Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXXII-a de peste an
Anul B (A, C)
Lecturi:
1Regi 17,10-16
Evrei 9,24-28
Marcu 12,38-44

Marcu 12,38-44

În învăţătura lui mai spunea: “Feriţi-vă de cărturari, cărora le place să umble în haine lungi şi să fie salutaţi prin pieţe, să ocupe primele locuri în sinagogi şi locurile de onoare la ospeţe. Ei mănâncă avutul văduvelor şi se prefac că se roagă îndelung. Ei vor primi o condamnare mai aspră”. Stând în faţa vistieriei, privea cum punea mulţimea banii în caseta pentru ofrande. Mulţi bogaţi puneau mult. A venit şi o văduvă săracă şi a pus două monede mici, câţiva bani. Atunci i-a chemat pe discipolii săi şi le-a zis: “Adevăr vă spun că văduva aceasta săracă a pus mai mult decât toţi cei care pun în caseta pentru ofrande pentru că toţi au pus din surplusul lor, ea însă, a pus din sărăcia ei totul, tot ce mai avea la viaţa ei”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Joseph Pellegrino
pr. Raniero Cantalamessa
Diverşi alţi autori
pr. Anton Dancă
Diverşi alţi autori
pr. Şerban Tarciziu
pr. Pietro Righetto
pr. Alessandro Pronzato
FSC

 

* * *

 

Datorie şi virtute

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Prima lectură ne plasează în Sarepta Sidonului. Aici profetul Ilie cere unei văduve păgâne, necunoscute, să-i dea de mâncare ultima bucăţică de pâine pe care o mai păstrase pentru ea şi pentru fiul său. Ea i-a dat-o. Ce a determinat-o să facă acest gest incredibil? Că un om mai flămând decât dânsa i-a cerut în numele lui Dumnezeu? Poate. Dar poate că în conştiinţa ei şi-a dat seama că şi aşa făina şi uleiul pe care le mai avea nu-i vor mai fi suficiente pentru supravieţuire, fiindcă seceta era în toi; că nu are mare importanţă dacă va muri cu o zi mai devreme sau mai târziu. Poate. Cred, totuşi, că ea a văzut în Ilie pe omul lui Dumnezeu şi-a dat seama că prin el poate obţine de la Dumnezeu mai mult decât dă. Văduva avea conştiinţa insuficienţei sale personale în faţa lui Dumnezeu şi necesitatea unui mijlocitor.

Evanghelia ne plasează la Ierusalim, lângă cutia milelor de la intrarea în templu. Văduvei nu-i cere nimeni ultimul bănuţ pentru întreţinerea casei Domnului. De ce-l oferă de bunăvoie? Conştiinţa îi spunea că ceea ce dă pentru templu, dă de fapt pentru slava lui Dumnezeu, că ea îşi poate afla fericirea personală în gloria Creatorului său. Şi aici avem de-a face cu conştiinţa insuficienţei personale şi necesitatea unui mijlocitor de la templu, care va folosi bănuţul dat cu înţelepciune, ca pe o jertfă de mijlocire pentru donator.

Experimentăm zilnic insuficienţa noastră în calamităţi naturale, ispite, boli şi mai ales în faţa morţii celor dragi. Simţim trebuinţa unui mijlocitor? Facem ceva pentru a-l avea? Credem că cel mai puternic mijlocitor în faţa Tatălui ceresc este Cristos care stă de-a dreapta lui? Ştim cine este Cristos? Nu este oare el un om creat de fantezia proprie care nu poate mijloci?

Adevăratul mijlocitor este cel descris de lectura a II-a, care se jertfeşte pentru păcatele lumii şi poate face această mare minune cu noi: să schimbe datoriile noastre cele mai mărunte în acte de virtute cu valoare maximă pentru mântuire.

Împăratul roman Vespasian a fost un om al datoriei. În ziua morţii, coborând din patul de suferinţă, a luat cu ultimele puteri poziţia de drepţi şi a zis: Decet imperatorem stantem mori – Se cuvine ca un împărat să moară în poziţie de drepţi, adică la datorie.

Da, simţul datoriei este cea mai luminoasă dovadă de sănătate a unui suflet, spunea Nicolae Iorga (Cugetări pag. 177, 317). Nu mai prejos este Democrit, care zice: Este măreţ să te gândeşti la datoria ta, chiar şi atunci când eşti nenorocit.

Cristos vede lucrurile altfel? Da, fiindcă a spus ucenicilor săi că atunci când vor face toate cele care le-au fost poruncite, când îşi vor fi împlinit datoria, să spună: Suntem slugi netrebnice, am făcut ceea ce eram datori să facem (Lc 17,10).

Ce putem să facem mai mult decât datoria, ca să nu fim slugi netrebnice, ci demne de luat în seamă? Să practicăm virtutea. Datoria împlinită ne menţine slugi netrebnice, pe când virtutea trăită ne face prieteni, asociaţi, fraţi de cruce, moştenitori, stăpâni.

Isus se minunează ca de cel mai încântător spectacol şi îi cheamă şi pe ucenici să admire gestul bătrânei care pune în cutia milelor ultimul ei bănuţ, aducându-i lauda: Adevăr vă spun, această văduvă săracă a pus în cutia darurilor mai mult decât toţi ceilalţi. Toţi au dat din prisosul lor, pe când ea, din sărăcia ei, a dat tot ce avea, toată avuţia ei (Mc 12,43), adică şi-a dat până şi pâinea de la gură. Cei care aveau mult, aveau datoria să dea mult, dar ea ar fi trebuit, nu să dea, ci să primească din cutia milelor. Totuşi fapta ei mică, săvârşită cu credinţă s-a transformat în virtutea carităţii (Gal 5,6), le întrece pe toate cele mai mari fapte făcute din datorie, făcând-o slugă bună şi credincioasă (cf. Lc 19,17), deoarece, aşa cum spune sfântul Ioan Gură de Aur: Este obiceiul lui Dumnezeu să dea cele mai mari premii pentru cele mai mărunte fapte (Hom. XLII, in Gen.).

Isus s-a arătat întotdeauna un mare apreciator al faptelor mici, săvârşite din credinţă, speranţă şi iubire. A comparat împărăţia cerurilor, cea mai mare, cu cea mai mică sămânţă de muştar (Mt 13,31); a făgăduit cea mai mare răsplată, cerul, pentru cea mai mică faptă bună, pentru un pahar de apă rece (Mt 10,42); a făgăduit puterea cea mai mare, aceea de a face minuni, în schimbul unei credinţe cât un grăunte de muştar (Lc 17,6); vrea să ne întoarcem, să ne convertim şi să fim mici ca pruncii, pentru a fi mari şi a intra în împărăţia cerurilor (Mt 18,3) etc. El, cunoscător desăvârşit al conştiinţelor omeneşti şi a potenţelor noastre spirituale, a spus: Cine este credincios în cele mici, este credincios şi în cele mari; cine este nedrept în cele mici şi în cele mari tot nedrept este (Lc 16,10).

Virtutea constă în repetarea faptelor mici cu multă răbdare, cu credinţă şi iubire.

Datoria se împlineşte de obicei din iubire faţă de sine: pentru câştigarea pâinii, sănătăţii, onoarei etc.; dar ceea ce se face din virtute, se face în plus faţă de datorie, se face din iubire, fie faţă de Dumnezeu, fie faţă de aproapele. O mie de lei primiţi cu împrumut şi restituiţi împreună cu un buchet de flori, umple inima de bucurie binefăcătorului mai mult florile decât banii, fiindcă ele sunt semnul recunoştinţei şi al iubirii. Bănuţul văduvei era simbolul iubirii ei faţă de Domnul, mai mult decât ajutorul real pentru susţinerea templului.

O faptă de virtute este o operă de artă îngăduită şi celor ce nu sunt artişti. În toate zilele, mai mult decât invenţiile ştiinţifice, virtutea mântuieşte lumea şi-i dă posibilitatea să existe şi să dureze (Jules Lemaitre). Această părere o împărtăşeşte şi Brunetière: Ceea ce ţine lumea din neam în neam, ceea ce o împiedică de a cădea în barbarie, nu-i nici progresul matematicilor şi al chimiei, al istoriei şi al erudiţiei, ci sunt virtuţile active, jertfa de sine şi această abnegaţie din care creştinismul a făcut legea vieţii omeneşti. Cel mai strălucit poem al lui Dumnezeu nu este cel scris cu stele pe bolta cerului, ci acela pe care omul îl scrie prin virtuţi în inima sa, la dictarea lui Dumnezeu, completează André Letousey.

Noi nu suntem chemaţi să săvârşim minuni şi acte de vitejie care să uimească lumea; faptele mari sunt chiar primejdioase pentru noi, care suntem mici, fiindcă ne pot fi cu uşurinţă sămânţă de mândrie. Faptele mici formează o conştiinţă fină, delicată, atentă faţă de cei mici ai lumii, care constituie marea majoritate neglijată, dar spre care privirile lui Isus s-au îndreptat cu predilecţie, ca să le atragă şi pe ale noastre.

Diavolul l-a ispitit pe Isus să facă lucruri mari, minuni (cf. Mt 4,3-9), dar el alege pe cele mici, obişnuite: să stea la masă cu păcătoşii, să cutreiere satele învăţând pe cei simpli, să binecuvânteze copii etc. Faptele mici constituiau substanţa activităţii sale zilnice, arătând că pe acestea le pot face toţi. Faptele mari: rugăciunile lungi, pomenile bogate, posturile severe, schingiuirile trupeşti etc. ne pot forma concepţia greşită că îl îndatorăm pe Dumnezeu, că formăm o castă privilegiată, că tot ceea ce nu este conform cu faptele mari pe care le facem, nu are valoare. Pe când faptele mici formează conştiinţa insuficienţei noastre care ne menţine în smerenie şi ne face disponibili pentru ajutorarea aproapelui după puteri, fără a ne impune în faţa lui umilindu-l. Isus a făcut şi fapte mari, minuni, pentru a-şi dovedi dumnezeirea, dar le-a făcut cu o discreţie uimitoare, fără triumfalism, motiv pentru care a fost învinuit că le face cu o putere magică, cu ajutorul lui Belzebul (Mt 12,14).

În ochii lumii de atunci, ba chiar şi ai ucenicilor săi, jertfa supremă de sine a lui Isus, moartea pe cruce, valora mai puţin decât bănuţii văduvei, ba chiar părea o nebunie, un nonsens, ceva ridicol şi absurd. Numai iubirea infinită i-a dat valoare mântuitoare şi ne apare acum drept capodopera Fiului lui Dumnezeu. Prin acest nonsens, absurd, prin acest ridicol, prin acest nimic, prin această nebunie a crucii Cristos devine marele preot care mijloceşte pururi în faţa Tatălui ceresc mântuirea noastră, învierea strălucită, viaţa şi fericirea veşnică.

Fiindcă Isus a lăudat virtutea, ea trebuie să devină datoria noastră sfântă, ca în ziua de apoi să-i auzim glasul dulce: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţin ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră în bucuria stăpânului tău! Amin.

 

* * *

 

Situaţia critică a văduvei

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Episcopului Desmond Tutu din Africa de Sud îi place foarte mult această anecdotă: când au venit misionarii în Africa, noi aveam pământul şi ei aveau Biblia. Atunci ei au spus: “Să ne rugăm…”, şi ne-au cerut să ne închidem ochii. Până când s-a încheiat rugăciunea, ei aveau de acum pământul şi noi aveam Biblia. Şi Episcopul încheie de obicei anecdota adăugând: “Şi cred că noi am făcut o afacere mai bună”. În această anecdotă avem oarecum o confirmare a cinismului lui Karl Marx cu privire la creştinismul de astăzi ca fiind “opiul maselor” – adică ceea ce îi face pe oameni să adoarmă în timp ce le este luat pământul de sub picioare. În evanghelia de astăzi, Isus îşi avertizează ucenicii împotriva liderilor religioşi care propagă acest fel de religiozitate anestezică. “Feriţi-vă de cărturari… ei mănâncă avutul văduvelor şi se prefac că se roagă îndelung. Ei vor primi o condamnare mai aspră” (Marcu 12,38-40). În a doua jumătate a lecturii evanghelice, relatarea Ofrandei văduvei, vedem un exemplu tragic al rezultatului acestui fel de religiozitate. Isus laudă victima dar condamnă persecutorii.

Săptămâna trecută am citit despre cărturarul care l-a întrebat pe Isus despre cea dintâi dintre porunci. În final Isus îi adresează cuvinte de încurajare şi laudă: “Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu” (Marcu 12,34). Curând după aceea, în lectura de astăzi, Isus îşi avertizează ucenicii împotriva cărturarilor care urmau să primească o condamnare mai aspră. Care este diferenţa crucială dintre cărturarul cel bun care a fost lăudat săptămâna trecută şi cărturarii în general care sunt condamnaţi în această săptămână? Cărturarul cel bun a câştigat aprobarea lui Isus când a spus că iubirea practică faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele “este mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele” (Marcu 12,33). Cu alte cuvinte, cărturarii în general credeau în principiul “Templul înaintea oamenilor”, însă cărturarul cel bun, ascultându-l pe Isus, a ajuns la poziţia evanghelică “oamenii înaintea Templului”. Aceasta este poziţia celor care se află în drum spre împărăţia lui Dumnezeu. Nevoile oamenilor în carne şi oase stau înaintea nevoii de a menţine ritualul jertfelor la Templu.

În mod tradiţional am citit relatarea despre Ofranda văduvei ca una despre generozitatea fără margini şi jertfa de sine. Trebuie însă să o citim în primul rând în contextul în care a scris-o Marcu, ca o dovadă tragică a exploatării religioase pentru care Isus a condamnat administraţia religioasă a Templului. Înainte de a citi povestea ca un model pentru a încuraja generozitatea faţă de instituţia religioasă, trebuie să o citim ca o condamnare a folosirii religiei pentru a exploata oamenii simpli, în suferinţă şi lipsiţi de putere. Isus învaţă în Templu. El tocmai i-a condamnat pe cărturarii fără scrupule care mănâncă averea văduvelor sub pretextul fervorii religioase. Apoi El o vede pe această văduvă care pune “totul, tot ce mai avea la viaţa ei” în caseta pentru ofrande, şi arată spre ea spunând: “Vedeţi despre ce vorbeam?” Cărturarii nu au jefuit niciodată literalmente casele văduvelor. Însă prin învăţătura lor exploatau văduvele convingându-le ca în lipsurile lor să dea chiar şi puţinul pe care îl aveau.

Seamănă cu ceea ce s-a întâmplat la Târgul Mondial din San Francisco în 1939. Una dintre atracţii era o grămadă de bani – se spunea că sunt în total 1.000.000 de dolari. Pentru 25 de cenţi, vizitatorii aveau voie să atingă banii. Săracii îşi cheltuiau ultimul bănuţ pentru a atinge pentru un moment bogăţia. Îi făcea însă aceasta mai bogaţi? Nu, doar mai săraci cu 25 de cenţi. Idei false care alimentează speranţe false le pot lua oamenilor chiar şi puţinul pe care îl au.

Isus o laudă pe văduva exploatată. De ce? Aprobă Isus procesul prin care a fost redusă la starea de sărăcie? Nu. Isus o laudă pentru încrederea ei sinceră şi totală în Dumnezeu, nu pentru faptul regretabil că administraţia religioasă profita de ea. În final, în împărăţia lui Dumnezeu, dintre persecutor şi victimă, întotdeauna victima face afacerea cea mai bună, aşa cum remarcă pe bună dreptate Episcopul Desmond Tutu.

În societatea dominată de bărbaţi a Palestinei Noului Testament, văduva îi simboliza pe toţi cei lipsiţi de glas, de mijloace şi de putere. Cine ar fi astăzi aceşti oameni? Mergem noi ca indivizi sau ca Biserică în întâmpinarea unor astfel de oameni pentru a-i ajuta să îşi îmbunătăţească soarta? Sau le spunem doar să se roage mai mult şi totul va fi în regulă, ştiind bine că este nevoie de mai mult decât de rugăciune pentru îndreptarea sorţii lor? Este creştinismul o Evanghelie fără putere care adoarme oamenii şi menţine această stare de fapt, sau este Vestea cea Bună care eliberează şi transformă viaţa personală şi socială? Cunoaştem teoretic răspunsul. Să îl demonstrăm în practică.

 

* * *

 

Dreptate pentru săraci

Autor: pr. Joseph Pellegrino
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Prima lectură de astăzi şi pasajul evanghelic prezintă două văduve. În timpurile străvechi, dacă murea un bărbat şi nu era un fiu adult care să o protejeze şi să o susţină, viaţa văduvei era nesigură. Adesea ea trebuia să cerşească hrană pentru ea şi pentru copiii ei. Văduva din prima lectură din Cartea întâi a Regilor încerca să supravieţuiască unei foamete. Se pregătea să gătească, cu ultimele alimente pe care le avea, pentru ea şi pentru băieţelul ei, înainte ca să moară. Nimănui nu îi păsa de ea, cu excepţia lui Dumnezeu care l-a trimis pe profetul Ilie să îi răsplătească generozitatea.

Succesorul lui Ilie ca profet pentru Israel, Elisei, s-a întâlnit cu o altă văduvă care îi striga: “iată că au venit datornicii să ia robi pe amândoi fiii mei!” Nimeni nu o apăra. Era la mila judecătorilor necinstiţi. A fost binecuvântată pentru că Dumnezeu a înfăptuit o minune pentru ea prin profetul Elisei. El i-a spus să adune toate vasele de untdelemn goale pe care le poate găsi, şi să toarne puţinul untdelemn pe care îl are în fiecare vas. Ea le-a umplut pe toate şi apoi a vândut untdelemnul pentru a-şi plăti datoriile şi a-şi salva copiii (2Regi 4,1-7). În Evanghelia de astăzi, Isus îi condamnă pe cărturarii care devorează casele văduvelor. Cărţile Exodului şi Deuteronomului din Scriptura ebraică pun blestem asupra oricărui om care ar lipsi văduvele de dreptate, dar realitatea este că afaceriştii vicleni găseau modalităţi de a se strecura pe lângă lege pentru a profita de aceste femei lipsite de apărare. Profeţii Isaia, Ieremia, Zaharia şi Maleahi arată toţi că pământul suferă din cauza păcatelor acelora care abuzează de văduve. Poate vă amintiţi de Noemina din Cartea lui Rut. Când soţul şi fiii ei au murit, ea a rămas fără nici un sprijin. Şi-a trimis nurorile la casele lor pentru protecţia lor. Una dintre ele, Orfa, s-a întors în casa tatălui ei, dar cealaltă, Rut, a stat cu Noemina pentru a avea grijă de ea şi a proteja. Vă amintiţi poate că Noemina s-a întors la Betleem împreună cu Rut şi le-a strigat oamenilor de acolo: “Nu mă mai numiţi Noemina, ci numiţi-mă Mara, pentru că amărăciune mare mi-a trimis Atotţiitorul”. Rut şi Noemina au supravieţuit adunând tot ceea ce rămăsese pe câmpurile de orz după ce secerătorii şi-au încheiat munca.

Revenind văduva din relatarea evanghelică, declaraţia lui Isus că ea a dat din sărăcia ei tot ceea ce mai avea în viaţa ei poate fi văzută ca o laudă a generozităţii acesteia. Poate fi de asemenea văzută ca o condamnare a societăţii care a lăsat ca ea să ajungă atât de săracă încât, asemenea văduvei din Sarepta, nu mai avea nimic pe ce să se bazeze decât pe moartea ei sigură. Ceilalţi dădeau din surplusul lor, ea a dat tot ce mai avea. Cum s-a întâmplat aceasta? Oare bancherii au administrat prost banii ei astfel încât a pierdut tot ce avea? Oare liderii religioşi au încurajat-o să sărăcească de dragul vistieriei Templului? Cum s-a ajuns ca societatea să profite de cei săraci? Cum s-a ajuns ca societatea să continue să profite de cei care nu au nici o protecţie?

Papa Ioan Paul al II-lea a scris mult despre structurile de păcat ale societăţii şi despre situaţiile de păcat. Acest Papă care a suferit în timpul terorii naziste din Polonia, în timpul distrugerii gândirii de către comunişti, şi care a cunoscut situaţia dificilă a săracilor şi venerarea materialismului de către capitalişti, a scris despre ideologiile care au ţinut şi continuă să ţină lumea ostatică faţă de păcat. Da, el nu a văzut aceste ideologii ca un fel de fiinţe cu propriile lor drepturi. Mai degrabă, aceste ideologii, fie că este vorba despre nazism, comunism sau capitalismul materialist, au fost construite astfel încât să profite înşelându-i pe cei lipsiţi de ajutor. Ele au fost înfiinţate şi susţinute de oameni a căror sumă totale de păcate personale le-a transformat în mijloace pentru câştigurile lor ilicite. Aceia care au format şi au susţinut conceptul nazist şi glorificarea supremaţiei ariane au văzut în uniunea lor o ocazie de a fura bunuri şi pământuri de la alţi oameni, fie ei evrei, din Germania sau Europa, fie ţigani, polonezi, slavi etc. Naziştii nu erau extratereştri dintr-o altă lume. Ei erau oameni ca mine şi ca tine, care sub masca naţionalismului au găsit o oportunitate de a profita de slăbiciunea celorlalţi. Suma totală a păcatelor personale a format nazismul.

În acelaşi fel, comunismul, aşa cum a evoluat, sau a involuat, în secolul XX, nu a însemnat idealurile muncitorilor care împart egal profitul muncii lor. Comunismul a fost o distrugere a moralităţii de către cei care doreau să fure bunuri de la unii în favoarea altora. Moralitatea şi comunismul secolului XX nu puteau să coexiste, aşadar Dumnezeu trebuia să fie eliminat din ţările comuniste. Însă nici comuniştii nu au fost extratereştri de pe o altă planetă. Erau oameni care au căutat să profite de ceilalţi inventând o religie a ordinii sociale pentru a înlocui spiritualitatea lui Dumnezeu.

La rândul său, capitalismul materialist a progresat, sau a regresat, în totală indiferenţă faţă de drepturile celor săraci, în favoarea celor bogaţi. Dacă popoarele din America Latină, Asia sau Africa duc o existenţă sub nivelul standard pentru ca europenii şi americanii să beneficieze de mână ieftină de lucru, aşa să fie. Dacă copiii lor trebuie să lucreze în fabrici pentru ca copiii noştri să aibă adidaşi mai ieftini, aşa să fie. Cum a ajuns aici societatea noastră? Capitalismul materialist nu a căzut din cer. A rezultat din numărul oamenilor care au crezut cu tărie că cei bogaţi au dreptul să profite de cei săraci. Unii vor spune: “Puterea face dreptul”. Alţii vor vedea aici o aplicare economică a evoluţiei darwiniene. Ei vor spune şi vor crede că situaţia actuală a popoarelor din lume, împărţirea lumii în cei care au şi cei care nu au este doar o chestiune de supravieţuire a celui mai puternic. Capitalismul materialist, asemenea nazismului şi comunismului, este suma totală a păcatelor personale, decizia de a profita de cei mai puţin norocoşi pentru câştigul personal.

Lumea are nevoie de vindecare. Un medic vă va spune că primul pas spre vindecare este recunoaşterea bolii. Trebuie să fim conştienţi de faptul că în măsura în care luăm parte la conceptul că unii trebuie să piardă pentru ca alţii să câştige, unim păcatele noastre personale de lăcomie şi materialism la suma totală a unei societăţi păcătoase. Nu bogăţia este rea. Greşit şi imoral este a folosi mijloace nepotrivite pentru a dobândi bogăţii. Greşit şi imoral este a risipi averea fără a-i băga în seamă pe săracii din jurul nostru. Trebuie să fim mai conştienţi de responsabilitatea noastră în formarea unei societăţi creştine. Oamenii nu trebuie să mai vadă o văduvă care nu mai are din ce să trăiască şi dă şi ultimii bănuţi la Templu, ca o ultimă speranţă înainte de a muri. Oamenii trebuie să se bucure că cei bogaţi au grijă de săraci. Într-adevăr, tăria unei societăţi se măsoară în grija pe care o acordă membrilor mai slabi ai ei.

 

* * *

 

A venit o văduvă săracă

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Într-o zi, Isus stătea în faţa vistieriei templului, privind oamenii care depuneau ofertele lor. A venit o văduvă săracă şi a pus înăuntru tot ce avea, două monede de aramă. Isus s-a întors către discipolii Săi şi le-a spus: “Adevăr vă spun că văduva aceasta săracă a pus mai mult decât toţi cei care pun în caseta pentru ofrande pentru că toţi au pus din surplusul lor, ea însă, a pus din sărăcia ei totul, tot ce mai avea la viaţa ei”. Putem numi această duminică “duminica văduvelor”. Despre o văduvă a fost vorba şi în prima lectură, despre văduva din Sarepta, care a dat tot ce mai avea ca hrană (o mână de făină şi puţin untdelemn) pentru a pregăti mâncare pentru profetul Ilie.

Este o bună ocazie pentru a ne îndrepta atenţia atât asupra văduvelor cât şi a văduvilor de astăzi. Faptul că Biblia vorbeşte atât de des despre văduve şi niciodată despre văduvi se datorează faptului că în societatea străveche femeia care rămânea singură era într-un mai mare dezavantaj decât bărbatul care rămânea singur. Astăzi nu mai există această diferenţă. De fapt, în general se pare acum că femeile care rămân singure se descurcă mult mai bine decât bărbaţii.

Cu această ocazie doresc să tratez o temă care este de un interes categoric nu doar pentru cei văduvi, ci şi pentru toţi cei care sunt căsătoriţi, în special în timpul acestei luni în care îi amintim pe cei decedaţi. Oare moartea unui soţ sau a unei soţii, care pune capăt din punct de vedere legal unei căsătorii, aduce cu sine şi sfârşitul total al comuniunii dintre cele două persoane? Din acea legătură care a unit atât de puternic două persoane pe pământ va rămâne ceva şi în cer, sau totul va fi uitat odată trecut pragul vieţii veşnice?

Într-o zi, câţiva saducei au venit la Isus cu cazul neverosimil al unei femei care a fost succesiv soţia a şapte fraţi, care au murit pe rând, întrebându-l a cui soţie va fi ea după înviere. Isus le-a răspuns: “atunci când vor învia din morţi, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii în ceruri” (Marcu 12,25). Interpretând greşit aceste cuvinte ale lui Isus, unii au susţinut faptul că în concluzie căsătoria nu va avea nici o urmare în cer. Însă prin acest răspuns Isus respinge caricatura pe care saduceii au prezentat-o despre cer, ca şi când ar urma să existe o simplă continuare a relaţiilor pământeşti dintre soţi. Isus nu exclude posibilitatea ca ei să redescopere în Dumnezeu legătura care i-a unit pe pământ.

Potrivit acestei viziuni, căsătoria nu se încheie total la moarte, ci este transfigurată, spiritualizată, eliberată de limitele care marchează viaţa pe pământ, şi de asemenea nici legăturile dintre părinţi şi copii sau dintre prieteni nu vor fi uitate. Într-o prefaţă pentru morţi liturgia proclamă: “Viaţa este transformată, nu luată”. Şi căsătoria, care este parte a vieţii, va fi transfigurată, nu anulată.

Ce se va întâmpla însă cu cei pentru care căsătoria pământească a constituit o experienţă negativă, o experienţă de neînţelegeri şi suferinţe? Oare această idee potrivit căreia legătura maritală nu se va rupe la moarte nu este oare pentru ei mai degrabă un motiv de teamă, decât o mângâiere? Nu, deoarece în trecerea din timp în eternitate binele rămâne şi răul cade. Iubirea care i-a unit, poate doar pentru un timp scurt, rămâne; defectele, neînţelegerile, suferinţele pe care şi le-au produs unul altuia vor dispărea. De fapt, chiar această suferinţă, acceptată cu credinţă, va fi transformată în glorie. Mulţi soţi vor experimenta adevărata iubire unul faţă de celălalt doar când vor fi reuniţi “în Dumnezeu” şi cu această iubire va veni bucuria şi deplinătatea uniunii, pe care nu le-au cunoscut pe pământ. În Dumnezeu toate vor fi înţelese, toate vor fi scuzate, toate vor fi iertate.

Unii vor întreba desigur ce se va întâmpla cu aceia care au fost în mod legitim căsătoriţi cu mai multe persoane, despre văduvii şi văduvele care s-au recăsătorit. (Acesta a fost cazul prezentat lui Isus, cu şapte fraţi care au fost căsătoriţi succesiv cu aceeaşi femeie.) Şi pentru ei trebuie să repetăm acelaşi lucru: ceea ce a fost iubire adevărată şi dăruire de sine cu fiecare dintre soţi sau soţii, fiind în mod obiectiv un bine care vine de la Dumnezeu, nu va fi dizolvat. În cer nu va exista rivalitate în iubire sau gelozie. Aceste lucruri nu ţin de iubirea adevărată, ci de limitele intrinseci ale creaturii.

 

* * *

 

Duminica a XXXII-a de peste an (B) (audio)

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Viorel Ababei
Unde: Catedrala romano-catolică din Iaşi
Când: 12 noiembrie 2006

 

Puteţi descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.

 

* * *

 

A dat tot ce avea

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Liturgia cuvântului ne îndreaptă privirile şi în această duminică spre Cristos, pentru a vedea în el un dar esenţial al regalităţii, pe care Duhul Sfânt i l-a pus în suflet: darul cunoştinţei sau ştiinţei. Încă de la început trebuie să ţinem cont de o axiomă: Nimeni nu dă nimic, dacă nu ştie pentru ce să dea. Dar, dacă cineva dă tot ce are, înseamnă că ştie pentru ce dă.

Am ascultat lecturile. Văduva din Sarepta, la cererea lui Ilie, dă tot ce avea de mâncare pentru ea şi pentru fiul ei. Ce a ştiut? Văduva de la templu dă ultimii bănuţi, strictul necesar pentru viaţă. Ce a ştiut? Autorul Scrisorii către evrei ne-a vorbit în fragmentul ascultat despre faptul că Isus, nu a dat ceva din strictul necesar vieţii, ci s-a dat total pe sine însuşi. Ce a ştiut că va realiza prin această jertfă? Autorul ne-a dat şi răspunsul pe care îl vom asculta şi analiza.

Oferirea propriei existenţe pentru salvarea vieţii celor dragi porneşte dintr-un instinct pus de Creator în firea unor fiinţe vii. Sunt animale şi păsări care fac acest gest eroic. Dar, a-şi jertfi existenţa pentru un necunoscut, ba mai mult, chiar pentru un duşman, nu mai este vorba de instinct ci de o cunoaştere care vine direct de la Dumnezeu prin credinţă şi ca un dar al Duhului Sfânt.

În prima lectură (1Rg 17, 10-16) găsim acest «dar al Duhului» în sufletul acelei văduve din Sarepta. Dumnezeu îl asigură pe Ilie cu aceste cuvinte: Am dat poruncă unei văduve să-ţi dea de mâncare (v.9). A-i da poruncă înseamnă a-i da cunoaşterea unui motiv superior existenţial. Ilie, la rândul său, plin de credinţă în acest cuvânt al lui Dumnezeu, cunoaşte voinţa lui Iahve şi o împlineşte cu fidelitate. Iar împlinirea voinţei divine produce minunea.

Din credinţa în cuvântul lui Dumnezeu ne vine adevărata cunoaştere a sensului existenţei: suntem total în mâna lui Dumnezeu; putem avea toate bogăţiile lumii şi, cu toate acestea, nu putem prelungi viaţa cu o clipă; putem să nu avem nici strictul necesar, dar putem să ne salvăm viaţa prin credinţă.

Văduva din Sarepta este semnul iubirii lui Dumnezeu faţă de orice fiinţă umană, este simbolul şi personificarea neamurilor păgâne chemate la credinţă, fiindcă numai din ea se naşte generozitatea desăvârşită. Iar generozitatea desăvârşită nu constă în a da mult sau puţin, ci în a da totul (cf. CBL p. 352-353).

Această lecţie ne-o oferă şi Evanghelia de azi (Mc 12, 38-44). A da ceea ce eşti valorează mult mai mult decât a da ceea ce ai.

După ce şi-a prezentat cazul oarecum excepţional al unui cărturar care nu era departe de împărăţia lui Dumnezeu, evanghelistul Marcu se întoarce la vechea antipatie faţă de clasa sus pusă a Israelului. Isus denunţă în acest episod falsa ştiinţă a acelor «învăţători», cărora le lipsea adevărata cunoaştere a Sfintei Scripturi. Cărturarii se pierdeau într-un labirint de subtilităţi spre a demonstra descendenţa davidică a viitorului Mesia, dând o importanţă excesivă acestui argument, datorită nerăbdării lor de a avea un rege teocratic menit să-i elibereze în mod miraculos de sub jugul autorităţii romane de ocupaţie (cf. CBL p. 1093-1094). Isus, din contra, urmăreşte să le dea convingerea că misiunea sa mesianică este îndreptată spre eliberarea lor de propria asuprire: copleşiţi de ignoranţă şi de nedreptăţi faţă de cei săraci, spre care s-au îndreptat întotdeauna ochii lui Dumnezeu, iar ei îi asupresc. Isus vrea să le spună acel dicton atât de cunoscut: «Medice, cura te ipsum».

Să privim mai departe! Văduva a dat din strictul necesar, în contrast cu cei bogaţi care dădeau ceva mai mult, nu dintr-a lor, ci din ceea ce jecmăniseră de la văduve şi orfani; şi, ceea ce este şi mai grav, prin acest gest, nici măcar reparatoriu, îşi căutau glorie, cinste şi mărire din partea celor nedreptăţiţi. Cum să nu-l supere pe Isus această dublă nedreptate? Isus vrea să le spună: Eliberaţi-vă mai întâi de nedreptatea proprie şi Dumnezeu vă va elibera de asuprirea romană!

În schimb, gestul ascuns al văduvei, care pune în tăcere ultimii bănuţi, este un gest de rugăciune, o oferire totală de sine în mâinile Providenţei divine, este un gest izvorât din credinţă şi iubire. Cum să nu trezească admiraţia lui Isus care cunoaşte inimile oamenilor? Isus nu măsoară pe alţi oameni cu metrul nostru care se opreşte la aparenţe, nu măsoară în cifre ceea ce dăm şi nici în kilograme, el măsoară cu etalonul iubirii. A da, asemenea văduvei, înseamnă a da asemenea lui Dumnezeu, care nu dă ceva din bogăţia sa, nu dă din ceea ce are, ci din ceea ce este: viaţa divină proprie. Darul lui Dumnezeu este Isus sărac şi slujitor al oamenilor. Acest Isus nu-i o paranteză în viaţa lui Dumnezeu, ci manifestarea condiţiei însăşi a lui Dumnezeu. El nu-i un bogat venit să viziteze pământul ca turist, El este fratele nostru care s-a făcut sclav, sărac, spre a ne îmbogăţi din bogăţia vieţii dumnezeieşti săraca nostră existenţă debusolată de păcat (cf. MAC p. 1004-1005).

Spuneam chiar la începutul predicii că autorul Scrisorii către evrei, (Lec. a II-a: Evr 9, 24-28), la întrebarea: Ce a ştiut Isus când s-a jertfit total pe sine însuşi, a dat şi răspunsul care este acesta, că nimicind (surpând) păcatul (v.26), se va înfăţişa pentru noi înaintea lui Dumezeu ca mare preot (v.24) şi apoi se va arăta acelora care cu stăruinţă îl aşteaptă spre mântuire (v.28). Deci Isus a ştiut că prin jertfa sa totală va pecetlui o nouă şi veşnică alianţă între Dumnezeu şi om. Cuvântul grec diatheke are un dublu înţeles: alianţă şi ultima voinţă sau testament. Autorul foloseşte cuvântul diatheke cu înţelesul de ultima voinţă, testament. Ceea ce înseamnă că «noua alianţă» va intra în vigoare după moartea lui Cristos.

Cristos este mijlocitorul noii alianţe, nu numai ca mijlocitor între două părţi antagoniste – Dumnezeu şi om – ca reprezentant al oamenilor în faţa lui Dumnezeu (în calitate de mare preot) şi apoi ca reprezentant dumnezeiesc în faţa oamenilor (tălmaciul, apostolul lor), dar mai ales fiindcă este reprezentantul lui Dumnezeu în a determina şi dezvălui voinţa lui din urmă – testamentul său – faţă de oameni. Isus face mai mult, el confirmă şi ratifică această voinţă cu propriul sânge, cu moartea sa. Isus este mărturisitorul şi executorul testamentar al Tatălui în singura sa Persoană. Isus este şi victima de jertfă, care era necesară spre a pecetlui orice alianţă, este şi jertfă de garanţie a testamentului (cf. CBL p. 1789).

Duhul Sfânt ne oferă această cunoaştere a lui Cristos ca mobil al jertfei sale totale, ca noi, la rândul nostru, să ajungem la cunoaşterea destinului nostru în planul divin, când Isus se va arăta acelora care cu stăruinţă îl aşteaptă spre mântuire, spre a fi capabili de «a da totul», numai să nu pierdem Împărăţia lui Dumnezeu. Având din partea Duhului Sfânt plinătatea darului ştiinţei, Isus a cunoscut că numai dând totul se va bucura de învierea totală din partea Duhului Sfânt.

Biserica, la începutul ei, bucurându-se de acest dar al Duhului Sfânt, a unit agapa frăţească cu euharistia. Credincioşii aduceau tot ce aveau şi puneau la dispoziţia tuturor şi prin împărtăşire mărturiseau învierea lui Cristos. Şi pâinea oferită de văduva din Sarepta Sidonului lui Ilie a fost o mărturie, şi bănuţii văduvei de la templu au fost o mărturie, o mărturie de credinţă în Dumnezeul celor vii, o credinţă în înviere.

Pomana şi Euharistia ne fac martori ai învierii. Dacă ştim, cunoaştem, aceasta, atunci pe una trebuie s-o facem, iar pe cealaltă să nu o lăsăm. Spre o mai bună împlinire a lor, să ne rugăm: Dumnezeule atotputernic şi îndurător, înlătură, cu bunătate, tot ceea ce ne stă împotrivă, ca, izbăviţi de orice povoară trupească şi sufletească, să te putem sluji cu toată libertatea. Amin.

 

* * *

 

Duminica a XXXII-a de peste an

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Editura Sapientia

Lecturile pe care ni le propune Biserica în această duminică scot în evidenţă o trăsătură fundamentală a acţiunii lui Dumnezeu, trăsătură pe care o remarcăm atât în istoria Vechiului Testament, cât şi în învăţătura şi comportamentul lui Isus. Dumnezeul lui Isus Cristos s-a revelat ca un Dumnezeu Părinte al orfanilor şi al văduvelor, refugiu pentru străini şi dreptate pentru cei asupriţi. În consecinţă, prin cei umili şi săraci, reprezentaţi de cele două văduve menţionate în prima lectură şi în evanghelie, noi suntem invitaţi să învăţăm generozitatea, disponibilitatea de a da tot ce avem, încrederea filială şi abandonarea în mâinile lui Dumnezeu.

Prima lectură constituie o adevărată relatare de credinţă. Femeia din Sarepta este o văduvă păgână aflată la capătul puterilor, însă, în pofida situaţiei sale precare, ea ascultă de cuvântul profetului, împarte cu el puţina hrană ce-i mai rămăsese şi, prin aceasta, arată că se încrede în Domnul. Ea nu-şi condiţionează fapta sa de rezultatul final, dar are speranţa că, printr-o atitudine de credinţă şi solidaritate generoasă, va fi răsplătită de Dumnezeu.

Tot în acest context trebuie amplasat şi psalmul responsorial. Dumnezeu iubeşte dreptatea şi nimiceşte calea celor răi, el le dă pâine celor flămânzi, îi eliberează pe cei închişi, îi luminează pe cei orbi, îi ridică pe cei împovăraţi, are grijă de cel străin şi sprijină pe văduve şi pe orfani. Am putea spune că Dumnezeu nu se uită la diferenţierile pe care le fac oamenii între ei: bogat sau sărac, puternic sau slab, nobil sau supus, etc. În faţa lui Dumnezeu toţi suntem creaturile sale, toţi beneficiem de iubirea sa infinită, ba chiar, împotriva logicii umane, El îşi îndreaptă atenţia mai ales către cei nedreptăţiţi pe care-i salvează.

Textul evanghelic descrie sfârşitul activităţii lui Isus la Ierusalim. Sfântul Marcu ne prezintă mai întâi atitudinea critică a lui Isus faţă de farisei şi cărturari. Judecata negativă a lui Cristos faţă de comportamentul acestora este plasată în opoziţie cu modestia unei femei sărace care oferă templului doar doi bănuţi. Pentru gestul ei merită admiraţia lui Isus, de aceea El îi cheamă la sine pe ucenici şi le explică semnificaţia profundă a gestului făcut de femeie şi-i invită să înţeleagă valoarea exemplară a comportamentului ei.

Deşi scurt, episodul cu văduva săracă se descoperă a fi foarte bogat în învăţături şi conţinut. Această femeie se încrede în Domnul fără să-şi mai rezerve ceva pentru sine şi fără să aştepte de la El vreo minune. Nu este vorba de o învăţătură referitoare la faptul de a pune la dispoziţia lui Dumnezeu sau a iniţiativelor religioase propriile bunuri economice şi de a ne înstrăina toate proprietăţile noastre. Evanghelia scoate în evidenţă necesitatea de a ne pune întreaga viaţă în mâinile lui Dumnezeu printr-o atitudine de încredere şi disponibilitate faţă de planurile lui.

Împlinirea voinţei lui Dumnezeu în îndatoririle de fiecare zi este cel mai sigur ghid pentru creştinul care trebuie să se sfinţească în mijlocul realităţilor pământeşti. Este tocmai ceea ce ne cere Domnul: să-l iubim fără condiţii, fără a aştepta situaţii mai favorabile în mijlocul vieţii noastre cotidiene. “Dacă te vei abandona într-adevăr în Domnul, vei învăţa să te mulţumeşti cu orice va veni şi să nu-ţi pierzi seninătatea dacă lucrurile nu vor ieşi pe placul tău, deoarece ele vor ieşi aşa cum vrea Dumnezeu să iasă”, ne învaţă sfânta Tereza de Avilla.

În lumina exemplului biblic al văduvei sărace, putem anticipa gestul şi imaginea lui Isus care s-a jertfit pentru păcatele noastre, înfruntând sacrificiul suprem. Dăruirea totală de sine ce a caracterizat întreaga viaţă a lui Cristos va ajunge pe Calvar să manifeste în forma cea mai înaltă şi mai perfectă iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni. Tocmai aici voieşte sfântul Paul să ne sensibilizeze în a doua lectură, atunci când ne spune că “Isus s-a jertfit pe sine ca să ia asupra sa păcatele celor mulţi” (Evr 9,28).

Urmând exemplul lui Cristos şi al văduvelor sărace, cu toţii suntem chemaţi să ne verificăm în conştiinţă şi să ne întrebăm cu sinceritate: care este poziţia şi atitudinea mea în faţa iubirii nemărginite a lui Dumnezeu? Oare nu suntem şi noi ca farizeii cărora le place să umble în haine lungi, să fie salutaţi prin pieţe, să aibă primele locuri în sinagogi şi la ospeţe?

Un oarecare soldat francez, Michel, deportat într-un lagăr nazist în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, povesteşte în jurnalul său: “Într-o zi, m-a chemat comandantul lagărului. Am fost dus într-o cameră unde era pusă o masă cu un singur tacâm, apoi a intrat comandantul. Mie îmi era foame de lup. Comandantul s-a aşezat la masă şi a fost servit cu un ospăţ regesc, iar eu trebuia să stau acolo şi să privesc. El îşi lingea buzele, în timp ce eu muream de foame. Dar ce era mai rău încă nu venise. La sfârşit i s-a adus cafeaua. Atunci a scos un pachet pe masă şi a spus: «Priveşte acest pachet. Ţi l-a trimis soţia de la Paris. E plin de prăjituri». Ştiam cât de puţin era de mâncare în acea vreme şi cât trebuia să fi economisit soţia ca să-mi facă acest pachet. Apoi comandantul s-a pus să le mănânce una câte una. L-am rugat: «Daţi-mi, vă rog, măcar una, nu vreau s-o mănânc, dar s-o păstrez ca amintire de la soţia mea». El a mâncat-o, zâmbind, pe ultima. Aceasta era clipa când exasperarea atinge punctul culminant şi se transformă în ură. În acea clipă am fost conştient ce înseamnă că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre. Am simţit dragoste pentru omul acela. M-am gândit: bietul de el, n-are pe nimeni ca să-l iubească. Este înconjurat de ură”.

Este un exemplu ce prezintă un fapt particular pe care nu-l putem experimenta oricând. Totuşi, o atitudine la fel de radicală ne-o putem însuşi în toate momentele vieţii noastre. Trebuie să implorăm mereu harul lui Dumnezeu pentru a reuşi să trecem peste toate nedreptăţile provocate de semenii noştri. Aceasta este cerinţa lui Cristos, exemplul suprem de umilinţă, de iubire şi de dăruire totală pentru ceilalţi.

Prin jertfa sa, Cristos a pecetluit o nouă şi veşnică alianţă între Dumnezeu şi om, ne-a eliberat de păcat şi ne-a orientat cu toată fiinţa spre Dumnezeu Tatăl, ne-a redat acel chip sublim pe care l-am pervertit prin păcatele noastre. Dăruirea lui Cristos constituie o chemare adresată nouă de a răspunde acestei iubiri, întrucât iubirea cu iubire se plăteşte. Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, de aceea, inima omului este făcută pentru a iubi şi, cu cât iubeşte mai mult, cu atât se identifică mai mult cu Dumnezeu. Fără iubire omul nu poate trăi. Aşadar, doar încredinţându-ne lui Dumnezeu vom găsi adevărul şi fericirea, vom deveni capabili să ne privim semenii cu alţi ochi, să ne debarasăm de propriul egoism şi să oferim totul cu bunătate şi generozitate.

Iubirea este un drum cu sens unic, care pleacă totdeauna din tine şi se îndreaptă către ceilalţi. Pentru a iubi trebuie să fii capabil să renunţi la tine însuţi, trecând treptat de la dorinţa de a lua la dorinţa de a da.

Un vechi proverb oriental ne învaţă că, dacă nu poţi construi un castel, poţi construi cel puţin o colibă, dar nu te vei simţi bine în coliba ta atâta timp cât vei mai visa încă la acel castel. În peregrinarea noastră pe pământ nu putem fi şi cu Dumnezeu, şi cu egoismul nostru. Este necesară acea deschidere şi dăruire totală care ne oferă o altă privire asupra lumii. Pentru acest motiv, să-i cerem constant lui Dumnezeu să ne înalţe cât mai sus, deasupra răului nostru, deasupra lumii, deasupra timpului. Fă-ne, Doamne, văzul limpede ca şi apa cristalină şi împrumută-ne vederea ta!

Marian Rediu

 

* * *

 

Duminica a XXXII-a (B)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Isus învăţa mulţimea spunând: “Feriţi-vă de cărturari, căci le place să umble îmbrăcaţi în haine lungi, să fie salutaţi de lume prin pieţe, să stea pe primele locuri în sinagogi şi în locurile de frunte la ospeţe. Toacă avutul văduvelor şi fac rugăciuni lungi numai de ochii lumii. Pentru aceasta vor fi şi mai aspru condamnaţi”. Isus se aşezase în faţa sălii tezaurului şi privea mulţimea care arunca bani în casetă. Mulţi dintre cei bogaţi veneau şi puneau sume mari. A venit şi o văduvă săracă şi a pus două monede mici. Isus i-a chemat la sine pe ucenici şi le-a spus: “Vă spun adevărul: această văduvă săracă a pus în casetă mai mult decât toţi ceilalţi. Căci toţi au pus din ceea ce aveau de prisos; pe când ea, cu toată sărăcia ei, a dat tot ce avea: strictul necesar pentru viaţă. (Mc 12,38-44)

Episodul propus spre meditare în această a XXXII-a duminică de peste an provine din secţiunea a cincia, şi ultima, a evangheliei sfântului Marcu, secţiune ce se deschide cu episodul intrării lui Isus în Ierusalim (Mc 11,1s) şi care este dominată de controversele Mântuitorului cu autorităţile cele mai importante ale capitalei. Reproşul pe care Isus li-l aduce este acela de a fi creat o disociere între învăţăturile pe care le dau altora (mai ales oamenilor de rând) şi comportamentul lor religios în viaţa de fiecare zi. Ei, făcând abstracţie de ceea ce impun “celor mici”, pun în practică o religiozitate lipsită de conţinut care se traduce în gesturi formale: purtarea unor haine extravagante, instituirea unor onoruri pe care oamenii de rând trebuie să li-l aducă, împlinirea unor practici religioase doar de ochii lumii. Cu alte cuvinte, învăţătura lor nu le foloseşte la altceva decât la atragerea “respectului” celor pe care îi călăuzesc. Or, profetul Isaia a denunţat deja de mult această ipocrizie religioasă şi a rostit condamnarea venită din partea lui Dumnezeu (Is 1,10-20).

Adevărata relaţie cu Dumnezeu, adevărata credinţă, se exprimă printr-un angajament concret vizavi de aproapele, printr-o atenţie specială faţă de cei mici, faţă de cei care nu se pot apăra singuri, reprezentaţi în pericopa noastră de văduve. A-l recunoaşte pe Dumnezeu drept Tată înseamnă implicit recunoaşterea semenilor drept fraţi şi surori. Prin gesturile şi cuvintele sale Isus nu face decât să reamintească învăţătura profeţilor cu privire la adevăratul cult ce trebuie adus lui Dumnezeu, mai cu seamă pe cea a lui Ieremia (7,1-11) care îndrăznea să ia atitudine împotriva modului în care Templul era folosit: … o peşteră de tâlhari? (Ier 7,11).

Partea a doua a acestei pericope (v. 41-44) ne aduce în atenţie trăirea religioasă a unei persoane ce face parte din categoria cea mai de jos a societăţii, este vorba de o văduvă. Isus aşezat nu departe de locul în care se colecta impozitul pentru Templu surprinde o scenă de-a dreptul emoţionantă: în timp ce mulţi trecători depun sume importante în casetă, o văduvă (una dintre cele cărora cărturarii şi fariseii le toacă avutul) nu pune decât două monede mici. Aparent acelaşi gest atât la ceilalţi trecători cât şi la văduvă. Doar Isus, însă, ştie să citească adâncul inimii (calitatea religiozităţii) lor şi să scoată în evidenţă paradoxul ce zace acolo. Într-adevăr, o sumă mare de bani depusă în casetă ar trebuie să reliefeze credinţa mare a celui care o depune, în timp ce suma mică a văduvei ar traduce, la prima vedere, o credinţă mică. În realitate lucrurile se prezintă exact invers şi anume, toţi au pus din ceea ce aveau de prisos, pe când ea, cu toată sărăcia ei, a dat tot ce avea: strictul necesar pentru viaţă.

Ce lecţie de religiozitate!? În relaţia cu Dumnezeu nu e suficient să oferi mult sau foarte mult din viaţă. Văduva a oferit totul, toată viaţa. În fond, unica atitudine creştină este cea a unei disponibilităţi radicale: Isus ne cere totul, întreaga viaţă a fiecăruia dintre noi.

 

* * *

 

Duminica a XXXII-a de peste an (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Noi nu reuşim să ne imaginăm cum va fi Paradisul. Dar sigur, va fi frumos! Foarte frumos! Va fi atât de frumos încât vom înţelege de ce aici uneori am fost nevoiţi şi să suferim. Va fi, cum spune vechiul catehism al sfântului Pius al X-lea: “Bucuria veşnică a lui Dumnezeu, fericirea noastră şi, în el, a oricărui alt bine, fără nici un rău”.

Îmi amintesc o bătrânică din sătucul meu: era bolnavă de mult timp. Ştiam că înainte de moarte voia să mă vadă. M-am dus. M-a fixat cu privirea, îndelung. Apoi m-a întrebat sfâşietor:

- Aşadar, este adevărat ceea ce spun preoţii?

Şi eu am fixat-o îndelung. Apoi i-am spus, scandând cuvintele:

- Va fi… Va fi… Ba, mai mult… este!

M-a fixat, în tăcere, gânditoare. Apoi, redevenind senină ca întotdeauna:

- Ştii, voiam să o aud de la tine! Mulţumesc! Acum, mor liniştită!

Am îmbrăţişat-o! Dacă nu mă înşel, a murit după două zile.

2. Tema

“Trăiesc în credinţa Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pe sine pentru mine” (Gal 2,20).

Sau: “Dumnezeu îmi dă totul; dacă îi dau totul… câştig!”

3. Mesajul zilei

Domnul, infinit de generos, îi susţine pe orfan şi pe văduvă.

- Dintre multele prescripţii ale Bibliei în favoarea văduvelor şi a orfanilor, amintim una: “Nu fă nedreptate văduvelor şi orfanilor… Când seceri grâul, nu aduna totul, lasă pentru văduvă şi pentru orfan; când vei aduna măslinele, lasă câteva pentru văduvă şi pentru orfan; când vei aduna strugurii, lasă câţiva ciorchini şi pentru văduvă şi pentru orfan” (Dt 24,17-22).

- Şi Isus dă dovadă de o afecţiune specială pentru văduve. Dă ca model credinţa văduvei din Sarepta; laudă văduva care pune în tezaurul templului două monede, adică tot ce avea (cf. Evanghelia).

- Situaţia văduvei este la fel de tristă: era şi mai mult în perioada lui Isus.

Dumnezeu este primul care dă.

- Celor generoşi le dă, în schimb, o măsură care dă pe dinafară (Lc 6,38).

- Isus ne-a învăţat că Dumnezeu, fiind Tată, mai mult decât primeşte, dă. În toate religiile existente în timpul lui Isus credincioşii le ofereau zeilor rugăciuni, oferte, jertfe, totul.

- Cu Isus se schimbă complet situaţia religioasă. Adevăratul Dumnezeu, fiind Tată, mai mult decât primeşte, dă totul copiilor săi: universul, viaţa, Cuvântul, Duhul, Fiul. El nu vrea jertfe de la noi, ci iubire. El se jertfeşte pentru mântuirea noastră.

- În aceasta constă iubirea lui Dumnezeu: el ne-a iubit mai întâi, s-a dat cu totul pe sine pentru noi.

Văduva este adevărată ucenică a lui Isus: îi dă totul lui Dumnezeu care îi dă totul!

- Întrucât Domnul îl iubeşte pe cel care dă totul cu bucurie, Isus, la sfârşitul predicii sale, arată ca simbol al adevăratului ucenic văduva care, neavând sprijin uman, are încredere totală în Dumnezeu: îi dă strictul necesar pentru viaţă.

- Dumnezeu nu priveşte la cantitatea darului, ci la calitatea iubirii din inimă. Dacă îi dai Domnului puţin, cu puţină iubire, dacă îi dai numai superfluul, ceea ce ai în plus, dacă dai din interes sau din teamă, dacă dai pentru a fi văzut, dacă oferi multe daruri ale tale, dar nu te dai pe tine însuţi şi toată inima ta, atunci nu-l imiţi pe Tatăl din ceruri care este plin de bunătate, nu eşti adevărat ucenic al lui Isus, nu eşti un creştin perfect.

- În modelul sărăciei văduvei este toată învăţătura lui Isus: este tot programul de examinare de la şcoala apostolilor adevăraţi…

- Dar noi, dragi copii, ce fel de ucenici suntem?

- Cât de generoşi suntem cu Dumnezeu şi cu aproapele?

- Cum conjugăm verbele: a da, a ajuta, a împărţi, a iubi?

- “Dumnezeu îmi dă totul; dacă îi dau totul… câştig!”

4. Exemple

Adevăratul ucenic al lui Isus, cel care îşi pune toată încrederea în Dumnezeu, este ca… floarea soarelui sau o mamă eroică.

a) I-au pus florile numele de Floarea-soarelui. I l-au pus pentru a o lua în râs, dar le-a plăcut tuturor, inclusiv celui direct interesat.

Din acel moment, când cineva o întreba cum o cheamă, răspundea orgolioasă: “Floarea-soarelui”.

Trandafiri, hortensii şi dalii nu încetau să şuşotească despre cea care, după părerea lor, era o ciudăţenie care ascundea prea mult orgoliu. Gura-leului, florile cele mai curajoase din grădină, i-au spus direct Florii-soarelui:

- De ce priveşte mereu în sus? De ce nu ne priveşti niciodată? Totuşi, suntem plante, ca şi tine, strigă gura leului pentru a se face auzită.

- Prieteni, a răspuns floarea soarelui, sunt fericită să trăiesc cu voi, dar iubesc soarele. El este viaţa mea şi nu pot să îmi desprind ochii de la el. Îl privesc în drumul lui. Îl iubesc atât de mult încât simt deja că semăn cu el puţin. Ce vreţi? Soarele este viaţa mea şi trăiesc pentru el…

Floarea-soarelui vorbea tare şi au auzit toate florile din grădină. Şi în adâncul micuţei lor inimi parfumate au simţit o mare admiraţie faţă de “îndrăgostita de soare” (B. Ferrero).

b) Un recent cutremur înspăimântător din Armenia (1989) a provocat plâns şi jale. Uniunea Sovietică, atât de dur lovită, a avut însă ocazia să experimenteze mângâierea şi solidaritatea întregii lumi.

Dintre cei care au ajutat nu a lipsit nici Maica Tereza şi surorile ei. Deosebit de emoţionantă a fost întâlnirea cu o femeie supravieţuitoare rămasă îngropată de vie cu copilul ei timp de optsprezece zile. Acea mamă armeană era pe moarte pentru că în tot acel lung şi teribil prizonierat, în ultima săptămână, şi-a tăiat câte un deget în fiecare zi ca să îl dea copilului să îl sugă. Sângele ei dăruit devenea viaţă pentru propriul copil. Când Maica Tereza s-a apropiat să o sărute, acea femeie eroică a atins crucifixul, pe care misionarele carităţii o poartă pe umărul stând, şi cu voce stinsă a spus: “El m-a învăţat!” (D. Zanella)

c) Sfântul Vincenţiu de Paoli urmărea, în calitate de maestru spiritual, un tânăr bun. Dar cu trecerea anilor, cu creşterea pasiunilor, acest tânăr, în ciuda grijii iubitoare a sfântului, a început să alerge pe drumul răului. Fiecare îndemn se dovedea a fi inutil. Atunci, sfântul a spus într-o zi:

- Văd că te plictisesc cu avertismentele mele. Dar pentru prietenia noastră veche, îţi pot cere cel puţin o favoare?

- Care? a întrebat tânărul.

- Ia această iconiţă şi priveşte-o puţin în fiecare seară, înainte să te culci.

Tânărul a acceptat să urmeze această ciudăţenie a sfântului. Seara a privit acea imagine pentru prima dată: chipul lui Isus Răstignit l-a pus pe gânduri: era atât de mare iubirea pe care o inspira! A doua seară aproape se temea şi se ruşina să o privească; dar şi-a ţinut promisiunea.

Nu au trecut multe seri… Acel tânăr, emoţionat, s-a căit şi sfântul Vincenţiu l-a văzut pe fiul său spiritual întorcându-se senin pe calea binelui.

 

* * *

 

Ajung doi bani mărunţi pentru a nivela conturile

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

În ciuda ofertelor generoase, casele Templului sunt goale

Isus i-a redus la tăcere pe cărturarii insistenţi şi îngâmfaţi. Dar a contribuit şi sărmana văduvă să închidă, cu cele două monede ale sale, gurile bogate în sentinţe şi să rupă pânza de păienjeniş a argumentelor lor. Ar trebui s-o rechemăm în serviciu, pentru că cutiile milei din Templu se golesc (apar alarme până şi în jurnale şi la Televiziune). Multor personaje “le place să se plimbe cu haine lungi, să primească plecăciuni în pieţe, să aibă băncile lor în sinagogi şi primele locuri la banchete”. Dar avem impresia că divagăm la periferia Evangheliei, facem turism religios chiar un pic exibiţionist, fără a apuca pe calea dificilă a angajării concrete.

Este o mare înghesuială în jurul acelor “pâlnii” ( aşa, mi se pare, că sunt numite casetele pentru daruri din sanctuarul naţional al Ierusalimului). Atâţia pun înăuntru monede strălucitoare şi “sunătoare”. Recipientele sunt adesea înfundate cu cuvinte, de documente şi de gesturi aparente care sunt aruncate înăntru (sau puse afară?). Microfoane, pixuri şi telecamere, îndreptate cum se cuvine, contribuie să creeze mai mult curiozitatea decât interesul adevărat în jurul acelui tezaur care este jefuit în aceeaşi măsură în care se pretinde că este îmbogăţit cu aceste bunuri.

Trebuie urmărită sărmana, chiar dacă este puţin rezervată. Cel puţin împreună cu străbunica sa din Sarepta. O turtă mică şi doi bani mărunţi devin indispensabile pentru a însănătoşi finanţele ruinate, să facă echilibrul bilanţului, pentru a rezolva conturile Bisericii. Chiar şi noi avem nevoie de turtele mizerabile şi de cele două monede pentru a nu muri de foame. Pentru că sunt oameni care se înşală că ne îndoapă cu forţa vorbăriei şi a hârtiilor. În timp ce noi avem nevoie, pentru a trăi, de oferta celor două femei sărace.

Unde s-a terminat cu stingătorul?

De mai multe ori m-am întrebat ce gust aveau apa şi bucata de pâine oferite de văduvă lui Ilie. Ce sunet au produs, şi ce parfum au emanat din cei doi “bani mărunţi” lăsaţi să cadă pe furiş în casa ofertelor. Parfum, muzică? Desigur, chiar şi alte lucruri la un loc. Astăzi, totuşi, mă gândesc că acele gesturi reprezintă un fel de “silenţiator”. Da, un silenţiator providenţial pentru prea multe cuvinte, prea multe discursuri.

Chiar şi “stingătorul” de neînlocuit (vă amintiţi de unealta glorioasă paraliturgică a vechilor sacristani? Prietenul meu don Panfilo a spulberat acel instrument într-o pagină foarte frumoasă). Trebuie să apună stingătorul cu luciri strălucitoare care se înmulţesc în chip îngrijorător în Templu şi în sucursale. După ce observăm că sub munţii de cuvântări este golul şi că acele torţe nu emană alt ceva decât fum cu miros neplăcut. Îmi vine pofta de a spune: tăceţi, eliberaţi câmpul, aruncaţi la coş foile, intră în scenă Evanghelia trăită.

Importanţa gestului inutil al Carlei

Gata cu “observarea”, aşa cum Isus a constrâns pe discipolii săi, şi să descoperim că, din întâmplare, acea specie de “văduve” nu s-a stins încă. În aceste zile, de exemplu, nu reuşesc să şterg din ochi imaginea tinerei soţii dintr-un sătuc de lângă Bergamo. Atinsă de cancer, a refuzat terapiile care ar fi încetinit cel puţin înaintarea bolii, pentru a nu compromite viaţa fătului pe care îl purta în sân. În ultimile săptămâni, când de acum metastaza a atacat coloana vertebrală şi ficatul, a respins cu hotărâre morfina şi alte calmante, fie chiar în doze mici.

A accepta moartea pentru a dărui viaţa. Sau, cum a comentat uimitor Osservatore Romano, a constrâns moartea să plătească o viaţă”. Nu are importanţă că sacrificiul ei nu a folosit, pentru că micuţul Ştefan a supravieţuit numai zece zile, murind de aceeaşi criză (au trebuit să-l extragă prematur – cântărea 650 de grame – din sânul mamei muribunde). Nu contează că moartea a barat jocul “plătind cu o monedă falsă” (F. Camon). Ea, Carla, a plătit cu generozitate cu o monedă valabilă. Aşa cum văduva săracă a dat, nu prisosul, ci tot ce avea, tot ce avea pentru a trăi”: însăşi viaţa.

Gestul său rămâne cu atât mai frumos cu cât în aparenţă inutil (savanţii obişnuiţi au dat sentinţa cu gravitate că nu merita). A câştigat pariul imposibil, în ciuda falimentului. Ceea ce ne miră mai mult este faptul că sacrificiul femeii a fost săvârşit cu cea mai absolută naturaleţe şi seninătate. Ca şi cum ar fi fost lucrul cel mai normal din această lume. Gestul său a fost un eroism fără coroană şi fără lauri şi diplome. Semn al unei iubiri care ne împinge până la eroism în tăcere, sărăcie, şi în viaţa zilnică. Fără strigăte, fără reflectoarele publicităţii.

Cea a Carlei a fost o poezie fără retorică, încât pare proză. Şi este mai uimitoare înregistrarea reacţiilor altor femei din ţara sa, pentru care gestul Carlei Ardenghi Levati nu este un fapt excepţional, ci intră în logica iubirii. Are dreptate scriitorul Giovanni Testori, când observă că aceasta este “lumea creştină de la însăşi esenţa care o compune”. Creştinismul lor este “simplu, dulce şi dur tot odată”. Pentru a încheia: “Este Biserica bogată, speculantă, şi este Biserica săracă, care suferă, Biserica Crucii”. Avem toţi nevoie de torţele curate ale Carlei şi ale soţului ei Valerio, dulgher, pentru a stinge torţele multor nătărăi care împrăştie docrini şi sfaturi şi ameninţări din înălţimea treptei lor (microfon sau catedră). Şi care nu ezită să ţipe, şi uneori recurg chiar la un limbaj dispreţuitor, la insulte, pentru a apăra nu se ştie bine ce, nu desigur Evanghelia.

Şi ploaia nu a încetat încă

A ploat cu bani mărunţi, din acea zi, în tezaurul Bisericii. Toţi fără zgomot, neobservaţi, neînregistraţi. Şi ploaia benefică nu dă semne de încetare. Mama mea a continuat în toată viaţa să lase să cadă bănuţi. Nu a vărsat opt dintr-o mie (atunci nu se folosea). Deoarece nu se lucra cu procentaje şi calcule, pentru a fi sigură că este pe drumul cel drept dădea tot ce avea. Surorile dela Casa “mea” pentru bătrâni, în fiecare zi, cheltuiesc doi bani de delicateţe, de slujire umilă, de gingăşie, anulând cu parfumul dăruirii lor zilnice alte mirosuri care ar ofensa nările delicate ale acelor maeştri care nu lipsesc de la o dezbatere (în Evanghelia lui Marcu, controversele s-au ţinut într-o singură zi; evident cineva nu a fost informat că ziua a luat sfârşit, şi continuă neînfricat).

Un prieten de al meu medic dintr-un sat nu prea departe de cel al lui Carla, cheltuieşte doi bănuţi de timp (adică tot ce are, inclusiv vacanţele), de pasiune, de profesionalism, pentru bolnavii săi. Nu are prea multă familiaritate cu banul, în compensaţie reuşeşte să dea şi să se dăruiască fără cruţare. Aceştia, şi atâţia alţii, constituie Biserica modestiei, a angajării tăcute, a sacrificiului ascuns. Sunt Biserica seriozităţii, care se opune multor personaje care se iau prea mult în serios şi pretind că iau în serios bufoneriile lor. Sunt Biserica discreţiei şi a pudorii, care se opune atâtor structuri nesigure şi care scârţie. Graţie lor, se restabileşte echilibrul, conturile se măresc, mai mult bilanţul este activ, chiar dacă ceilalţi îşi închipuie că cifrele lor sunt grase “în aparenţă” pentru a alimenta tezaurul.

Când am însoţit-o pe mama mea la cimitir, era târgul în sat. Mergând de-a lungul pieţii, natural s-au oprit alergările. Le-am considerat ca un omagiu datorat unei truditoare din umbră, care a considerat mereu creştinismul ca pe un lucru serios. În fond, chiar şi noi suntem prezenţi, cu discipolii lui Isus, sub acoperişul Templului, unde se desfăşoară o procesiune interminabilă de “văduve” care merg să verse obolul lor neînsemnat, “nimicul” lor, care însă este totul. Poate se ruşinează puţin, aşa cum s-a ruşinat prima din şir. Nu spun că ar fi oportun să ne descoperim capul. Dimpotrivă ar fi bine să tragem pălăria pe ochi, şi chiar mai jos, pentru a ascunde roşeaţa.

Despăgubirea daunelor

În sfârşit cineva a prevăzut despăgubirea daunelor. Vreau să spun cele provocate, cu o zi înainte, de Isus când a deranjat desfăşurarea negoţului în Templu. Datoria acum este achitată. Cu cele două monede (lepta) ale văduvei. Mai mult, conturile se întorc net în avantajul tazaurului sanctuarului. Poate, însă, administratorii nu observă aceste lucruri. Ei au învăţat numai să numere. A înţelege valoarea unei acţiuni este o altă treabă.

A se pune la mijloc

Fragmentul din Scrisoarea către Evrei (lectura a doua) îl prezintă pe Cristos care “nu a intrat într-un sanctuar făcut de mâinile omului… ci chiar în cer, ca să se prezinte acum în faţa lui Dumnezeu în favoarea noastră…” Este subliniată acţiunea de mijlocitor. A mijloci înseamnă a se interpune, a se pune la mijloc. Cristos mijloceşte în favoarea noastră întrucât pune între noi şi Dumnezeu Crucea prprie. Este permis să ne gândim că, împreună cu El, atâtea alte persoane – ca acelea la care ne-am referit – se pun la mijloc, nu cu proclamaţii sau acuze, ci cu crucea proprie. În avantajul tuturor.

 

* * *

 

Duminica 32-a de peste an (B) – lectio divina

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Marcu 12,38-44

Isus îi avertizează mulţimea şi pe ucenicii săi

38 În acel timp, Isus învăţa mulţimea spunând:

«Feriţi-vă de cărturari, căci le place să umble îmbrăcaţi în haine lungi, să fie salutaţi de lume prin pieţe, 39 să stea pe primele locuri în sinagogi şi în locurile de frunte la ospeţe. 40 Toacă avutul văduvelor şi fac rugăciuni lungi numai de ochii lumii. Pentru aceasta vor fi şi mai aspru condamnaţi».

Ofranda văduvei sărace

41 Isus se aşezase în faţa sălii tezaurului şi privea mulţimea care arunca bani în casetă. Mulţi dintre cei bogaţi veneau şi puneau sume mari. 42 A venit şi o văduvă săracă şi a pus două monede mici. 43 Isus i-a chemat la sine pe ucenici şi le-a spus:

- Vă spun adevărul: această văduvă săracă a pus în casetă mai mult decât toţi ceilalţi. 44 Căci toţi au pus din ceea ce aveau de prisos; pe când ea, cu toată sărăcia ei, a dat tot ce avea: strictul necesar pentru viaţă.

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

Relatarea evanghelică de astăzi are două părţi bine diferenţiate şi în acelaşi timp legate de cuvântul cheie “văduvă”, cu care se încheie ultima secţiune din prima parte, dând origine celei de-a doua secţiuni.

- Versetele 38 la 40: judecata lui Isus cu privire la cărturari.

- Versetele 41 la 44: ofranda văduvei.

În prima parte Domnul îi instruieşte mulţimea numeroasă care-l ascultă cu plăcere (Mc 12,37). Prima învăţătură dezvăluie atitudinea cărturarilor sau învăţătorilor Legii, cărora le place să fie în centru în toate, însă care nu sunt coerenţi cu învăţăturile din aceeaşi Lege şi comit nedreptate împotriva văduvelor furând sau luându-le bunurile… Domnul va fi mult mai riguros în judecata lui cu privire la ei…

În partea a doua Isus apare ca un mare observator. Se uită la casetele pentru ofrande unde mulţimea aruncă bani. Observă că mulţi bogaţi pun sume mari de bani. Însă în acelaşi timp vede că o văduvă pune două monede de mică valoare. Aici apare învăţătura pentru ucenicii lui. Afirmă fără ocolişuri că văduva săracă a dat mai mult decât toţi bogaţii… Şi clarifică pentru ce: în timp ce bogaţii au dat ceea ce le prisosea, văduva săracă a dat ceea ce avea pentru a trăi.

Să ţinem cont de faptul că în epoca lui Isus numai bărbatul muncea “în afara casei”. Atunci când o femeie rămânea văduvă nu se întorcea la casa ei paternă şi dacă nu avea băieţi care s-o poată întreţine, rămânea la îndemâna “carităţii” celorlalţi. Nu existau nici instituţii, nici ONG-uri care să se ocupe de ele. De mai multe ori în VT, de asemenea în NT, apare expresia “săraci, orfani şi văduve” ca aceia pe care Dumnezeu îi privilegiază şi de aceea reclamă grijă şi ocrotire specială pentru că realmente fac parte din categoria celor pe care azi i-am numi “fraţi mai nevoiaşi” sau săraci.

Pentru a ţine cont: Monedele pe care le pune văduva săracă sunt doi leptoni. Leptonul era o monedă greacă din cupru numite şi obol. Cei doi leptoni echivalează cu un quadrant (monedă romană) care este 1/64 dintr-un dinar (monedă romană) care era salariul acordat pentru o zi de muncă. Să facem calculul împărţind la 64 salariul oficial pe o zi al unui muncitor din ţara noastră… Vom vedea că este foarte mică suma…

Alte texte biblice pentru a confrunta: Mt 23,6-7; Lc 20,45-47; Lc 21,1-4; Lc 11,43.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea în dicţionar cuvântul “Văduvă”.

Întrebări pentru lectură

- Ce face Isus?

- Cui vorbeşte? Ce le spune?

- Ce le plăcea învăţătorilor Legii sau cărturarilor să facă?

- Ce anume era realmente rău?

- Cum se comportau cu văduvele?

- Cum îi va trata Dumnezeu pentru această atitudine?

- Unde se află Isus în partea a doua a relatării?

- Ce vede atunci când stă în faţa casetelor pentru ofrande?

- Ce fac oamenii bogaţi?

- Ce face văduva săracă?

- Ce spune după aceea Isus ucenicilor săi?

- Cum valorizează Isus realitatea? Ce criterii foloseşte pentru a valoriza pe oamenii bogaţi şi pe văduva săracă?

2 – MEDITAŢIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditaţie

- Încă o dată putem să ne întrebăm: ascult eu cu sinceritate învăţătura lui Isus?

- Cine ar putea să fie astăzi cărturarii “răi” sau învăţătorii Legii “răi”?

- Îmi place “să-mi însuşesc” ceea ce nu am şi ceea ce nu sunt? În ce măsură am atitudinea acestor învăţători ai Legii?

- Sunt coerent în viaţa mea zilnică? Sau tind să fac răul (“să fur avutul văduvelor”), şi apoi să pretind că sunt în exterior un “creştin bun” (“fac rugăciuni lungi”)?

- În ce anume pot să cresc în viaţa mea, sub acest aspect?

- Ce impact are asupra mea atitudinea de observaţie a lui Isus? Sunt observatorul “lucrurilor din viaţă”? Mă opresc să privesc în mod serios cum face Domnul sau trec pe lângă toate fără a lua contact cu nimic…?

- Care sunt “bogăţiile” mele astăzi? Gândiţi-vă la: bogăţiile religioase (cunoaşterea lui Dumnezeu, participarea la Biserică), bogăţiile familiare (părinţii, fraţii, bunicii mei), bogăţiile culturale (instruirea, faptul că ştiu să citesc şi să scriu, faptul că pot admira un tablou, faptul că ascult o muzică bună), bogăţiile umane (capacitatea de a asculta, faptul de a şti să dau sfaturi), bogăţiile materiale (lucruri, casă, bicicletă, maşină), bogăţiile sociale (prieteni, locuri în care să mă inserez)…

- Caut să împart aceste bogăţii sau dau ceea ce-mi prisoseşte pentru “a fi liniştit”?

- Am capacitatea de “a da” şi de “a mă dărui” cu puţinul pe care-l am şi puţinul care sunt?

- Cum sunt criteriile de valorizare în viaţa mea? Măsor după cantitate, după volum, după măreţia aparentă…?

- Ce-mi lipseşte pentru a învăţa să valorizez aşa cum valorizează Isus?

- În ce situaţii speciale din viaţa mea va trebui să privesc astăzi mai mult inima şi ceea ce poate să dea celălalt?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Pentru rugăciune propunem o frază foarte profundă şi semnificativă care luminează clar reflecţia noastră asupra Cuvântului lui Dumnezeu:

TREBUIE DAT PÂNĂ CÂND DOARE…

Se referă la ceea ce trebuie dat celor care au nevoie de ceva, vreo bogăţie pe care eu o pot da. Fraza este foarte cunoscută şi este atribuită ori sfântului Albert Hurtado (1901-1952) sau Fericitei Tereza de Calcutta (1910-1997)… Poate fi a celor doi în formă independentă… oricum ceea ce e important: a putea trăi capacitatea de a da şi a ne dărui în propria existenţă până la extrem.

4 – CONTEMPLAŢIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru a interioriza acest Cuvânt pe care-l medităm poate fi utilă folosirea verbului “a da” care apare în fraza pe care o medităm, şi mai ales în versetul 43 unde Isus valorizează ceea ce a dat văduva: “a dat mai mult decât toţi bogaţii”…

Putem să-l interiorizăm astfel:

- Doamne, vreau să dau viaţa mea pentru ca ceilalţi oameni să te cunoască…

- Doamne, vreau să dau timpul meu pentru ca mulţi să fie ucenicii tăi…

- Doamne, vreau să dau capacitatea mea de ascultare pentru a împărtăşi drama fraţilor mei…

- Doamne, vreau să dau sfat de pace şi de răbdare celui care nu are seninătate în inima sa…

- Doamne, vreau să dau…

- Doamne, vreau să dau…

5 – ACŢIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propunere personală

- Conjugarea verbului “a da” în acel aspect al vieţii mele care descopăr că realmente lipseşte.

Propunere comunitară

- Căutaţi împreună cu grupul tău de prieteni “să daţi” parte din timpul vostru pentru a ajuta pe cineva care are nevoie de ajutor. Poate să fie o acţiune de tip social în vreo şcoală mică sau în vreo sală multifuncţională. De exemplu a face curăţenie, a aranja, a vărui… Dedicaţi din timpul propriu de odihnă sau de distracţie pentru a face ceva asemănător… A da până când doare…