Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXXII-a de peste an
Anul A (B, C)
Lecturi:
Înţelepciune 6,12-16
1Tesaloniceni 4,13-18
Matei 25,1-13

Matei 25,1-13

Atunci împărăţia cerurilor va fi asemenea cu zece fecioare, care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci dintre ele erau nechibzuite, iar cinci înţelepte. Cele nechibzuite şi-au luat candelele, dar nu au luat cu ele untdelemn, însă cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat untdelemn în vasele lor. Întrucât mirele întârzia, au aţipit toate şi au adormit. Iar la miezul nopţii s-a auzit un strigăt: «Iată, mirele! Ieşiţi-i în întâmpinare!» Atunci s-au sculat toate acele fecioare şi şi-au pregătit candelele. Cele nechibzuite au zis celor înţelepte: «Daţi-ne din untdelemnul vostru căci candelele noastre se sting». Dar cele înţelepte au răspuns: «Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă. Mergeţi mai degrabă la cei care vând şi cumpăraţi-vă». Iar în timp ce ele erau plecate ca să cumpere, a venit mirele. Cele care erau pregătite au intrat cu el în sala de nuntă şi uşa s-a închis. Mai târziu au venit şi celelalte fecioare şi au zis: «Stăpâne, stăpâne, deschide-ne!» Dar el le-a răspuns: «Adevăr vă spun, nu vă cunosc». Vegheaţi, aşadar, pentru că nu ştiţi nici ziua, nici ceasul!

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC
pr. Anton Iştoc
volum colectiv ITRC 2
pr. Alessandro Pronzato

 

* * *

 

Lămpile fără ulei sunt moarte

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Imaginaţi-vă fecioarele care pleacă din casele lor pentru a merge să aştepte sosirea mirelui. Următoarea conversaţie are loc între ele:

“Credeţi că avem nevoie să luăm ulei în plus?”

“De ce? Mirele va sosi oricum la apus. Aşa este prevăzut în program.”

“Dar dacă întârzie? Atunci nu vom avea ulei suficient pentru noapte?”

“Ei, haide! De ce eşti atât de negativă? De ce complici lucrurile? Vrei să ducem în plus ulei pe care nu îl vom folosi? De ce nu poţi să vezi partea bună a lucrurilor?”

“Da, dar nu ştii niciodată! Eu îmi iau ulei în plus, de siguranţă…”

Cunoaştem restul poveştii. Mirele întârzie şi fecioarele care şi-au luat ulei în plus se dovedesc a fi cele înţelepte. Înţelepciunea are aici puţin de a face cu inteligenţa personală sau cu IQ-ul. Înţelepciunea este o alegere – alegerea de a face tot ceea ce trebuie pentru a pregăti pentru ce este mai rău sperând în acelaşi timp la ce e mai bine. Cei nebuni speră doar la ce e mai bine şi nu se pregătesc pentru cea mai rea eventualitate.

Parabola Fecioarelor înţelepte şi a celor nechibzuite este spusă pe un fundal cultural care este foarte diferit de cel al nostru de astăzi. Câteva cuvinte despre nunta evreiască din vremurile Noului Testament ne-ar putea ajuta să înţelegem mai bine povestea. În ziua nunţii, mirele şi prietenii lui mergeau să ia mireasa de la familia ei. Ceremonia avea loc noaptea, astfel că alaiul mirelui ajungea la casa miresei cândva după apusul soarelui. Între timp mireasa şi prietenele ei aşteptau sosirea mirelui şi a alaiului său. La sosirea lor, fecioarele se alăturau alaiului care o însoţea pe mireasă la familia mirelui ei unde urma să aibă loc petrecerea. Purtau candele aprinse pentru drumul în noapte şi cântau cântece de iubire în timp ce mergeau în procesiune.

În parabolă, mirele a întârziat şi a ajuns la miezul nopţii. Între timp, cele cinci fecioare care nu şi-au luat ulei în plus au descoperit că nu le ajungea uleiul şi au mers în sat să îşi mai ia. Între timp procesiunea a părăsit casa miresei. Până când şi-au luat ele ulei şi au găsit drumul către casa mirelui, petrecerea începuse deja şi ele au fost închise afară. Trebuie să fi avut şocul vieţilor lor atunci când au strigat: “Stăpâne, stăpâne, deschide-ne!” şi au auzit glasul mirelui: “Adevăr vă spun, nu vă cunosc” (versetele 11-12).

Această parabolă, care se găseşte doar în Evanghelia lui Matei, a slujit probabil la a-i avertiza pe primii creştini care sperau într-o întoarcere rapidă a Mântuitorului. Matei le spune că întoarcerea Domnului ar putea întârzia dincolo de aşteptările lor şi că ei ar trebui, în consecinţă, să se pregătească pentru lunga aşteptare asigurându-se că au suficient ulei pentru lămpile lor. Multe detalii ale parabolei au sens atunci când le vedem în contextul acestei teme principale. Mirele este Cristos. Mireasa este Biserica (Apocalipsa 22,17). Cele zece fecioare sunt totalitatea membrilor Bisericii. Candelele, pe care toate fecioarele le aveau, ar putea reprezenta credinţa pe care toţi creştinii o au. Uleiul, pe care unele îl aveau şi altele nu, ar reprezenta atunci faptele bune. O candelă fără ulei este ca şi credinţa fără fapte bune – moartă în ea însăşi (Iacov 2:17).

Este oare mesajul lui Matei către semenii săi creştini relevant încă şi pentru creştinii timpurilor noastre? Foarte mult! Apropiindu-ne de încheierea anului liturgic, Biserica, prin Evanghelie, ne invită să contemplăm sfârşitul – sfârşitul vieţilor noastre şi sfârşitul lumii. Modul în care trebuie să ne pregătim pentru sfârşit nu este acela de a trăi cu teamă şi nelinişte, sau de a merge după profeţi şi vizionari care pretind că au acces la calendarul secret al lui Dumnezeu cu privire la cum şi când se va sfârşi lumea. Isus ne-a spus că Fiul Omului va reveni în Ziua de Apoi pentru a-i judeca pe cei vii şi pe cei morţi. Cum şi când va fi aceasta, nu ştim cu siguranţă. Cum trebuie atunci să se pregătească creştinul înţelept pentru sfârşitul timpurilor? Parabola de astăzi ne oferă răspunsul: cel mai bun mod de a ne pregăti pentru sfârşit este acela de a urma exemplul fecioarelor înţelepte. Ele au luat ulei suficient pentru a-şi păstra aprinse candelele. În acelaşi fel trebuie să ne angajăm şi să perseverăm în fapte bune pentru a ne păstra vie credinţa. Acesta este cel mai bun mod de a ne pregăti pentru Domnul, indiferent când alege El să vină.

 

* * *

 

Întâlnirea cu Mirele

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Cristina Grigore
Copyright: ProFamilia.ro

Comentând parabola celor zece fecioare nu doresc să insist atâta asupra la ceea ce le deosebeşte pe fete (cinci sunt înţelepte şi cinci nechibzuite), cât asupra la ceea ce le este comun: toate merg să îl întâlnească pe mire. Acest fapt ne permite să reflectăm asupra unui aspect fundamental al vieţii creştine, care este orientarea sa escatologică, adică aşteptarea întoarcerii Domnului şi a întâlnirii noastre cu El. Ne ajută să răspundem la eterna şi tulburătoarea întrebare: cine suntem şi unde mergem?

Scriptura spune că în această viaţă suntem “străini şi peregrini”, suntem “parohi”, deoarece paróikos este cuvântul din Noul Testament tradus prin străini şi peregrini (cf. 1Petru 2,11), aşa cum paroikía (parohia) este cuvântul tradus prin înstrăinare (cf. 1Petru 1,17). Sensul este clar: în greacă pará este un adverb şi înseamnă alături; oikía este un substantiv şi înseamnă locuinţă; aşadar: a locui alături, aproape, nu înăuntru, ci la margine. De aici termenul indică pe cel care locuieşte într-un loc pentru puţin timp, omul aflat în trecere, sau exilatul din patrie; paroikía indică aşadar o locuinţă provizorie.

Viaţa creştinilor este o viaţă de străini şi peregrini, pentru că ei sunt “în” lume, dar nu “din” lume (cf. Ioan 17,11.16); pentru că patria lor adevărată este în ceruri, de unde aşteaptă să vină Isus Cristos Mântuitorul (cf. Filipeni 3,20); pentru că nu au aici jos cetate stătătoare, ci sunt în drum spre cea viitoare (cf. Evrei 13,14). Biserica întreagă nu este decât o unică mare “parohie”.

“Epistola către Diognet”, din secolul al II-lea, îl defineşte pe creştin ca fiind un om “care locuieşte în propria patrie, dar ca un străin (paróikos), care participă la toate îndatoririle cetăţenilor, dar le suportă toate ca peregrin; pentru care orice pământ străin este patria lor şi orice patrie este pământ străin”. Este vorba însă de o “înstrăinare” specială. Şi unii gânditori ai timpului defineau omul: “Prin natură, străin de lume”. Însă diferenţa este enormă: aceştia considerau lumea ca fiind opera răului şi în consecinţă recomandau reţinerea de la implicarea în aceasta care se exprimă în căsătorie, în muncă, în politică. Nimic din toate acestea la creştin. El, scrie în Epistolă, este un om “care se căsătoreşte şi aduce pe lume copii”, unul “care participă la toate”.

Înstrăinarea lui este una escatologică, nu ontologică; adică el se simte străin prin vocaţie, nu prin natură; pentru că este destinat unei alte lumi, şi nu pentru că provine dintr-o altă lume. Sentimentul creştin de înstrăinare se bazează pe învierea lui Cristos: “Dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus” (Coloseni 3,1). Nu se anulează astfel creaţia şi bunătatea sa fundamentală.

În timpurile apropiate nouă, redescoperirea rolului şi implicării creştinilor în lume a contribuit la atenuarea sensului escatologic, astfel încât nu se mai vorbeşte aproape deloc despre cele de pe urmă ale omului: moartea, judecata, iadul şi raiul. Însă atunci când este autentic biblică, aşteptarea întoarcerii Domnului nu împiedică implicarea faţă de fraţi; mai degrabă o purifică; ne învaţă să “preţuim cu înţelepciune bunurile pământului, mereu îndreptaţi spre bunurile cerului”. Sfântul Paul, după ce le-a amintit creştinilor că “timpul s-a scurtat”, concluziona spunând: “Aşadar, acum, cât avem timp, să facem bine tuturor şi mai ales celor de aceeaşi credinţă” (Galateni 6,10).

A trăi în aşteptarea întoarcerii Domnului nu înseamnă nici a dori să murim curând. “Căutaţi cele de sus” înseamnă în schimb a orienta existenţa către întâlnirea cu Domnul, a face din acest eveniment polul de atracţie, farul vieţii. “Când” este mai puţin important şi trebuie lăsat la voinţa Domnului.

 

* * *

 

Înţelepciune

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Quidquid agis prudenter agas et respice finem – Tot ceea ce faci, să faci cu prudenţă şi să priveşti sfârşitul! – spune un dicton latin, pe care l-am ales ca introducere la această predică, deoarece ne dă noţiunea clară a înţelepciunii: de a face toate cu prudenţă în vederea unui scop precis şi nobil. De altfel, se spune în mod obişnuit că prudenţa este mama înţelepciunii. În toate timpurile a fost cea mai admirată, cea mai iubită şi cea mai căutată. Ea potenţează toate facultăţile omului şi-l face personalitate; iar când cineva ajunge în posesia ei încă din fragedă pruncie, se spune că este copil minune şi conlucrând cu darul primit, poate ajunge geniu.

Toţi oamenii apreciază înţelepciunea, dar puţini sunt acei care se întreabă: Care este izvorul ei? Dar şi mai puţini sunt acei care caută înţelepciunea înţelepciunii, fiindcă nu ştiu că există şi aşa ceva.

Din cele mai vechi timpuri, oamenii de seamă au apreciat că izvorul înţelepciunii îl deţin zeii. Exemple avem destule. Printre cei de frunte se află filozofii Platon şi Aristotel; pentru Solomon, este Dumnezeu. Toate popoarele au avut oracole şi persoane care treceau drept tălmacii înţelepciunii divine. Înţelepciunea venea în preajma omului pe neaşteptate şi pe diferite căi, cum ar fi din micro sau macrocosmos, din frumuseţe, visuri, apariţii, fenomene excepţionale, minuni, naşteri, revelaţie etc. Tălmacii înţelepciunii omeneşti din zilele noastre sunt filozofii, savanţii şi toţi oamenii de ştiinţă şi de bună-credinţă. Einstein, de exemplu, toată viaţa s-a străduit să afle formula care stă la baza întregii creaţii, pentru a dobândi tot ceea ce se poate şti despre universul material.

În sine, înţelepciunea este una, numai că are diferite domenii de activitate sau forme de exteriorizare.

Lecturile de la Liturgia cuvântului de azi ne transpun pe plan religios, pentru a învăţa cum se poate dobândi înţelepciunea atât de mult râvnită.

În prima lectură se aduc laude înţelepciunii atât în sine cât şi celui care o caută. Înţelepciunea este strălucitoare şi cel care o găseşte este fericit în contemplarea ei. Înţelepciunea este promptă la întâlnirea cu omul şi cel care o doreşte o poate găsi în fiecare lucru din jurul său.

Se spune că Isus mergea într-o zi cu ucenicii săi şi pe cale au întâlnit cadavrul unui câine în putrefacţie. Ucenicii strâmbau din nas şi scoteau în evidenţă urâţenia lui, mirosul greu pe care îl răspândea în jur şi dezgustul pe care îl trezea. Numai Isus a făcut această remarcă: Priviţi ce dinţi frumoşi are! Dacă nu mă înşel, Bossuet a fost acela care predica într-o bună zi în catedrala “Notre Dame” din Paris despre înţelepciunea divină, scoţând în evidenţă perfecţiunea cu care Dumnezeu a creat toate. După predică a venit la el un ghebos, un cocoşat şi i-a zis: Părinte, aţi spus că Dumnezeu a făcut toate cu înţelepciune, dar uitaţi-vă la mine, sunt eu dovada înţelepciunii? Predicatorul i-a răspuns: Dacă Dumnezeu a voit să facă un cocoşat, atunci l-a făcut perfect.

Omul se poate întâlni cu înţelepciunea la tot pasul, dar în faţa morţii? Nu cumva moartea este dovada lipsei supreme de înţelepciune? Realizăm lucruri minunate ca să aibă moartea ce distruge? Multe sunt minunile lumii, dar cea mai mare dintre toate este omul, spunea Sofocle din antichitate. Capodopera înţelepciunii de pe acest pământ este omul. Oare este făcut pentru distrugere?

Multe lucruri frumoase a spus sfântul Paul credincioşilor din Tesalonic. Toate erau scoase din depozitul credinţei şi dădeau omului o înţelepciune deosebită. Fiindcă înţelepciunea divină este infinită, Paul n-a reuşit, cât timp a stat în mijlocul lor, să le dea decât o mică parte. După ce a plecat din Tesalonic, fericiţii credincioşi care se bucurau de înţelepciunea evangheliei, au început să regrete pe cei morţi, fiindcă nu vor avea parte de fericirea întâlnirii cu Isus Cristos, Înţelepciunea întrupată, când va veni a doua oară, deoarece, intraţi în taina morţii, ei au intrat şi în taina abisală a ignoranţei. Sfântul Paul a căutat să le înlăture şi această întristare prin adevărul revelat despre învierea morţilor. Învierea, culmea înţelepciunii, va aduce dezlegarea enigmei din urmă prin nimicirea morţii, distrugând abisul ignoranţei. Astfel, fiinţa umană va intra în starea înţelepciunii perfecte.

Acum este perfect acela care primeşte în sine germenul învierii şi-l dezvoltă prin credinţă, speranţă şi iubire. Acest germen este cuvântul lui Dumnezeu în toate formele sale de manifestare, dar mai ales cel din kenoza Scripturii, trupului şi sângelui euharistic, în însăşi Biserica lui Cristos. Dumnezeu ne-a dat, prin cuvântul său, putinţa de a lucra şi realiza propria înviere. Ea nu ne va veni ca un dar, ci ne este dată în germen spre a o realiza în formă matură fiind noi încă în această viaţă. Învierea este ca nada din undiţă: se prinde numai de acela care o prinde.

Sfântul Anton, abate, spunea ucenicilor săi: Grecii, care învaţă ştiinţa înţelepciunii, întreprind călătorii lungi pe mare şi pe uscat, îndură multe osteneli şi înfruntă mari primejdii pentru a o câştiga; dar pentru virtute, care este adevărata înţelepciune, nu-i de trebuinţă să mergi atât de departe, nici să înfrunţi atâtea primejdii, nu-i de trebuinţă nici măcar să ieşiţi din camera voastră, deoarece o găsiţi şi acolo. Ba mai mult: împărăţia lui Dumnezeu este în voi (Lc 17,21).Despre această înţelepciune vorbeşte sfântul Paul credincioşilor din Filipi: Toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Cristos Isus Domnul nostru, pentru că m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, numai să-l dobândesc pe Cristos (3,3-8).

Pentru a ajunge la înţelepciunea finală, adică la dezlegarea tainei morţii, Isus ne îndeamnă să veghem. Vegherea este dovada iubirii. Ce ar zice un mire, ce ar spune nuntaşii, ce ar zice toată lumea, dacă alaiul ar ajunge la poarta miresei şi ea ar mai dormi încă? Trezită cu greu, ar zice: Aşteptaţi până mă scol, mă spăl, mă îmbrac şi apoi voi veni să văd despre ce este vorba. Ce-i atâta grabă? Ce aţi zice despre o astfel de mireasă? În mod obişnuit, lumea care cunoaşte starea de lene a unor persoane de acest fel, le ironizează prin strigături precum este următoarea:

Hai mireasă de te scoală!

Ieşi afară şi te spală,

Că soacra te-o scărmăna

Până ce te-o-nmormânta!

Dar ce ruşine va fi, dacă Isus va găsi pe cineva dormind şi la şaizeci, şaptezeci şi chiar mai mulţi ani! Din parabola celor zece fecioare (Mt 25,1 ş.u.), care toate au adormit, învăţăm că şi sfinţii, fiind preocupaţi şi de problemele pământeşti inerente vieţii, au avut şi ei anumite slăbiciuni, dar au fost prevăzători ca uleiul din candelă, cuvântul lui Dumnezeu, să nu le lipsească niciodată, îl adună în suflet chiar şi atunci când nu-l înţeleg, precum adună gospodarul potcoavele vechi şi orice bucată de fier etc. sperând că odată îi vor prinde bine.

Toţi oamenii sunt conştienţi de sfârşitul lor, dar ce puţini sunt cei care şi-l pregătesc cu grijă! Dumnezeu vrea ca sfârşitul nostru pământesc şi intrarea în veşnicie să fie o sărbătoare de nuntă. Câţi se pregătesc? Numai cinci din zece? Cred că mai puţini, fiindcă aproape în majoritate alungă gândul morţii ca pe cea mai neagră ispită.

Doi sfinţi, Eusebiu şi Amian, stăteau pe iarbă. Amian citea Scriptura şi Eusebiu asculta, apoi dădea explicaţiile necesare. Într-un anumit moment, Eusebiu a fost furat de alte gânduri distractive privind câmpiile întinse. Amian îi cere explicaţiile de rigoare. Eusebiu, fiind distrat, i-a cerut să recitească textul. Amian i-a făcut o mică şi subtilă dojană, că îl interesează mai mult câmpul decât cuvântul lui Dumnezeu. Eusebiu s-a simţit atât de vinovat şi ruşinat încât a făcut vot că nu va mai privi niciodată câmpiile şi nici stelele cerului. S-a retras într-o colibă în care a trăit timp de patruzeci de ani, cugetând numai la cuvântul lui Dumnezeu.

Mântuitorul nu condamnă fecioarele pentru că au adormit, dar pentru neglijenţa lor de a-şi procura mai mult ulei, pentru lipsa de prudenţă faţă de cuvântul Domnului.

Să ne rugăm: Doamne, dă-ne şi nouă înţelepciunea celor cinci fecioare prudente, ca să fim copiii-minune ai împărăţiei tale de pe acest pământ! Amin.

 

* * *

 

Iubirea – candela aprinsă în întuneric

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Candela aprinsă zi şi noapte din bisericile noastre ne arată că aici este prezent Cristos în sfânta Euharistie, în “Misterul credinţei” (MR). Pentru ochii trupului, ba chiar şi ai sufletului, misterul este egal cu întunericul. În faţa Misterului credinţei, Euharistiei, în sufletul nostru trebuie să aprindem o candelă, candela iubirii. Înţelept este creştinul care ştie s-o aprindă, fiindcă în întunericul credinţei îl va găsi pe Isus care stă de veghe la căpătâiul nostru: “Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20).

Isus veghează la căpătâiul nostru, fiindcă, aşa cum spune sfântul Ieronim: “În fiecare zi murim, zilnic ne schimbăm şi toate se schimbă în jurul nostru şi totuşi noi credem că vom trăi veşnic pe acest pământ”. De aceea spunea sfânta Tereza a Pruncului Isus că: “Noi ar trebui să ne gândim mai mult cum să murim decât cum să trăim mai bine”, căutând, după îndemnul scriitorului german Alban Stolz: “Să privim fiecare zi ca pe o pagină din cartea vieţii noastre, având grijă ca pe fiecare pagină să scriem ceva bun pentru veşnicie”.

În zilele noastre, unii oameni caută să se consoleze cu tradiţia creştină, pe care şi-o imaginează ca pe un fel de geografie a invizibilului, căutând mijloace umane de a comunica cu morţii lor, de care n-ar fi voit să se despartă niciodată, şi astfel vor să scape de întunericul despărţitor. Alţii, şi poate mai mult ca oricând, în epoca noastră materialistă în care se admite numai ceea ce este empiric, se poate pipăi, se resemnează cu totul ignoranţei: Nu ştim şi nici nu vom şti vreodată.

Dumnezeu nu ne cere să ne trăim de pe acum moartea, pentru că aceasta ar însemna să ne târâm zilele într-o continuă tristeţe şi amărăciune, într-o irealitate comico-tragică. El vrea s-o trăim în plinătatea ei, adică în faptele bune care ne dau preludiul fericirii veşnice şi de a nu ne lăsa adormiţi de plăcerile amăgitoare ale simţurilor (cf. A.M. Roguet, Discursuri funebre, traducere. fr. I. Balan).

Ca viaţa să ne fie plină, ca pe fiecare pagină să putem scrie ceva bun pentru veşnicie, în întunericul credinţei din sufletul nostru trebuie să aprindem o candelă, ca să vedem ce şi cum scriem.

În evanghelia de azi (Mt 25,1-13) Isus ne prezintă cinci fecioare înţelepte şi cinci nechibzuite. După Iob (28,28) înţelept este acela care se teme de Dumnezeu şi urăşte răul. Ca cineva să se teamă de Dumnezeu, trebuie să-l caute, să-l găsească şi să-l cunoască. Sfânta Scriptură ne asigură că Dumnezeu, nu numai că se lasă găsit de cel care îl caută (cf. Prov 12; 8,17; Sir 6,27), ba chiar îi iese în întâmpinare (Lectura I: Înţ 6,12-16)

Fecioare nebune sunt pe toate drumurile şi nici nu-ţi trebuie prea mult timp ca să-ţi dai seama de nebunia lor. Este mai greu de găsit una înţeleaptă. Şi totuşi iată, un model de fecioară cu candela aprinsă: Tereza a Pruncului Isus. În primele ore ale Vinerii Mari a anului 1896 a vomitat sânge, semn al tuberculozei care avea s-o ducă la mormânt numai peste câteva luni. Care a fost prima ei reacţie la gândul morţii? S-o ascultăm pe dânsa: “Am avut o credinţă foarte vie şi lucidă că gândul la Cer era încununarea întregii mele fericiri. Nu puteam crede că existau într-adevăr oameni fără Dumnezeu, lipsiţi de orice credinţă”. Dar din această zi începe calvarul ispitei de necredinţă şi o va chinui până la moarte. În zilele următoare Paştelui din acel an, Tereza mărturiseşte: “Isus m-a învăţat să-mi dau seama de existenţa sufletelor ce nu au credinţă“. Din acea clipă viaţa ei interioară este cuprinsă “de o întunecare de nepătruns”. Ideea de cer, ce fusese mai înainte izvor de atâta bucurie, devine “un subiect de conflict şi chin”. Ispititorul îi şopteşte: “Totul este un vis această discuţie despre împărăţia cerului şi despre acest Dumnezeu care a creat totul… Bine, bine, tânjeşte după moarte, tânjeşte! Dar moartea îţi va da numai – nu ceea ce speri – ci o noapte şi mai adâncă, noaptea nimicului”.

Tereza se destăinuie Maicii superioare: “Dacă ai şti, numai, ce gânduri groaznice au năvălit asupra mea tot timpul! Mintea mi-e răvăşită de argumentele celor mai răi dintre materialişti… Nu mai cred în viaţa veşnică; îmi pare că nu se mai află nimic dincolo de viaţa asta trecătoare. Totul are un sfârşit. Numai iubirea rămâne”. Iată, candela aprinsă în noaptea credinţei: iubirea. Chiar dacă îşi pierduse tot înţelesul emoţional şi intelectual al credinţei, ea a reţinut esenţialul din credinţă: inima credinţei care este iubirea. Datorită acestei “candele aprinse în noapte”, mărturiseşte Tereza mai departe: “Cu toate că nu simt nici o credinţă, caut mereu să urmez faptele de credinţă… Încerc într-adevăr să trăiesc credinţa, chiar atunci când ea nu-mi aduce nici o mulţumire”. Iată, cum înţelepciunea ei a fost iubirea, deoarece chiar atunci când propria ei credinţă apărea ca inutilă, ea şi-a oferit faptele bune ca “cei nu încă luminaţi de torţa credinţei, să o poată aprinde la sfârşit”. (cf. Michael Paul Gallagher SJ, Ajută necredinţei mele, Ed. Ars Longa Iaşi 1996).

Cred că îndemnul lui Isus de a veghea, pentru că nu ştim nici ziua nici ceasul, nu se referă atât la momentul istoric al revenirii lui pe pământ, fiindcă atunci nu va fi noapte, cât mai ales de a veghea ca nu cumva să ni se stingă flacăra iubirii din candela credinţei. Credinţa cere veghere şi multă răbdare, dar cine iubeşte veghează şi rabdă multe. “Dragostea este răbdătoare… nu se supără, nu ţine răul în seamă… toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le îndură” (1Cor 13,4-7). Despre Isus, scriitorul bisericesc Tertulian spune: “A voit să se sature, înainte de a muri, de voluptatea răbdării” (Bossuet, Panegiricul sfânta Tereza de Avila, Ed. Amarcord, Timişoara 1996). Iubirea este dornică să-şi confirme autenticitatea prin răbdare. Isus şi-a dovedit-o din plin. pe cruce, care este “nebunie pentru cei ce se pierd, dar pentru noi, care ne mântuim, este puterea şi… înţelepciunea lui Dumnezeu” (1Cor 1,18.24). Şi nu ne aşteaptă, oare, zilnic în prag?

Fecioarele înţelepte, nu din egoism sau din lipsă de caritate, nu dau untdelemn celor nebune, ci din prudenţă. Acest lucru vrea să ne spună: în privinţa mântuirii, care este problema de căpetenie a vieţii fiecărui om, nu-i îngăduit să o laşi pe seama altora, nici chiar a sfinţilor din Cer, ci fiecare trebuie să colaboreze cu harul primit. Şi Dumnezeu nu tăgăduieşte nimănui credinţa; dar cine nu colaborează cu darul primit, poate rămâne în întunericul credinţei, lipsindu-i flacăra iubirii; deoarece credinţa străluceşte, lucrează, prin caritate (Gal 5,6). Credinţa o avem, dar niciodată nu suntem siguri că ne este suficientă pentru mântuire, că: de-ar fi cât un grăunte de muştar (cf. Lc 17,5-6), tot ar fi ceva, am mişca munţii din loc, dar aşa, mică fiind, cum s-o mai împarţi? Afară de aceasta, Dumnezeu cel preaînţelept a trasat tuturor oamenilor şi fiecăruia în parte calea mântuirii: “Nimeni nu poate veni la mine, spune Isus, dacă nu-l atrage Tatăl care m-a trimis” (In 6,44) şi “Dumnezeu este acela care trezeşte în noi dorinţa şi acţiunea conform cu planurile bunăvoinţei sale” (Fil 2,13).

Există un singur Om care s-a întors dindărătul uşilor închise – Fiul Omului – şi ne-a asigurat că: dincolo de moarte este viaţă şi va reveni la noi (Lectura a II-a: 1Tes 4,13-18). Îl credem? El s-a rugat: “Părinte, Tată, vreau ca acolo unde sunt eu să fie împreună cu mine şi aceia pe care mi i-au dat tu, ca să vadă slava mea” (In 17,24). Ori, ca să fim cu el acolo unde este acum şi să-i vedem slava lui, care este Duhul Sfânt – Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii (Lc 4,18; Is 61,1 ş.u.) – trebuie să fim ca el acum: în rugăciune: “Isus Cristos stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pururi pentru noi” (Rom 8,34). Iubirea este o rugăciune continuă. Ea nu trebuie întreruptă. Când flacăra ei s-a stins, Mirele dispare în întuneric. Credinţa, pe care cineva i-o refuzată lui Isus, va încerca s-o cumpere de la taraba zodiacelor, chiromanţilor, vracilor, magicienilor etc, credinţă care nu mântuieşte: “Adevăr vă spun, nu vă cunosc”.

Ca să lumineze candela noastră în întuneric, să ne rugăm: “Dumnezeule atotputernic şi îndurător, înlătură, cu bunătate, tot ce ne stă împotrivă, ca, izbăviţi de orice povară trupească şi sufletească, (având dovada înţelepciunii: iubirea născută ca o flacără din credinţă), să te putem sluji cu toată libertatea”. Amin.

 

* * *

 

Duminica a XXXII-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Comemorarea tuturor credincioşilor răposaţi ne-a îndreptat privirile, într-un oarecare mod, spre ultima realitate din viaţa fiecărui om, care este moartea şi întâlnirea cu Isus Cristos. Cu cât ne apropiem mai mult de sfârşitul anului liturgic, cu atât mai mult liturgia cuvântului ne face mai conştienţi de întâlnirea noastră cu Isus Cristos. De asta va depinde soarta noastră veşnică. De aceea, timpul prezent este un timp de veghe activă, de aşteptare şi,după cum putem experimenta, cu toţii suntem într-o aşteptare permanentă: copiii aşteaptă să crească mai repede, tinerii aşteaptă să termine şcoala şi să-şi găsească un loc de muncă, cei care sunt prea ocupaţi aşteaptă să aibă mai mult timp liber, bolnavii aşteaptă să se vindece mai repede, şi astfel exemplele ar putea să continue.

Dar, despre ce aşteptare ne vorbeşte nouă Evanghelia de astăzi? Despre ce întâlnire ? Nicidecum nu este vorba de a aştepta ceva, dar de a aştepta pe Cineva, este vorba de o întâlnire personală cu Cristos, Mirele Bisericii.

Lecturile pe care le-am auzit astăzi, ne îndeamnă să-l întâmpinăm pe Domnul plini de credinţă, ne încurajează în speranţa învierii şi, în acelaşi timp, ne avertizează să fim vigilenţi. Astăzi suntem confruntaţi cu parabola celor zece fecioare. Cum este şi propriu învăţăturilor sale din parabole, Isus face referinţă la experienţa concretă a ascultătorilor.

Isus ia ca model o nuntă, o sărbătoare care necesită mult timp de pregătire şi la care participă tot poporul. În după amiaza zilei de nuntă, mireasa este condusă de prietene în casa mirelui. Acesta, la rândul lui, merge la tatăl miresei pentru a face ultimele înţelegeri în privinţa darurilor sau chiar al preţului miresei. Astfel timpul trece. Prietenele miresei trebuie să-l aştepte pe mire mult timp în faţa casei. Dar, când va veni Mirele? Când va veni Domnul? Răspunsul lui Isus este clar: “Nu ştiţi nici ziua, nici ora” (Mt 25,13). Mirele ar putea să sosească într-un moment neaşteptat. Dar… el întârzie şi cele zece fecioare aţipesc. În sfârşit, “în miezul nopţii” (Mt 25,26) se înalţă un strigăt: “iată Mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!”(Mt 25,6). În mod obişnuit mirele sosea fără să surprindă pe cineva. Aici însă strigătul îi surprinde pe toţi. Acest strigăt nu este natural. El este asemănător cu acela al îngerului din Apocalips care anunţă secerişul şi culesul viilor, care proclamă judecata Babilonului, care invită la marele banchet al lui Dumnezeu. Această venire subită este reluată cu insistenţă în Evanghelia lui Matei: “Fiul Omului vine în ceasul în care nu vă aşteptaţi” (Mt 22,44). El îi va surprinde pe cei care dorm aşa cum potopul i-a surprins pe contemporanii lui Noe; El se va ridica asemenea unui fulger.

Acum “strigătul” nu mai este un avertisment, însă, un semnal neprevăzut. În acest moment nu mai este timp. Este prea târziu! Trebuia să ne gândim de la început deoarece fidelitatea nu se improvizează. În ora întâlnirii contează ceea ce ai, ceea ce eşti şi nu ceea ce ai voi să fii. Acum, nu mai sunt permise substituirile. Cineva ar putea să-şi motiveze astfel lipsa de credinţă: “Ştiu, am pe cineva la mănăstire!”, “În familie avem un preot!” sau: “Dacă ai şti câte rozarii recită mama mea?” sau: “Fiica mea face parte dintr-o mişcare religioasă creştină”.

Nimeni nu poate să pună credinţa în locul nostru. Nimeni nu poate să plătească pentru noi “biletul” pentru întâlnirea decisivă cu Cristos. În acea oră “uleiul” din candelă, adică credinţa şi faptele de caritate, trebuie să fie ale noastre.

Ştim bine ce a însemnat “strigătul” pentru cele zece fecioare: pentru cele înţelepte a fost un moment de bucurie, o întâlnire cu cel iubit, cu Mirele. În schimb, pentru cele nechibzuite acest strigăt nu a creat decât panică, tristeţe şi în cele din urmă le-a făcut conştiente de starea în care se aflau. După întâlnirea cu Mirele se formează marele cortegiu. Toţi cei care vor avea candela credinţei aprinsă vor intra în sala banchetului de nuntă şi uşa va fi închisă.

Aşadar, adevărul pe care îl conţine parabola este uşor de recunoscut: cu venirea mirelui ni se indică venirea Domnului; în comportamentul fecioarelor ne este prezentat comportamentul creştinilor. Noi nu ştim când va veni Domnul. El poate să întârzie mult şi aşteptarea este obositoare. De aceea, oboseala în credinţă este un pericol pentru toţi. Şi tocmai această credinţă, unită cu răbdare şi vigilenţă, este hotărâtoare. Viaţa creştinului este un drum luminat de flacăra unei “candele”, simbol al credinţei vigilente. Pentru a menţine aprinsă această flacără este nevoie de înţelepciune. Înţelepciunea, aşa cum apare în prima lectură este o persoană şi o putem identifica cu persoana lui Isus Cristos. Autorul cărţii Înţelepciunii ne avertizează că ea este foarte preţioasă. Pentru creştin această înţelepciune, adică Cristos, trebuie să fie ceva care îi condiţionează existenţa de zi cu zi pentru că numai El este Calea, Adevărul şi Viaţa. Înţelepciunea evanghelică nu este în mod necesar zgomotoasă. Pentru a o dobândi este necesară rugăciunea.

În acest sens, psalmul responsorial este un exemplu foarte mare al rugăciunii de veghere, pe care inima îl cântă fiind cuprinsă de o dorinţă profundă de Dumnezeu. Psalmistul îl caută pe Dumnezeu în templul din Ierusalim, în propriul culcuş de durere, în nopţile fără somn şi când se simte cuprins de păcat în viaţa sa. Contemplarea gloriei lui Dumnezeu şi experienţa prezenţei sale sunt ca şi potirul care înveseleşte un banchet de nuntă. Tema întoarcerii Mântuitorului, a întâlnirii cu Cristos, Mirele Bisericii este prezentă şi în a doua lectură. Comunitatea primară îmbrăţişase această doctrină cu entuziasm şi voia să o cunoască pe deplin. Primii creştini au înţeles că acest eveniment ar avea loc la un interval scurt, dar acum un gând îi nelinişteşte: pentru ei erau siguri, dat fiind faptul că au aderat la Evanghelie însă se întrebau ce va fi cu cei care au murit. Întrebarea oferă lui Paul ocazia să le vorbească despre învierea morţilor. Paul se bazează pe cuvântul lui Cristos care spune că cei morţi nu sunt deloc dezavantajaţi: “Şi astfel vom fi pentru totdeauna cu Mântuitorul” (1Tes 4,17). Pe apostol nu-l interesează trâmbiţa şi glasul arhanghelului care însoţesc a doua venire a Domnului. Ceea ce îl interesează este că vom sta cu Mântuitorul în paradis.

Aceasta este speranţa care trebuie să caracterizeze viaţa creştinului. Fără această speranţă, fără bucuria interioară, fără învăţătura dreaptă, sensul existenţei noastre ar fi falimentar. Nici pe noi nu trebuie să ne intereseze ceea ce trâmbiţează alţii despre noi atunci când venim la Biserică, atunci când împlinim faptele recerute de credinţă. Ceea ce trebuie să ne preocupe este că vom fi pentru totdeauna cu Mântuitorul.

Să ne rugăm aşadar pentru a dobândi această speranţă, dacă nu o avem încă şi în acelaşi timp să ne întrebăm fiecare în parte: Dacă aş auzi acum acel strigăt care a fost adresat fecioarelor care ar fi reacţia mea? Ce ar provoca în sufletul şi în viaţa mea acel strigăt? Bucurie sau tristeţe?

Damian Spătaru

 

* * *

 

Duminica a XXXII-a de peste an

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Limbajul parabolelor are fascinaţia lui specială. Totdeauna este puţin misterios şi nedeterminat, deschis la diverse şi posibile interpretări; însă în orice caz, interlocutorul (sau cel care ascultă parabola) este totdeauna într-un oarecare mod angajat şi compromis.

Astfel, pentru cei care au auzit direct de pe buzele lui Isus parabola celor zece fecioare, ea suna ca un avertisment să fie gata pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu, inaugurată prin venirea lui Mesia cel aşteptat (“mirele”). În timp ce în Evanghelia sfântului Matei, parabola apare mai degrabă ca o atenţionare adusă creştinilor de a fi gata în orice moment pentru acea “venire a Domnului” despre care vorbeşte şi cea de-a doua lectură de astăzi, şi care în primele timpuri ale Bisericii era aşteptată ca iminentă, dintr-o zi în alta. “Vegheaţi aşadar, pentru că nu ştiţi nici ziua, nici ceasul”.

În zilele noastre, această preocupare nu mai conturbă pe nimeni. Douăzeci de secole de creştinism au atenuat – dacă nu cumva chiar stins – aşteptarea concretă a unei manifestări glorioase a lui Isus Cristos în faţa omenirii întregi, care să semneze o schimbare radicală în ordinea lucrurilor acestei lumi. Chiar dacă continuăm totuşi să repetăm în Crezul nostru: “Şi iarăşi va veni cu mărire să judece pe cei vii şi pe cei morţi…”.

În zilele noastre – excepţie făcând anumite grupuri un pic cam “exaltate”… – preocupările referitoare la viitorul lumii şi la un eventual “sfârşit” al ei nu mai apar legate de tematicile de ordin religios, dar uneori de consideraţii de ordin politic şi ştiinţific, ca riscuri ale unui război nuclear sau a unei ireversibile degradări ecologice a planetei Pământ.

Însă rămâne pentru toţi o altă scadenţă absolut sigură, pe cât de nesigură îi este ora şi ziua: cea a morţii. Lumea va putea dura poate încă multe secole; noi (fiecare dintre noi) desigur nu: cel mult încă vreo câţiva ani… Şi tocmai în această perspectivă noi putem să ne simţim mai direct vizaţi de parabola celor zece fecioare. Vrând sau nevrând, momentul morţii va fi momentul bilanţului efectiv final al existenţei noastre: este inutil să căutăm subterfugii în fanteziile “reîncarnării” sau în alte lucruri asemănătoare…

Acestea fiind zise, apare logic discursul despre “înţelepciune”, legat cu parabola ascultată şi propus explicit de prima lectură. Acea înţelepciune care nu constă în a şti sau în a face multe lucruri, dar mai degrabă în a şti să trăieşti; şi adăugăm noi, în consecinţă în a şti şi să mori.

În ce constă această înţelepciune? Răspunsurile vechi şi noi care se găsesc în istoria gândirii, moravurilor şi ale diferitelor civilizaţii umane sunt dintre cele mai diferite şi chiar contradictorii între ele. Psalmul responsorial de astăzi arată o direcţie de fond care trebuie urmată, în “setea” şi deci în căutarea lui Dumnezeu: pentru că “prietenia, harul său valorează mai mult decât viaţa”.

Şi în acest caz, invitaţia la vigilenţă şi la înţelepciune, care ne vine din parabola evanghelică, poate fi tradusă în invitaţia la amintirea de Dumnezeu şi la păzirea cuvântului Domnului în fiecare zi şi în orice moment, pentru a fi totdeauna gata la întâlnirea cu Cristos. Şi însăşi parabola poate fi recitită transparent mai mult sau mai puţin în aceşti termeni: Împărăţia cerurilor este asemenea multor creştini care au primit invitaţia credinţei… Dar unii dintre ei sunt nechibzuiţi: se mulţumesc numai cu numele de creştin… Alţii însă sunt înţelepţi: nu se mulţumesc numai să audă Evanghelia în Biserică, dar se preocupă mai ales să o practice…

 

* * *

 

Duminica a XXXII-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Sunt sigur că azi dimineaţă fiecare dintre noi, înainte să se dea jos din pat, s-a gândit la ceva. Unii poate s-au gândit la ceea ce ar putea face în această duminică frumoasă, alţii cum să-şi rezolve problemele în aceste timpuri în care ne descurcăm din ce în ce mai greu. Desigur, toate acestea cer o anumită înţelepciune pentru a fi rezolvate. După cum aţi observat, cuvântul Domnului din duminica aceasta nu ne invită la o astfel de înţelepciune, care ar putea fi rodul explorării ştiinţifice sau al experienţei acumulate de-a lungul timpului, ci se referă la glasul ce vine din interiorul omului, care este un dar al lui Dumnezeu oferit celor care sunt dispuşi să-l asculte.

Acest glas sună ca însăşi vocea lui Dumnezeu care este alături de fiecare dintre credincioşii săi şi care se va întrupa în persoana lui Cristos ce se prezintă ca fiind înţelepciunea Tatălui. Este o înţelepciune ce poate fi descoperită de toţi cei care o caută: “Cine se scoală dis-de-dimineaţă, nu va obosi căutând-o, căci o va găsi şezând la poarta lui. Cine nu se gândeşte decât la ea, dovedeşte o înţelepciune perfectă şi cine sacrifică somnul pentru ea, va fi eliberat de griji. Ea însăşi merge în căutarea celor care sunt vrednici de ea, li se arată cu o faţă surâzătoare pe toate căile lor şi vine în întâmpinarea lor ori de câte ori se gândesc la ea” (Înţ 6, 14-16).

Tot în această perspectivă, a căutării înţelepciunii, psalmistul îşi exprimă dorinţa de a-l vedea pe Dumnezeu, prezent în sanctuarul din Ierusalim: “Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu, pe tine te caut dis-de-dimineaţă. E însetat după tine sufletul meu, ca un pământ însetat şi fără de apă, aşa te-am căutat în sanctuarul tău, ca să contemplu puterea şi slava ta” (Ps 62, 2). Psalmistul scoate în evidenţă, aşadar, căutarea lui Dumnezeu care întrece orice înţelepciune, pentru că el este izvorul înţelepciunii.

Este ceea ce pune în lumină şi evanghelia de astăzi. Rolul înţelepciunii în viaţa omului este prezentat de Isus prin parabola despre cele zece fecioare.

În primplanul parabolei apar fecioarele care au venit să ia parte la nuntă. O parte dintre ele nu şi-au luat destul ulei pentru candelele lor. Timpul trece şi mirele ar trebui să sosească, însă întârzie. Poate vine de undeva din satul vecin, şi durează mai mult până ajunge. Din cauza aşteptării îndelungate fecioarele sunt cuprinse de somn. Când se trezesc, o parte dintre ele îşi dau seama că uleiul din candele e pe terminate. Încearcă să împrumute ulei de la fecioarele înţelepte, însă sunt refuzate de acestea. Acest fapt nu este oare semnul lipsei de iubire, că celelalte tinere nu împart uleiul cu ele? Nicidecum! Mai degrabă este semnul înţelepciunii, pentru că şi candelele lor s-ar stinge şi ar trebui să meargă pe întuneric în întâmpinarea mirelui care ar putea sosi dintr-un moment într-altul.

Această parabolă conţine şi un mesaj escatologic, un îndemn la veghere care se referă la a doua venire a lui Isus. Putem observa cum toate fecioarele sunt invitate la nuntă, aşa cum toţi oamenii sunt invitaţi să locuiască în Împărăţia lui Dumnezeu; însă această invitaţie cere vigilenţă şi pregătire din partea celor invitaţi, pentru că mirele poate să sosească în orice clipă, iar cei care nu sunt pregătiţi vor fi excluşi din sala banchetului. De aceea trebuie să trezim credinţa în noi, pentru că această parabolă nu se adresează doar fariseilor sau cărturarilor, ci nouă, tuturor. Trebuie să ne trezim şi să reaprindem focul credinţei în sufletele noastre; şi nu numai să credem, dar să şi trăim credinţa prin fapte de caritate faţă de semenii noştri. Aceste fapte trebuie să aibă ca scop pe Dumnezeu şi nu bunurile acestui pământ.

Se povesteşte că trei turişti au sosit într-o zi la poarta unui hangiu cerându-i acestuia să-i găzduiască peste noapte. Ei s-au prezentat hangiului ca fiind: Banul, Puterea şi Jocul. După cină hangiul i-a invitat la un joc de cărţi cu un servitor care va purta o mască. Partida s-a încins, însă, încetul cu încetul, au început să piardă, întâi Banul, apoi Puterea. La urmă, Jocul, cu toate tehnicile lui, a pierdut şi el. După ce s-a terminat partida de cărţi, servitorul şi-a dat jos masca. În sală s-a auzit un ţipăt: cei trei turişti priveau cu groază la servitorul care personifica moartea, ce i-a prins într-un ceas în care ei nu se aşteptau. Au pierdut tot ce au strâns în lumea aceasta şi nu mai aveau cu ce să se prezinte înaintea Judecătorului.

Ce vor face acum? Dar ce vom face noi, care putem fi unul dintre aceşti turişti de-a lungul vieţii noastre, al cărei sfârşit nu ştim când va avea loc; de aceea, trebuie să stăm mereu de veghe în aşteptarea venirii Domnului. Lucrurile pământeşti pot să ne influenţeze şi pe noi, şi putem trăi ca şi cum n-ar exista providenţa divină, ca şi cum lui Dumnezeu nu-i pasă de lume şi ajungem până acolo încât să-i negăm chiar existenţa. Începe să ni se epuizeze zelul; candela credinţei noastre încă mai arde, dar cu un foc mic, după care se stinge. S-a terminat uleiul. Toate acestea provin din lâncezeală. Este ca şi cum omul şi-ar agăţa haina în cuier şi nu s-ar mai interesa de ea; apar moliile, îi rod cusăturile, iar când vrea să o îmbrace nu mai e bună de purtat. În ce haine nu intră moliile? În cea pe care o purtăm zi de zi. Şi care credinţă este statornică? Cea pe care o practicăm zi de zi. “Credinţa nu este ultima ştire care astăzi face vâlvă, iar mâine este uitată. Credinţa nu este o învăţătură pe care fiecare o poate adapta la nevoile personale şi potrivit momentului. Nu este o invenţie de-a noastră sau o creaţie a noastră. Credinţa este darul lui Dumnezeu pe care Isus Cristos l-a făcut Bisericii”, afirmă Papa Ioan Paul al II-lea.

Dificultăţi în ceea ce priveşte credinţa apar şi în comunitatea din Tesalonic, unde cazurile de mortalitate au provocat perplexitate în credinţă. Apostolul îşi îndreaptă privirea spre Cristos cel înviat, din care se naşte credinţa şi prin care vor învia toţi cei care au murit. Este indiferent dacă omul este viu sau mort la venirea Domnului, pentru că el va veni pentru toţi. Cum? Când? Toate acestea sunt secundare. Nimeni nu cunoaşte ora.

Iată că şi în duminica aceasta, Cuvântul Domnului este la fel de actual ca şi în celelalte duminici. Exemplul casei construite pe stâncă sau al talanţilor folosiţi după adevărata lor valoare, sunt tot atâtea invitaţii la înţelepciune şi veghere ca şi lecturile zilei de astăzi. Această înţelepciune trebuie să întărească şi să îmbogăţească credinţa noastră care, ajutată de speranţă şi iubire, să facă tot mai prezentă Împărăţia lui Dumnezeu în lume. Nu trebuie să ne sperie problemele acestei lumi trecătoare, dar să fim pregătiţi oricând ca venirea Domnului să nu ne surprindă cu mâinile goale, dar faptele săvârşite de noi să fie dovada aşteptării noastre.

Andrei VARGA

 

* * *

 

Nu este uşor să interpretăm corect timpul aşteptării

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Chestiune de armonie

Este greu de definit înţelepciunea. Putem pur şi simplu să ghicim unele trăsături caracteristice. Înţelepciunea este echilibru, armonie. Îmbinare esenţială între cunoaştere şi iubire. Experienţă şi uimire. Conştiinţa posibilităţilor, dar şi a limitelor. Odihnă… nesatisfăcută. Pasiune pentru adevăr şi toleranţă. Interes faţă de alţii şi discreţie. Deschidere şi pudoare. Simţul tradiţiei şi bucuria de a descoperi noul. Realism şi utopie. Caracter concret şi cultivare încăpăţânată a visurilor. Umilinţă îndrăzneaţă.

Răbdare nerăbdătoare. Inteligenţa inimii (după formula latină: mens cordis, mintea inimii). Siguranţă liniştită, şi capacitate de a te pune (şi a te lăsa pus) în discuţie. A te ruga şi a trăi. A posti şi a dansa. Mortificare şi parfum. Fidelitate în risc. Singurătate şi ospăţ. Seriozitate şi pofta de a juca. Opusul înţelepciunii este separarea rigidă, opoziţia. Ar fi bine să ne amintim că Satana este cel care separă, “despărţitorul”.

Să nu avem încredere în maeştri înţelepciunii

“…O vei găsi aşezată la poarta sa”. Dacă este din această cauză, o vom găsi şi în casă. Predată la toate orele. În toate programele (este suficient să apăsăm pe unul din atâtea butoane). Şi, natural, o găsim şi “pe străzi”, în pieţe. Dar nu se poate spune că este totdeauna înţelepciunea autentică. Şi rămâne de demonstrat că cei care se arată maeştri, o posedă într-adevăr.

Şi pentru că mereu aşa de ocupaţi cum sunt ca s-o “transmită” (în sensul literal al termenului), mereu împrejur spre a o vinde şi de a vinde în pierdere, nu înţelegi dacă o fac pentru gustul artei, sau ca să intre ceva în portofel; făcând cu ochiul şi rostind sentinţe grave de pe toate catedrele şi pupitrele, este greu de imaginat de unde găsesc timp pentru a se aproviziona cu ea, pentru a reflecta. Cine iubeşte înţelepciunea, cine o doreşte intens, “cine se scoală pentru ea dis de dimineaţă”, devine şi exigent şi învaţă să nu aibă încredere în anumiţi maeştri şi pieţari, chiar dacă sunt acreditaţi (accreditaţi de cine?).

Înţelepciunea “imprevizibilă”

Să nu te încrezi, deci, în maeştri înţelepciunii care se prezintă ca atare, şi ar vrea să-ţi impună tutela lor asfixiantă şi perpetuă, dar în acelaşi timp să te deschizi spre o înţelepciune imprevizibilă, ne programată, cauzală, care îţi poate veni de la oricine. Vreo întâlnire, chiar şi cea mai neaşteptată, îţi poate oferi o fărâmă de înţelepciune. Oricare experienţă, chiar şi cea mai banală, poate aprinde o scânteie. Orice întâlnire, mai ales neaşteptată, poate să ţi-o ofere din belşug. Trebuie însă să cauţi cu sufletul golit de prejudecăţi, fără închideri preconcepute, evacuând presupunerea pentru a face loc uimirii.

Şcoala înţelepciunii nu se află într-un scaun fix, bine definit. Strada, viaţa în mijlocul oamenilor obişnuiţi, o oră de meditaţie, dar şi un copac, o insectă, un tablou; o biserică goală dar şi o cărare pe munte, conversaţia cu un bătrân, expresia unui copil, este locul înţelepciunii. Înţelepciunea (sau, cel puţin, un fragment din ea) te poate ajunge în timp ce scotoceşti printre ziarele adunate într-un stand, dar şi când culegi frânturi de discursuri ale unor indivizi care participă la o înmormântare. Înaintea zăbrlelor unei mănăstiri, sau atunci când te afli la coadă înaintea unui ghişeu. Într-un colţ al străzii, sau într-un loc singuratic, sau la piaţă, sau în anticamera medicului, sau la circ, sau străbătând în ceaţă o stradă necunoscută.

Înţelepciunea nu-ţi soseşte în casă. Trebuie să ieşi, să umbli, să deschizi ochii cu curiozitate şi simpatie, să acostezi persoane cu încredere, să interpretezi nenumăratele semnale modeste, să nu dai nimic pe datorie, să explorezi şi teritoriul foarte cunoscut, să descoperi lucrurile deja cunoscute. Şi apoi opreşte-te, reflectă, refă o nouă ordine ţinând cont de elementul nou abia descoperit, şi natural să fii dispus să repui totul în discuţie a doua zi. Înţelepciunea nu îţi spune: “Intră, şezi şi învaţă”. Ci: “Ieşi afară, priveşte, ascultă, şi apoi reintră pentru a medita, confrunta, şi să mulţumeşti pentru că ai învăţat să înveţi”

Înţelepciunea solitară

Este greu de găsit înţelepciunea în grămadă, în adunarea numeroasă şi vorbăreaţă. Din grup trebuie să extragi un individ, să pui la foc un chip. Înţelepciunea nu cântă în cor. Este mereu un “solo”, cu o voce unică, cu un timbru inconfundabil, cu o tonalitate deosebită. În nici o mănăstire nu mi se pare că am auzit spunându-se: “înţelepciunea comunităţii noastre…”

Înţelepciunea este produsă “în mod particular”, artizanat. Se pot pune în comun munca, bunurile, dar nu înţelepciunea. Dacă vrei să contempli înţelepciunea, nu trebuie să-ţi aşezi cortul în “sala de reuniune”, ci pătrunde în celula unui călugăr (admiţând că el va consimţi). Este posibil să compui texte “în colaborare”. Dar înţelepciunea este mereu, în mod necesar, originală, exclusivă, trebuie să poarte o amprentă personală. Pune împreună o duzină de maeştri, şi îţi vor prezenta ştiinţa lor. Dar dacă nu-i separi, nu desfaci adunarea, nu urmezi pe unul particular, nu vei găsi înţelepciunea. Înţelepciunea este un rod solitar.

Prezenţi în prezent

Aşa. Această întârziere stranie a mirelui. Din cauza căruia se conturează poziţii opuse. De o parte este riscul – astăzi, într-adevăr, mai degrabă rar – de a trce peste prezent, a nu lua în serios “întârzierea” anunţată a lui Cristos. Ceva asemănător s-a întâmplat la Tesalonic. Socotind iminentă reîntoarcerea lui Cristos, neglijau datoriile de astăzi. Cu totul proiectaţi spre Ora, acei creştini ajungeau să ignoreze întâlnirile orelor. În sfârşit, suntem în faţa pericolului de a nu fi prezenţi în prezent.

Atitudinea opusă este aceea luată de cei care – şi sunt cei mai mulţi – care consideră acea întoarcere ca ceva îndepărtat, ireal. De aceea se instalează în prezent. Primii nu iau în serios întârzierea şi nu se preocupă să se organizeze în privinţa duratei. Ceilalţi nu iau în serios nunta şi ajung să şteargă din orizontul lor perspectivele Orei. Şi unii şi ceilalţi se arată incapabili de o speranţă adevărată. În primul caz, într-adevăr, este o speranţă mioapă sau, mai bine, există atâtea segmente de speranţă, limitate, fărâmate. Încă o dată este necesară înţelepciunea, care ştie să îmbine, să unească.

Este vorba de a se deschide spre viitor, fără a trăda prezentul. Şi de a se dedica prezentului, fără a uita viitorul. Nici străini, nici distraţi. Parabola evanghelică de astăzi şi, în general, tot capitolul 25 din Matei, ne adresează mai mult sau mai puţin aceste îndemnuri: “Trăiţi ca şi cum Cristos ar putea să se întoarcă mâine, dar ca şi cum ar trebui să sosească mult mai târziu. Să ştiţi deci că sunt persoane care speră într-adevăr, dar care sunt şi prezenţi la prezentul lor. Oameni plini de credinţă, şi plini de prudenţă. Oameni pe care ziua de mâine nu îi face străini de ziua de astăzi, şi oameni pe care prezentul nu-i face orbi în privinţa viitorului lor. Credincioşi care au prudenţa de a fi prezenţi în lumea contemporană, şi păstrează speranţa în lumea viitoare. Să fiţi, împreună, oameni adevăraţi şi credincioşi adevăraţi. Iată ce este vigilenţa” (A. Maillot).

Cineva ar avea nevoie să doarmă puţin mai mult…

“Au aţipit toate şi au adormit”. Astăzi, dimpotrivă, sunt cele (şi cei) care nu dorm niciodată. Dar nu pentru aceasta ştiu să dea sens aşteptării, vigilenţei. Şi este improbabil că ştiu să se pregătească pentru venirea Mirelui. Veşnic pradă agitaţiei, oboselii. Nu ştii unde să-i dibuieşti. Ai putea să-i trezeşti, să-i deranjezi, să-i scuturi (dar cum se poate scutura unul care este în continuă mişcare?).

Dimpotrivă, pur şi simplu, “nu există”. Şi se naşte bănuiala că tocmai ei riscă să prezinte un mod viclean de a nu se lăsa găsiţi, dăruirea lor agitată de a face să fie un fel şiret pentru a se sustrage, felul lor de a “fi prinşi” de atâtea lucruri să constituie o tactică diversivă pentru a nu se lăsa prinşi de persoane. Astăzi, în mod paradoxal, avem atâţia credincioşi nedormiţi, dar nu vigilenţi.

Neobosiţi, dar nu prezenţi (sau prezenţi “în altă parte”). Devoraţi de grabă şi care pierd timpul (a nu mai avea timp nu înseamnă a trăi din plin timpul, dându-i un sens). Activişti frenetici şi incapabili de a se dărui pe sine. Oameni care se ocupă şi se preocupă de mii de lucruri, dar nu sunt ocupaţi în aşteptare. Ar trebui să le recomandăm: odihniţivă un pic. Ne-am simţi toţi mai în siguranţă dacă ar învăţa să doarmă. Asiguraţi-vă slujirea, indispensabilă, cu calm, seninătate, răbdare.

Aţi demonstrat mai mult decât suficient că ştiţi să alergaţi, şi ne-aţi învăţat să alergăm. Acum demonstraţi-ne că este important să ne oprim. Cineva a spus că, atunci când cineva începe să conducă, lucrul esenţial de ştiut nu este cum să pună în mişcare maşina. Trebuie, înainte de toate, să ştie s-o oprească.

Uleiul nu poate fi turnat dintr-un vas în altul

“Cele nechibzuite au spus celor înţelepte: “Daţi-ne din uleiul vostru, pentru că opaiţele noastre se sting”. Dar cele înţelepte le-au răspuns: “nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă nici vouă: mergeţi mai degrabă la cei care vând şi cumpăraţi-vă”. Ar părea un răspuns rău, oricum puţin caritabil. Totuşi şi acesta poate fi un element al înţelepciunii. Există în realitate, valori care nu se pot “transfera” aşa uşor.

Celălalt nu este un recipient de umplut cu doctrina noastră, un cap de mobilat cu adevărurile noastre. Fiecare este protagonistul de neînlocuit al propriei istorii, responsabil unic al alegerilor proprii. Fiecare trebuie să găsească răspunsul propriu în faţa lui Cristos. Nimeni dintre noi nu poate şi nu trebuie să se substituie altora în hotărârile fundamentale. Înţelept este acela care permite altuia să găsească calea proprie, îl îndrumă spre izvor, îl stimulează să descopere propriul său chip unic.

A trăi împreună aşteptarea, a ne susţine în speranţă, este ceva diferit de a se gândi, sau de a judeca, sau de a face ceva în locul altora. A îndemna de a fi pregătiţi nu înseamnă a administra conştiinţele altora. Uleiul candelei nu se toarnă, banal, dintr-un vas în altul. Ceea ce este important este a găsi, în interiorul propriu, scânteia care aprinde candela şi forţa de a o alimenta în vederea “duratei”.