Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XV-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXXII-a după Rusalii)
Evanghelia: Luca 19,1-10
Apostolul: 1Timotei 4,9-15

Luca 19,1-10

Şi intrând, trecea prin Ierihon. Şi iată un bărbat, cu numele Zaheu, şi acesta era mai-marele vameşilor şi era bogat. Şi căuta să vadă cine este Isus, dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. Şi alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor, ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Şi când a sosit la locul acela, Isus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân. Şi a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se. Şi văzând, toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Şi a zis către el Isus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.

 

Autori

pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Ilie Cleopa
pr. George Dimopoulos
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Visarion Iugulescu
pr. Mihai Tegzeş
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Olimpiu Todorean
pr. Vasile Rob

 

* * *

 

“Un om care s-a suit într-un copac”

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Lecţia din Evanghelia de astăzi descrie o întâlnire în viaţa lui Zaheu care a schimbat întreaga direcţie a vieţii sale. A fost ziua în care l-a întâlnit faţă în faţă pe Isus din Nazaret. Întreaga Evanghelie este conţinută în acea întâlnire, pentru că ea l-a făcut pe Zaheu un om nou şi răscumpărat. Tradiţia ne spune că mai târziu el a devenit Episcop de Cezareea.

Într-o Isus trecea prin Ierihon. Zaheu, mai-marele vameşilor, căuta să vadă cine este Isus, dar nu putea din cauza mulţimii şi a faptului că era scund de statură. Oricine altcineva ar fi renunţat atunci şi acolo, însă nu Zaheu. Era atât de dornic să îl vadă pe Isus, încât s-a urcat într-un copac pentru a putea să o facă.

 

Ce l-a făcut pe Zaheu să se urce în copac?

Fără îndoială o dorinţă puternică de a-l vedea pe Isus l-a făcut să se urce în copac – un sicomor. Când dorim cu adevărat să îl găsim pe Dumnezeu la fel de mult cât a dorit Zaheu, nici un obstacol nu ne va opri. Îl vom găsi. Un căutător l-a întrebat odată pe un creştin: “Cum pot să îl găsesc pe Dumnezeu?” Creştinul a răspuns: “Lasă-mă să îţi arăt”. L-a dus la mare şi i-a cufundat capul în apă de trei ori. Apoi l-a întrebat: “Ce îţi doreai mai mult decât orice altceva atunci când capul tău era sub apă?” “Aer”, i-a răspuns căutătorul. “Atunci când doreşti să îl întâlneşti pe Dumnezeu atât de mult cât îţi doreai aer, Îl vei găsi”, a spus creştinul.

Mult mai mult decât curiozitatea l-a împins pe Zaheu să se urce în copac. A fost o dorinţă puternică de a-l găsi pe Dumnezeu în Isus. Zaheu era neliniştit, sătul de sine, sătul de viaţa pe care o trăise. Neliniştea a fost întotdeauna unul dintre simptoamele căutării lui Dumnezeu de către om, după cum ştia Augustin atunci când s-a rugat: “Pentru Tine ne-ai făcut, Doamne, şi neliniştit este sufletul nostru până ce se va odihni în Tine.”

 

Mulţimea

Mulţimea a fost un obstacol pentru Zaheu; stătea între el şi Isus. Cât timp a stat în mulţime, nu a putut să îl vadă pe Isus. Astfel că a părăsit mulţimea; s-a urcat deasupra ei. Ultimul lucru pe care îl dorim mulţi dintre noi este să fim “diferiţi”. Pentru a-l vedea însă pe Isus şi pentru a sta cu el, ni se va cere de multe ori să părăsim mulţimea, să ne împotrivim curentului puternic al sondajelor de opinie în favoarea legilor neschimbătoare ale lui Dumnezeu. A fi creştin înseamnă a nu fi controlat de mulţime, ci de Cristos.

 

Sus în copac

Zaheu era sus în copac în mai multe privinţe. Era un vameş necinstit, dispreţuit de cei de un neam cu el ca fiind colaboraţionist şi trădător, adunând taxe pentru romanii pe care ei îi urau. El şi-a pierdut respectul de sine. S-a îndepărtat de Dumnezeu şi de oameni. Era singur, îngrozitor de singur, era sus în copac.

În această privinţă, Zaheu este asemenea multora dintre noi, care ne-am aflat la un moment dat sus în copacul decăderii noastre morale, dispreţuindu-ne pentru aceasta, dorindu-ne să fim diferiţi dar lipsindu-ne curajul de a ne da jos din copac. Dumnezeu l-a trimis pe Isus în lume ca să ne invite să ne dăm jos din copac. Aceasta este marea minune a iubirii lui Dumnezeu pe care Zaheu a trăit-o când a descoperit că Dumnezeu îl căuta pe el!

 

Isus a privit în sus

“Şi când a sosit la locul acela, Isus, privind în sus…” Probabil Zaheu s-a gândit că nu va fi niciodată observat acolo sus în copac. Însă Isus trecând pe acolo, s-a oprit chiar sub el. S-a uitat sus în copac, direct la Zaheu, şi privirile celor doi bărbaţi s-au întâlnit. Lui Zaheu nu îi venea să creadă. Broboane de sudoare i-au apărut pe frunte. Se aştepta ca Isus să îl condamne: “Fiu al diavolului! Tu care i-ai asuprit pe săraci şi ai făcut orfanii şi văduvele să ajungă în stradă, cum vei scăpa de pedeapsa iadului?” Aceasta se aştepta Zaheu să audă. În schimb l-a auzit pe Isus chemându-l pe nume şi spunându-i: “Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân”. Cât de binevoitor s-a purtat Isus cu Zaheu! “Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.”

Atunci când regele George al Angliei a inspectat munca de reconstruire a unuia dintre cele mai puternic bombardate oraşe britanice, mii de oameni, inclusiv clase întregi de elevi, s-au înşirat pe străzi să îl poată vedea pe monarh. După încheierea procesiunii, un băieţel plângea cu amar. “Ce s-a întâmplat?” l-a întrebat învăţătoarea. “Nu l-ai văzut pe rege?” “O”, rosti copilul printre suspine, “eu l-am văzut pe rege, dar el nu m-a văzut pe mine”.

Ce mângâiere să ştim că nu numai noi îl vedem pe marele nostru Rege, ci chiar mai mult El este cel care ne vede şi răspunde la nevoile noastre.

 

“Zahee!”

Isus nu doar l-a văzut pe Zaheu; l-a strigat pe nume! Acestui mare Rege, care ţine întreg universul în palma Sa, îi pasă suficient de mult şi are timp să vorbească unui individ. Ce altceva înseamnă aceasta decât că Învăţătorul ne cunoaşte pe fiecare dintre noi în mod personal şi cu numele nostru. El cunoaşte neliniştea şi marea dorinţă de Dumnezeu din inima lui Zaheu. El cunoaşte nevoile fiecărui suflet şi îi pasă. El se apropie de Zaheu aşa cum s-a apropiat de femeia din Samaria şi, vorbindu-i, i-a făcut cunoscute unele dintre cele mai frumoase învăţături ale Evangheliei. Oriunde există nevoie şi dorinţă de Dumnezeu, Isus se va apropia. Pentru că El este mai presus de toate un Dumnezeu care caută.

Marele învăţat evreu Claude Montefiore a dorit să descopere caracteristica învăţăturii lui Isus care o distinge de învăţăturile religiei iudaice. A găsit-o în învăţătura lui Isus despre Dumnezeu ca fiind asemenea Bunului Păstor care ia iniţiativa şi merge să caute oaia pierdută. Alte religii îl înfăţişează pe om în căutarea lui Dumnezeu; creştinismul proclamă un Dumnezeu care îl caută pe om. Evreii, a spus el, au crezut dintotdeauna că Dumnezeu este un Dumnezeu al iubirii şi iertării şi că, dacă păcătosul se căieşte, Dumnezeu îl iartă. Însă Isus a învăţat că Dumnezeu nu aşteaptă ca păcătosul să se căiască; merge şi îl caută pentru a-l chema înapoi.

 

“Coboară-te… în casa ta trebuie să rămân”

“Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân”. Luaţi aminte la aceste cuvinte: “În casa ta trebuie să rămân”. Isus a promis: “Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.” Acum îşi îndeplineşte această promisiune. A luat masa cu Zaheu! Nu cu un rabin sau un preot, nici cu primarul oraşului sau cu vreo altă persoană respectabilă, ci cu un ticălos proscris, un păcătos.

Isus a intrat în casa lui Zaheu. Însă nu orice fel de casă îl poate primi pe Isus ca oaspete. Unele lucruri nu pot sta în prezenţa Sa, şi trebuie să alegem între El şi ele. Şi Zaheu a ales: “Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.” Isus trebuie să fi zâmbit atunci când i-a spus “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia.” Aceeaşi iubire a lui Isus care a intrat în casa lui Zaheu pentru a căuta şi a mântui ceea ce era pierdut există şi astăzi şi ne spune fiecăruia dintre noi aşa cum i-a spus lui Zaheu: “Astăzi în casa ta trebuie să rămân.”

 

Un prieten al păcătoşilor

Atunci când locuitorii din Ierihon au auzit că Isus s-a autoinvitat în casa lui Zaheu să ia masa, “toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos”. Primul lucru care i-a întors pe liderii religioşi împotriva lui Isus şi care i-a şocat mai mult decât orice altceva a fost atitudinea lui faţă de păcătoşi, felul în care stătea alături de persoane care aveau o reputaţie proastă, erau păcătoase. Un fariseu nici nu s-ar fi gândit vreodată să intre în casa unei astfel de persoane, cu atât mai puţin să ia masa cu ea. Isus a făcut-o. El a fost mai interesat de aceste persoane decât de oricare altele. L-au criticat spunând: “Acesta primeşte la Sine pe păcătoşi şi mănâncă cu ei.” Chiar l-au batjocorit numindu-l “prieten al vameşilor şi al păcătoşilor”. Aceste cuvinte, spuse atunci în derâdere, sunt astăzi unele dintre cele mai mângâietoare cuvinte pentru păcătoşi. Pentru că ne spun că în Isus noi păcătoşii avem un Prieten adevărat care nu ne va dezamăgi vreodată.

“N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă”, a spus Isus. Cine este drept? Nimeni. Sunt însă persoane care cred că sunt drepte. În fiecare zi trebuie să ne rugăm ca Domnul să ne scape de aşa-numiţii oameni “drepţi”, fariseii moderni, care îi dispreţuiesc pe Zaheii de astăzi, refuzând să stea alături de ei şi îndepărtându-i astfel de Biserică. Astfel Isus spune astăzi ceea ce a spus atunci: “N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă”. Cu alte cuvinte: “Nu am venit să îi invit pe oamenii care sunt atât de mulţumiţi de sine şi atât de convinşi de bunătatea lor încât se consideră mai buni ca alţii. Am venit să îi invit pe oamenii care sunt foarte conştienţi de păcatele lor şi cu disperare conştienţi de nevoia lor de a fi mântuiţi.” Zaheu a fost un astfel de păcătos. De aceea Isus s-a autoinvitat în casa lui. El ştia că are nevoie de Isus şi era gata să accepte invitaţia.

 

Copaci în care trebuie să ne urcăm

Asemenea lui Zaheu, nici noi astăzi nu îl vom vedea pe Isus dacă rămânem la nivelul la care suntem. Sunt şi acum prea multe persoane şi lucruri care ne stau în cale. Trebuie să ne urcăm mai sus. Din fericire, există copaci în care şi noi ne putem urca pentru a-l vedea pe Isus.

Există copacul rugăciunii. Rugăciunea înseamnă a vorbi cu Isus la fel de real cum a făcut-o Zaheu. Dacă dorim să îl vedem pe Isus, să facem prezenţa Lui o realitate în vieţile noastre, trebuie să ne urcăm zilnic în copacul rugăciunii.

Un alt mod în care îl putem vedea pe Isus este prin intermediul Bibliei şi al Liturghiei. Dumnezeu ne vorbeşte astăzi prin Biblia care este scrisoarea Sa personală către noi. Prin Liturghie, El vine să îşi facă sălaşul în noi prin Sfânta Împărtăşanie.

Un alt copac în care trebuie să ne urcăm pentru a-l vedea astăzi pe Isus este copacul căinţei şi al restituirii. “Fericiţi cei curaţi cu inima”, a spus Isus, “că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” Inima trebuie să fie curăţită de păcat; trebuie să fie purificată printr-o sinceră părere de rău pentru păcatele noastre şi printr-o hotărâtă îndepărtare de ele înainte să îl putem vedea pe Dumnezeu. Zaheu s-a urcat în acest copac al căinţei. Şi după ce a fost iertat de Isus, a făcut restituirea: “Iată, Doamne… dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”. După pocăinţă vine restituirea – o încercare onestă de a anula răul pe care l-am făcut prin păcatele noastre. Pocăinţa fără restituire este ca şi când am spune: “Am furat un ceas, dar am fost iertat de Dumnezeu, aşa că acum pot să îl păstrez”.

Ultimul mod prin care putem să îl vedem pe Isus este acela al slujirii. Zaheu s-a urcat şi în acest copac al slujirii. “Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor…” După ce a redat împătrit ceea ce nu era al lui, a dat jumătate din ceea ce avea pentru a-i ajuta pe săraci. Ne amintim cuvintele Domnului nostru: “Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau… întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” Pe ramurile copacului slujirii îl vom întâlni şi sluji întotdeauna pe Cristos în persoana celor pe care îi slujim.

Astăzi nu trebuie să ne urcăm într-un sicomor pentru a-l vedea pe Isus. Există alţi copaci în care ne putem urca: copacii rugăciunii, Bibliei şi Liturghiei, pocăinţei şi restituirii, şi slujirii. Din aceşti copaci nu doar îl vom vedea pe Isus, ci şi El ne va vedea pe noi aşa cum l-a văzut pe Zaheu. Şi ne va spune şi nouă aşa cum i-a spus lui: “Coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân” – în inima ta, în mintea ta, în sufletul tău.

 

Rugăciune

Vino, Doamne Isuse, aşa cum ai venit la Zaheu. Şi noi Te căutăm, pentru că suntem neliniştiţi după pacea, deplinătatea, mântuirea pe care doar Tu le poţi aduce. Auzim bătaia Ta la uşile sufletelor noastre. Deschidem ca să Te invităm să intri. Umple-ne cu Prezenţa Ta iubitoare. Fie ca şi noi să auzim de pe buzele Tale acele cuvinte preţioase: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia”.

 

* * *

 

Motivele Pocăinţei

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

“Iată, jumătate din averea mea o dau săracilor;
şi, de am nedreptăţit pe cineva cu ceva, îi întorc împătrit.”
(Luca XIX,8)

După cele trei meditaţii pe care le-am făcut asupra virtuţii pocăinţei, asupra răutăţii păcatului de moarte şi păcatului uşor, precum şi asupra urmărilor grave pe care păcatul le atrage asupra păcătosului în viaţa aceasta şi în cealaltă, astăzi ne vom opri, în continuare, asupra motivelor care ne obligă să facem pocăinţă, adică nu numai să urgisim păcatul, ci şi să-i reparăm stricăciuniule şi să-l ispăşim, rămânându-ne ca, în duminica următoare, să medităm asupra mijloacelor pocăinţei, cu care vom încheia seria de meditaţii asupra pocăinţei considerată ca virtute.

Principalele motive care ne obligă să facem pocăinţă sunt trei: 1. Datoria de dreptate faţă de Dumnezeu; 2. Datoria ce rezultă din încorporarea noastră în Cristos; şi 3. Datoria de iubire faţă de noi înşine şi faţă de aproapele.

1. Întrucât păcatul îl despoaie pe Dumnezeu de slava ce I Se cuvine din partea noastră în baza celui mai strict drept al Lui, în calitate de Creator şi Stăpân, dreptatea cere să reparăm dauna pricinuită, printr-o ispăşire proporţională cu dauna. “Ţinând cu dreptatea divină împotriva noastră, obligăm milostivirea lui Dumnezeu să ne prindă parte împotriva dreptăţii Sale” – spune marele Bossuet (Apud Tanuerey, Ad. op. cit., p. 474). Lumina harului care l-a convertit pe vameşul Zacheu, făcându-l să-şi recunoască păcătoşenia cu toată sinceritatea, i-a inspirat nu numai o profundă căinţă, ci şi hotărârea promptă şi eroică de a repara nedreptatea pricinuită lui Dumnezeu, dând săracilor jumătate din avere şi, totodată, de a repara şi paguba făcută aproapelui, restituind-o împătrit. Drept confirmare a sincerităţii acestei convertiri, exprimată printr-o astfel de hotărâre, Isus proclamă în public: “Astăzi s-a făcut mântuire acestei case (…)” (Luca XIX,9).

2. În al doilea rând, obligaţia de a repara şi ispăşi izvorăşte din încorporarea noastră în Cristos prin Botez. Născându-ne prin această primă Taină, la viaţa supranaturală, a harului, noi am devenit fii ai lui Dumnezeu, în Cristos, în care ne-am altoit ca mădulare ale Trupului Său tainic, trăind astfel din viaţa Lui. Prin urmare, ca membre conştiente ale acestui Trup, trebuie să împărtăşim dispoziţiile, sentimentele, gândurile, felul de a lucra al lui Cristos, Capul acestui Trup. Or, deoarece prin jertfa Crucii, Isus Cristos a devenit marele Ispăşitor şi suprema Victimă pentru păcat, iar în Sfânta Cuminecătură trăieşte într-o continuă stare de ispăşire şi victimă, şi noi, mădularele Trupului Său tainic, trebuie să împărtăşim această stare a Lui, transformându-ne viaţă într-o necontenită ofrandă de ispăşire. “Dacă El, Capul, s-a jertfit, toate membrele trebuie să fie jertfe vii” – spune acelaşi Bossuet (Ibid., p.475). Dacă rămânem în El, unindu-ne pocăinţa pe care o facem pentru noi cu pocăinţa pe care o face El pentru noi, în aceleaşi sentimente şi dispoziţii pe care El le-a avut şi le are, pocăinţa noastră se împărtăşeşte din roadele pocăinţei Sale. Acest lucru este foarte important, deoarece oricât ne-am înfrâna trupul prin post şi renunţări de tot felul, oricâtă silă ne-am face, dacă noi nu suntem uniţi prin har cu Isus, izvorul îndumnezeirii noastre, toate aceste fapte de pocăinţă nu ne sunt de folos, căci neîmpărtăşindu-se de viaţa lui Isus, ele nu ne pot purifica sufletul, fiind totodată lipsite şi de puterea ispăşitoare, pe care o primesc numai din comuniunea de viaţă cu Isus.

3. În al treilea rând, obligaţia noastră de a ispăşi, de a repara păcatul, prin fapte de pocăinţă, izvorăşte din datoria de iubire pe care o avem faţă de noi înşine.

Ştim că, după ce păcatul ni s-a iertat prin Spovedanie, ne rămâne, de obicei, să ispăşim o pedeapsă mai mare sau mai mică, după gravitatea şi numărul păcatelor, precum şi după intensitatea părerii de rău, a căinţei avută în clipa întoarcerii la Dumnezeu. Am zis de obicei, deoarece doar cazul în care Dumnezeu ne-a învrednicit de o părere de rău desăvârşită ne iartă, odată cu păcatele, şi întreaga pedeapsă. Această pedeapsă, cum bine ştim, trebuie s-o suferim fie aici, fie în veşnicie. Or, e mult mai uşor şi mai folositor s-o ispăşim în această viaţă, deoarece aici trăim în împărăţia milostivirii divine, iar, pe de altă parte, faptele noastre de pocăinţă de aici, având valoare meritorie, ne câştigă, pe lângă iertarea pedepsei, şi un plus de fericire în Cer; pe când, prin chinurile incomparabil mai mari pe care va trebui, în caz contrar, să le suferim dincolo, noi ne plătim doar datoria pentru păcate, fără să putem dobândi în cer un grad de fericire în plus. Iată de ce, a accepta să facem repararea şi ispăşirea aici pe pământ, cu generozitate, asemenea lui Zacheu, înseamnă a ţine la interesul sufletesc propriu.

Dar, cum bine ştim, păcatul creează în firea noastră o înclinare şi o tristă uşurinţă de a comite noi păcate, deoarece întăreşte în noi alipirea dezordonată de plăceri. Or, nimic nu poate înlătura această dezordine decât virtutea pocăinţei. Aprinzând în noi râvna pentru mortificaţiile potrivite cu starea sănătăţii noastre, pocăinţa slăbeşte treptat iubirea şi alipirea de plăcerea păcătoasă şi ne întăreşte paza inimii; ne îndeamnă să deprindem acte de virtute contrare obişnuinţelor rele, slăbindu-le astfel pe acestea până la dispariţie şi întărindu-ne voinţa contra ispitelor şi căderilor viitoare. Practicarea pocăinţei o cere deci nevoia de o continuă purificare şi desăvârşire a propriului suflet.

Dar obligaţia de a face pocăinţă izvorăşte şi din iubirea ce o datorăm semenilor noştri, în baza aceluiaşi adevăr fundamental al încorporării noastre în Cristos, amintit mai înainte. Fiind noi creştinii uniţi, printr-o legătură organică, cu Cristos, faptele noastre bune ne ajută nu numai nouă, ci şi aproapelui. Rugăciunea, postul şi orice renunţare poate obţine pe seama altora diferite haruri: întoarcerea la Dumnezeu, rezistenţa la ispite, răbdare etc. Nu sunt acestea cele mai preţioase şi folositoare ajutoare pe care le-am putea oferi cuiva, împlinind astfel porunca de a-l iubi pe aproapele ca pe noi înşine?

Iată de ce sufletele consacrate lui Dumnezeu, fie trăind în lume, fie în mănăstire, se simt atrase să se ofere cu generozitate ca victime spre a ispăşi păcatele altora, asociindu-se astfel lui Cristos în opera Lui de sfinţire şi mântuire a sufletelor. Ele îşi trăiesc toată viaţa în spirit de pocăinţă continuă, adică într-un neîntrerupt act de căinţă şi hotărâre de a ispăşi nu numai păcatele proprii, ci şi ale lumii întregi. Acest spirit a însufleţit pe mica Tereza de Lisieux, care, prin rugăciunile, măruntele şi tăinuitele ei renunţări de fiecare zi, izvorâte dintr-o iubire învăpăiată, a întors de la păcat şi a convertit la creştinism mai multe suflete decât au făcut-o mulţi misionari.

Prin urmare, spiritul de pocăinţă obligă nu numai pe cei ce se întorc de pe calea păcatului de moarte, ci pe toţi creştinii, în baza iubirii pe care o datorăm semenilor. Când cineva a înţeles răutatea păcatului în toată monstruozitatea lui, precum şi motivele arătate care-l obligă la reparare şi ispăşire, unul ca acela socoteşte viaţa aceasta prea scurtă pentru a putea ispăşi pe deplin o vătămare infinită. Părintele Faber, un mare îndrumător de suflete, afirmă că pricina pentru care atâtea suflete, cu toate că se mărturisesc des, înaintează atât de puţin pe calea desăvârşirii, este “absenţa unei dureri constante, întreţinute de amintirea păcatului” (Progres de loame, c. XIX apud Ad.Tanquerey, op.cit., p.478).

Aşadar, iubiţii mei, spre a menţine vie şi trează conştiinţa şi durerea păcatului, trebuie să medităm mereu asupra gravităţii lui, precum şi asupra motivelor ce ne obligă să-l ispăşim. Dar aceasta nu înseamnă să devenim trişti, ci atât în încercările trimise de Providenţă, cât şi în renunţări impuse de bună voie, să fim senini şi chiar bucuroşi, convinşi că şi unele, şi altele, acceptate sau practicate din iubire către Dumnezeu, către noi şi către aproapele, ne purifică şi ne înnobilează sufletul, pregătindu-ne un loc tot mai fericit alături de Isus, de-a dreapta Tatălui, în comuniune cu Preacurata şi cu toţi cei aleşi, căci: “necazul nostru, curând trecător şi uşor, lucrează în noi peste măsură de mare şi veşnică mărire” (II Cor IV, 17). Amin.

 

* * *

 

Despre atotştiinţa şi milostivirea lui Dumnezeu

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

O adîncul bogăţiei şi înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cît sînt de necercetate judecăţile Lui şi cît de nepătrunse căile Lui! (Romani 11, 33)

Iubiţi credincioşi,

Una din însuşirile cele nemărginite ale lui Dumnezeu este atotştiinţa Sa, prin care toate le ştie şi de toate poartă grijă. Această ştiinţă atotcuprinzătoare nimiceşte ştiinţa şi înţelepciunea oamenilor (Iov 5, 12-13; Pilde 19, 21).

În Sfînta Evanghelie de astăzi se spune că iudeii, văzînd pe Mîntuitorul intrat în casa lui Zaheu, mai marele vameşilor din Ierihon, s-au aprins de mînie asupra Domnului şi cîrteau că a intrat să găzduiască la un păcătos (Luca 19, 7). Şi aceasta o făceau fiindcă socoteau păcătoşi pe toţi vameşii care adunau impozitele împărăteşti şi făceau multe nedreptăţi în slujba lor. Iar Preabunul nostru Mîntuitor, ştiutorul inimilor şi cunoscătorul gîndurilor, nu lua aminte la răutatea lor, ci cunoscînd de departe credinţa cea mare a lui Zaheu şi aşezarea cea bună a sufletului său, văzîndu-l urcat într-un dud ca să poată a-L vedea, a zis către el: Zahee, grăbeşte-te de te pogoară, că astăzi, mi se cade să fiu în casa ta (Luca 19, 5).

În multe părţi ale Sfintei Scripturi şi în multe părţi ale zidirii Sale, se arată ştiinţa cea fără de margine a Atotputernicului şi Preaînţeleptului Dumnezeu. Aşa vedem că Mîntuitorul, cunoscînd aşezarea cea bună a sufletului femeii samarinence, a venit ostenit de cale şi stătea la puţul lui Iacov. În acel timp a venit şi femeia samarineancă să scoată apă şi prin cuvintele Lui cele dumnezeieşti, a fost vînat sufletul ei la credinţa în Hristos şi prin ea s-a vestit Evanghelia la toată cetatea Samariei (Ioan 4, 5). Altădată venind Mîntuitorul în Capernaum cu ucenicii Săi, în acel timp au venit şi cei ce strîngeau dajdia pentru templu şi au întrebat pe Apostoli, zicînd: Învăţătorul vostru nu plăteşte darea? (Matei 17, 24)

Auzind Mîntuitorul, a zis lui Petru: Mergînd la mare aruncă undiţa ta şi la peştele care se va prinde întîi, deschizîndu-i gura vei găsi un statir (ban de argint). Ia banul şi dă-l lor pentru Mine şi pentru tine (Matei 17, 27). Cine nu poate înţelege de aici cît de nemărginită este înţelepciunea lui Dumnezeu, că şi cele ce sînt în pîntecele peştilor de faţă sînt înaintea Lui.

Dumnezeu care ştie gîndurile omului de departe (Psalm 138, 1-2; Matei 9, 4), căutînd spre credinţa şi rîvna cea mare a lui Zaheu, care dorea să-l vadă pe Domnul, îndată îl cheamă zicînd: Zahee, grăbeşte-te de te coboară, că astăzi în casa ta Mi se cade să fiu (Luca 19, 5). Dar ce a făcut Zaheu cînd Mîntuitorul a venit în casa lui? Ştiind că este socotit de toţi om păcătos şi văzînd pe mulţi invidioşi că Domnul a intrat la el să găzduiască, socotindu-se dator şi nevrednic înaintea Lui pentru păcatele sale, a zis către Mîntuitorul: Doamne, iată, jumătate din averea mea o dau săracilor şi de am năpăstuit pe cineva cu ceva întorc împătrit (Luca 19, 8).

Vedeţi osîrdia cea mare a lui Zaheu de îndreptare? Vedeţi ce face o inimă care iubeşte pe Dumnezeu, cînd vine întru cunoştinţa păcatelor sale? Vedeţi cum se făgăduieşte să plătească datoriile celor pe care i-a nedreptăţit, spre a cîştiga milă şi îndurare de la Dumnezeu? Nimeni nu l-a acuzat în faţa Mîntuitorului de nedreptăţile ce le făcuse, dar strălucind în inima sa lumina harului lui Dumnezeu, el singur s-a judecat pe sine vinovat şi dator şi aşa făgăduieşte ca să dea jumătate din averea sa la săraci şi dacă a nedreptăţit pe cineva cu ceva să întoarcă de patru ori mai mult.

Mustrarea conştiinţei i s-a făcut lui Zaheu aspru judecător, spre a hotărî singur acest mijloc de îndreptare în faţa Preaînduratului nostru Mîntuitor. Această hotărîre a lui de îndreptare a fost primită de ştiutorul inimilor, Iisus Hristos, ca o jertfă deja făcută pentru păcatele sale şi ca o arvună a mîntuirii sufletului său. De aceea a auzit de la Domnul: Astăzi s-a făcut mîntuire casei acesteia, pentru că şi acesta este fiul lui Avraam (Luca 19, 9).

O, fericite Zahee, cîtă milă şi îndurare ai cîştigat de la Dumnezeu prin rîvna ta cea mare ce ai avut-o pentru îndreptarea ta şi iertarea păcatelor tale, căci nu numai mîntuirea casei tale ai cîştigat, ci şi fiu a lui Avraam te-ai făcut, mai înainte de a face faptele lui Avraam! Ci numai hotărînd din toată inima ta că te vei face milostiv şi drept, urmînd lui Avraam cu credinţă şi făgăduinţă, şi Dumnezeu a primit pocăinţa ta, căci cercătorul inimilor fiind de faţă la a ta mărturisire din inimă, ţi-a socotit ţie ca o împlinire desăvîrşită a datoriilor tale şi fiul lui Avraam te-a numit pe tine.

Iubiţi credincioşi,

La Dumnezeu nu există nici neştiinţă, nici neputinţă. El pururea priveşte în inimile tuturor oamenilor după mărturia care zice: Tu singur ştii inima tuturor fiilor omeneşti (III Regi 8, 39). Acest adevăr îl arată Dumnezeu şi la alegerea lui David ca împărat al lui Israel, cînd zice către Samuel: Să nu te uiţi la chipul lui Saul nici la mărimea lui, pentru că l-am lepădat pe el, că Dumnezeu nu vede cum vede omul; că omul se uită la faţă, iar Dumnezeu se uită în inimă (I Regi 16, 7). Preabunul, Preamilostivul şi Atotştiutorul nostru Mîntuitor a căutat de departe spre inima lui Zaheu şi văzînd în inima lui dragoste mare, credinţă, evlavie şi rîvnă pentru poruncile lui Dumnezeu, a făcut mîntuirea casei lui şi pe el l-a numit fiul lui Avraam. Iar ca să arate celor zavistnici care cîrteau că Domnul “a intrat să găzduiască în casa unui om păcătos”, i-a încredinţat că El nu a venit în lume să caute pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi. De aceea a zis: Că a venit Fiul Omului să caute şi să mîntuiască pe cel pierdut (Luca 19, 10). Dumnezeiasca Scriptură zice: Că de mila Domnului este plin tot pămîntul şi îndurările Lui sînt peste toate lucrurile Lui (Psalm 32, 5).

Ştiinţa cea atotcuprinzătoare şi fără de margine a lui Dumnezeu priveşte spre toate inimile oamenilor şi dacă vede o inimă înfrîntă şi zdrobită pentru ceea ce a greşit înaintea Lui nu o pedepseşte (Psalm 50, 18), ci cu mila şi cu darul Său o luminează şi o păvăţuieşte la calea mîntuirii. Dacă bunătatea şi mila lui Dumnezeu nu ar căuta spre cei greşiţi şi smeriţi cu inima care sînt gata să se întoarcă spre El, apoi nimeni dintre oameni nu ar putea să se mîntuiască, deoarece, după mărturia Sfintei Scripturi Toţi multe greşim (Iacob 3, 2) şi Nimeni nu este bun fără numai Dumnezeu (Marcu 10, 18). Căci dacă întru fărădelegi ne-am zămislit şi întru păcate ne-am născut, apoi cine, fără Sfîntul Botez şi fără mila lui Dumnezeu, poate a zice că nu are păcat sau nu are nevoie de pocăinţă? Ştim iarăşi din Dumnezeiasca Scriptură că Dumnezeu celor mîndri la stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (Luca 14, 11; I Petru 5, 5).

Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ştia cu adevărat păcatele lui Zaheu vameşul, dar a văzut şi marea lui smerenie şi rîvnă pentru pocăinţă. De aceea a venit să găzduiască în casa sa şi l-a învrednicit de iertarea păcatelor.

Iubiţi credincioşi,

Pocăinţa casei lui Zaheu din Sfînta Evanghelie de astăzi este un exemplu viu de întoarcere la Hristos pentru familia creştină din zilele noastre, pentru noi toţi care sîntem fii ai lui Dumnezeu după har şi oameni păcătoşi după fapte. Dacă n-ar fi mila lui Dumnezeu şi pocăinţa prin care sîntem miluiţi şi iertaţi, nimeni dintre creştini nu ar putea fi mîntuiţi. Dumnezeu care ne-a creat ne oferă în dar mila şi dragostea Lui de Tată, iar noi ca fii trebuie să-i oferim pocăinţa noastră, smerenia noastră, lacrimile noastre de căinţă, spovedania şi părăsirea păcatelor.

Dumnezeu este atotştiutor şi cunoscător al inimilor noastre. El ne ştie înainte de a ne naşte. El cunoaşte şi vede cugetele minţii şi inimii fiecăruia dintre noi. De la Botez şi pînă în clipa morţii, îngerii noştri păzitori scriu faptele şi gîndurile noastre bune şi rele. Ei ne numără paşii pe care-i facem la biserică, la pocăinţă, la cercetarea bolnavilor sau la săvîrşirea faptelor rele. Iar în ceasul morţii, îngerii noştri păzitori ne însoţesc, împreună cu faptele noastre bune şi rele, pînă la scaunul judecăţii, în faţa Dreptului judecător, Iisus Hristos. Dacă în timpul vieţii noastre ne-am spovedit păcatele la preoţi, dacă le-am părăsit şi am făcut canon pentru ele, la judecată nu vom mai fi întrebaţi şi osîndiţi pentru păcatele mărturisite şi ispăşite. Iar dacă vom muri nepocăiţi, adică nespovediţi şi în grele păcate de moarte, cine ne va scoate din chinurile iadului?

Pocăinţa vameşului Zaheu este un model de pocăinţă pentru toţi creştinii şi este singura cale de îndreptare şi împăcare cu Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.

Să cugetăm împreună cu Zaheu vameşul. Era cel mai lacom şi mai zgîrcit dintre iudei, că asuprea pe săraci şi pe văduve, punea dări mari, lua o parte din bani pentru el, nu făcea deloc milostenie şi nu voia să se pocăiască. Dar ce a făcut? Fiind mustrat de conştiinţă pentru păcatele sale, căuta un povăţuitor, o călăuză, un salvator al sufletului său, ca să-i arate calea spre Dumnezeu. Şi cînd a auzit că vine Iisus Hristos în Ierihon, căuta cu mare credinţă să-L vadă măcar de departe. Şi fiind mic de statură s-a urcat într-un copac.

De acolo de sus el privea spre Hristos Mîntuitorul lumii, iar Fiul lui Dumnezeu privea spre el de jos. Şi cunoscînd că se căieşte din inimă de păcatele lui şi doreşte să se mîntuiască l-a chemat la Sine: Zahee, grăbeşte-te de te coboară jos, căci astăzi trebuie să rămîn în casa ta! Deci îndată a coborît şi L-a primit pe Domnul în casa lui. Ce mare bucurie avea că a intrat Dumnezeu-Mîntuitorul în casa unde îşi adunase atîtea averi furate de la săraci şi văduve! Dar îl mustra conştiinţa pentru păcatele făcute şi de aceea, silit de conştiinţă, a început să-şi mărturisească singur păcatele şi să-şi ia de bună voie aspru canon: Iată jumătate din averea mea o dau săracilor şi de am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit!

Vedeţi ce a făcut Zaheu vameşul? Întîi L-a căutat pe Dumnezeu. Apoi L-a primit cu bucurie în casa sa. Apoi şi-a mărturisit păcatele de bună voie. Apoi şi-a luat singur canon de pocăinţă pentru cele făcute şi la urmă Mîntuitorul l-a dezlegat de păcate prin cuvintele: Astăzi s-a făcut mîntuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam! (Luca 19, 9).

Aşa trebuie să facem şi noi, fraţii mei. Fiecare dintre noi semănăm oarecum cu Zaheu, pentru că toţi sîntem biruiţi de lăcomie, de zgîrcenie, de răutate, de nepăsare, de nepocăinţă. Încă şi casele noastre seamănă cu casa lui Zaheu, pentru că în ele, ca şi în noi, stăpîneşte mîndria, grija numai pentru trup, pentru averi, pentru desfrînare, pentru beţie, pentru cele trecătoare. De aceea sînt şi atîtea boli, certuri şi dezbinări în familiile creştinilor, pentru că puţini mai sînt care caută din inimă pe Dumnezeu şi doresc cu adevărat mîntuirea sufletului. Poate niciodată n-a fost familia creştină mai slăbită şi robită de păcate ca acum.

Dar Dumnezeu, care ştie toate şi priveşte în inimile noastre, are întotdeauna milă de noi. Asemenea lui Zaheu, El vine înaintea noastră să ne cheme la pocăinţă şi doreşte să intre în casa sufletului nostru.

Hristos vine la noi mai ales prin rugăciune, prin milostenie, prin pocăinţă. El vine la noi prin Sfînta Spovedanie şi Sfînta Împărtăşanie, care se sfinţeşte şi se dă celor vrednici în timpul Sfintei Liturghii.

Dacă ne vom strădui să mergem cît mai regulat la biserică, dacă ne vom plînge păcatele şi le vom mărturisi la preot, dacă vom face canonul rînduit şi vom primi cu evlavie Trupul şi Sîngele Domnului atunci Hristos ne va chema la El ca pe Zaheu şi El Însuşi va veni la noi şi ne va zice: Astăzi s-a făcut mîntuire casei acesteia, că şi acesta este fiul lui Dumnezeu după dar. Amin.

 

* * *

 

Hotărăşte-te acum!

Autor: pr. George Dimopoulos
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

“Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19,1-10).

Aceste cuvinte le-a spus Isus celor care au început să murmure împotriva acţiunilor Sale. Dar de ce protestau şi murmurau oare? Ce rău a făcut Isus? Nu a păcătuit niciodată, nici nu a ieşit vreodată vreun cuvânt urât sau rău din gura Sa. Care erau motivele lor? Pur şi simplu pentru că Isus a vizitat casa unui vameş numit Zaheu. Toţi cei care au văzut aceasta au început să murmure: “Acest om a intrat ca oaspete în casa unui om păcătos”.

Fraţilor, Socrate, această strălucită minte a lumii antice, obişnuia să spună că pentru ca un om să fie fericit pe pământ, acesta trebuie să cunoască “virtutea”. El nu doar a considerat adevărata cunoaştere ca fiind un element indispensabil al unei acţiuni corecte, ci şi credea şi insista că fără o cunoaştere corectă a virtuţii, nu poate exista nu numai virtutea perfectă, ci nici un alt fel de virtute. Acţiunea corectă este în mod inevitabil rezultatul “cunoaşterii adevărate”. Cu alte cuvinte, canonul (regula) lui Socrate era cunoaşterea. Dacă omul cunoaşte ce este virtutea, el va fi capabil să îşi practice această cunoaştere corectă a sa. Intenţia noastră nu este aceea de a cenzura filozofia lui Socrate, însă trebuie să recunoaştem că nu suntem de acord, deoarece experienţa ne spune că cunoaşterea este una şi virtutea (practica) alta. Există o mare distanţă între cele două. Mulţi oameni ştiu foarte bine ce este bine şi corect, dar fac ceea ce este rău şi incorect. Aşadar, cunoaşterea ideală a lui Socrate nu poate aduce fericire lumii.

De la Socrate facem un salt mare şi ajungem la un alt filozof, din secolul XIX, tragicul Nietzsche, fiu de preot. Ce spunea el? El dorea să înalţe puterea omului, să fie un supraom. Moralitatea nu depinde de mărinimie şi bunătate, ci de puterea celui mai tare. Astfel scopul final al omului şi al societăţii nu este acela de a-l face pe fiecare fericit, ci doar pe câţiva, pe cei mai puternici. Iubirea nu este o virtute, ci slăbiciune. Atunci când omul iubeşte, el nu poate lua hotărâri mari şi serioase deoarece este influenţat de iubire, care, examinată în sine, este considerată rea. Ce este binele? A fi curajos este bine. A avea un scop în viaţă, a fi dur cu ceilalţi pentru a-ţi atinge scopul. Trebuie să calci pe ceilalţi pentru a urca tot mai sus. Astfel Nietzsche spera că puterea şi supraoamenii vor realiza o nouă lume plină de fericire şi prosperitate. Poporul german a fost hrănit şi educat cu aceste învăţături ale lui Nietzsche la începutul secolului XX. Ei credeau că sunt “supraoameni”. Că doar ei au dreptul să stăpânească şi să conducă alte popoare. Unele rezultate sunt foarte binecunoscute, cum a fost Zidul Berlinului. Multe secole vor trece până când urmaşii vor reuşi să spele ruşinea strămoşilor lor. Cuptoarele şi crematoriile în care milioane de oameni au ars ca lumânările vor rămâne să dea mărturie despre influenţa şi impactul filozofului lor, al “supraomului”.

Să revenim la Învăţătorul nostru, săracul Isus din Nazaret. El a spus că “Iubirea” va face să renască întreaga omenire, întreaga lume. Va face o nouă generaţie, o nouă plămadă. Va aduce lumea mai aproape de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Iubire. Aceasta este definiţia perfectă şi completă pe care a dat-o Ioan, “discipolul iubit”. El a spus: “Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul… Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el” (1Ioan 4,7.16). Iubirea îndepărtează teama, despărţirea şi ura. Nu există teamă în iubire: iubirea perfectă alungă orice teamă. Aşadar, iubirea nu este perfectă în cel care se teme, deoarece teama este legată de pedeapsă.

Aceasta este învăţătura centrală a Evangheliei – Iubirea care a început cu Dumnezeu este dată omului. Dumnezeu, din iubire, a devenit om pentru a-l transforma pe om într-un mic Dumnezeu. Sf. Grigore Teologul, în predica sa la Naşterea lui Cristos, admiră misterul întrupării şi mărturiseşte incapacitatea spiritului uman de a pătrunde în profunzimile misterelor precum şi în cunoaşterea esenţei divine a lui Dumnezeu: “Natura divină este nemărginită şi greu de înţeles; şi tot ceea ce putem înţelege despre El este nemărginirea Lui”. Cel fără trup se întrupează şi Fiul lui Dumnezeu devine Fiul Omului şi coboară din slava pe care o avea când era la Tatăl. “Preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea” (Ioan 17,5). Isus coboară şi intră în casa unui păcătos, a vameşului Zaheu, pentru a frânge pâinea împreună cu el şi a mântui un suflet. Într-adevăr, mare este misterul, şi semnificaţia lui depăşeşte limitele înţelegerii umane.

Fraţilor, Cristos este Iubire, şi El trece prin faţa voastră şi doreşte să intre în casa voastră, pe care poate că aţi demolat-o, şi în care trebuie să predomine fericirea familiei, dar acum dansează Satana cu toţi cei care îl urmează. Cristos trece pe la locul vostru de muncă, unde vă dedicaţi toate capacităţile voastre, naturale şi spirituale. Nu vedeţi ceva mai înalt şi mai important decât a aştepta ora în care vă puteţi număra banii. Cristos trece de asemenea pe toate drumurile şi străzile, bate la uşi şi le cere oamenilor să îi asculte glasul şi să îi deschidă.

Pentru a-l putea vedea pe Cristos, trebuie să vă luptaţi, aşa cum a făcut-o Zaheu. El s-a urcat într-un sicomor pentru a-l vedea pe Cristos. Voi ce faceţi? Poate urmaţi curentul maselor imense ale timpurilor noastre, aşa cum au făcut-o oamenii înainte de Potop, despre care Isus ne spune: “precum în zilele acelea dinainte de potop, oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut până ce a venit potopul şi i-a luat pe toţi” (Matei 24,38-39).

Conştiinţa dreaptă a lui Zaheu, care a fost acoperită de ruinele distrugerii, s-a trezit şi cu o voce sinceră i-a mărturisit lui Isus: “Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”. Să îi spunem lui Cristos: “De acum voi deveni un discipol al iubirii Tale. Dau tot ceea ce am. Doresc un singur lucru în viaţă, şi acela eşti Tu”. Există mulţi oameni care şi-au sacrificat iubirile lor, visele lor seculare, viziunea, viaţa prosperă sau proprietăţile pentru iubirea lui Cristos. Aceştia sunt sfinţii Bisericii noastre.

Cristos le-a spus oamenilor: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam”. Fraţilor, trebuie să luaţi o decizie mică şi rapidă în viaţa voastră. Făcând un pas înainte, sau la dreapta, sau la stânga, îl veţi întâlni pe Cristos. El vrea să îi deschideţi uşa casei voastre şi să luaţi masa cu El. Veţi deschide sau nu uşa? Răspunde-ţi. “Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.”

 

* * *

 

Pe urmele lui Zaheu

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: AMDM.info

Cuvântul inspirat al Sf. Evanghelii are menirea să ne călăuzească paşii pe drumul anevoios către ţinta spre care tindem toţi credincioşii Bisericii: mântuirea sufletelor. Ne arată bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, sădeşte şi aprinde în sufletele noastre iubirea faţă de Tatăl ceresc; îmbunătăţeşte sufletul şi îl apropie de Dumnezeu.

În acest sens trebuie înţeleasă şi Evanghelia zilei, care istoriseşte despre mai marele vameşilor, cu numele Zaheu. Ea arată dorinţa fierbinte a acestuia de a vedea, cu orice preţ, pe Domnul care trecea prin Ierihon şi ne descrie modul cum a înlăturat el piedicile ce se puneau în calea dorinţei sale.

Pe drumul către Ierusalim, “Isus a intrat prin Ierihon, şi trecea prin cetate” (Luca, 19,1). Ierihonul era pe vremea aceea un oraş bogat, aşezat la câţiva kilometri de râul Iordanului, înconjurat de verdeaţă, plin de flori şi în belşug de frumuseţe.

Zaheu, care era mai marele vameşilor, era urât şi dispreţuit de cei din neamul său, deoarece încasa mai multe impozite decât prevedea legea. Aşadar, bogat, lacom, necinstit, trădător de neam, acesta era portretul moral al lui Zaheu.

Ce se petrecea în sufletul lui Zaheu? Anevoie de spus. Totuşi, se pare că acel judecător, care este conştiinţa, nu-l lăsa în pace. Era tulburat, neliniştit, nemulţumit. Simţea un gol în inimă, o remuşcare, un dezgust, ca acela pe care îl aduce deşertăciunea acestei lumi.

Toate acestea îl fac să se întrebe: Oare să fie cu putinţă o mântuire pentru noi, cei păcătoşi? Pentru mine, care am atâtea păcate pe conştiinţă, să fie cu putinţă mântuirea? Şi la ideea aceasta, că ar fi cu putinţă şi pentru el mântuirea, în sufletul lui Zaheu se petrecea acea mare dorinţă de a-l vedea pe Isus. Când Zaheu aude de vindecarea orbului, dorinţa de a-L vedea creşte tot mai mult, ca un incendiu nestăvilit care-i cuprinde sufletul. El nu mai este acum stăpân pe sine. “Dar nu putea din pricina poporului, căci era mic de statură”.

Zaheu dorea. Dar în calea voinţei lui se puneau piedici. În afara păcătoşeniei lui era şi statura lui joasă, care îl împiedica. Cu toate acestea, Zaheu dorea să vadă pe Isus. Mai departe, Evanghelia ne spune că Zaheu a alergat înainte şi s-a suit într-un dud să-L vadă, ” pentru că pe drumul acela avea să treacă”. Inspiraţia i-a venit de la Dumnezeu. Fericit este acel care ştie să prindă şi să folosească la vreme asemenea gânduri trimise de Dumnezeu! Dacă Zaheu ar fi întârziat numai o clipă, ar fi pierdut pentru totdeauna prilejul de a se întâlni cu Isus.

Să ne închipuim tabloul. Lumea trecea în convoi pe uliţă, Isus este înconjurat de toată această lume şi alături de El, orbul cel vindecat strigă: “Slăvit să fie Dumnezeu, care lucrează atât de minunat, prin trimisul Său”. Lumea care stă în apropiere de Zaheu se uită la el şi râde, luându-L în batjocură. Dar Zaheu nu vede nimic, nu aude nimic din toate acestea. Fiinţa lui este adâncită cu totul în fiinţa lui Isus.

Mântuitorul Hristos, care cunoaşte gândurile şi inimile oamenilor, ştia de ce s-a urcat Zaheu în dud, ştia că mai marele vameşilor avea remuşcări pentru faptele sale, că era hotărât să se schimbe, gata de orice sacrificiu pentru aceasta.

Evanghelia ne spune că Isus, când a ajuns la locul acela “şi-a ridicat ochii în sus şi i-a zis: Zahee, grăbeşte de te pogoară, căci astăzi în casa ta mi se cade să fiu. Zaheu s-a dat jos în grabă şi L-a primit cu bucurie.” Cine ar putea spune bucuria care cuprinde inima vameşului? Isus, pe care atâţia doresc să-L vadă, se apropie cu dragoste de el, intră în casa lui! Ce răsplată poate fi asemenea aceleia de a avea cinstea să intre în casa ta Dumnezeu? Sufletul omenesc întotdeauna, fie că se găseşte pe înălţimi spirituale, fie în întunericul păcatului, l-a dorit pe Dumnezeu.

Lângă Hristos, Zaheu înţelege toată ticăloşia vieţii sale de până atunci, vede orfanii şi văduvele pe care le-a năpăstuit, vede avuţia strânsă prin biruri nedrepte de la cei sărmani, simte lacrimile celor pe care i-a jefuit cum îi picură pe inimă. O nouă lume sufletească începe să apară. Până acum, Zaheu era în întuneric. Era un om plin de păcate murdare. Acesta era Zaheu cel vechi. Şi iată acum că într-o clipă, un alt Zaheu răsare înaintea ochilor. Un alt om, un om născut din Dumnezeu, un om creat din Dumnezeu izbucneşte acum biruitor din Zaheul cel vechi. Cine a săvârşit această minune? Şi cu ce mijloace? Isus Fiul lui Dumnezeu, prin cuvântul său! Este o minune a renaşterii, care trebuie să se împlinească şi cu noi.

Fapta îi urmează. Plin de căinţă, făgăduieşte să întoarcă împătrit celor pe care-i năpăstuise, iar din avuţia sa, jumătate s-o împartă săracilor. Iată înălţimea până la care se poate ridica sufletul omenesc după ce s-a ridicat din prăpastia în care l-a aruncat păcatul şi l-a cunoscut pe Dumnezeu.

Zaheu a cerut ajutorul lui Dumnezeu şi l-a primit în inima lui, l-a aşezat în sufletul său. De aici începe o viaţă nouă, o viaţă plină de lumină, viaţă curată pentru el. Aici este piatra de hotar pentru noua lui viaţă. Şi a zis către el Isus: “Astăzi s-a făcut mântuirea casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam” (Luca 19, 19).

Iată cea mai fericită casă din tot Ierihonul! Când tânărul bogat se depărtase de Isus, ucenicii s-au mirat de cuvintele Mântuitorului: “Cât de greu vor intra cei ce au averi în împărăţia lui Dumnezeu”. Şi au zis unii către alţii: “Şi cine poate să se mântuiască?” Acum aveau o dovadă a spuselor Mântuitorului: “Cele ce sunt cu neputinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 24-27). Cuvântul lui Hristos va răsuna în veci înlăuntrul inimilor tuturor păcătoşilor care cred şi se întorc la Dumnezeu. “Astăzi s-a făcut mântuirea unei inimi! Un nou om s-a născut din Dumnezeu!” Isus sfinţeşte inimile care se apropie de El.

Să nu uităm că mulţimea văzând că Domnul a intrat în casa vameşului murmura, zicând “că a intrat să găzduiască la un om păcătos” (Luca 19, 10). Mântuitorul le-a arătat că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut (Luca 10, 10). Fiul omului a intrat în casa lui Zaheu cu gândul de a-l mântui. Şi aceasta pentru că Zaheu a avut, mai mult decât toţi cei ce-L înconjurau pe Mântuitorul, dorinţa să-L vadă.

Mulţimea îl considera pe Zaheu păcătos, şi a fost până aici aşa, dar ei nu ştiau ce s-a petrecut în sufletul lui. Acest lucru îl ştia doar Mântuitorul. A intrat în casa lui Zaheu ca să desăvârşească acea schimbare spre bine a acestuia. În felul acesta, iubirea şi preţuirea au deschis izvoarele abundente ale căinţei, pe care dispreţul le-ar fi ţinut închise pentru totdeauna. Şi câtă bucurie s-a făcut în sufletul lui Zaheu! Într-o Cazanie a Bisericii se spune că Zaheu, “de bucurie uitase toată frumuseţea, slava şi binele lumii – ca şi Petru în muntele Taborului – şi toată avuţia, aurul şi argintul le avea ca nişte tină, numai să dobândească pe Hristos”. “Cel lumesc şi trupesc sufletesc s-a făcut. Casa cea de lăcomie şi de camătă s-a făcut casa lui Dumnezeu”. Aceasta ne face să înţelegem atitudinea lui Isus faţă de păcătoşi. Prin aceasta înţelegem că n-a venit pentru păcătoşi pentru că erau păcătoşi, n-a venit să aprobe păcatul, n-a venit să le dea voie să rămână păcătoşi în continuare. A venit pentru păcătoşi să-i îndrepte. Şi numai acei păcătoşi s-au bucurat de atenţia lui, care s-au îndreptat, au părăsit păcatul.

Acest lucru este clar în învăţătura noastră ortodoxă. Zaheu s-a îndreptat în faţa lui Dumnezeu prin mărturisirea personală a fărădelegilor pe care le făcuse, şi prin hotărârea de a se îndrepta şi de a îndrepta şi nedreptăţile pe care le făcuse altora. Zaheu rămâne modelul biblic al convertirii, pe care Isus ni-l oferă de urmat. Din omul păcătos, din Zaheu vameşul, cel vechi, izbucneşte biruitor un om nou. Pentru aceasta este pentru noi un tip caracteristic, un model. În el vedem concentrate conştiinţa păcătoşeniei, conştiinţa nevredniciei sale şi o dată cu aceasta, sfiala de a sta în apropierea Mântuitorului, dorinţa fierbinte de a-L cunoaşte pe Isus Hristos; profundul regret pentru faptele sale cele rele, pentru care nu a adus nici o motivare. Constatăm nemărginita mulţumire şi profunda fericire de a se afla în preajma lui Isus Hristos, în casa sa, şi desăvârşirea schimbării, prin aceea că şi-a impus şi a împlinit cu deplină bucurie canonul de a da jumătate din avuţia sa săracilor.

Să recunoaştem sincer că fiecare din noi am fost sau suntem în situaţia lui Zaheu, înainte de venirea lui Isus în Ierihon; fiecare din noi e, în felul său, un Zaheu. Poate nu exact ca dânsul, poate nu în aceeaşi măsură, poate nu cu aceleaşi păcate şi greşeli, dar fiecare din noi are pe cineva care l-a nedreptăţit; l-a nedreptăţit prin cuvânt, prin ocară, prin vorbire de rău, prin aceea că nu i-a recunoscut meritele, l-a invidiat, i-a luat drepturile cuvenite sau nu i-a dat ceea ce i se cuvenea; a luat locul cuiva sau şi-a însuşit munca altuia.

În acelaşi timp, se cuvine ca fiecare din noi, conştient de neajunsurile sale şi deci de păcătoşenia sa, să dorească, să tindă a fi un Zaheu îndreptat, îmbogăţindu-şi sufletul cu virtuţile pe care le-a avut Zaheu. Pentru aceasta trebuie să aibă râvna lui Zaheu de a vedea pe Isus, să cunoască de aproape învăţăturile Sale şi faptele Sale şi să-şi potrivească viaţa acestor legi morale, să se îndrepte.

În fiecare din noi există o candelă care aşteaptă să fie aprinsă să ne lumineze încăperea minţii, ca să vedem în lumină tot răul pe care l-am făcut şi pe care îl ţinem în întuneric.

Să mergem şi noi în întâmpinarea lui Isus, să-L vedem, nu numai în Ierusalim şi nu numai o singură dată, ca Zaheu, ci să-L întâlnim ori de câte ori dorim în Sf. Biserică şi să-L ascultăm vorbind în Sf. Evanghelie. Pentru că Isus Hristos este pururea prezent în Biserica Sa Sfântă şi El ne cheamă necontenit la El prin slujitorii Săi.

Iubind pe Dumnezeu, trebuie să căutăm să ne întâlnim cu El în bisericile noastre, la sfintele slujbe şi în special la Sf. Liturghie.

Trebuie să iubim cuvântul veşnic şi nesecat în adâncimea lui, lăsat de El pentru învăţătura şi mântuirea noastră.

Căinţa de păcate şi dorinţa de mântuire a creştinismului trebuie să fie însuşirea de căpetenie a sufletului credincios în toate zilele vieţii sale.

Biserica este pentru sufletul credincios “casa părintească” sub al cărei acoperământ găseşte căldură, linişte, ajutor şi încredere în Tatăl ceresc.

Printr-o hotărâre puternică, izvorâtă din dragoste pentru cel ce a murit pe cruce, pentru tine, tu trebuie să-L primeşti pe Domnul în inima ta şi să devii un om nou.

Să alergăm cu sinceritatea credinţei şi cu lucrarea faptei bune să-L cunoaştem, să stăruim până la El, ca Zaheu. Smochinul lui Zaheu nu mai este, poate, în Ierihon, dar drumul trasat de el şi chipul Mântuitorului să trăiască viu în faptele şi dorinţele noastre.

Să-L chemăm şi noi pe Mântuitorul Isus Hristos în casa noastră, în sufletele noastre.

Să-L căutăm ca Zaheu. Să ne înălţăm cu credinţa noastră către Dumnezeu. Şi atunci vor răsuna în conştiinţa noastră cuvintele rostite de Domnul Isus Hristos în casa lui Zaheu Vameşul din Ierihon: “Astăzi s-a făcut mântuirea casei acesteia pentru că şi acesta fiu al lui Avraam este”. Amin.

Text preluat de pe AMDM.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Zaheu Vameşul

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Fraţi creştini,

Sfânta Evanghelie de astăzi ne vorbeşte despre un om cu numele Zaheu, care era mai mare peste vameşi, iar vameşii erau un fel de perceptori. Acest Zaheu fiind mai marele lor de aceea se îmbogăţise şi de bani şi de păcate. Auzind el însă de minunile Mântuitorului pe care le făcuse şi mai ales de minunea făcută puţin mai înainte când a vindecat pe orbul din Ierihon, alergă şi el să vadă pe Acela care vindeca numai cu Cuvântul şi da iertare păcatelor. Dar fiind mic de statură nu putea să vadă pe Domnul, mai ales că era împresurat de mulţime de popor.

Atunci a alergat înainte pe drumul ce trebuia să treacă Domnul Hristos şi s-a suit într-un dud de unde putea să-L vadă când trece. Când a ajuns Domnul Hristos în dreptul dudului s-a uitat în sus şi i-a zis: “Zahee, grăbeşte-te şi te dă jos, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta”. Iar el degrabă s-a dat jos şi L-a primit cu bucurie.

Iată iubiţi creştini, că Domnul nostru Isus Hristos, a cunoscut ca un Dumnezeu ce era numele lui Zaheu; i-a cunoscut şi numele şi dorinţa cea aprinsă a inimii lui şi a văzut smerenia şi voinţa lui de a se întoarce la Dumnezeu. Dacă stăm să judecăm puţin, cât de mult s-a umilit el care era plin de bani, bogat şi onorat de lume, ne mirăm cum a putut să-şi calce mândria în picioare şi să urce ca un copil prostuţ în dud, smerindu-se înaintea lumii. Tocmai aceasta l-a adus la pocăinţă, la mântuire, căci Domnul Hristos l-a chemat pe nume şi a dorit să intre în casa lui.

Ajungând Domnul în casa lui, mulţime de farisei ziceau: “Iată a intrat să găzduiască la un om păcătos”. Dar Zaheu plin de bucurie şi încredere desăvârşită în Domnul Hristos a zis: “Iată, Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor, şi dacă am năpăstuit pe cineva întorc împătrit”.

Vedeţi, fraţi creştini, pocăinţa adevărată! Iată cum a înţeles el că Dumnezeu îl poate ierta de păcatele şi nedreptăţile făcute, de călcările de lege pe care le făcuse fără să aibă frica lui Dumnezeu. Această Evanghelie este una din cele 7 evanghelii care se citeşte la Sfântul Maslu. Să nu credem noi că este pusă aşa la voia întâmplării de sfinţii noştri părinţi. Ea are un mare rost, pentru că multe boli grele şi suferinţe grozave se abat şi cad pe capul oamenilor din cauza păcatului nedreptăţii săvârşit de ei şi mai ales din cauza păcatelor strigătoare la cer.

Iată, păcatele acestea strigătoare la cer le fac aceia care asupresc pe văduve şi orfani, care înşeală pe cineva cu cine ştie ce lucruri, care se judecă cu alţii ca să le răpească avutul lor, casa lor, sau ceva de-al lor, sau atunci când cineva opreşte plata pentru munca făcută lui sau pentru orice nedreptate ori asuprire care s-a făcut. De asemenea, cad oamenii în grele suferinţe şi boli nevindecabile pentru călcarea în picioare a legii lui Dumnezeu, căci mare îndrăzneală au oamenii care nu mai ştiu de duminici şi sărbători, furând ziua Domnului care e Sfânta Duminică. În loc de a veni să-I aducă mulţumiri lui Dumnezeu, slavă şi cinste la Sfânta Biserică îşi fac de lucru pe acasă, se duc pe la târguieli să vândă sau să cumpere, neştiind că banii câştigaţi în duminici şi sărbători sunt blestemaţi.

În casa unde intră astfel de bani, intră focul mâniei lui Dumnezeu, acolo nu este nici un spor, fiindcă nu numai acei bani, dar va trebui să dea împătrit cum a zis Zaheu, o parte la doctori, o parte pe doctorii, alţii îi sunt furaţi ori îi pierde în vreun fel sau trebuie să dea pe la avocaţi şi judecători. Nu se poate spune prin cuvinte câte mari suferinţe se abat pe capul oamenilor din cauză că nu vor să meargă la biserici în duminici şi sărbători; şi mai ales că muncesc în aceste zile sfinte fără frică de Dumnezeu. Unul din păcatele tot aşa de grele este şi când cineva năpăstuieşte pe aproapele său, furându-i cinstea prin fel de fel de vorbe murdare aduse la adresa lui. Orice lucru luat cu sila sau prin înşelăciune cât trăieşti, tot mai poţi să-l dai înapoi. Dar dacă năpăstuieşti prin cuvinte mincinoase şi te atingi de cinstea unei feţe bisericeşti, nu mai poţi să întorci înapoi atâtea vorbe pe care le-ai risipit pe la urechile lumii ca să-i necinsteşti bunul nume şi frumoasele intenţii. Această ispită, să fim atenţi că vine foarte uşor şi se ia ca râia, este boala limbii, mai ales femeile au acest grozav păcat.

Parcă auzi câte una zicând: ai auzit, dragă, ce a făcut cutare şi începe să-ţi înşire la vorbe, care mai de care mai urâte, ca să te îngrozească, făcându-te să spui mai departe şi aşa să arzi în foc cu ea. Aşa a fost calomniat un părinte bisericesc, şi când era pe patul de moarte a venit năpăstuitorul, vorbitorul de rău, cerându-i iertare. Părintele i-a iertat tot, dar i-a dat drept canon să se ducă acasă şi să ia o pernă cu fulgi, să se urce într-un pom înalt şi acolo scoţând toţi fulgii din pernă se le dea drumul, iar după aceea să se ducă să adune fiecare fulg ca să fie iertat şi de Dumnezeu.

Făcând aşa a început să adune, dar a fost imposibil, pentru că vântul împrăştiase toţi fulgii cât mai departe şi în locuri greu de găsit. Aşa se întâmplă şi cu vorbele care ne ies din gură, foarte uşor se împrăştie. Dar cine mai poate întoarce atâtea vorbe rele şi calomnii la adresa aproapelui nostru? De aceea când ai vorbit pe cineva de rău şi l-ai calomniat, degradându-l în faţa unora, să ştii că mare rău ai făcut sufletului tău, căci cu cuvântul tău care ţi-a zburat de pe buze şi pe care nu-l mai poţi întoarce, ai făcut două mari păcate: întâi ai smintit pe alţii cu vorbele tale şi ai ponegrit cinstea aproapelui; al doilea te-ai făcut judecătorul lui judecându-l mai înainte de a veni ziua cea mare când ne va judeca Domnul Hristos pe toţi.

Ia aminte, soră şi frate creştine, că vorbele tale s-au dus, s-au scris şi înregistrat de îngerii lui Dumnezeu, iată, tu să fii sigur că te aşteaptă ori aici pe pământ suferinţă grea ca să ispăşeşti, ori o veşnică osândă în iad. Tot în păcatul năpăstuirii cad şi cei ce pentru gura lor suferă bătăi şi închisori precum şi multe suferinţe grele. Vai, celor ce prin minciuni şi martori mincinoşi pârăsc pe alţii, se judecă cu alţii şi-i fac să sufere pe nedrept! Vai de cei din a căror cauză unii mor cu sufletul otrăvit de minciunile şi pârâciunile lor, de calomniile şi nedreptăţile făcute de ei! Aceştia nu vor plăti niciodată nedreptatea lor, decât în fundul iadului, dacă nu se întorc cu tot sufletul la Dumnezeu din vreme.

Pe unii îi cheamă Dumnezeu să plătească pe patul suferinţei la ieşirea sufletului, când trag să moară căci unii se chinuiesc câte o săptămână de se îngrozesc cei ce stau la căpătâiul lor, când îi văd cu limba scoasă afară de un cot şi nu pot să moară mai ales persoanele care au vorbit de rău feţele bisericeşti, credinţa şi pe Dumnezeu – hulitorii.

Noi ştim din bătrâni că e o vorbă, să fim atenţi ce vorbim, că pe unde iese vorba va ieşi sufletul. Să ne fie milă de sufletul nostru şi să nu-l îngreunăm cu astfel de păcate.

Diavolul se luptă mereu pe toate căile ca să-l înşele pe om şi să-l ţină mereu legat cu păcatele lui, să nu se poată întoarce niciodată la adevărata cale de lumină, la Dumnezeu.

Se povesteşte într-o carte bisericească numită Patericul, că un sfânt părinte la legat pe un diavol ce venise la el să-l ispitească, să nu poată pleca până nu-i va spune unele amănunte; printre altele l-a întrebat sfântul părinte pe diavol, de care suflete sunt mai multe în iad, de femei sau bărbaţi? Diavolul i-a spus că sunt mai multe femei. Şi l-a întrebat sfântul: Dar pentru ce sunt mai multe femei în iad, căci la biserică sunt femei mai multe? Iar diavolul i-a răspuns: sunt într-adevăr la biserică mai multe, dar degeaba, deoarece pentru trei feluri de păcate sunt mai multe femei în iad. În primul rând pentru păcatul mândriei, căci ele sunt cele mai bune curse ale noastre cu care lucrăm şi le învăţăm cum să se împodobească şi cum să atragă bărbaţii în păcatul desfrânării.

În al doilea rând, pentru că ele sunt foarte bune de gură şi prin ele facem noi cele mai bune certuri, pârâciuni, spargeri de case şi tot prin ele lucrăm şi farmecele, spurcând sufletele şi trupurile oamenilor; adevărat este că femeile se ocupă mai mult cu descântatul, cu vrăjile, cu ghicitul, aleargă pe la aceste ghicitoare.

În al treilea rând, după ce au făcut fără frică şi ruşine toate acestea, când se duc la spovedanie nu se spovedesc cu sinceritate şi nu spun păcatul aşa cum l-au făcut. Se spovedesc spunând păcatele ca şi când n-ar fi ele de vină, aruncă vina ori pe bărbaţii lor, ori pe vecinii lor, sau pe copii ori pe altcineva, pentru că aşa le învăţăm noi, zice diavolul şi le dăm ruşine ca să rămână nespovedite cum trebuie, cu păcatele neiertate, sau chiar dublate. Iar când le iese sufletul, vin în ghearele noastre căci nu s-au spovedit cum trebuie. Iată de ce sunt mai multe femei în iad, a zis diavolul.

Fraţi creştini, să luăm aminte să nu ne înşelăm singuri, că dacă ne-am pierdut sufletul, am pierdut tot. Am auzit de multe ori din Sfânta Evanghelie, când s-a citit în cursul anului, că Domnul nostru Isus Hristos a chemat la Sine tot felul de păcătoşi, vameşi, farisei, desfrânate, tâlhari, a mers în casa lor, ori a venit la ei. El i-a primit şi i-a iertat, i-a învăţat şi i-a miluit pe toţi. Odată chiar a spus fariseilor şi cărturarilor, că vameşii, desfrânatele vor intra în împărăţia cerurilor, iar ei, care se socoteau fiii luminii, vor fi scoşi afară pentru făţărnicia şi nedreptatea lor. Dacă stăm să ne gândim, cum a iertat Domnul Hristos pe femeia desfrânată, cum a iertat pe vameşul smerit care a venit la biserică, cum a iertat pe tâlharul de pe cruce, cum a iertat pe Zaheu din Evanghelia de astăzi, ne minunăm de marea Sa bunătate şi milă pe care a avut-o şi o are pentru păcătoşi.

Dar aceşti păcătoşi iertaţi care au primit mila Lui, toţi au dat dovadă de o sinceră pocăinţă înaintea lui Dumnezeu, de o întoarcere desăvârşită cu toată fiinţa lor din calea păcatului, din drumul pierzării, la lumina cea dumnezeiască a lui Isus Hristos, Iertătorul şi Binefăcătorul lor şi al nostru. Căci ei îndată au lăsat păcatul care-i stăpânea şi au început să se îndrepte prin lacrimile lor şi prin pocăinţă. Cine oare poate spune pocăinţa şi părerea lor de rău, sudorile şi ostenelile lor? Căci mândria lor a fost călcată în picioare, au dispreţuit banii, şi toate bunurile acestei lumi, dându-şi seama că numai aşa vor putea fi vrednici să primească pe Isus în casele lor şi în sufletul lor.

Cine poate spune ce dragoste aprinsă şi cu ce sfântă recunoştinţă îl urma Maria Magdalena din care scosese 7 draci? Iată şi pe Zaheu cel de astăzi, cum recunoaşte el că trebuie să-şi curăţească casa şi sufletul de nedreptăţile făcute, hotărând să întoarcă împătrit acelor pe care i-a nedreptăţit. El a dat jumătate din averea lui săracilor, căci ştia că aceea este adevărata milostenie, să dai din ale tale, din munca ta, din agoniseala ta făcută cu dreptate; iar cele luate cu japca, cu năpăstuiri, cu sila, trebuie date înapoi, fiindcă acelea nu sunt ale tale, ci ale aproapelui.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: chiar prin muncă cinstită, dacă ai mai multe decât îţi trebuie, toate cele de prisos sunt ale văduvelor, orfanilor, săracilor, ale tuturor necăjiţilor. Să fim atenţi şi să nu ne tăiem craca de sub picioare, fălindu-ne că facem cine ştie ce lucru când dăm o milostenie; poate nu e chiar aşa de curată, poate nu e din osteneala noastră, cum se întâmplă de multe ori chiar la creştinii botezaţi. Toţi păcătoşii din toate veacurile au fost primiţi şi au intrat în împărăţia cerurilor. Dar au intrat aceia care au lucrat pocăinţa, care şi-au cunoscut păcatele şi prin dreptate şi osteneală s-au spălat de ele, căci fără pocăinţă nu s-a mântuit nimeni din cei ce au căzut, mai ales în păcate grele.

Nici creştinii de la început nu s-ar fi mântuit, nu ar fi devenit sfinţi, dacă nu ar fi făcut pocăinţă, dacă nu s-ar fi smerit, dacă nu ar fi postit, dacă nu s-ar fi rugat, dacă nu ar fi venit la biserică. Nu cum cred unii creştini de astăzi, care trăiesc în fel de fel de păcate mari, necununaţi, în desfrânări, avorturi, în lux şi mândrie, în chefuri şi beţii, fără nici un fel de recunoştinţă faţă de patimile Domnului nostru Isus Hristos.

Fără să recunoască pe Dumnezeu şi fără pocăinţă, mulţi ajung în fundul iadului. Sunt bătrâni care au îmbătrânit mai mult în păcate decât în numărul anilor, ţărani cu obiceiuri boiereşti şi boieri cu obiceiuri păgâneşti fără nici o frică de Dumnezeu. Sunt desfrânate fără pocăinţă, tâlhari neispăşiţi de păcate, care în loc să stea la închisoare sunt liberi şi se ţin mereu de aceleaşi tâlhării, se fac mereu avorturi, ucideri şi toţi aceştia aşteaptă să se mântuiască fără pocăinţă. Acestora le este pregătit focul iadului, muncile de veci îi aşteaptă.

Dumnezeu însă îi cheamă mereu la pocăinţă pe toţi, pentru că pentru păcătoşi a venit, cum a spus în Evanghelia de astăzi. Pe toate căile Dumnezeu voieşte să se apropie de ei, să se apropie acum până când nu vor sta la căpătâiul lor soţia, copiii, plângând lângă patul lor de suferinţă. Acum este momentul cel mai potrivit până când nu se vor închide ochii.

Acum când am auzit de schimbarea şi întoarcerea desăvârşită a lui Zaheu vameşul, acum să ne întoarcem la El. Diavolul ne amână şi zice mâine, iar de mâine poimâine, de la post la post, şi de la an la an, ca să ne prindă în gheare. Dar astăzi este ziua, mâine poate fi prea târziu. Câte exemple nu sunt pe care le-am văzut cu ochii noştri, de atâtea ori în viaţă, cu unele persoane care au tot amânat întoarcerea la Dumnezeu şi la pocăinţă, pe care i-a prins moartea fără să facă nici o pregătire! Câţi n-au fost luaţi cu salvarea de urgenţă şi internaţi la vreun spital pentru vreo operaţie urgentă! Desigur, cei mai mulţi pleacă nespovediţi şi neîmpărtăşiţi, fiindcă durerile îngrozitoare nu le-au mai dat timp să cheme vreun preot să-l spovedească măcar. Şi aşa au murit pe patul operaţiei fără a-şi lua hrana trebuitoare pe drumul veşniciei – Sfintele Taine.

Deci, acum să fim atenţi cu sufletul nostru, acum să căutăm să-l ţinem treaz pe calea mântuirii şi cu fierbinte dragoste să urmăm pe Domnul, străduindu-ne în fiecare clipă, în fiecare zi, să fim cât mai plăcuţi slujitori şi împlinitori ai sfintelor Lui porunci. Atunci şi diavolul are frică de sufletele noastre, de sufletele acelea care stau gata înarmate ca nişte ostaşi cu arma în mână, ca o santinelă înţeleaptă şi vioaie ce străjuieşte împrejurul casei sufletului său să nu-i fie furată avuţia. Cu această ocazie îmi amintesc de o vedenie a unui sfânt părinte pustnic.

Acest părinte a fost dus de îngerul păzitor la uşa unei mari săli subterane, unde erau adunate toate duhurile necurate cu mai marele lor Scaraoschi. Pustnicul acesta asculta ceea ce vorbeau ei înăuntrul acelei încăperi, fără să fie văzut de ei, fiindcă aşa era voia lui Dumnezeu.

Scaraoschi cel mare aşa le spunea la toţi diavolii lui: “Cum să facem să câştigăm cât mai multe suflete pentru împărăţia noastră întunecoasă?” Atunci s-a ridicat unul care a zis aşa: “Întunecimea voastră, eu sunt de părere că cel mai bun mijloc pentru a umple iadul nostru este să mergem cât mai mulţi pe pământ şi să le spunem că nu există Dumnezeu, că nu există rai şi iad, şi că pe pământ este totul; dacă ai bani, avere, şi de toate eşti în rai, iar dacă nu, eşti în iad. Celelalte câte le-au auzit pe la biserici, să le spunem că sunt scornituri şi poveşti de-ale popilor, că ştii întunecimea ta, cât sunt oamenii de proşti şi ne vor crede cu uşurinţă”.

Scaraoschi le grăi: “Lesne de spus acestea, dar să ştii că nu toţi oamenii sunt aşa de proşti cum crezi tu, vor simţi că-i treabă diavolească de-a noastră şi nu vor crede; vreau altă părere”. Zise unul una, altul alta, dar nici una nu fusese bună. Se ridică unul mai chior, mai şchiop, mai îndrăcit ca toţi şi spuse: “Se înţelege că e o prostie să spui lumii că nu există Dumnezeu, nici rai, nici iad. Părerea mea e alta, să mergem cu toţii pe faţa pământului şi să stăm la pândă, şi cum vedem că se întoarce vreunul la Dumnezeu şi la dreapta credinţă cu toată seriozitatea prin pocăinţă, prin spovedanie şi împărtăşanie, atunci să sărim cu toţii şi să nu-l lăsăm, să-l întoarcem înapoi.

Iar pe cei ce vor să se ia de credinţă şi de cele ale credinţei, să-i amânăm mereu, spunând la cei tineri că la bătrâneţe să se pocăiască, atunci să ia calea bisericii, sunt prea tineri acum, până atunci se pot ruga şi acasă, ce tot biserica?! Pot să mai citească câte o carte sfântă pe acasă şi să facă şi ei ca toată lumea, să nu iasă din rândul lumii.

La cei bătrâni să le spunem că dacă n-au făcut pocăinţă cât au fost tineri, acum e prea târziu şi nu-i mai iartă Dumnezeu, aşa că degeaba mai fac ei pocăinţă şi se mai duc la biserică, că tot nu mai sunt iertaţi; să-i dăm înapoi şi pe unii şi pe alţii. Să-i tot amânăm pe toţi din zi în zi până când îi va apuca moartea aşa nepregătiţi”.

“Bună părere, cea mai bună – zise diavolul Scaraoschi – alergaţi cu toţii şi aşa să faceţi, găsiţi cât mai multe guri şi vorbiţi prin ele ca să se întoarcă cei ce au luat drumul bisericii şi al credinţei adevărate, şi nu-i lăsaţi să se ducă la biserică”.

Iată de ce observăm că diavolii nu se înspăimântă de creştinii care nu pornesc pe calea mântuirii cu toată seriozitatea. Căci aşa se observă prin Sfintele Biserici, că toate cele sufleteşti, creştinii noştri le fac numai de formă. De formă se roagă, de formă vin la biserică, de formă se spovedesc, din obicei le fac pe toate ale sufletului. Sunt mulţi care nici nu ştiu de ce vin la biserică şi nici care este rostul venirii la biserică. De aceea pleacă de la biserică dacă nu mai răi, oricum nici mai buni.

Se întâmplă aşa cum a spus un sfânt părinte; dacă intră un câine în biserică, nici biserica nu se spurcă, şi nici câinele nu se sfinţeşte; căci ei vin din curiozitate, cu inimi împietrite, cu gânduri împărţite, şi nu sunt nici la slujbă şi nici la predici, se întorc acasă fără de Isus Mântuitorul, nu ca Zaheu ce s-a dat jos din dud. Acolo unde se ridică câte un suflet cu hotărâre temeinică de a urma calea Domnului, tot iadul se răscoală împotriva lui. Dacă este tânăr sau tânără necăsătoriţi, vine diavolul chiar prin părinţii lor sau prin rudenii care parcă numai grija asta o au, să se ocupe de ei să-i silească să se căsătorească chiar le găseşte pe câte cineva ca să-i poată porni cât mai curând pe acest drum fără a chibzui îndelung şi cu toată seriozitatea când face acest pas.

Dacă sunt părinţi, fel de fel de ispite întrebuinţează necuratul prin copii ca să-i supere, să-i facă să zică vorbe rele, să-i blesteme, şi să-i scoată astfel din calea mântuirii. În cele mai multe familii sunt supărări mari din partea copiilor. Aşa că pe toate căile şi în toate locurile, un creştin adevărat, un creştin treaz care a cunoscut calea mântuirii prin Sfânta Biserică are de luptat în tot locul şi în tot timpul, cu trupul, cu lumea, cu diavolul. Aceşti trei vrăjmaşi înfierbântaţi de mânie pe bietul suflet, se luptă zi şi noapte, acasă şi la serviciu, pe stradă şi în tramvai, în tot locul, chiar şi în Sfânta Biserică.

Iată ce zice un alt sfânt părinte că pe unii îi aduce chiar diavolul la biserică, ca să încurce pe ceilalţi care au venit să se roage, să-i facă prin cine ştie ce ispite să dea înapoi, să-i facă să se lipsească şi să fie la fel cu toţi moleşiţii veacului care dorm în păcate grele.

De aceea ne cere Domnul să fim treji, să stăm cu candela aprinsă, adică flacăra sufletului, cu credinţă tare şi aprinsă, să fim nişte suflete înflăcărate pentru luptă şi să nu ne temem niciodată de jucăriile diavolului, ba chiar să ne bucurăm că tocmai prin aceste lupte şi ispite ne încununăm de la Dumnezeu, primind mai multe puteri şi mai mare ne e răsplata. Cu cât avem de suferit mai mult, de luptat mai mult, cu atât suntem mai băgaţi în seamă de Dumnezeu şi la vreme potrivită el ne trimite ajutorul Său. Când vede că noi am făcut tot ceea ce ne stă în putinţă şi nu mai putem face nimic, atunci intervine El cu puterea Sa dumnezeiască. Aşa s-au luptat înaintaşii noştri, sfinţii noştri părinţi, sfinţii care-i prăznuim, sfinţii mucenici.

Citind vieţile lor vedem cum erau omorâţi de rudeniile lor, pârâţi că sunt creştini, au fost împăraţi care şi-au omorât copiii lor buni pentru această dreaptă credinţă, vedem cum au fost omorâte soţiile de către soţii lor pentru că sunt creştine, surori de către fraţii lor, rudenii de către rudeniile lor, pentru că sunt creştini adevăraţi. Dar toţi aceştia au biruit fiind înarmaţi cu armele duhovniceşti pe care ni le recomandă nouă Sfântul Pavel în Apostolul care s-a citit astăzi, unde ne spune să fim pildă pentru toţi credincioşii, în vorbire, în putere, în dragoste şi credinţă, în curăţie şi răbdare.

Să ne îndemnăm unii pe alţii în citirea sfintelor cărţi de unde se poate lua învăţătură pentru mântuirea noastră şi prin care, dacă citim cu înţelegere, ne suim cu mintea sus deasupra lumii, de unde vom putea vedea mai bine ca Zaheu din dud, pe Domnul nostru Isus Hristos. Să citim mai ales vieţile sfinţilor; acolo vedem luptele lor, răbdarea lor, suferinţele lor de tot felul, încercările şi focul ispitelor prin care s-au mântuit fiecare. Este cu neputinţă ca un creştin să nu-şi găsească leacul trebuitor pentru suflet în aceste vieţi de sfinţi.

Să nu credem şi noi ca unii oameni că e de ajuns să te duci la biserică din când în când şi să aprinzi o lumânare sau să plăteşti o slujbă şi astfel Dumnezeu îţi va da orice-I vei cere. Lui Dumnezeu nu-i trebuie lumânarea şi banii noştri sau darurile noastre, că ale Lui sunt pământul şi cerul, dedesubtul şi toate El le-a făcut; El ne vrea pe noi, sufletul nostru care e scump, e de valoare mare, căci El a trebuit să sufere; El a trebuit să-şi verse sângele ca să-l răscumpere.

Oricât de mare ar fi lumânarea şi darul omului, dacă nu se leapădă de păcate, tot la iad se duce. Trebuie mai întâi să scoatem gunoiul păcatelor din viaţa şi sufletele noastre, căci s-a împuţit pământul şi văzduhul de tot felul de păcate şi nu ne mai poate suferi Dumnezeu mult.

E gata judecata, să fim gata şi noi.

Sunt unii cărora nu li se îndeplinesc rugăciunile, pentru că nu ascultă sfaturile bune pe care le dăm şi cad într-o mare necredinţă, căci ajung de nu le mai trebuie nici biserică, nici preot, nici sfinţenie; se leapădă de toate, zicând că dacă ar fi Dumnezeu le-ar ajuta şi lor. Şi pentru că le caută tocmai pe acestea pământeşti şi nu mântuirea sufletului, de aceea se îndepărtează Dumnezeu de ei.

Le spui să se spovedească, să se lase de păcatul desfrânării, să se întoarcă la Dumnezeu, să ia calea dreptăţii; îţi promit, dar nu se ţin de cuvânt. Se întâlnesc pe stradă cu o babă care le spune să se ducă la 9 biserici să plătească. Sfatul cel bun nu-l primesc, să facă ce spunem, se iau după babă şi se duc la 9 biserici şi atunci cum să asculte Dumnezeu rugăciunea acestor creştini, cu păcate mari nespovedite? De aceştia se depărtează Dumnezeu şi nu le aude rugăciunea.

Unii au suferinţe de tot felul şi totuşi vin la biserică, fac fapte bune, nu s-au întors de la Dumnezeu, şi totuşi au parte de multe dureri şi necazuri, rămânând nedumeriţi. Se pune întrebarea: pentru ce sunt pedepsiţi unii, dacă ei urmează calea cea dreaptă? Aceştia să nu uite că primii creştini şi toţi sfinţii care aveau darul facerii de minuni, vindecând bolile şi prin rugăciunile lor făceau minuni mari, înviind chiar morţii, aşa încât erau atât de drepţi şi sfinţi că se numeau prietenii lui Dumnezeu şi cu toate acestea Dumnezeu i-a lăsat şi nu i-a scăpat de vrăjmaşii care căutau să-i omoare şi-i chinuiau cu fel de fel de munci grele.

Aceasta deoarece, aşa cum aţi auzit mai sus, aici este lupta tuturor celor ce vor să se mântuiască pe pământ e câmpul de luptă al creştinilor. Pe front nimeni nu se duce să-şi îndeplinească plăcerile lui personale; acolo e luptă, e moarte întotdeauna în faţa ochilor. Aşa şi noi aici pe pământ, să vedem moartea în faţă în fiecare clipă, ca să nu greşim lui Dumnezeu, să nu facem păcate şi să nu ne lipim inima de pământul acesta care s-a spurcat şi care va fi ars cu foc.

Fraţi creştini, vrem şi noi să vedem pe Domnul Isus Hristos ca Zaheu? Să ne suim sus, mai sus de lumea aceasta, mai sus de lumea care se târăşte pe pământ ca şarpele; de acolo de sus de la înălţimea învăţăturilor dumnezeieşti, îl vom vedea pe Domnul desluşit şi ne va chema şi pe noi ca pe Zaheu pe nume, invitându-se cu a Sa dragoste dumnezeiască să vină în casa sufletului nostru.

Vrem şi noi să ne pocăim ca Zaheu? Hai să plătim nedreptăţile, hai să ne grăbim să facem socoteala şi să recunoaştem câţi bani nedrepţi avem în casele noastre, pe cine am înşelat şi am păgubit, câte duminici şi sărbători am lucrat furând zilele Domnului Dumnezeu şi să întoarcem împătrit, adică făcând tot felul de fapte bune. Să ajutăm săracii, lipsiţii, nevoiaşii, bisericile sărace, căci Dumnezeu cu toată dragostea vrea să ne mântuiască şi de aceea a venit El pe pământ să caute pe cel pierdut, oaia rătăcită, sufletele cele bolnave.

Dacă vrem să-L urmăm pe Domnul, să nu ne mai dezlipim de El niciodată, să-L ascultăm şi să mergem cu El în toate zilele vieţii noastre. El să fie păstorul nostru, iar noi oile Lui cele aflate şi întoarse la Tatăl. Fericite sunt acele suflete în casa cărora va intra Mântuitorul. Acelea sunt înflăcărate, au duh de viaţă în ele, acelea cântă şi laudă mărirea lui Dumnezeu şi sunt chiar de aici de pe pământ în culmea fericirii, în rai.

Îngerii de sus cântă de bucurie, sfinţii se bucură de întoarcerea lor şi mare bucurie se face în cer şi multă pace în casele lor; căci Mântuitorul cu care plecaţi de aici din Sfânta Biserică şi îl duceţi în casele dumneavoastră, vă va zice ca şi lui Zaheu: “Astăzi s-a făcut mântuirea casei acesteia”.

Rugăciune

Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, care ai venit în lume să mântuieşti pe cel pierdut şi rătăcit, dă-ne şi nouă pocăinţa lui Zaheu, recunoştinţa lui şi întoarce-ne pe calea Ta cea bună ca să fim cu Tine şi aici şi în ceruri în vecii vecilor. Amin.

 

* * *

 

Isus: prietenul păcătoşilor mântuiţi

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Două sunt personajele principale pe care Isus le întâlneşte în ultima parte a călătoriei Sale spre Ierusalim: orbul Bartimeu şi Zaheu. Pe ambii îi găseşte la “marginea drumului”. Unul era orb trupeşte iar celălalt, Zaheu, era “orb” sufleteşte. Evanghelistul Luca doreşte să evidenţieze darul vindecării trupeşti (orbul) şi sufleteşti (Zaheu), pe care Isus îl aduce omenirii: Isus poate să vindece omul în totalitatea sa.

Pericopa de astăzi completează învăţătura lui Isus cu privire la pericolul ce îl reprezintă bogăţiile (tânărul bogat care l-a întrebat pe Isus ce să facă pentru a moşteni viaţa veşnică (Lc 18) şi bogatul care l-a ignorat pe săracul Lazăr (Lc 16)). Sunt două vieţi care au falimentat complet şi al căror viitor este osânda veşnică. Imediat după, Luca relatează succesul dialogului lui Isus cu Zaheu: Zaheu este un bogat, şeful “păcătoşilor”, cunoscut de toţi ca fiind un om zgârcit, corupt, profitor. Zaheu prin viaţa sa îşi contrazicea sensul numelui său “Zakkai”, ce se traduce “just, pur”. Fiind curios să-L vadă pe Isus, se urcă într-un “pom”. Nu îl observă nimeni, doar Isus îl onorează cu privirea sa, îl strigă pe nume şi-i cere să coboare. Rolul lor s-a inversat: la început el îl căuta pe Isus, acum Isus îl caută pe Zaheu: “Azi trebuie să mă opresc în casa ta“.

Din clipa naşterii Sale în Betleem şi până în clipele Sale din urmă când a celebrat Cina cea de Taină, la Ierusalim, Fiul lui Dumnezeu a cerut mereu oamenilor ospitalitate. Spunea: “Fiul omului nu are unde să-şi pună capul” (Lc 9,58). Şi astăzi ne cere fiecăruia să-i facem loc în casa noastră: “Stau la uşă şi bat, dacă cineva îmi v-a deschide, voi intra şi voi cina cu el” (Ap 3,20). Povestirea culminează cu momentul în care Isus Se auto-invită în casa lui Zaheu, vrea chiar să înnopteze la el. Păcătosul, condamnat de toţi, niciodată n-ar fi îndrăznit să-I ceară aşa ceva deoarece era conştient de starea sa, fapt ce reiese clar din criticile mulţimii: “S-a dus să locuiască la un păcătos“. Zaheu este acolo, mut în faţa lui Isus, impresionat de acea prietenie a lui Isus, pe care nimeni nu i-a mai arătat-o, este dezorientat, dar ca bun contabil, ştie să-şi facă bine socotelile, înţelege că are în faţa lui comoara cea mai de preţ şi repede îl primeşte pe Isus. Lasă totul, pentru Domnul.

Convertirea pe care o simte, îl împinge pentru prima oară în viaţă să fie generos cu alţii: “Iată, Doamne, eu dau jumătate din bunurile mele săracilor şi dacă am nedreptăţit pe cineva, dau de patru ori mai mult în schimb“. El a făcut de la sine totul, Isus i-a cerut doar ospitalitatea. Legea cerea să se dea săracilor doar o cincime, iar în a restitui bunurile, cerea maximum 20% dobândă. Zaheu convertit, dăruieşte fără să mai calculeze profitul, şi astfel este lăudat de Isus: “Azi, mântuirea a intrat în această casă“. Gestul său se răsfrânge asupra celor din casa sa: “Mântuirea a intrat în casa aceasta“, în familia aceasta. Atenţie! Când un om apucă pe calea mântuirii, decizia sa are efecte sociale şi economice!!! Cum de Isus nu i-a cerut şi lui Zaheu să dea totul ca tânărului bogat? Este clar că Dumnezeu nu cere de la toţi aceleaşi lucruri. El ne cere tuturor să fim distanţi faţă de bogăţii (să ştim că nu de la ele ne vine mântuirea. Dacă nu suntem atenţi, bogăţiile ne pun în pericol mântuirea, pentru că ne obligă să facem şi nu ne permit să fim atenţi cine suntem, adică persoane cu misiunea clară de a sluji celor din casa noastră şi lui Dumnezeu).

Pericopa este caracterizată de o concluzie dublă: întâi, Isus anunţă că odată cu El mântuirea a intrat “azi” în casa păcătosului, acaparând întreaga lui familie; în al doilea rând, Isus enunţă scopul central al misiunii Sale: a venit să cheme păcătoşii la convertire, la fel cum păstorul a căutat oaia cea pierdută. Este interesant că Dumnezeu ne caută cu iubirea Sa, ca şi cum ar avea nevoie de noi, oamenii, în special de cei care sunt mai departe de El. Bucuria cea mai mare a Domnului este de a se împrieteni cu noi şi a-I permite să fie oaspetele inimilor noastre, în aşteptarea ca El să ne dea ospitalitatea fericită în Împărăţia Sa.

Zaheu este un manager reuşit: a adunat mulţi bani. Este un cămătar, un şmecher fără scrupule, ca mulţi din zilele noastre, ce fentează statul prin neplata impozitelor. Este un om respectat şi temut de conaţionalii săi: este de ajuns un semn de al său şi soldaţii romani intervin. Dar a rămas singur. Bogăţia şi puterea lasă omul fără prieteni şi fără gratuitate… Isus îl vede şi-l vizitează. Zaheu face un proiect, care cu siguranţă îl va conduce la faliment. Ce importanţă are? Acum el este mântuit!

Dumnezeu nu ne iubeşte pentru că suntem buni, dar iubindu-ne ne face buni. Isus nu-i cere nimic lui Zaheu. Îi dă, fără să-i pună condiţii. Dacă Isus i-ar fi cerut lui Zaheu să-şi împartă averea, Zaheu ar fi rămas în copac, n-ar fi coborât. Dumnezeu anticipează convertirea noastră, ne iartă şi ne converteşte.

Dorinţa lui Zaheu de a-L vedea pe Isus este atât de mare încât fuge, se urcă în copac ca să-L vadă, cu riscul de-a deveni ridicol. Nu atât pentru a-L vedea, cât pentru a-L spiona pe Isus. Cum poate Isus să facă ceva ce el, cu toată bogăţia sa, nu poate? Cum poate Isus să vindece? Ce truc foloseşte? Cum Isus poate să aibă atâţia prieteni care îl urmează, iar el, Zaheu cu toată puterea sa, este urât de lume? Zaheu va înţelege acest lucru când va fi strigat pe nume de Isus, când se va simţi iubit de Domnul şi când nu va fi judecat ori condamnat, când Domnul îi va spune că doreşte să intre în casa sa şi să-i fie prieten.

Mulţimile murmurau. În ziua de astăzi suntem foarte critici şi exigenţi cu ceilalţi: cu politicienii, cu guvernanţii, cu medicii, cu clerul, dar în acelaşi timp, nu mai suntem capabili să ne evaluăm viaţa personală. Morala s-a redus la întrebarea: ce este bun sau ce este rău, însă fără să mai ţinem seama de poruncile lui Dumnezeu. Ce este bun şi rău hotărăşte majoritatea, însă conştiinţa noastră personală unde este? Zaheu ştia că Isus va fi criticat dacă va merge să mănânce la el, dar aceasta este dovada că Isus nu glumea, ci vorbea cât se poate de serios. Faptul că Isus a acceptat să fie criticat din cauza lui, duce la convertirea lui Zaheu.

Pare paradoxal că Domnul se interesează de fiecare din noi şi ne cheamă pe nume. Dar acesta este adevărul. Pe fiecare,Tatăl ne iubeşte ca pe “fiul iubit” al inimii Sale. Nu are margini iubirea ce Dumnezeu o are pentru fiecare dintre noi. Domnul aşteaptă ocazia ca vre-unul din noi să dorească să-L vadă şi repede vine şi pătrunde în inima şi în casa sa. Oare am uitat că Domnul l-a trimis pe unicul Său Fiu în lume, ca să se jertfească pentru noi, ca să ne facă moştenitori ai Împărăţiei? Într-un alt loc, celor ce-I cereau să-i pedepsească pe păcătoşi le va spune: “Nu vreau moartea păcătosului, ci să se convertească şi să trăiască”.

Poate omul nu ştie sau nu vrea să ştie, cât de mult îl iubeşte Dumnezeu! Să ne trezim la realitate! Dacă trăim, este doar pentru că El ne-a dorit, înainte de a ne da părinţilor noştri. Eu am cunoscut o mamă care spunea mereu copiilor săi: “Nu uitaţi că, de fapt, sunteţi fiii lui Dumnezeu”! Să nu uităm: Dumnezeu ne-a creat ca să-L cunoaştem, să-L iubim, să-L slujim, ca mai apoi să ne bucurăm, împreună cu El, în fericirea cea de veci a Raiului.

Zaheu este considerat de toţi un profitor, un carierist, un cămătar, un păcătos care vrea să-L vadă pe Isus. Trebuie să ne gândim că fiecare am putea avea multe în comun cu Zaheu, poate că ceea ce ne lipseşte, însă, este chiar dorinţa de a-L vedea pe Isus. Evanghelia ne spune numele acestui bogat. Acolo unde este un nume este şi o relaţie, un raport interpersonal, o istorie personală, o experienţă de viaţă, o dorinţă de a-L vedea pe Isus. Zaheu are o deschidere şi o disponibilitate de a-şi schimba viaţa. În Vechiul Testament se spune că Dumnezeu nu dispreţuieşte nimic din ceea ce a creat. El iubeşte tot universul: Zaheu, deşi – capul păcătoşilor – este un fiu al lui Dumnezeu de care El nu poate să nu-şi amintească, pentru a-l ierta şi a-l sfinţi cu puterea iubirii Sale. Nici un om nu poate fi declarat spurcat, deoarece Domnul pe toţi i-a curăţat cu sângele Fiului Său. Zaheu, ce înseamnă “purificatul, curăţatul” este, de fapt, numele fiecăruia dintre noi.

“Deoarece era mic de statură”… sunt persoane care doar pentru că au putere şi au bani, cred că sunt mari şi tari, însă sunt “mici de statură” (mici la suflet). Probabil că Zaheu trăia cu un complex de inferioritate şi încerca să-l compenseze prin a câştiga cât mai mulţi bani. Lua cât putea mai mult de la alţii pentru a-şi putea mări auto-stima sa, dar cu cât avea mai mulţi bani, cu atât era mai respins şi mai marginalizat de evrei… “este destinul multor oameni care reuşesc să se încreadă în sine, reuşesc să creadă în măreţia lor numai atunci când îi fac să se simtă mici pe ceilalţi” (A. Grun). Zaheu trebuia să se pună mai presus ca alţii, deoarece lângă ei se simţea prea mic. Cine se pune deasupra altora, la urmă rămâne singur! Iată că Zaheu urcă într-un copac, de data aceasta fără să calce în picioare pe cineva, pentru ca să îl vadă pe Isus, deoarece are nevoie să se întâlnească cu El, pentru a trăi altfel, pentru a se converti.

“A se converti” înainte de toate înseamnă a coborâ: “coboară repede!” îi spune Isus… iată că dăm de tema umilinţei: el, mic de statură, ce dorea să urce cât mai sus şi care de aceea se înălţa (se lăuda pe sine), coboară jos… devine umil. Numai dacă sunt capabil să cobor, să mă aplec, pot să mă schimb, să mă convertesc. Jos se petrece minunea şi schimbarea: prin mijlocirea omului-Isus ce doreşte să sărbătorească cu el, omul-Zaheu este schimbat. În Isus, Zaheu experimentează mântuirea lui Dumnezeu şi simte că l-a atins iubirea lui Dumnezeu… iar iubirea îl converteşte. Iubirea te schimbă, nu frica, ameninţările sau violenţele. Isus nu l-a ameninţat pe Zaheu, nu i-a cerut nici o schimbare, El doar l-a iubit şi l-a chemat pe nume, privindu-l de jos în sus, atunci când toţi îl priveau de sus în jos.

În această pericopă Isus arată o încredere totală în om, oricine ar fi el şi orice ar fi făcut. După părerea lui Isus, nu există persoane de nerecuperat. Trebuie să ne încredem în capacitatea oamenilor de a se converti şi de-a se maturiza. Azi nu mai judecăm aşa, zicând: “nu mai este nimic de făcut” afirmăm doar comoditatea noastră de-a sta şi de-a nu face nimic. Omul pesimist stă cu mâinile în sân, pe când cel optimist, caută mereu soluţii noi pentru a intra în inima fraţilor săi.

Mereu se întâmplă ca oamenii, cu cât au mai multă putere, cu atât se folosesc de ea pentru a-şi satisface egoismul lor, interesul lor, aroganţa lor… Dumnezeu, a cărui putere este infinită se îmbracă în iubire, este binevoitor şi gratuitate absolută: Tu, Doamne, ai milă de toţi pentru că toate le poţi. Puterea Sa infinită o pune în slujba iubirii, care promovează viaţa. Se interesează de integritatea şi de calitatea vieţii umane: Tu, Doamne, eşti iubitor al vieţii. Păcatele distrug relaţia omului cu Dumnezeu şi cu semenii, adică strălucirea vieţii adevărate. De aceea Domnul doreşte să le ierte. Este ca şi cum Domnul ar privi în altă parte, pentru a nu vedea cât de mari şi grele sunt păcatele noastre. În acest fel nu va fi obligat să-l pedepsească pe păcătos, căruia îi va lăsa o altă şansă, pentru a se întoarce de la rele şi a se pocăi. În acest fel se comportă Isus cu Zaheu. Nu-l acuză de păcatele sale, ci îi propune o întâlnire. Din această întâlnire se naşte convertirea lui şi începutul unei vieţi noi. Mai întâi, întâlnirea şi datorită ei, se naşte pocăinţa.

Zaheu, în acea zi, se comportă în mod contrar ideilor sale: abandonează afacerile şi merge să-L caute pe Isus. El este sincer şi hotărât să-L întâlnească. Isus îi dă mult mai mult decât el s-ar fi aşteptat. El descoperă că şi Isus îl căuta şi îl dorea. Isus îi oferă prietenia sa, se auto-invită în casa sa: este vorba nu de o întâlnire pe fugă, ci de o întâlnire mai îndelungată, mai serioasă, bazată pe iubire şi dorită de Dumnezeu.

“Coboară repede“: cuvinte ce arată urgenţa şi nevoia pe care Isus o are de a-l întâlni pe Zaheu, fără a mai pierde timpul. În gestul lui Isus se arată mila Tatălui care “fuge” după cei pierduţi, îi caută şi vrea să-i întoarcă la El ,prin Fiul Său. Zaheu nu refuză darul ce i se oferă: acceptă imediat propunerea lui Isus. Logica milei lui Isus nu este înţeleasă de mulţime, care îl critică, cel puţin din două motive: Isus intră în casa unui păcătos şi se contaminează. Ba mai mult, a preferat casa bogatului, atunci când mulţi săraci din Ierihon ar fi dorit şi ar fi meritat să-L primească. În realitate, lumea nu este în stare să înţeleagă până la ce nivel iubirea Îl determină pe Isus să fie solidar cu cei rătăciţi. Ei nici nu înţeleg că cel mai sărac este chiar Zaheu, bogatul: sărac din punct de vedere afectiv, deoarece era marginalizat şi dispreţuit, dar şi fără Dumnezeu, nevoiaş de iertarea Sa şi înfometat de o adevărată prietenie.

Oare înţelegem că acest om nu l-a dezamăgit pe Isus? Din omul egoist şi doritor de a avea cât mai mult se schimbă în omul capabil de solidaritate şi de împărţire frăţească. El declară că s-a hotărât în favoarea dreptăţii şi a gratuităţii, iar acest lucru este pentru el izvor de fericire. El este fericit, adică mântuit, iar Isus îi spune: “Astăzi mântuirea a intrat în casa aceasta“.

Zaheu înţelege că el, bogatul-păcătos, valorează mai mult decât banii pe care i-a adunat necinstit. Datorită convertirii, banii -care mai înainte ţineau sclave inima şi viaţa sa, şi-l orbeau şi-l făceau să fie închis faţă de ceilalţi- devin în mâna lui “Zaheu-convertit” un slujitor util şi un instrument preţios pentru a face binele.

Biserica, prin misiunea ei de a-i converti pe mulţii “Zaheu” ai zilelor noastre, trebuie să înveţe de la Isus, că: înainte de-a învăţa, să se dăruiască pe Sine, să nu judece ci, înainte de toate, să se arate prietenoasă.

Mişcarea ochilor: Zaheu caută un loc înalt de unde să-L privească pe Isus. Domnul coborât pe pământ se uită de jos în sus la Zaheu (sclavul se uita de jos în sus la stăpânul său). Este Isus care de jos îl vede cel dintâi. În faţa păcătosului întotdeauna Isus ridică privirea, deoarece poziţia Sa este cea a servitorului care s-a umilit. Cine iubeşte nu are niciodată ataşamentul unui judecător, ci se înjoseşte, alege ultimele locuri, se închină în faţa persoanei iubite pentru a-i spăla picioarele (F. Armellini). Biblia ne ajută să descoperim adevărata faţă a Mântuitorului. Sfinţii se îndrăgostesc de Domnul şi îl mărturisesc cu preţul vieţii lor. Noi trebuie să-L predicăm pe Dumnezeu ca fiind iubitor al vieţii, Tatăl care ne primeşte şi ne vindecă, Mântuitorul care ne iartă şi ne reînnoiește viaţa, Prietenul care intră în casa păcătoşilor şi care se pune de partea săracilor, a marginalizaţilor, a ultimilor.

 

* * *

 

Duminica lui Zaheu

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

De multe ori am ascultat relatarea Evanghelistului Luca despre vameşul Zaheu, care a dorit să-L vadă pe Isus Cristos. S-a urcat într-un copac aflat lângă marginea drumului, pe unde avea să treacă Cristos împreună cu discipolii Săi. Apropiindu-se de acest copac, Mântuitorul a spus: «Zaheu, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân». Zaheu L-a primit pe Isus Cristos cu bucurie, graţia lui Dumnezeu a pătruns în sufletul său iar el cuprins de euforia transformării interioare a spus: «Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor, şi dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit». Atunci, Isus Cristos a spus: «Astăzi, s-a făcut mântuire casei acesteia» (Luca 19, 9).

Dacă Zaheu ar fi trăit astăzi şi dacă ar fi dorit să-L cunoască pe Isus Cristos, oare ce ar fi făcut el? Probabil, ar fi citit Evanghelia, Sfânta Scriptură şi literatura religioasă. În fiecare an, în luna februarie Biserica lui Cristos aminteşte despre importanţa citirii presei religioase, în special a Sfintei Scripturi.

Presa constituie unul din cele mai puternice mijloace de informare care poate să aibă acces în rândul oamenilor, dat fiind faptul că ea poate să ajungă pretutindeni, permanent şi în diferite forme. Presa face cunoscute ştirile în fiecare locuinţă, în hotele, trenuri, avioane, pe vapoare, cu alte cuvinte în orice loc, şi presa nu va înceta niciodată, să apară în lumea în care trăim. În zilele noastre, îi este oarecum greu omului, să trăiască fără presă. Presa are influenţă asupra punctului de vedere despre lume din partea oamenilor. Ea influenţează asupra politicii, educaţiei tinerilor, antrenează eroizmul sau stimulează senzualitatea, răspândeşte adevărul sau minciuna, aprinde iubirea sau propagă ura şi afectează moralitatea, în funcţie de orientarea celui care patronează cotidianul. Presa bună religioasă, apropie pe om de Dumnezeu, şi îl îndeamnă spre o viaţă autentică, în schimb presa păcătoasă, imorală, ateistă, răspândeşte ruina morală.

Presa ateistă apreciază pozitiv păcatul, imoralitatea, huleşte pe Dumnezeu Creatorul (vezi Apocalipsa 13, 1-8), ea face eroi din răufăcători, încălcarea Decalogului lui Dumnezeu îl atribuie progresului din timpurile noastre.

Poate că, nu puţini, sunt aceia care se întreabă, de ce în prezent nu numai scrierile dar şi programele de televiziune păgâne sunt angrenate în difuzarea a cât mai multă decădere morală. Este adevărat, că redactorii imorali ai ziarelor de scandal ruinează sufletul omului, dar toate imoralităţile, murdăriile, tâlhăriile şi filmele idoleşti, sunt într-o anumită măsură şi rezultatul presei, pentru că ele trebuiesc mai întâi scrise şi doar apoi această mizerie devine viziblă pe pelicula filmului.

În cadrul unei audienţei în Roma pentru jurnalişti, Papa Pius al XII-lea, a luat condeiul unui jurnalist şi a rostit următoarele cuvinte: “Binecuvântez acest simbol al chemării voastre. Antecesorii mei au binecuvântat săbiile generalilor creştini, dar eu sunt fericit, că pot să binecuvântez condeiul jurnalistului creştin”.

Chiar şi popoarele păgâne au înţeles foarte bine pericolul scrierilor rele. Istoricul roman Svetoniu, scrie, că Iuliu Cezar a ordonat să fie arse două mii de scrieri imorale, pentru a salva tineretul roman. Filozoful Platon a ordonat să fie distruse scrierile rele, iar autorii acestora să fie socotiţi ca şi tâlhari şi a recomandat să fie îndepărtaţi din ţinuturile lor. Filozoful Pitagora a fost îndepărtat din ţinutul său, pentru faptul, că a scris o carte împotriva idolilor, iar spartanii pentru o faptă asemănătoare l-au condamnat la moarte pe Arhiloh. Deasemenea presa cea rea a fost condamnată şi de Aristotel; Seneca, Cato, Cvintilian şi alţi înţelepţi antici, deoarece ei ştiau, că scrierile imorale şi ateiste răspândesc răutăţile, şi asemenea unui potop, distrug totul în jurul lor.

Noi, credincioşii creştini, suntem datori să fim promotorii unei prese bune. Credinciosul creştin, este obligat să citească presa bună, aşa cum zilnic, trebuie să citească Sfânta Scriptură. Să ne întrebăm în mod sincer şi adevărat, cât ne amintim din ceea ce am învăţat în şcoală în cadrul lecţiilor de cateheză? Ce cunoaştem despre ritul nostru, despre Liturghia noastră, despre Oficiul Divin? Câte din cunoştinţele noastre se raportează la adevărurile de credinţă, la Sfintele Sacramente, la Poruncile lui Dumnezeu? Cât de puţin cunoaştem despre viaţa lui Isus Cristos? Tinerii din zilele noastre, cunosc mai mult viaţa sportivilor, cânteriţor sau formaţiilor de muzică, a actorilor, decât pe cea a lui Cristos, Mântuitorul lor, sau a eroilor sfintei credinţe ori viaţa sfinţilor.

Din păcate, noi, creştinii catolici, ne interesăm foarte puţin de Sfânta Scriptură şi nu o citim. Iar aceasta este cea mai frumoasă carte din lume, care anual este răspândită în milioane de exemplare. Să ne întrebăm: cât timp ne oferim pentru citirea ziarelor, şi cât timp ne consacrăm citirii Sfintei Scripturi sau publicaţiilor ori cărţilor cu tematică spirituală?

Avem acces la Sfânta Scriptură, chiar şi prin intermediul ilustraţiilor, astfel, că şi copiii se pot folosi de ea. Suntem datori să-i stimulăm pe copii pentru citirea Sfintei Scripturi sau să o citim în prezenţa lor, după care să avem un schimb reciproc de idei. Publicaţia religioasă reprezintă propria voce a clopoţelului, care caracterizează activitatea preotului.

Apostolul Paul îi scria lui Timotei: «Ia aminte la citit, la îndemnat, la învăţătură» (1 Timotei 4, 13). Autorul epistolei către evrei scrie: «Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi a spiritului, dintre încheieturi şi măduvă» (Evrei 4, 12).

Unii oameni pioşi spun: “Dacă Isus Cristos ar veni pe pământ şi ar vorbi oamenilor, m-aş duce până la marginile pământului, pentru a auzi cuvintele din gura Lui Dumnezeiască”. Frumoasă dorinţă pioasă. Dar oare trebuie să mergem până la marginile pământului, ca să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu? Nu, căci Isus Cristos a predicat în Palestina doar trei ani, dar El vorbeşte permanent pe toate continentele şi toţi oamenii binevoitori pot să asculte cuvintele Lui. În fiecare duminică auzim cuvintele Sale, atunci când se citeşte în Biserică Evanghelia. În timpul rugăciunilor ne adresăm lui Dumnezeu, iar când citim Sfânta Scriptură, Dumnezeu ni se adresează nouă. Sfânta Scriptură a fost scrisă pentru noi.

În fiecare dimineaţă, milioane de oameni citesc publicaţiile căutându-şi horoscopul, pentru a afla dacă ziua le va fi favorabilă, sau nu. În locul pierderii timpului cu falsităţi diavoleşti şi mincinoase, credinciosul creştin, trebuie să parcurgă Sfânta Scriptură, Noul Testament, care-i va satisface toate nevoinţele sufleteşti şi corporale. Când ne cufundăm în conţinutul Sfintei Scripturi, aceasta ne înalţă sufleteşte, în loc de tristeţe ne aduce bucurie, în locul întunericului ne arată lumina, ne învaţă cum să-l iubim pe aproapele şi ne stimulează spre munca sfinţirii de sine.

La Cina Cea de pe Urmă, Cristos, S-a rugat cu cuvintele: «Aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Cristos, pe care L-ai trimis» (Ioan 17, 3). Citind Sfânta Scriptură şi gândindu-ne la conţinutul ei profund, îl cunoaştem pe Cristos, cunoaştem iubirea Lui, caritatea Sa, sacrificiul şi iubirea Lui faţă de noi şi atunci, la fel ca şi asupra casei lui Zaheu, se coboară peste noi binecuvântarea cea cerească.

Rugăciune

Doamne, cât de dureros lucru este, că sufletele, de care Te-ai apropiat atât de mult, Te părăsesc, pentru a se lăsa cucerite de lucrurile pământeşti… Dar, dacă noi nu ne încredinţăm Ţie cu aşa mare dăruire, precum Tu, ni Te oferi nouă, totuşi va fi un mare har pentru noi, dacă Tu, ne vei cufunda într-o rugăciune prin care să descoperim importanţa Ta în viaţa noastră, pentru noi, care suntem lucrători în via Ta. Există şi oameni, care-ţi sunt cu totul devotaţi, fii preaiubiţi, care nu ar dori niciodată să Te părăsească, chiar şi pentru o clipă. Tu-i aşezi la masa Ta şi le dai lor nutremânt la timp cuvenit…

O, binecuvântată renunţare la toate lucrurile deşarte. Tu, Doamne, ne iubeşti! Fie, ca să fii iubit cu adevărat, de către cel, care Te iubeşte. Dar, oare de ce noi, nu am avea să Te iubim, pe cât dorim? Transformă iubirea noastră, firavă, faţă de Tine, făcând să înţelegem, cât de importantă este pentru noi renunţarea, la bogăţiile acestei lumi, prin care, cu ajutorul puterii Tale sfinţitoare, să ne faci posibilă vederea splendorii strălucitoarelor bogăţii ale Paradisului Tău nemuritor. Amin.

 

* * *

 

Duminica lui Zaheu

Autor: pr. Olimpiu Todorean
Copyright: ParohiaSfantulGheorghe.ro

Iubiţi credincioşi,

Protagonistul indiscutabil al acestei duminici este Zaheu, mai marele vameşilor. Mic de statură, el apelează la stratagema de a se urca într-un dud pentru a reuşi să-l vadă pe Isus. Şi Isus, care cunoaşte sufletul fiecărui om, şi prin urmare, şi sufletul micului vameş, îl apostrofează: “Zaheu, coboară repede pentru că azi trebuie să intru în casa ta”.

Nu aş vrea să mă opresc în reflecţia noastră asupra unor teme pe care le-am mai meditat, nici asupra deciziilor lui Zaheu, nici asupra hotărârii de a împărţi jumătate din avere săracilor şi de a restitui împătrit celor de la care a luat.

Aş vrea astăzi să lăsăm contextul temporal al lui Zaheu şi întâlnirea sa cu Isus pentru a vă invita să reflectaţi, singuri sau ca şi comunitate credincioasă, dacă atitudinea noastră este adecvată sau nu cu cea a lui Isus.

Istoria creştinismului ne-a pus de multe ori în faţa ochilor cumpene între drepţi şi păcătoşi, între discipoli autentici şi falşi discipoli, decizând în mod arbitrar unde stă sfinţenia şi unde stă păcatul.

Şi astăzi este suficient să aparţii unui grup sau altul din aceeaşi biserică pentru a fi consideraţi adevăraţi sau falşi discipoli, creştini de serie A sau creştini de serie B. Chiar şi între creştinii de confesiuni diferite, cu toate eforturile unui dialog, ne privim cu suspiciune, revendicând unii împotriva altora apartenenţa la “adevărata” Biserică. Dacă aceasta este o problemă gravă pentru că ne substituim lui Dumnezeu şi dreptăţii sale, cu atât mai grav mi se pare că am uitat atitudinea lui Isus, gustul său, iubirea sa pentru păcătoşi.

Una dintre aparentele dificultăţi care – în trecut, în prezent şi în viitor – se ivesc datorită credinţei în Dumnezeu este prosperitatea, bogăţia, “cei care stau bine” aşa zişi “cei răi”. Am vrea un Dumnezeu intransigent numai pentru alţii, pentru că noi – atunci când greşim – credem că avem întotdeauna justificări valide pentru a cere înţelegere şi milostivire.

Cuvântul lui Dumnezeu ne invită să-i privim pe toţi cu inima lui Dumnezeu care pedepseşte câte puţin pe cei vinovaţi şi îi admonestează doar pentru a le reaminti păcatele, pentru ca, renegată răutatea, să creadă în El.

Această atitudine răbdătoare cu cei din jur ce o are Isus, care a venit, nu pentru a condamna, ci pentru a căuta şi salva pe cine este pierdut, să fie, iubiţi credincioşi, şi stilul nostru de viaţă.

De multe ori, ca şi responsabili de comunităţi sau ca şi simpli credincioşi, preferăm să lucrăm numai cu cei pe care îi credem persoane corecte şi drepte. Încet, încet ne obişnuim cu ceea ce facem duminică de duminică, în sărbători şi în zile normale. Prevalează rutina, obişnuinţa pastorală. Şi credincioşilor noştri sfârşim prin ale cere lucruri la fel de normale şi obişnuite. Nu ne vine în minte, aşa cum a făcut Isus cu Zaheu, să-i spunem cuiva: du-te fă şi tu ceva, pentru că astăzi vin în casa ta.

Am pierdut gustul misiunii. Dar mai mult decât atât, am închis poarta celor pe care îi considerăm persoane cu grad mare de risc, persoane emarginate. Şi poate că şi ei se străduiesc să ne atragă atenţia. E suficient să ne gândim doar la atâtea persoane sărace în adevăratul sens al cuvântului; să ne gândim doar la cei care, la fel ca Zaheu, sunt puşi la colţ de capii religioşi; să ne gândim doar la vameşii de astăzi şi la prostituatele de astăzi, la categoriile extreme, la acei pe care nu dorim să-i vedem la uşa noastră, pe strada noastră, în tramvaiul sau autobuzul cu care mergem la serviciu sau la piaţă, precum nici în trenul cu care călătorim.

Iubiţi credincioşi,

Mi-a place să mă gândesc la un creştinism care s-ar asemăna cu Isus cel care se auto-invitase să ia parte la viaţa acelora care, prin definiţie, se află la marginea moralităţii publice. “Astăzi vreau să intru în casa ta”. Ce emoţie pentru Zaheu şi ce bucurie! Dar în acelaşi timp, aflându-se în încurcătura de a primi un Învăţător atât de extraordinar şi faimos.

Iar noi, în schimb, cei care mergem zilnic sau cel puţin în duminici la Sfânta Liturghie, care în fiecare zi acceptăm invitaţia Domnului, suntem capabili să facem la fel, să ne aşternem la drum, să ducem vestea dincolo de frontierele inimii noastre?

Dacă ne gândim doar, spre exemplu, la problemele grave ale violenţei juvenile; dacă ne gândim la violenţa şi exploatarea femeilor şi a copiilor; dacă ne gândim la deteriorata imagine a politicii şi societăţii civile, noi ce facem? Ne străduim să alegem interlocutorii, să ne mişcăm spre a ne întâlni cu ei, să ne asumăm problemele şi dramele lor, să recunoaştem nenorocirea lor, tăcuta lor întrebare de credinţă?

“Gloria lui Dumnezeu este omul viu”, spunea Sfântul Irineu. Nici un bărbat sau femeie nu sunt excluşi. Nu există vină crudă, păcat de nemărturisit, capabil să şteargă chipul lui Dumnezeu din sufletele noastre. Întotdeauna şi oricum, făptura umană repropune misterul Creatorului ei, întotdeauna şi oricum, mărturiseşte măreţia şi demnitatea, întotdeauna şi oricum, ea poate fi milostivă.

Dacă, aşa cum ne aminteşte Cartea Înţelepciunii (11, 22.12,2), Dumnezeu are milă de toţi, iubeşte toate lucrurile existente şi nu dispreţuieşte nimic din ceea ce a creat, cum am putea noi, care ne numim credincioşi, să renegăm această atitudine de milostenie? Şi totuşi, de multe ori preferăm să alegem altceva.

Retrăgându-ne la adăpost în bisericile noastre şi în operele noastre, preferăm să ne închidem înaintea suflului Spiritului, chiar dacă, mai apoi, suntem dispuşi să ne manifestăm credinţa precum cei din Tesalonic (2 3,7-12.15-19), invadaţi fiind de profeţi ce vestesc nenorociri care anunţă ca imediat şi iminent sfârşitul lumii, care avansează ipoteze absurde despre calamităţi naturale, războaie, epidemii. Şi în timp ce noi ne lăsăm pradă acestor temeri iraţionale, lăsăm afară pe fiecare Zaheu din această lume în anonimatul mulţimii, batjocorindu-l dacă reuşeşte să ne salute dintr-un dud de unde poate să se facă văzut.

Iubiţi credincioşi,

Nu este autentică biserica care se dezice de vestirea Evangheliei, o Biserică care renunţă la misiune, o Biserică care se închide în ea însăşi, care nu primeşte strigătul disperat al celui care caută, care nu acceptă provocarea de a se revela fiecare, bărbat şi femeie, că este chipul şi icoana adevărată a lui Isus Cristos. Amin.

 

* * *

 

Duminica a 32-a după Rusalii

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

Una din insusirile cele nemarginite ale lui Dumnezeu este atotstiinta sa, pe care ne-a demonstrat-o in nenumarate interventi dealungul vieti sale pe pamant, din care putem aminti:

- cunoasterea inclinatiei spre desavarsire a femeii cananience;

- trimiterea lui Petru la mare de unde pescuieste acel peste in care gaseste satirul cel de mare pret cu care plateste, pentru el si pentru Isus, impozitul;

- cartirea evreilor, vazand ca Isus a intrat sa manance in casa unui pacatos;

- credinta si ravna cea mare a lui Zacheu spre cele drepte si dorinta lui, sincera, de indreptare.

Hotararea lui Zacheu de a se indrepta vine din realizarea faptului ca:

1. avem o datorie de dreptate fata de Dumnezeu;

2. avem datorie fata de Dumnezeu ce deriva din faptul ca prin Taina sfantului Botez suntem incorporati in Cristos si a faptului ca am devenit fii ai lui Dumnezeu.

Prin Botez ne-am nascut la viata harului, devenind madulare ale Trupului Tainic al lui Cristos si astfel trebuie sa-i impartasim soarta prin transformarea vieti;

3. datoria de dreptate fata de constiinta noastra, de noi insine, si cea fata de aproapele nostru.

Zacheu a ajuns la concluzia ca:

1. pacatul il desparte pe om de Dumnezeu in baza dreptului de stapan si creator suprem;

2. dreptatea cere repararea daunei pricinuite printr-un act de ispasire, egal cu paguba produsa.

Pocainta lui Zacheu este exemplul de spovada ce trebuie urmat de catre toti crestini si este singura cale de inpacare a omului cu Dumnezeu si de indreptare a noastra.

Obligatia de a ne spovedi decurge din iubirea fata de semeni nostri pentru care ne putem ruga, la fel cum sufletele din manastiri trebuie sa fie gata pentru ispasire, pentru pacatele altora.

Ce a facut Zacheu ? Fiind mustrat de faradelegile pe care le-a facut, ca vames, fata de conationali sai, incepe sa-si marturiseasca toate aceste pacate si, singur, isi ia acel angajament (canon) aspru: “Iata, jumatate din averea mea o dau saracilor, iar daca am nedreptatit pe cineva cu ceva, ii intorc insutit.”

Ispasirea si pedeapsa trebuie sa fie proportionala cu gravitatea pacatului si sa fie insotita de o parere de rau perfecta, deoarece, fara existenta in persoanele pacatoase a unei dureri constante pentru pacatele anterioare, nu se inainteaza pe calea mantuiri.

De fapt, este cu mult mai bine si mai usor, sa-ti ispasesti pedeapsa aici pe pamant, decat in viata vesnica. Altfel, oricat de mare ar fi lumanarea pe care o aprinzi la biseica si oricat de mare ar fi darul, adus ca ofranda, acestea nu aduc mantuire daca, mai inainte nu te-ai lepadat de pacate. Amin.