pentru care al treilea servitor a decis să îşi ascundă talantul. Poate s-a comparat pe sine cu ceilalţi servitori cu mai mulţi talanţi, s-a văzut pe treapta de jos a scării şi s-a descurajat. Nu a înţeles că cu acel talant al său, dacă ar fi făcut doar un talant în plus, ar fi fost răsplătit în mod egal cu servitorul cu cinci talanţi care a mai făcut cinci. Nu suntem măsuraţi cu aceeaşi măsură. De la cel care primeşte mult, mult se cere.

Mulţi dintre noi cei care suntem astăzi aici în biserică am primit cel puţin un talant. Am primit darul credinţei. Responsabilitatea noastră ca oameni ai credinţei nu este doar de a menţine şi “păstra” credinţa. Trebuie să facem tranzacţii cu ea. Trebuie să o vindem oamenilor timpurilor noastre. Trebuie să o promovăm şi să îi creştem valoarea. Aceasta este o aventură care aduce cu sine mult risc şi multe inconveniente. Dacă însă nu facem aceasta, suntem în pericolul de a ne pierde credinţa aşa cum cel de-al treilea servitor şi-a pierdut talantul. Modul de a ne păstra credinţa, sau orice alt talant pe care ni l-a dăruit Dumnezeu, este acela de a-l pune la lucru şi de a-l face să aducă roade.

 

* * *

 

Elogiul femeii

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Cristina Grigore
Copyright: ProFamilia.ro

De data aceasta, în loc de Evanghelie (parabola talanţilor), să ne concentrăm atenţia asupra primei lecturi, luată din cartea Proverbelor, care vorbeşte despre măreţia şi demnitatea femeii. Elogiul care se face aici, deşi atât de frumos, are un defect care nu depinde de Biblie, ci de epoca şi de cultura pe care le reflectă. El este raportat la bărbat: fericit bărbatul care are o femeie ce îi ţese haine frumoase, face cinste casei sale, îi permite să umble cu capul sus. Astăzi femeile nu ar fi entuziasmate de acest elogiu.

Pentru a cunoaşte gândirea biblică adevărată şi definitivă cu privire la femeie trebuie să privim la Isus. El nu era, cum s-ar spune astăzi, “feminist”; nu a făcut niciodată o analiză sau o critică explicită a instituţiilor şi a raporturilor dintre clase sau dintre sexe. În misiunea sa, diferenţa dintre masculin şi feminin nu are nici o importanţă. Ambii sunt după chipul lui Dumnezeu, ambii au nevoie de mântuire. Tocmai de aceea Isus este în măsură să demaşte deformările care au dus la supunerea femeii faţă de bărbat. Isus este liber în faţa femeii: nu o consideră ca fiind un pericol, o ameninţare, şi aceasta îi permite să rupă astfel de prejudecăţi.

Isus nu desconsideră faptul de a vorbi cu femeile, de a le învăţa, de a face din ele discipole. Înviat, se arată mai întâi unor femei care devin astfel primii săi martori. Nu a ieşit niciodată din gura lui vreun cuvânt de dispreţ sau de ironie faţă de femei, deşi acesta era un lucru obişnuit în cultura timpului, plină de misoginism. Mântuirea femeii este la fel de importantă pentru Isus ca mântuirea bărbatului. De aceea multe dintre miracolele sale au legătură cu femeile.

Unul dintre acestea mă impresionează în mod particular: vindecarea femeii care de 18 ani “era adusă de spate şi nu putea deloc să se îndrepte” (Luca 13,10ss). Isus o cheamă şi îi spune: “Femeie, eşti eliberată de neputinţa ta”. Îndată acea femeie s-a ridicat şi l-a preamărit pe Dumnezeu. Acea femeie gârbovă căreia Isus îi strigă: “Eşti liberă!” şi care poate să ridice capul, să privească persoanele în faţă, să vadă cerul, să îl preamărească pe Dumnezeu, să se simtă şi ea o persoană, este un simbol puternic. Nu este doar o femeie; este reprezentată în ea condiţia feminină; este reprezentat şirul nenumăratelor femei care umblă gârbove nu din cauza vreunei boli, ci a opresiunii la care au fost supuse în aproape toate culturile. Ce eliberare, ce speranţă este cuprinsă în acel strigăt al lui Isus!

Unul dintre lucrurile cele mai pozitive ale epocii noastre este emanciparea femeilor, egalitatea în drepturi. În Scrisoarea apostolică despre demnitatea femeii (Mulieris dignitatem), Papa Ioan Paul al II-lea a evidenţiat contribuţia pe care Biserica intenţionează să o aducă la acest semn al timpurilor. Femeia (ca şi bărbatul) are un aliat puternic pe acest drum de autentică eliberare: Duhul Sfânt. El este cel care “dă mărturie duhului nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8,16) şi care ne dă sensul adevărat al demnităţii şi al libertăţii noastre. În ebraică numele Duhului Sfânt, Rúah, este feminin. Însă chiar şi fără acest lucru, este sigur că există o afinitate, o împărtăşire, o anumită complicitate între Duhul Sfânt şi femeie. El este numit Paracletul, ceea ce înseamnă mângâietor, este “Duhul vieţii”; cel care “încălzeşte ceea ce este îngheţat şi vindecă ceea ce este rănit”. Şi cine, mai mult decât femeia, împărtăşeşte, în mediul uman, aceste prerogative?

Se spune că fiica unui rege al Franţei obişnuia să se poarte foarte dur cu tânăra sa cameristă. Într-o zi, iritată, i-a spus: “Nu ştii oare că sunt fiica regelui tău?” Tânăra i-a răspuns calmă: “Şi tu nu ştii că eu sunt fiica Dumnezeului tău?”

 

* * *

 

Teologia efortului

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Cu cât un turn de biserică se clădeşte, înălţându-se tot mai sus, cu atât munca devine tot mai anevoioasă şi cere un efort sporit pentru a-l aduce la bun sfârşit.

Anul liturgic, ciclul A, se apropie de sfârşit. El a avut, mai are azi şi încă duminica viitoare, menirea să ne înalţe spre Dumnezeu şi în împărăţia sa. Ni se cere efort sporit.

După ce Isus ne-a spus în mod clar că împărăţia lui Dumnezeu, începând din zilele lui Ioan Botezătorul şi până azi, se dobândeşte cu silinţă, cu mult efort şi numai acei care se silesc mai mult o dobândesc (cf. Mt 11,12; Lc 16,16), tot aşa am constatat şi noi în duminicile precedente. Dar azi ni se cere în chip deosebit un efort şi mai mare. Efortul depăşeşte munca obişnuită, el este elanul inspirat de a munci mai mult decât pentru a ne împlini o simplă datorie. Efortul ni se cere în vederea venirii zilei Domnului.

Atât credinţa, cât şi ştiinţa, admit un sfârşit al istoriei omului pe pământ. El va fi marcat de venirea lui Isus ca judecător. Important este nu când va veni, ci cum ne va găsi. De aceea să luăm aminte la învăţătura lecturilor de la Liturgia cuvântului de azi!

Femeia face parte din sexul slab. Efortul, antrenamentul şi exerciţiul zilnic o pot face tare, mare, cinstită, apreciată, lăudată. Efortul ridică pe cei slabi, săraci, dispreţuiţi, marginalizaţi, chiar dacă sunt mai puţin dotaţi fizic sau intelectual.

În lumina credinţei, femeia devine liberă prin efortul depus în realizarea menirii ei ca persoană socială: Îşi deschide mâna către cel lipsit şi o întinde către cel sărac; ca soţie: duce soţul la bogăţie şi-i va face numai bucurie; ca mamă: lucrează cu hărnicie, toarce lâna şi inul pentru a-şi îmbrăca toţi copiii, pe care i-a primit din partea lui Dumnezeu ca pe mesagerii păcii în familie, ca pe viitori stâlpi ai societăţii şi durabilităţii neamului omenesc. Dezvoltarea acestor trei calităţi: persoană socială, soţie şi mamă, trebuie să fie nediferenţiată, fiindcă neglijarea uneia în favoarea alteia diminuează armonia căminului, a vieţii. Aşa cum un picior mai scurt, altul mai lung, altul şi mai lung sau şi mai scurt la un patruped îl face monstru, la fel, dezvoltarea diferenţiată a datoriilor femeii şochează neplăcut. Numai afirmarea lor în mod egal îi atrage lauda de slugă bună şi credincioasă. Or, ca o femeie să se poată afirma pe acest întreit tărâm, i se cere un efort deosebit. Care îi va fi resortul? Frica de Dumnezeu. Fiindcă femeia nu este un obiect decorativ, ci un depozit de valori: virtuţi, haruri şi carisme, ea trebuie să fie conştientă, nu numai de energiile creatoare de care dispune, ci şi de faptul că toate acestea îi conferă tripla autoritate cu care trebuie să răspundă în faţa lui Dumnezeu, ea trebuie să fie o doamnă, adică să ştie cum să dispună de tot ceea ce a primit pentru a-i face fericiţi pe cei din jur, dăruind.

Vizitând muzeul Luvru din Paris, am întâlnit o mulţime de turişti stând zeci de minute în şir în faţa unui tablou: Gioconda de Leonardo da Vinci, femeia care zâmbeşte mereu, dar nu face nimic, parcă stă şi râde de cei care stau şi o privesc, când au alte lucruri mai bune de făcut în ei înşişi, ca să poată zâmbi viu în faţa altora.

Persoana umană nu-şi poate păstra darurile naturale şi supranaturale decât mărindu-le prin aportul şi efortul personal. Adevărata viaţă, care este cea spirituală, înseamnă dinamism, progres, investiţie tot mai mare pentru înălţarea omenirii la izvorul fericirii, la Dumnezeu. Marea liniştită era pentru navigatorii din vechime cea mai periculoasă; corăbiile stăteau locului, marinarii terminau proviziile, soarele îi ardea, arşiţa îi deshidrata şi nu rareori îşi găseau obştescul sfârşit pe oglinda nesfârşită a mărilor. Dacă Dumnezeu permite furtunile ispitelor, lipsurilor materiale şi spirituale, povara mai multor copii, o soacră furtună, un soţ fulger şi trăsnet etc. vrea să le ofere vântul necesar de care să se poată folosi pentru a ajunge la portul mântuirii.

Sfântul Paul îndemna pe credincioşii săi din Tesalonic să depună efortul de a veghea, de a se menţine treji, ca nu cumva ziua Domnului să-i găsească dormind. Domnul vine să dea, numai că acela care doarme nu poate întinde mâna să primească şi nu-l poate urma pe calea spre Tatăl.

De multe ori acest efort devine epuizant. Cei care lucrează pe timp de noapte o ştiu prea bine. Cei care stau la cârma vaselor sau la bordul aeronavelor, la volanul maşinilor sau la maneta instalaţiilor din uzine, caută tot felul de remedii împotriva lui moş Ene şi a zeului Morfeu. Credinţa, nădejdea şi iubirea sunt cele mai bune medicamente sufleteşti împotriva somnului şi a nepăsării sau indiferenţei spirituale. Veghează cu adevărat acela care îşi face intenţia sfântă dis-de-dimineaţă, o întăreşte cu semnul sfintei cruci şi porneşte hotărât să împlinească voia lui Dumnezeu prin Isus Cristos, spre slava numelui său. Veghează acela care nu are odihnă în a căuta şi în a împlini voia Tatălui chiar şi atunci când se odihneşte şi doarme.

Efortul sfânt apare mai luminos în parabola evangheliei de azi.

Un talant era o monedă de aur cam cât discul mediu de floarea soarelui. A dispune de câţiva talanţi însemna a fi posesorul unei adevărate comori. Pentru a mai câştiga încă alţi talanţi, era necesar un efort, poate chiar un risc prin investirea lor, dar se merita, fiindcă se putea ajunge, nu un datornic, ci un patron.

Dumnezeu încredinţează omului talanţii – talentele sau darurile naturale şi supranaturale – pentru că vrea ca omul, coroana creaţiei din lumea văzută, să nu rămână mereu un simplu muncitor, un simplu funcţionar, o simplă slugă cu care nu se poate avea alt raport decât cel prevăzut în contractul de muncă – atât cât fac, atâta îmi dai salariu – ci vrea ca el să-i devină asociat la finalizarea planurilor sale, un intim interlocutor pe postul de prieten şi chiar de frate.

Dumnezeu cere concursul activ şi cauzal al omului, fiindcă efortul este o cerinţă esenţială a mântuirii, se înscrie în acel trebuia să pătimească toate acestea Cristos şi aşa să intre în slava sa (Lc 24,26), el nu vrea ca omul să se nască la o viaţă nouă fără acceptul voinţei şi efortul întregii sale fiinţe, cum spune sfântul Augustin: Cel ce te-a creat pe tine fără tine, nu te mântuieşte pe tine fără tine. Creându-l pe om prima dată fără aportul său, ca să fie om i-a dat darul libertăţii şi conştiinţa responsabilităţii. Responsabilitatea faţă de libertate se verifică şi se valorifică prin efortul continuu, deoarece viaţa nu este nici povară şi nici sărbătoare, ci este terenul de formare a libertăţii, a capacităţilor, a personalităţii. Chiar dacă cineva n-ar primi de la Dumnezeu nici un talant în plus faţă de cel al vieţii de om, tot nu are dreptul să-l îngroape, ci trebuie să se afirme pe măsura valorii vieţii, care este un dar de valoare infinită. Edificator este exemplul unui om, considerat de mulţi neom, din timpul Primului Război Mondial. Se numea Untan. Era fără mâini din naştere. Conştient de ceea ce are, şi-a propus să facă numai cu picioarele ceea ce alţii nu fac nici cu mâinile. Se spăla, se rădea, se îmbrăca, mânca, întorcea foile cărţii, ba chiar cânta şi la vioară cu degetele de la picioare. Astfel a ajuns la vârsta de 65 de ani, câştigându-şi viaţa cu munca lui, dând o mare pildă celor cu ochi, fără să vadă; celor cu mâini, fără să lucreze. Când miile de spectatori, adunaţi împrejurul bazinului de pe malul Dâmboviţei, l-au văzut pe omul fără mâini înotând ca un ţipar, şi-au făcut cruce. A ştiut să-şi valorifice talantul şi a devenit domn, nu numai prin respectarea acelora care au primit mai mulţi talanţi, dar dând o lecţie mai ales acelora care îngroapă talantul vieţii, ba chiar şi celor care au daruri deosebite, acelor oameni care consideră că totul se termină cu moartea şi nu fac altceva decât să petreacă, să lâncezească, să trăiască precum paraziţii.

Trebuie să luăm viaţa în serios! Ea nu este o sală de teatru unde mergem să ne distrăm. Să o luăm în serios până nu este prea târziu! Am citit despre un bufon că ieşind pe scenă, a anunţat că în culise a izbucnit un incendiu şi că toţi actorii au fugit, ceea ce le-a recomandat şi celor prezenţi în sală. Spectatorii, crezând că este o glumă, au râs copios şi au aplaudat frenetic şi, cu cât bufonul se străduia mai mult să-i convingă de adevăr, cu atât ei râdeau mai tare şi-l aplaudau, crezând că acesta este rolul lui şi îşi valorifică talentul în mod strălucit. Dar, când s-au convins că nu este o glumă, era prea târziu, s-au ars.

Mulţi cred că preoţii sunt simpli funcţionari care şi-au făcut o meserie din a învăţa cele religioase şi nu rareori le aplaudă talentul oratoric, ţinuta impecabilă, cântul liturgic sau alte talente administrative. Chiar când anunţă că focul iadului îi aşteaptă, îşi zic: E o glumă de prost-gust. Cine mai crede azi în aşa ceva? Cu diavolii ne ameninţau părinţii când eram mici, ca să fim cuminţi.

Oare nu va fi prea târziu când vor trebui să constate pe propria lor piele realitatea focului care nu se stinge şi a viermelui care roade, după cum spune profetul? (Is 66,24).

Să dăm dovadă că suntem fii ai luminii şi în vederea solemnităţii de duminica viitoare – Cristos, Regele Universului – să valorificăm talantul primit la această predică şi să facem o spovadă bună, ca şi cum ar fi ultima din viaţă, depunând efortul maxim în cercetarea cugetului, pentru a descoperi lipsa de colaborare cu harurile primite în această viaţă.

 

* * *

 

Alegătorii şi aleşii lui Cristos

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

În duminica trecută, a 32-a de peste an, prima lectură ne prezenta Înţelepciunea ca pe o tânără frumoasă în căutarea iubitului, ca în Cântarea Cântărilor: “Mă voi ridica şi mă voi duce să străbat cetatea stradă cu stradă, piaţă cu piaţă, fiindcă vreau să-l găsesc pe iubitul inimii mele” (3,2).

Duminica de azi, a 33-a de peste an, ne prezintă în prima lectură (Prov 31,10-13.19-20.30-31), înţelepciunea maturizată prin găsirea iubitului şi devenită femeie perfectă prin practicarea virtuţilor familiale, sociale şi religioase, devenind un factor de unitate în cetate.

Duminica viitoare, ultima din anul bisericesc, avem Solemnitatea lui Cristos Regele Universului.

Azi, ca într-o campanie electorală, se caută centrul de unitate al electoratului, mobilul care să-i unească pe toţi oamenii spre a-l accepta pe Isus ca rege, se caută unitatea împărăţiei, ca venind Cristos, să-i găsească la unison pe toţi supuşii în armonia lui Osana… Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului.

Pentru realizarea planului electoral, Cristos însuşi le-a încredinţat unor aleşi sume mari, conform capacităţilor de administrare: cinci, doi şi un talant. Aleşii, câştigându-i alegători, câştigă noi talanţi. Cel care a primit un talant n-a voit să folosească suma pentru stăpân, pentru a-i câştiga alegători, ci a folosit-o pentru sine; asta înseamnă că a ascuns talantul în pământ. A-i înapoia stăpânului talantul fără câştig înseamnă a trece în opoziţie.

Tot ce suntem, tot ce avem, constituie daruri ale lui Dumnezeu… Dumnezeu vine în întâmpinarea omului şi-l cheamă; chemându-l îi dă; dându-i îi cere colaborare demnă pe baza libertăţii primite, spre a-i deveni femeia desăvârşită (Lectura I), spre a fi germen eclezial de unitate pentru trupul mistic al lui Cristos. Administratorul nevrednic, încercând să se apere pe baza unor argumente raţionale – “… eşti om aspru: seceri de unde n-ai semănat” au ca urmare teama: “… mi-a fost frică”. Cu toată opoziţia raţionalismului uman, planul lui Dumnezeu se realizează: “… Luaţi-i talantul şi daţi-l celui care are zece!” Urmarea este că: raţiunea, fără credinţă, se scufundă în întuneric şi întunericul aduce lacrimi şi scrâşnire de dinţi. Dacă opoziţia din lumea alegerilor bazată pe partide speră să câştige alegerile altădată, opoziţia faţă de Cristos nu mai are nici o şansă, ci va pierde şi ceea ce crede că are: unicul talant, adică libertatea.

Concilierea dintre credinţă şi raţiune este o problemă de voinţă, căreia nu-i lipseşte harul activ, lucrător, care să o mişte spre a depăşi logica umană, adică să nu dormim ca ceilalţi care se cred înţelepţi şi şi-au asigurat bogăţii pentru mulţi ani şi să spună ca bogatul din Evanghelie: “Odihneşte-te, mănâncă, bea şi te desfată”, fiindcă vine noaptea morţii şi judecata: “Nebunule… cui va rămâne ceea ce ai agonisit?”; iar concluzia lui Isus: “Aşa se întâmplă cu cel care adună comori, dar nu este bogat în faţa lui Dumnezeu” (Lc 12,19-21), înseamnă pierzania veşnică.

Faptul că stăpânul împarte în mod inegal talanţii săi, arată că el cunoaşte capacitatea fiecăruia şi posibilitatea de a-i fructifica. Cel ce a primit un talant, este posibil să se fi crezut nedreptăţit; dar tocmai aceasta arată incapacitatea lui, fiindcă cine este credincios în lucruri mici, va fi credincios şi în lucruri mari şi cine nu-i credincios în cele mici nu poate fi credincios în lucruri mari (cf. Lc 16,10); apoi nu înţelege şi nici nu crede că Dumnezeu, spre a-şi dovedi atotputernicia, se foloseşte de cele mici spre a înfăptui cele mari (cf. 1Cor 1,18-31). Credinţă înseamnă a pune unicul talant la bancă, adică de a pune la dispoziţia lui Dumnezeu unica şi mica noastră voinţă, ca să devină productivă prin voinţa sa atotputernică. Învăţătura Evangheliei de azi nu-i pentru sfinţii care au făcut minuni. Ei au făcut mult pentru că au primit mult pentru noi care am primit puţin, dar îi dăm posibilitate lui Dumnezeu, accentuez: îi dăm posibilitate lui Dumnezeu ca din puţinul, sau chiar din nimicul nostru, să facă o lume nouă. Această ofertă de posibilitate, această disponibilitate, înseamnă a da votul lui Cristos prin care, în care şi pentru care toate au fost făcute (cf. In 1,1-10) şi prin care se va realiza lumea cea nouă la a doua lui venire (cf. 2Pt 3,7-13).

Fericirea celui credincios – care lucrează cu talantul primit, cu propria voinţă pe care o dispune să se conformeze cu cea divină – se poate mări şi din nefericirea celui rău, căruia i se ia darul – talantul – talentul – şi i se dă celui care mai are încă zece… Bucuria alegerii lui Cristos ca rege este preludiul fericirii veşnice. Cine simte această bucurie în Cristos, trăieşte ca un fiu al luminii şi vede prin credinţă realizarea speranţei şi o aşteaptă fără teamă.

Sfântul apostol Paul aminteşte de caracterul imprevizibil al zilei Domnului (Lectura a II-a: 1Tes 5,1-6) din proprie experienţă: prima s-a arătat pe neaşteptate pe drumul Damascului, tocmai în momentul în care el credea că îşi va duce planul, plin de zel pentru apărarea Legii, la totală împlinire şi iată, că într-o clipă totul este dat peste cap. Acum trage concluzia că felul lui Dumnezeu de a acţiona imprevizibil constituie o pedagogie şi o revelaţie. Dumnezeu nu poate fi condiţionat de nimeni şi de nimic, nu poate fi controlat de nici o fiinţă şi de nici un fel de previziune raţională prin sondaj de opinie, sau, cum zicem azi, de nici o maşinărie sau calcul computerizat; apoi credinţa în parusie – a doua venire a lui Isus – face vie relaţia Dumnezeu-om mai mult decât toate celelalte evenimente istorice, fiind în joc sensul existenţei însăşi.

Principele Ludovic de Turingia, soţul sfintei Elisabeta, stătea odată la umbra unei păduri însoţit de un cavaler. În faţa lor se înălţa majestos muntele Inselberg. Deodată principele, arătând cu mâna spre munte, a zis însoţitorului său: “Dacă tot acest munte, de sus şi până jos, s-ar transforma în aur şi dacă cineva mi l-ar oferi cu condiţia ca să mă despart de soţia mea Elisabeta, n-aş face-o niciodată. Prin virtuţile şi evlavia sa ea îmi este cu mult mai dragă decât toate bogăţiile lumii”.

Prin această afirmaţie principele Ludovic l-a ales, de fapt, pe Cristos din sufletul soţiei sale, “femeia desăvârşită”.

Noi suntem chemaţi azi la urne, la biserică, să-l alegem pe Cristos Rege din sufletul Bisericii, trupul mistic şi să spunem: Biserica este femeia înţeleaptă, mereu activă, ea practică toate virtuţile familiale, sociale şi religioase, ea “se teme de Domnul”, ea este aceea care m-a născut la credinţă şi m-a făcut copil al lui Dumnezeu prin botez, mă hrăneşte cu trupul şi sângele lui Cristos… Dacă toţi munţii s-ar preface în aur şi cineva mi i-ar da, ca să mă despart de ea, n-aş face-o niciodată. Prin virtuţile ei, prin sfinţenia ei, prin catolicitatea şi apostolicitatea ei îmi este mai dragă decât toate bogăţiile lumii, fiindcă ea este împărăţia lui Cristos şi a mea. Alegându-l pe Cristos ca Rege, eu aleg Biserica drept împărăţia lui Cristos, ea este Lumina neamurilor (Conciliu Vatican II, LG) şi cel care îl alege pe Cristos rămâne în lumina Bisericii, în Lumina neamurilor. Biserica este “femeia desăvârşită” descrisă în lectura întâi, care poate fi a mea, a ta, a noastră a tuturor.

Aşadar, alegeţi-l pe Cristos Rege, ca să fie împărăţia lui, ca toţi să fie una în Duhul Sfânt, ca slava Tatălui ceresc să fie deplină! Făcând acest lucru an de an, ne asigurăm fericirea veşnică! Amin.

 

* * *

 

Duminica a XXXIII-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

În viaţa de fiecare zi, noi oamenii ne aflăm adesea in faţa unor situaţii de aşteptare; aşteptăm un eveniment deosebit fie din viaţa personală, fie din viaţa societăţii sau a comunităţii din care facem parte. Astfel, de exemplu, aşteptăm o sărbătoare deosebită sau întoarcerea unei persoane dragi, plecată de mai mult timp din mijlocul nostru, undeva departe de casă. Aproape fiecare aşteptare impune un anumit timp de pregătire, fie pe plan material, fie pe plan spiritual. Evenimentul va fi trăit cu atât mai multă intensitate cu cât pregătirea a fost mai intensă.

În aceste ultime duminici de peste an, ultimele din anul liturgic, Biserica ne propune aşteptarea activă a unui eveniment cu totul deosebit: venirea în slavă a lui Isus Cristos, care va inaugura Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. Suntem în penultima duminică din acest an bisericesc şi cu cât ne apropiem mai mult de sărbătoarea lui Cristos, Regele Universului, cu atât se accentuează tema revenirii lui Cristos.

În primul capitol din Faptele Apostolilor, Sf. Luca relatează printre altele Înălţarea lui Cristos la cer. Cei care erau de faţa au rămas cu privirile aţintite spre cer. Doi oameni îmbrăcaţi în haine albe s-au apropiat şi le-au spus: “Acest Isus, care a fost ridicat la cer de printre voi, tot astfel va reveni precum L-aţi văzut plecând spre cer“.

Textul Evangheliei de astăzi face parte din cuvântarea profetică a lui Isus cu privire la timpurile de pe urmă; este aşa numitul discurs escatologic care cuprinde prezicerea dărâmării Templului, parabola smochinului, a celor zece fecioare. Problema venirii finale a lui Cristos a stârnit încă de la început interesul creştinilor. În Biserica primară exista convingerea că Isus cel Înviat şi Înălţat la cer se va întoarce în curând. Chiar şi Sf. Paul a împărtăşit această convingere, cel puţin in prima parte a vieţii sale apostolice. Însuşi Isus vorbind despre venirea sa, s-a adresat ascultărilor săi cu aceste cuvinte: “Adevăr, adevăr vă spun, nu va trece această generaţie, până nu se vor împlini toate acestea“.

Aproape toate parabolele în acest sens vorbesc despre o întârziere a stăpânului, sau a mirelui ca în parabola celor zece fecioare. Nu se ştie când; însă ceea ce e absolut sigur este că Isus va veni odată să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi. Şi “ferice de acel servitor pe care stăpânul, la întoarcere, îl va găsi veghind” – ne asigură însuşi Cristos.

Stăpânul din parabola talanţilor, plecând într-o călătorie lungă, încredinţează averea sa servitorilor care erau în slujba sa. Pe vremea lui Isus, talantul avea o valoare foarte mare. Ceea ce la prima vedere ar putea să ne surprindă e că stăpânul încredinţează în mod inegal talanţii. Stăpânul este Dumnezeu, servitorii suntem noi oamenii, creştinii, destinatarii darurilor sale reprezentate prin talanţi. Dumnezeu înzestrează pe fiecare om cu daruri naturale şi supranaturale. E adevărat că măsura acestora este diferită dar pentru aceasta Dumnezeu nu poate fi considerat nedrept. Aşa cum notează evanghelistul, El dă fiecăruia după capacităţile sale. Lucrul cel mai important este că fiecare om primeşte haruri suficiente pentru a se putea mântui. De fapt în Evanghelie se spune: “Cui i s-a dat mult, mult i se va cere“. Omul trebuie să corespundă harului şi să aducă roade. Sf. Augustin spune că Dumnezeu care ne-a creat fără noi nu vrea să ne mântuiască fără noi. El respectă libertatea omului.

Exemplul cel mai elocvent este cazul credinţei, dar gratuit pe care îl primim la Botez. Ajunşi la vârsta priceperii, această credinţă nu ne va folosi la nimic dacă va fi doar o acceptare a adevărurilor despre Dumnezeu. Aceasta a fost şi marea greşeală a protestanţilor care nu au acceptat necesitatea faptelor pentru mântuire. Lor şi tuturor care împărtăşesc această concepţie le răspunde Scrisoarea lui Iacob, a cărei idee principală este aceasta: Credinţa fără fapte este moartă. Primii doi servitori au ştiut să valorifice talanţii primii. Iar atunci când stăpânul s-a întors şi le-a cerut cont de ceea ce le încredinţase au putut fi cu inima împăcată. Răsplata lor este foarte mare: “Bine, slugă bună şi credincioasă, ai folosit bine puţinul bine ce i-a fost încredinţat, intră în bucuria stăpânului tău“. Nu aceeaşi a fost situaţia cu al treilea slujitor. El a considerat că i s-a încredinţat prea puţin. Şi de teamă, în loc să valorifice talantul, l-a îngropat în pământ.

Un alt exemplu de valorificare a darurilor lui Dumnezeu este femeia perfectă despre care se vorbeşte în prima lectură, luată din cartea Proverbelor. In ea se poate încrede inima soţului ei, datorită calităţilor sale umane şi religioase. Îndeplinindu-şi datoria în cadrul familiei ea asigură armonia între membrii familiei. Principala virtute a ei pe care o subliniază autorul sacru este teama de Dumnezeu, teamă considerată nu ca un sentiment ce tulbură persoana, dar o teamă aproape sinonimă cu iubirea lui Dumnezeu. Aceeaşi idee a temerii de Dumnezeu apare şi în psalmul responsorial: “Fericit este omul care se teme de Domnul, şi umblă pe căile sale. E fericit şi toate îi merg bine; soţia lui este ca o vie roditoare înlăuntrul casei sale; copiii lui, ca vlăstarele măslinului împrejurul mesei sale” (Ps 127).

Lectura luată din prima scrisoare a Sfântului Paul către Tesaloniceni, este dominată de aceeaşi atmosferă de aşteptare a venirii iminente a lui Cristos, despre care spuneam la început. Mulţi dintre creştinii acelei cetăţi au considerat că trebuie să părăsească cu totul ocupaţiile lor zilnice, datoriile stării lor. Aşteptarea lor era inactivă, ceea ce îl face pe Apostol să intervină spunând că cel care nu munceşte, nu are dreptul nici la hrană. Paul îi învaţă că la evenimentul întoarcerii lui Cristos vor lua parte atât cei vii cât şi cei morţi. Pentru ca acest eveniment să nu-i surprindă în mod neplăcut, credincioşii trebuie să se comporte ca fii ai luminii, în opoziţie cu comportamentul fiilor întunericului. Chiar dacă ziua Domnului este descrisă adesea prin imagini cutremurătoare, specifice literaturii apocaliptice, ea este ziua care ne va introduce în Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea aşteptarea acestei zile trebuie să fie plină de speranţă.

De fiecare dată când ne rugăm Tatăl Nostru, cerem ca să vină Împărăţia lui Dumnezeu căci ea constituie scopul întregii noastre vieţi creştine. Ea înseamnă acelaşi lucru cu mântuirea, viaţa veşnică. Teologii ne învaţă că ea este prezentă printre noi deja de pe acum. Însuşi Isus, la începutul Evangheliei după Marcu ne spune că timpul s-a împlinit, Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Ea se identifică cu Biserica şi va fi desăvârşită la Parusie, la judecata de apoi.

Este momentul să ne punem şi noi întrebarea: Cum trăim noi această aşteptare? In mod activ sau poate rămânem indiferenţi! In mijlocul atâtor suferinţe şi nevoi, suntem noi conştienţi că viaţa noastră trebuie îndreptată spre punctul final al ei, Dumnezeu? Iar dacă da, cum punem noi în practică îndemnul la veghere din Evanghelia de azi? Omul este destinat la viaţa veşnică; să participe la viaţa lui Dumnezeu. Insă cu toate acestea, conform orânduirii lui Dumnezeu, omul intră în contact cu lucrurile trecătoare. Ar fi o mare greşeală să facem abstracţie de ele căci ele au această menire de a ne conduce la Creatorul lor. Rămâne ca fiecare dintre noi să-şi facă datoria conform stării sale.

Părinte Sfânt, care încredinţezi omului darurile Creaţiei şi ale harului, fă ca prin harul tău să fim mereu activi şi treji în aşteptarea plină de speranţă a venirii Tale, pentru ca atunci când vei veni să ne poţi adresa şi nouă cuvintele : “Bine, slugă bună şi credincioasă, intră în bucuria Stăpânului tău“.

Anton Lenghen

 

* * *

 

Duminica a XXXIII-a de peste an

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

În limba noastră sunt unele cuvinte care au o lungă istorie în spatele lor. Cuvinte care au trecut de-a lungul secolelor din greacă în latină apoi în română, rămânând mereu identice (sau aproape…), dar schimbându-şi încetul cu încetul semnificaţia.

De exemplu: “talantul” la originea sa era o măsură de greutate, echivalentă cu circa 26 kg. Dar pe timpul când a fost scrisă Evanghelia după Matei, cuvântul era folosit pentru a arăta o mare, imensă sumă de bani: ceva de genul “o mie de monezi de aur”. Şi tocmai începând cu parabola din Evanghelie a început să se vorbească despre “talanţi” pentru a arăta anumite calităţi şi capacităţi cu care un individ poate fi dotat.

Din acest punct de vedere trebuie să recunoaştem că în această lume nu toţi suntem egali: nu toţi avem aceiaşi “talanţi”, nici în ceea ce priveşte calitatea şi nici cantitatea. Sunt unii care sunt foarte inteligenţi, iar alţii mai puţin inteligenţi. Sunt unii dotaţi foarte bine să joace fotbal, în timp ce la matematică şi fizică sunt corigenţi; şi invers. Sunt unii abili în afaceri, dar poate că nu pricep nimic din muzică; şi invers. Şi aşa mai departe.

Apoi sunt unii care au avut multe posibilităţi să-şi cultive şi să-şi dezvolte talanţii, în timp ce alţii au avut mai puţine sau chiar de loc. În felul acesta, în societatea noastră se întâlneşte o extraordinară varietate de persoane, situaţii, profesii etc.

Nu toţi suntem egali. Dar fiecare are în el valori şi defecte, calităţi şi limite. Prima regulă a înţelepciunii în viaţă este să începem prin a ne accepta pe noi înşine precum şi propria situaţie de pornire, fără a ne pierde în confruntări, invidii sau reproşuri inutile împotriva “destinului”: nu slujeşte la nimic visarea să fim “alţii” decât ceea ce suntem…

Cea de-a doua regulă este cea de a ne dedica de a trăi cu o maximă “intensitate” existenţa proprie. Dar în acest punct intră în joc prin forţa lucrurilor, ideile noastre de fond despre viaţă: de ce se merită să te dedici acţiunii? Şi în acest punct intră în joc mesajul Evangheliei în ansamblul său şi în special parabola pe care am ascultat-o.

În perspectiva credinţei creştine, viaţa trebuie considerată ca un dar şi o misiune. Un dar pentru că oricum faptul de a exista este ceva extraordinar; şi mai ales pentru că ştim că Dumnezeu ne cheamă – dincolo de existenţa pământească – să descoperim imensa bucurie a vieţii veşnice împreună cu el.

O misiune, pentru că – fiind creaturi dotate cu inteligenţă şi libertate – suntem chemaţi să colaborăm cu Dumnezeu, creatorul şi răscumpărătorul nostru, în a “valorifica” la maxim tot “capitalul bun” care este în noi.

Venind pe lume, fiecare dintre noi a primit unul sau mai mulţi “talanţi” pe care trebuie să-i valorificăm: unii într-un fel, alţii în alt fel. Toţi avem un anumit capital de bunuri care ne-a fost încredinţat: de la sănătate, putere, aptitudini fizice, la sensibilitate, poziţie socială, bunuri materiale.

Viaţa noastră pământească este într-un fel ca timpul în care “stăpânul” lipseşte: este timpul în care fiecare trebuie să se străduiască “să-şi valorifice” talanţii primiţi, conform voinţei şi dorinţelor “stăpânului”, în aşteptarea “reîntoarcerii” sale.

Cu alte cuvinte: viaţa ne-a fost dată pentru ca s-o trăim conform dorinţelor lui Dumnezeu. Dorinţa lui Dumnezeu este ca să crească şi să se dezvolte în omenire şi în lume tot ceea ce este adevărat, drept, frumos şi bun. Folosirea bună a talanţilor primiţi înseamnă concret valorificarea şi dezvoltarea la maxim a tuturor capacităţilor noastre pozitive de orice fel, pentru a pune ceea ce suntem, ceea ce ştim, ceea ce ştim să facem, ceea ce avem… în slujirea unii altora (din familie, din biserică, din societate…).

Credinţa creştină, luată în serios, nu reprezintă de fapt o “renunţare la viaţă”, aşa cum gândesc unii care nu au înţeles prea bine lucrurile. Dimpotrivă: este o invitaţie la o “trăire intensă” a existenţei, cu un mare simţ de răspundere, stimulaţi şi călăuziţi de puterea Duhului Sfânt, care este Duh de înţelepciune şi de dragoste.

Referitor la tot ceea ce am primit şi ce am avut în viaţă, noi va trebui să dăm cont în faţa lui Dumnezeu, conform cuvântului sever al Evangheliei sfântului Luca (12,48): “Cui i s-a dat mult, şi mai mult i se va cere” (ceea ce de fapt nu scuză “lenea” celui care s-ar gândi că “a primit puţin”…).

Şi mai amintim că singurul “câştig” care-l interesează pe Dumnezeu – adică tocmai ceea ce ni se va cere – este cel al dragostei, adică tot ceea ce, într-un mod sau altul contribuie la binele oamenilor, împărtăşit între toţi.

Acela care va fi bogat cu această bogăţie, va fi primit de Dumnezeu în bucurie, “iar bucuria lui va fi deplină”…

 

* * *

 

Duminica a XXXIII-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

În aceste ultime duminici ale anului liturgic am fost invitaţi de liturgia Bisericii să medităm asupra unor parabole ale Împărăţiei, precum şi asupra unor fragmente din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Tesaloniceni, care au ca temă ziua celei de-a doua veniri a lui Isus Cristos. Textul evangheliei de astăzi ni-l prezintă pe Isus explicând ucenicilor venirea sa de-a doua prin parabola talanţilor. Protagoniştii acestei parabole sunt stăpânul, care pleacă într-o călătorie îndelungată, şi cei trei servitori care primesc de la acesta, spre administrare, care cinci talanţi, care doi şi, în cele din urmă, unul. Diferenţa de sumă ne este explicată de textul evanghelic prin faptul că stăpânul îşi cunoaşte servitorii, gestul său fiind motivat de puterea fiecăruia dintre ei. Accentul cade pe cel de-al treilea servitor care la întoarcerea stăpânului se prezintă cu aceeaşi sumă pe care a primit-o. Reîntors din călătorie, stăpânul se aştepta să găsească bunurile sale sporite prin efortul servitorilor. Primii intuiesc dorinţa acestuia şi-i câştigă astfel încrederea, fiind invitaţi să se bucure împreună cu el. Al treilea, însă, îl dezamăgeşte prin atitudinea sa. La prima vedere, întâmpinăm dificultate în a înţelege unde a greşit servitorul. În primul rând, la plecare stăpânul nu a dat nici o dispoziţie cu privire la folosirea banilor şi, în al doilea rând, servitorul nu a înapoiat mai puţin decât a primit. Care este atunci greşeala sa? Greşeala sa constă în aceea că nu a avut încredere în stăpânul său, motivându-şi comportamentul prin frică nejustificată: “Stăpâne – spune el – ştiam că eşti un om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi culegi unde n-ai împrăştiat sămânţa. De teamă m-am dus şi mi-am ascuns talantul în pământ; ia ce este al tău”. La el nu este vorba de incapacitate, dar de un spirit încăpăţânat, de o inimă care s-a închis în ea însăşi, de căutarea unei autonomii absolute prin refuzul de a intra în relaţie cu ceilalţi. Frica pe care o invocă nu este decât o mască pentru a-şi ascunde răutatea şi lenea care îl caracterizează, defecte pe care stăpânul i le reproşează tranşant: “Slugă rea şi leneşă, ştiai că secer unde nu am semănat şi culeg unde nu am împrăştiat sămânţa; prin urmare, se cuvenea să pui banii mei la bancă şi la întoarcere aş fi luat ceea ce este al meu cu dobândă”.

Încadrând această parabolă în ansamblul textelor din aceste ultime duminici ale anului liturgic vom putea înţelege mai bine semnificaţia ei. În primul rând, stăpânul din parabolă nu este altul decât însuşi Dumnezeu. El încredinţează fiecăruia dintre noi talanţii săi, după capacitatea noastră. Fiecare dintre noi se naşte cu propriile caracteristici de inteligenţă, temperament, cu anumite însuşiri naturale şi în anumite condiţii economice şi sociale. Pe aceste caracteristici se inserează şi talanţii daţi de Dumnezeu. Citind cu atenţie textul putem vedea că nu se pune accentul pe suma dată, cât mai ales pe modul cum a fost folosită; nu se vorbeşte de însuşirile pe care fiecare le primeşte, dar se vorbeşte de posibilităţi şi ocazii de angajare, de intrare în raport cu ceilalţi. De multe ori ne ascundem în spatele unei false modestii pentru a încerca să scuzăm lenea şi ezitarea noastră în a urma învăţătura evangheliei. Nu suntem sfinţi, repetăm încontinuu, suntem slabi, incapabili de a lua decizii coerente, de aceea Dumnezeu va fi indulgent cu noi, deoarece el nu pretinde alegeri eroice de la cel care a primit de la natură atât de puţine virtuţi.

Fragmentul evanghelic pare făcut intenţionat pentru a răsturna criteriile noastre de judecată. Că Dumnezeu este milostiv, o ştim cu toţii. Dar indulgenţa sa nu trebuie să ne determine să rămânem liniştiţi în comoditatea noastră, evitând a ne angaja din lene sau din frică de a greşi. Dimpotrivă, consolanta siguranţă de a putea conta pe înţelegerea sa pentru erorile şi lipsurile noastre trebuie să ne facă să învingem orice teamă şi orice ezitare, stimulându-ne la a risca, la a ne arunca în joc cu curaj şi generozitate.

A primi talanţii nu este, desigur, un privilegiu, dar o mare responsabilitate. Privilegiile pot fi refuzate cu amabilitate, din modestie, dar responsabilitatea nu se poate sustrage aşa de uşor prin frică. Iată, deci, o primă învăţătură din această parabolă: situaţiile pe care viaţa ni le pune înainte cu incertitudinea asupra deciziilor de luat, cu greutatea contrariilor de suportat, cu truda sarcinilor pe care le avem, poate chiar şi suferinţa deziluziilor, amărăciunea şi singurătatea, sunt talanţii noştri. A fugi din faţa provocărilor, a ne da înapoi, a le ocoli justificându-ne, mărturisind slăbiciunea noastră şi frica de a greşi, sunt toate reacţii greşite care derivă nu din modestie dar din lipsa de credinţă.

Evanghelia ne invită la comunicare, la deschidere faţă de cei din jur, lucru ce comportă de multe ori riscuri. Noi, creştinii, nu putem imita atitudinea servitorului autosuficient care nu vrut să comunice cu semenii săi, pierzând astfel ocazia de a-şi investi talanţii. “Omul trăieşte, munceşte, creează, suferă, luptă, iubeşte, urăşte, se îndoieşte, cade şi se realizează în comuniune cu alţii” (Papa Ioan Paul al II-lea). Acest tip de relaţie nu exclude autonomia fiecăruia dintre noi şi nici nu ştirbeşte personalitatea. Isus însuşi denunţă ferm înclinaţia omului de a renunţa la propria inteligenţă, interdependenţă şi responsabilitate. Parabola de astăzi ne demonstrează că tocmai în contactul cu ceilalţi ni se cristalizează personalitatea şi ni se verifică autonomia. Omul este dependent de ceilalţi. Această dependenţă, însă, nu poate fi percepută ca o condiţie frustrantă, dimpotrivă, este calea spre eliberarea omului. Un suflet care se crede total autosuficient este destinat să se chircească, pentru că îi lipseşte puterea de a se asuma pe sine lumii. Întru-un poem al scriitorului francez Henri Michaux, ni se povesteşte despre un tânăr care, simţind chemarea la viaţa religioasă, se prezintă la o mănăstire exprimându-şi dorinţa de a fi primit. Vorbind cu abatele îi mărturiseşte printre altele: “Să ştiţi, părinte, că deşi îmi doresc foarte mult să fiu călugăr nu am nici o însuşire deosebită. Nu am o credinţă prea puternică, nici lumină, nici curaj, nici încredere în mine şi nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor iar altora cu atât mai puţin. După cum puteţi vedea am foarte puţine calităţi”. Firesc ar fi fost să fie respins, dar abatele intuind umilinţa şi disponibilitatea sa îi răspunde: “Zici că eşti lipsit de curaj, de încredere în tine însuţi iar credinţa îţi este slabă? Nu-i nimic; dându-le altora, le vei avea şi tu. Căutându-le pentru altul le vei dobândi şi pentru tine”.

Iată secretul folosirii în mod util al talanţilor: străduindu-ne să-i îmbogăţim pe alţii ne vom îmbogăţi noi înşine. Numai printr-o atitudine altruistă, plină de iubire, vom putea evita sărăcirea noastră spirituală. După modul în care ne-am folosit talanţii vom fi judecaţi. Imaginea zilei de pe urmă care vine ca un hoţ, din a doua lectură, ne invită la o vigilenţă constantă. Invitând la veghere Paul cere luciditate, disponibilitate la venirea Domnului, nu o aşteptare pasivă, dar comportamentul servitorului care se pregăteşte activ pentru a-şi întâmpina stăpânul cum se cuvine. Imprevizibilitatea acestei zile va face ca mulţi oameni să fie surprinşi nepregătiţi, dar, pe noi creştinii, această zi trebuie să ne găsească pregătiţi. Noi suntem fiii luminii şi ne deosebim de fiii întunericului prin aceea că suntem gata în orice moment să dăm cont lui Dumnezeu de modul cum ne-am folosit de talanţii primiţi spre administrare. Doar prezentându-ne cu ei înmulţiţi vom putea demonstra că am participat şi noi, cu efortul personal, la sfinţirea lumii. Aceasta este condiţia esenţială pentru a ne putea bucura de răsplata lui Dumnezeu la sfârşitul vieţii noastre, când el ne va spune: “Bine, servitor bun şi credincios, ai folosit bine puţinul care ţi-a fost încredinţat, mult îţi voi încredinţa de acum; ia parte la bucuria stăpânului tău!”

Sebastian BILBOC

 

* * *

 

Duminica a XXXIII-a (A)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Isus le-a spus această parabolă: “Un om având de plecat într-o călătorie lungă, a chemat la el pe servitorii săi şi le-a încredinţat avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi şi altuia unul: fiecăruia după puterea lui. Apoi a plecat… După multă vreme, stăpânul s-a întors şi a cerut cont servitorilor săi. Cel care primise cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi…[La fel] şi cel cu doi talanţi… Venind, apoi, şi cel care primise un talant, a spus: «Doamne, ştiam că eşti un om aspru care seceri unde n-ai semănat… De teamă, m-am dus şi am ascuns talantul tău în pământ; iată, ai ce este al tău!». Stăpânul i-a răspuns: «Slugă rea şi leneşă, ştiai că secer unde nu am semănat…; prin urmare se cuvenea să pui banii mei la bancă şi astfel, la întoarcere, aş fi luat ce este al meu cu dobândă. Aşadar, luaţi de la el talantul şi daţi-l celui care are zece talanţi… Iar pe servitorul acesta netrebnic aruncaţi-l afară în întuneric; acolo va fi plânset şi scrâşnire din dinţi»”. (Mt 25,14-30)

Sfârşitul anului liturgic ne aduce în prim plan tema “evaluării rezultatelor activităţii”, temă care exprimă, de fapt, evaluarea modului în care au fost fructificate diferitele “daruri” (talente, vocaţie, etc.) date de Dumnezeu tuturor oamenilor. În textul de faţă această temă este remarcabilă prin opoziţia dintre modul în care se comportă primii doi servitori faţă de cel de-al treilea. Ceea ce îi caracterizează pe primii doi este fidelitatea, o fidelitate activă. Într-adevăr, în timpul absenţei stăpânului ei se dedică aducerii de roade: îşi asumă riscul unor investiţii care, însă, le va aduce satisfacţia câştigului pentru Stăpân. Iar, pentru fidelitatea lor, Stăpânul îi răsplăteşte oferindu-le dreptul de a lua parte la bucuria Lui. Al treilea servitor manifestă o atitudine tipică unei mentalităţi farisaice, preocupată să îi dea lui Dumnezeu strict ce este al său. Or, această atitudine ne aduce aminte de cuvintele lui Isus din Predica de pe munte: “dacă dreptatea voastră nu o întrece pe cea a fariseilor şi a cărturarilor, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor” (Mt 5,20).

Parabola ne interpelează pe fiecare asupra modului în care ne valorificăm talentele cât timp Cristos încă nu a venit. Aduc talentele noastre rod sau rămân în continuare sterile?

Fraţilor, cu privire la timpul şi ceasul hotărât pentru venirea Domnului nu-i nevoie să vă scriu, pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ, în puterea nopţii, când oamenii vor zice: “Câtă pace, câtă linişte!”; atunci fără de veste va veni peste ei prăpădul, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată şi nu vor avea scăpare. Dar pe voi, fraţilor, cum nu sunteţi în întuneric, ziua aceea nu vă va surprinde ca un hoţ. Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei; nu sunteţi ai nopţii, nici ai întunericului. De aceea, să nu dormim ca ceilalţi, ci să veghem, să fim treji. (1Tes 5,1-6)

Lectura a doua a acestei duminici pune accentul mai ales asupra momentului întoarcerii lui Cristos. Venirea Lui va fi cât se poate de intempestivă, ne pregătită de nici un anunţ prevestitor, aidoma hoţului care vine când oamenii se aşteaptă mai puţin sau a durerilor naşterii peste femeia însărcinată.

Vegherea recomandată de către apostol creştinilor în finalul pericopei ne este nicidecum sinonimă cu o aşteptare pasivă. Isus nu are nevoie de ucenici care se bazează pe tot felul de calcule pentru a-şi doza gradul de generozitate, ci de prieteni fideli pe care să poată conta în orice moment. Vegherea recomandată de Isus îi permite creştinului să aibă inima liberă pentru a primi lumina care vine de la Domnul şi să-şi pregătească ultima şi definitiva întâlnire cu El.

 

* * *

 

Duminica a XXXIII-a (A)

Autor: pr. Eduard-Mihai Coşa
Copyright: Predici.cnet.ro

Vegherea în aşteptarea revenirii lui Cristos este tema centrală a liturgiei de astăzi. Vorbim de o veghere activă, grijulie, care face ca darurile pe care le-am primit de la Dumnezeu să aducă roade.

Evanghelia zilei ne sugerează cum trebuie să aşteptăm ziua întâlnirii cu Domnul, îndemnându-ne la responsabilitate şi la colaborare cu Dumnezeu.

La întrebarea cum trebuie să trăim în aşteptarea revenirii lui Cristos, Isus ne răspunde astăzi cu o parabolă, de altfel destul de cunoscută: “un om având de plecat într-o călătorie lungă, a chemat la el pe servitorii săi şi le-a încredinţat avuţia sa (…). După multă vreme stăpânul s-a întors şi a cerut cont servitorilor săi” (Mt 25,14-19).

Reţinem imediat un aspect particular: patronul încredinţează slujitorilor săi “bunurile sale”, adică o avere imensă, de neimaginat. Talanţii, în timpul lui Isus echivalează cu milioanele de RON de astăzi şi subliniază mărinimia cu care Dumnezeu împarte darurile sale.

Înţelegem astfel că fiecare dintre noi este o investiţie de iubire; fiecare dintre noi este un capital preţios; fiecare dintre noi este un “vis al lui Dumnezeu chemat să devină realitate“.

E un adevăr de necontestat: totul şi noi toţi suntem un dar al lui Dumnezeu şi suntem preţioşi în ochii săi pentru că a investit mult în noi. Toată Biblia ne dă mărturie despre acest adevăr…

Şi după învăţătura lui Isus fiecare persoană este un DAR, chiar dacă este bolnavă sau cu anumite deficienţe: fiecare este “preţios” în ochii lui Dumnezeu, fiecare este un dar de o valoare infinită. Ajutaţi şi de parabola lui Isus, înţelegem atunci că tot ceea ce suntem, tot ceea ce avem trebuie să punem în slujba altora, trebuie să transformăm în caritate, în dar… din iubire! Cât e de adevărată afirmaţia că vom duce în faţa lui Dumnezeu numai ceea ce am reuşit să dăm mai departe din ceea ce am primit de la el şi nu ceea ce am adunat: ceea ce am strâns se adună în băncile egoismului nostru şi, prin urmare, le vom pierde; în schimb, ceea ce dăruim depunem în băncile iubirii… şi vom avea profit din ele, pentru veşnicie. Pentru aceasta, Isus îi laudă pe cei doi servitori care au investit talanţii primiţi şi au făcut profit, au adus roade: aceştia sunt sfinţii; sunt cei care şi-au spălat hainele lor în sângele Mielului, adică au urmat exemplul lui, prin dăruirea totală de sine.

În parabola de astăzi Isus mai subliniază un alt aspect particular: diversitatea darurilor. Dumnezeu împarte darurile sale cu mare fantezie, adică cu o variaţie de măsură diferită, de la persoană la persoană. De ce oare? Este oare ceva nedreptate în această diferenţiere? Categoric nu! Diversitatea darurilor semnifică faptul că lui Dumnezeu nu îi place monotonia: fiecare dintre noi are calea proprie de a se sfinţi; fiecare dintre noi are misiunea sa specifică şi vocaţia proprie: misiune şi vocaţie care sunt unice şi irepetabile.

Ştim din adevărurile de credinţă că darul lui Dumnezeu este necesar pentru mântuire, dar ştim şi faptul că rl dăruieşte fiecăruia atât cât are nevoie pentru a se mântui. Unuia începe să-i împartă încă de la naştere şi, dacă acesta corespunde, în mod progresiv îi descoperă din farmecul vieţii divine încă de pe acest pământ. Altuia, îi poate strecura o picătură de har doar la asfinţitul vieţii şi îi poate fi suficient pentru mântuire, ca în cazul tâlharului din dreapta crucii lui Isus. E o măsură diferită, aparent, dar iubirea cu care Dumnezeu împarte aceste daruri este egală pentru toţi. Această măsură a iubirii cu care Dumnezeu îşi revarsă darurile sale asupra noastră trebuie să fie şi măsura iubirii cu care şi noi investim darurile primite şi le punem la dispoziţia altora.

Să nu uităm aşadar că dacă avem sănătate, această sănătate nu este doar pentru noi dar şi pentru cel care nu o are: dacă ţii doar pentru tine sănătatea, vei simţii dezgustul şi plictiseala egoistului.

- Dacă ai inteligenţă dezvoltată, inteligenţa ta nu este doar pentru tine ci şi pentru cel care nu o are aşa dezvoltată: dacă o foloseşti doar pentru tine în mod exclusiv, vei cădea în păcatul orgoliului, vei fi apăsat de nelinişte şi amărăciune şi nu vei avea pacea pe care o cauţi.

- Dacă Dumnezeu te-a înzestrat cu bunătate şi sensibilitate, aminteşte-ţi că acestea sunt “daruri” pe care trebuie să le investeşti pentru a face bine şi altora: dacă păstrezi pentru tine darurile lui Dumnezeu, ele vor seca în mâinile tale fără niciun folos! Citim în Gaudium et spes că Dumnezeu ne-a dăruit viaţa pentru a o trăi! Ţinută pentru sine înseamnă egoism! Cine nu se angajează în viaţă în folosul altora, pur şi simplu nu trăieşte, merge pe lângă şine, se află în afara sferei de fericire.

- Dacă ………

Folosirea cu profit a darurilor cu care Dumnezeu ne-a înzestrat este absolut necesară, pentru că simplul fapt că ele există nu ne va folosi la mântuire. Nimeni aşadar nu se va putea culca pe lauri, ci trebuie să lucreze, să se angajeze în vâltoarea vieţii pentru că Dumnezeu nu se mulţumeşte cu puţin: cere totul pentru că ne dă totul! Avem în faţă exemplele sfinţilor care au ştiut să dea totul şi ştim cât de generos a fost Dumnezeu cu ei. Este rândul nostru să descoperim posibilităţile pe care ni le dă Dumnezeu pentru a ne îmbogăţii de merite. E rândul nostru să demonstrăm bunăvoinţa de a începe o viaţă de credinţă şi de sacrificiu aşa cum ne-au învăţat atâtea generaţii de creştini!

Isus adaugă şi ultima scenă din parabolă, cea a slujitorului care nu a ştiut să-şi fructifice darul, din teamă. El face parte din acea categorie de persoane care nu se încred în Dumnezeu, se plâng pentru orice, protestează că e greu, că e întuneric dar refuză să aprindă micuţa lumânare pe care au primit-o şi care le-ar lumina calea. Isus condamnă astfel de persoane pentru că refuză să iubească!

Marele Gandhi spunea cu atâta claritate: “oricine posedă bunuri de care nu are nevoie, este un hoţ: să o ştie bine, e un hoţ! Marea parte a mizeriei care împovărează lumea este consecinţa lăcomiei unora”!

Dar înainte de Gandhi, sf. Augustin dăduse deja rezolvarea problemei: “cel care are iubire în inimă, are mereu ceva de dăruit altora”. Este cumva fotografia vieţii noastre? Dumnezeu adună în albumul său numai aceste fotografii, restul se găsesc în albumul egoismului înfricoşător care este infernul.

Având în minte mesajul duminicii de astăzi care ne invită la veghere în aşteptarea revenirii lui Cristos, să reţinem că viaţa pe care o trăim este momentul potrivit nu pentru a “îngropa” darurile primite ci de a le folosi din plin pentru a fi în faţa acestei lumi credule şi dezorientate lumină şi sare pentru ca să redescopere valorile divine şi pentru ca să găsească drumul spre comuniunea deplină cu Dumnezeu. Amin.

 

* * *

 

La ce folosesc mâinile?

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Când greşim în contul lui Dumnezeu

Erorile depind de o imagine falsă a lui Dumnezeu. Tipică este mărturisirea servitorului care a primit un singur talant: “Ştiu că eşti un om aspru, care seceri de unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat…” De la această imagine a unui stăpân inflexibil, fiscal, cu care nu poţi să tratezi, neuman, se naşte un comportament sub semnul fricii. “Darea de seamă” ia forma unei obsesii paralizante. Unica preocupare este aceea de “a fi în regulă”. Observarea scrupuloasă a ceea ce este prescris devine tot ce absoarbe energiile şi sechestrează atenţia.

Şi iată atunci că apare acest individ complexat, înhibat, zăpăcit, timid, exact, scrupulos, incapabil de a risca. Transformă orice lucru (Cuvânt, Spirit, credinţă) într-un depozit mort, pe care îl ia în primire cu grija unui gropar. Congelând darurile primite, se congelează şi pe el însuşi, se sclerozează, sufocă orice elan, stinge sponaneitatea. Mesajul lui Cristos se reduce pur şi simplu la lege, paradoxurile evanghelice sunt reconvertite într-o serie de regulamente minuţioase. Imprevizibilitatea lasă locul siguranţei. Căutarea este anulată de nevoia de siguranţe. Aventura cea mai exaltantă este încadrată de organizarea cea mai asfixiantă şi într-o programare riguroasă.

Pasiunea pentru Împărăţia lui Dumnezeu se cristalizează în forme şi scheme de neatins. Incitaţia se birocratizează. Funcţionarismul, o mentalitate negustorească, un spirit servil, gestionarea mioapă a mărunţişurilor, terenul plat al practicilor, ocupă total orizontul. Totul este interpretat de optica întunecoasă a datoriei. Dumnezeu este văzut ca un judecător încruntat şi impasibil, contabil distant care se mişcă exclusiv pe terenul arid al cifrelor, un caporal atent la respectarea normelor disciplinare, împărţitor inexorabil de pedepse.

“Al treilea slujitor” este cel ce nu înţelege cum relaţia cu Dumnezeu este o relaţie de iubire. Pentru care trebui să fie exclusă teama, dar şi calculul. Docilitatea nu înseamnă servilism. Şi ascultarea este ceva mai mult decât o o observanţă meschină. “A da cont” de iubirea primită nu înseamnă a se prezenta la o “dare de seamă” de tip administrativ. A păzi este mult mai mult decât a conserva. “A fi de găsit” este ceva diferit de simplul “a fi la post”.

Dumnezeu nu suportă pe “conservatori”

“Iată ce este al tău”, mormăie slujitorul “conservator”. Totul în regulă. Controlează totuşi. Mi-am plătit toate datoriile. Aştept o chitanţă care să ateste că nu mai este nici o datorie între noi, nici un cont neplătit. Ofensa intolerabilă constă tocmai în acel incredibil “iată ce este al tău”. Când cineva se decide să “restituie” darurile este sfârşitul iubirii. Mai degrabă Dumnezeu ne spune: “Iată ce este al tău… Darurile mele sunt ale tale, sunt la dispoziţia ta completă. Cheltuieşte-le, împarte-le cu generozitate. Iată a ta este milostivirea mea, afecţiunea mea, iertarea mea, dorinţa mea de a elibera omul. Eşti autorizat să le însuşeşti, să te foloseşti cu largheţe de ele.

Dumnezeu nu ne cheamă să “conservăm”, să apărăm, să tutelăm. Dacă ar fi voit numai “să ţină sigure” capitalurile sale, ar fi ştiut să o facă mult mai bine decât noi. Dimpotrivă, Dumnezeu pretinde să cheltuim darurile sale (care au devenit ale noastre), să le investim în opere de utilitate publică, să le folosim în avantajul altora. Dumnezeu ne vrea creativi, intreprinzători, plini de iniţiative, nu leneşi, inerţi, exacţi în formele religioase. A ne limita la conservare (şi la conservarea de sine) echivalează cu a fi buni de nimic. Dumnezeu defineşte pe slujitorul conservator “rău (poneros) şi leneş”. Rău, aici, nu este atât cel ce face lucruri rele, ci cel care nu face lucruri bune şi lasă nefolosite, intacte, darurile primite.

În parabolă nu se vorbeşte atât de persoane care folosesc în mod greşit ceea ce li s-a “încredinţat”. Vina, aici, este mai degrabă în a “nu utiliza” de fapt. Întenţia principală a parabolei este de a avertiza să profităm de ocaziile pe care viaţa ni le prezintă pentru a împlini ceva frumos, bun, nou. Sensul responsabilităţii se manifestă în curajul de a încerca. Iubirea are dreptul de a se considera înţeleptă; încrederea trădată este nu numai când comportamentele nu apar “reglementare”, ci atunci când nu explorăm posibilităţile care ne sunt oferite, nu fructificăm potenţialităţile cu care suntem echipaţi. Viaţa este irosită când nu se întâmplă nimic cu ea. Credinţa devine inutilă (“ne folosită”) când nu provoacă nimic deosebit, neobişnuit, uimitor. Iubirea moare (şi este îngropată) în acelaşi moment în care nu produce nici o surpriză.

Talanţii trebuie “să se întoarcă” sub formă de istorii

“După mult timp, stăpânul acelor slujitori s-a întors, şi a voit să le ceară cont”. Nu trebuie, însă, să ne imaginăm scena unui contabil meticulos care cercetează registrele. Slujitorul definit “bun şi credincios” nu restituie talanţii dublaţi. Îi prezintă. “A prezenta” este ceva diferit de a-i dărui înapoi. Eu cred că este o problemă, mai ales, de comunicare, de relatare. Acel stăpân nu se uită atât la cifre, cât la relatări. Nu conturile trebuie să se “întoarcă, ci istorisirile.

Şi atunci este vorba de a relata ceea ce s-a întâmplat în acel “timp îndelungat”. Bunătatea pe care am plasat-o în locurile cele mai neprevăzute, iertarea pe care am dăruit-o, tandreţea pe care am semănat-o în toate locurile pustii ale oamenilor, libertatea de care ne-am folosit pentru a elibera, pentru a vorbi curajos, de a lua poziţii clare, de a împlini gesturi de o savoare evanghelică, de a îmbrăţişa cauza celor care pierd.

Astfel, ne putem prezenta chiar cu mâinile goale, fără ca prin aceasta să fim cuprinşi de teamă. Am semănat cu dărnicie peste tot (care este întocmai opusul ascunderii, “de a săpa o groapă”). Nu suntem în stare să-i prezentăm rezultate (şi El nici nu ni le cere). Ne limităm să documentăm oboseala, pasiunea, speranţa, absenţa calculelor. Ne regăsim, din fericire, cu mâinile goale. Nu am reţinut nimic, Doamne. Cu atât mai puţin pentru noi înşine. Ne-ai îmbogăţit pentru că ne-ai găsit săraci. Ne-ai încredinţat bunurile cele mai preţioase pentru ca să le dăruim fără măsură. Care este modul cel mai sigur pentru a le păzi.

Stăpânul întârzie câtva timp să se întoarcă poate pentru a ne da posibilitatea de a cheltui totul. Şi nu vine atât pentru a recupera ceea ce este al său (în limbajul iubirii dispare “al meu” şi “al tău”), cât mai degrabă pentru a se bucura de roade, şi de a le descoperi, din moment ce aproape niciodată cel ce seamănă este în măsură să vadă recolta. Atunci noi suntem cei care “recuperăm” de o sută de ori ceea ce am dăruit, abandonat. Şi vom descoperi, cu uimire, că nimic nu va putea fi definitiv aranjat, sistematizat.

Toate conturile rămân în mod miraculos “suspendate”. Suspendate de iubire. Este în avantajul nostru să nu avem nici o chitanţă. Mântuirea constă în a continua de a avea restanţe faţă de Iubire. Norocul nostru incredibil constă în faptul că atunci când este la mijloc Dumnezeu, partida nu va putea să fie vreodată egalată. Legalismul – şi teama care emană de la ea ca un lapte acid – care cultivă pretenţia absurdă de a egaliza conturile. Cine trăieşte şi acţionează din iubire, “ia parte”, de pe acum, la bucuria Domnului său.

Prea multe gropi în pământ…

“Cel care primise numai un talant, a mers şi a făcut o groapă în pământ şi a ascuns acolo banii stăpânului său”. Ar fi interesant de trasat harta gropilor care au fost şi continuă să fie săpate în teritoriile religioase. Castitatea care este păstrată în ariditate, în frica de a iubi, în sterilizarea sentimentelor, în ascunderea rădăcinilor terestre. Celibatari care rămân ca şi “confiscaţi”, şi nu sunt desigur angajaţi pentru Împărăţia cerurilor, ci pentru a fabrica fiinţe neutre, reci, fără simţăminte umane, duri, (ca slujitorul “rău şi leneş”care îşi imagina că este dur stăpânul).

Şi mai poate fi şi viaţa îngropată în funcţionarism, în teatralism, în aparenţă. Slijitorul “leneş” este tocmai acela care îşi închipuie că trăieşte. “Doamne, iată ai viaţa ta… Ţi-o restitui aproape intactă. Nu m-am încumetat s-o trăiesc. Mi-a fost foarte frică să nu greşesc. … Iată libertatea ta. Am pus-o la păstrare, am ţinut-o sub strictă supraveghere. Nu m-am folosit aproape deloc de ea. Era prea obligatorie. … Iată inima pe care mi-ai dat-o. Am folosit-o foarte rar, cu extremă grijă, cu judecată. Era prea riscantă. …Iată fantezia ta. Un dar, poate, superfluu, mai mult decât periculos. Am ţinut-o cu grijă sub cheie, nu i-am dat spaţiu. Cine ştie unde m-ar fi purtat…”

Şi este şi o rugăciune îngropată în groapă profundă a cucerniciei, a practicilor, a intimismului. Fără vreun contact cu practica, iubirea, lupta pentru dreptate, respectul altora, riscul. Este o credinţă “întinsă” ca un cadavru în mormântul formulelor, cu un limbaj stins (chiar dacă este perfect ortodox). Este un adevăr rigid cufundat în dogmatism, evanghelia îmbălsămată în disciplina formală sau descompusă în moralism, apartenenţa ecclesială înmormântată în juridism, aluatul îngropat sub mormane de conformism, spiritul înăcrit în birocraţie, fericirile reduse la uniformitatea cea mai plată.

Este apelul viitorului încuiat în reeditarea stătută a trecutului. Visele neutralizate de experienţă. Este profeţia sechestrată de instituţie, prospeţimea disecată de obişnuinţe, curajul cu căluşul în gură din partea diplomaţiei, milostivirea strangulată de rigoare. Este un Cuvânt care devine literă moartă, repetat, disecat în chip pedant, supus autopsiei brutale în laboratoare specializate de interpretare fără suflet şi fără căldură şi fără poezie, făcut o circulară privată a puterii sale, anonim, impersonal, aseptic. Un Cuvânt rupt de viaţa reală, de problemele concrete de astăzi. Sau comentat ferindu-se bine de a se compromite. Sau prezentat ca îmbălsămat în pânzele triumfalismului şi al frazelor răsunătoare.

Echivalent talantului ascuns este un Cuvânt sufocat, măsurat, care nu mai este un strigăt, un apel, o întrebare, incapabil de a trezi, de a face să se nască cineva sau ceva, care nu provoacă nici un răspuns tocmai pentru că are prezumţia de a oferi toate răspunsurile. Talantul îngropat poate fi o predică spoită, cântată pe registrele obişnuite uzate de uz şi de abuz, croită pe scheme aprobate (şi nu este important dacă sunt plictisitoare), fără o fulgerare de fantezie, de inventivitate, de participare interioară, aş îndrăzni să spun de “impertinenţă”.

Când se sapă toate aceste gropi pentru a pune în siguranţă talantul, este inevitabil ca şi persoana să se ascundă în ele, să fie înghiţită în ele, şi să nu mai iasă la suprafaţă, şi astfel să fie incapabil de a “răspunde” Donatorului. Incredibil. El ne-a dăruit mâinile pentru duce darurile sale cât mai departe posibil. Şi noi le folosim pentru a lua o cazma şi să începem de îndată să săpăm… El ne-a dăruit o faţă “unică” s-o purtăm, şi noi ne preocupăm imediat s-o ascundem… Se naşte bănuiala că, în ziua socotelilor, cel mai uimit va fi El. Uimit pentru modul gol cu care mulţi dintre noi au trăit această lungă aşteptare…