Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XIV-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXXI-a după Rusalii)
Evanghelia: Luca 18,35-43
Apostolul: 1Timotei 1,15-17

Luca 18,35-43

Şi când S-a apropiat Isus de Ierihon, un orb şedea lângă drum, cerşind. Şi, auzind el mulţimea care trecea, întreba ce e aceasta. Şi i-au spus că trece Isus Nazarineanul. Şi el a strigat, zicând: Isuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine! Şi cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine! Şi oprindu-Se, Isus a poruncit să-l aducă la El; şi apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voieşti să-ţi fac? Iar el a zis: Doamne, să văd! Şi Isus i-a zis: Vezi! Credinţa ta te-a mântuit. Şi îndată a văzut şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Şi tot poporul, care văzuse, a dat laudă lui Dumnezeu.

 

Autori

pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Ilie Cleopa
pr. Tertulian Langa
Sf. Ioan Gură de Aur
dc. Vasile Tudora
pr. Visarion Iugulescu
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic

 

* * *

 

“Şi i-au spus că trece Isus Nazarineanul”

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Faimosul chirurg austriac Dr. Lorenz se plimba într-o zi printr-un oraş american. Pe neaşteptate s-a pornit o furtună violentă. Atât de puternică era ploaia, încât a fugit până la cea mai apropiată casă şi a sunat la sonerie. Când a deschis o femeie uşa, el a întrebat dacă poate să intre. Însă femeia care era deja vizibil nervoasă, a strigat: “Du-te în altă parte! E destul necaz în casa aceasta.”

Şi a trântit uşa, închizând-o. Când neprimitoarea femeie s-a uitat în ziar în ziua următoare, a scos un ţipăt de descurajare. A văzut acolo fotografia marelui vindecător, Dr. Lorenz, care venise de la Viena în acel oraş pentru trata o bogătaşă care avea acelaşi tip de boală rară ca şi fiica ei suferindă. Dr. Lorenz era singurul medic din lume care putea face genul de operaţie de care era nevoie pentru ca fata ei să se vindece. El venise chiar la uşa ei, însă ea îi trântise uşa în nas. Acum plecase, se întorsese la Viena.

Lecţia din Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre Marele Vindecător al lumii, Domnul Isus, care vizitează oraşul Ierihon. Un orb, auzind agitaţia din mulţime, a întrebat ce se întâmpla. “Şi i-au spus că trece Isus Nazarineanul.”

 

Marea lui credinţă

Acest cerşetor orb ar fi putut spune: “Isus? Ce poate face El pentru mine? Sunt orb.” Dar nu a făcut aşa. Când o persoană crede cu adevărat în Isus, nu spune niciodată: “Nu se poate face nimic.” El ştie că la Dumnezeu “toate sunt cu putinţă “. Aşa că orbul, dându-şi seama că şansa vieţii sale tocmai trece pe lângă el, s-a agăţat de ea. A strigat: “Isuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!”

Trecătorii au încercat să îl oprească. “Şi cei care mergeau înainte”, spune Evanghelia, “îl certau ca să tacă, iar el cu mult mai mult striga”. Era hotărât să ajungă faţă în faţă cu Isus. Nimic nu l-ar fi oprit. A refuzat să tacă, a refuzat fie reţinut. Nevoia lui l-a condus neabătut în prezenţa lui Isus. Dacă un om doreşte un miracol, trebuie să aibă exact acest gen de atitudine. Trebuie să fie perseverenţă în căutarea sa.

Într-un grup de studenţi de colegiu avea loc o discuţie. Subiectul era: “Putem crede în Dumnezeu?” Un student a spus: “Aş da orice să pot crede în Dumnezeu. Dar pur şi simplu nu pot.” Cel care conducea discuţia i-a pus cinci întrebări una după alta: “În ultima lună, cât de multe ore ai petrecut încercând să îţi reconsideri felul în care crezi în Dumnezeu?” “Nici una”, a venit răspunsul. “În ultimul an, cât de multe cărţi care ar fi putut să arunce lumină asupra acestei probleme pentru tine ai citit?” “Nici una.” “Cu cât de mulţi oameni care ar fi putut să te ajute în dificultăţile tale ai discutat?” “Cu nici unul.” “Ai mers la biserică?” “Nu.” “Te-ai rugat pentru călăuzire?” “Nu.” Acest student a spus: “Aş da orice să pot crede în Dumnezeu”, dar nu a dat absolut nimic.

Cerşetorul orb, pe de altă parte, a dat totul. El l-a strigat pe Isus cu insistenţă şi cu credinţă puternică în ciuda mustrării din partea mulţimii: “Isuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!” Rezultatul a fost acela că l-a găsit pe Dumnezeu. “Şi oprindu-Se”, spune Evanghelia, “Isus a poruncit să-l aducă la El”. Întreg cerul s-a oprit din cursul său; lumea de dincolo de lumea noastră este adusă în atenţie, cu toată puterea ei vindecătoare, de către un strigăt al nevoii umane. Dumnezeu se opreşte întotdeauna pentru un strigăt onest de credinţă.

 

Puterea rugăciunii

Oamenii din jurul lui încercau să îl oprească, însă orbul striga mai tare “Isuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!” Auzind strigătul, Isus s-a oprit. Ce minunată revelaţie despre Dumnezeu este aceasta! Fără îndoială Isus se îndrepta către o misiune importantă. Însă mai presus de zarva mulţimii El aude strigătul de ajutor, şi se opreşte. Atotputernicia se opreşte din drumul ei pentru a asculta strigătul durerilor şi nenorocirilor umane! Rugăciunea are puterea de a-l opri pe Dumnezeu şi a atrage atenţia Lui asupra ta – doar a ta. Dacă orbul nu s-ar fi rugat? Isus ar fi trecut pe lângă el. Cât de multe nevoi care există în viaţa ta nu au fost împlinite pur şi simplu pentru că nu te-ai rugat? De câte ori nu a trecut Dumnezeu pe lângă tine pentru că nu l-ai rugat să se oprească?

“Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Matei 21,22). Limita pe care o pune Dumnezeu nu este capacitatea sau bunăvoinţa lui de a da, ci disponibilitatea noastră de a cere şi capacitatea noastră de a crede. Nu există un moment mai mare din viaţa unei persoane decât atunci când, recunoscând o nevoie şi având încredere în puterea lui Cristos de a împlini acea nevoie, aceasta cade cu umilinţă în genunchi şi începe să se roage.

Acest om a cărui rugăciune l-a oprit pe Isus nu era un conducător al oraşului, şi nici vreo persoană remarcabilă şi influentă; a fost un simplu cerşetor. Era un om aflat în partea cea mai de jos a scării sociale. Însă în faţa nevoii unei singure persoane obscure, Fiul lui Dumnezeu s-a oprit, i-a acordat întreaga sa atenţie, şi şi-a folosit puterea.

“Şi oprindu-Se, Isus… l-a întrebat: Ce voieşti să-ţi fac? Iar el a zis: Doamne, să văd! Şi Isus i-a zis: Vezi! Credinţa ta te-a mântuit. Şi îndată a văzut şi mergea după El…” Isus i-a deschis ochii. I-a redat vederea. Şi orbul a văzut. A văzut nu doar lumina zilei. A văzut de asemenea lumina vieţii: pe Isus. “Şi mergea după El”, spune Evanghelia. Când mergem la Isus El ne redă întotdeauna vederea spirituală. Ne ajută să vedem lucruri pe care nu le-am mai văzut până atunci. O astfel de vedere schimbă viaţa unui om. El nu mai trăieşte pentru lucrurile trecătoare ale acestei lumi, ci pentru lucrurile care durează, care dăinuie până în veşnicie. O astfel de vedere cere ca omul să renunţe la rogojina lui de cerşetor pentru a deveni discipol al lui Cristos, să renunţe la prejudecăţi pentru o viaţă de iubire şi fraternitate, să renunţe la păcat pentru o viaţă nouă în Isus Cristos. Când cerşetorul orb şi-a recăpătat vederea, l-a urmat pe Isus. Trăise destul în întuneric. Acum dorea să trăiască în prezenţa Aceluia care a fost, este şi va fi întotdeauna “lumina lumii”.

Atunci când cerşetorul orb a auzit că “trece Isus Nazarineanul”, a profitat de cea mai mare oportunitate a vieţii şi şi-a recăpătat vederea. Cea mai mare oportunitate a vieţii, şi pentru noi, este aceea că trece Isus Nazarineanul – astăzi, acum! El bate în continuu la uşa inimilor noastre. Ni se revelează în Biblie. Ne vorbeşte prin Biserică. Ni se oferă pe Sine prin Sacramente. Este întotdeauna la distanţă de doar o rugăciune de noi. Cu toate acestea, suntem noi, asemenea cerşetorului orb, conştienţi de faptul că trece Isus? Profităm de prezenţa Lui sau rămânem tăcuţi şi pasivi până când se îndepărtează? Cerşetorul orb ar fi putut sta la marginea drumului, ascultând şi mirându-se, însă nefăcând nimic până când marea lui oportunitate ar fi trecut pe lângă el, şi ar fi rămas doar cerşetorul orb de la marginea drumului. Câţi dintre noi nu facem exact acest lucru? Dacă, din lipsă de atenţie, îl lăsăm pe Isus să treacă, vom rămâne săraci, cerşetori orbi care au eşuat în a răspunde, în a profita de oportunitatea care ne-ar fi redat vederea, lumina, fericirea, bucuria şi împlinirea dincolo de cele mai mari aşteptări ale noastre, ducându-ne în viaţa eternă ca împreună moştenitori cu Isus.

Ca în cazul femeii cu fiica bolnavă care a trântit uşa în faţa singurei persoane care ar fi putut să îi vindece copilul, cea mai mare tragedie a vieţii nu constă în ceea ce suferim, ci în ceea ce pierdem! A-l pierde pe Cristos înseamnă a pierde totul. A-l câştiga pe Cristos înseamnă a câştiga totul. “Iată, stau la uşă şi bat”, spune Isus. Uşa este inima ta şi a mea. Vei trânti uşa prin indiferenţa ta, sau vei profita de cea mai mare oportunitate a vieţii şi îl vei invita în viaţa ta?

 

* * *

 

Isus şi orbul

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

Pericopa Evangheliei citită azi ni-L înfăţişează pe Isus dând lumină ochilor unui orb, drept răsplată pentru credinţa lui.

“Pe când se apropia Isus de Ierihon, un orb şedea pe marginea drumului, cerşind” (Luca XVIII, 35). Sfântul evanghelist Marcu, însoţitorul şi cronicarul Sfântului Petru, a cărui predicare o consemnează în evanghelia sa, ne păstrează şi numele acestui orb. Se numea Bartimeu, ceea ce în limba aramaică, vorbită pe atunci în Palestina, înseamnă fiul lui Timeu. Acest nenorocit, lipsit de cel mai preţios dar trupesc, lumina ochilor, izvor al celor mai alese bucurii, era nenorocit şi pentru faptul că era sărac. În fiecare zi era pus să cerşească pe drumul ce ducea de la Ierihon la Ierusalim. Dramatică soartă! Orb şi cerşetor.

În momentul în care a auzit vorbindu-se despre acel misterios personaj care cutreiera ţara evreiască, făcând bine tuturor, despre Acela care-i vindeca pe paralitici, surzi, muţi şi orbi, despre Isus din Nazaret, cel plin de nemărginită iubire şi milă pentru toţi bolnavii şi oropsiţii, Bartimeu fu mişcat adânc şi o rază de nădejde i se strecură în suflet: “O, de mi s-ar da şi mie norocul şi fericirea să-l întâlnesc vreodată!” îşi zicea în sinea lui. Această licărire de speranţă îi însenină chipul şi îi picură în inimă balsamul mângâierii.

Iată însă că, pe neaşteptate, aude un zgomot ce se apropia tot mai mult: erau strigătele de bucurie ale unei mulţimi. Întrebând pe cei din apropiere despre ceea ce se petrece, i se răspunde că “Isus Nazarineanul trece”. Aşadar, visul, nădejdea lui s-a împlinit; a sosit ceasul bunecuvântat al izbăvirii lui din nenorocire. Şi, fără să şovăiască, strigă din adâncul inimii: “Isuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!”. Numindu-L “Isus”, adică Mâtuitor şi “Fiul lui David”, orbul îşi arăta credinţa că acest om era Mesia cel aşteptat de Evrei, născut – potrivit profeţiilor – din casa lui David Împăratul. Fără să-I fi văzut minunile şi impresionantu-I chip, Bartimeu ajunsese, numai din cele auzite de la alţii, la o credinţă ce ruşina necredinţa Evreilor, care erau martori la atâtea semne şi minuni ce le făcea Isus. Această credinţă i-a inspirat încrederea neşovăielnică ce l-a făcut să rostească cea mai frumoasă şi simţită rugăciune ce poate fi adresată Stăpânului şi Mântuitorului: “miluieşte-mă!” Şi, în pofida celor care îl certau ca să tacă, el repeta cu aceeaşi încredere: “Isuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!” Isus care zisese: “Neîncetat să vă rugaţi” şi “cereţi şi veţi primi, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide”, putea oare să respingă o rugăminte atât de stăruitoare şi încrezătoare? Fără îndoială, nu. De aceea, El se opreşte, îi dojeneşte pe cei care îl opresc pe orb să strige şi îl cheamă la Sine. Acesta, “sculându-se” şi “lepădându-şi haina” – ca să poată alerga mai iute -, a venit la Isus, medicul celor nevăzători. Mulţimea se înghesuia în dorinţa de a înregistra cu ochii şi urechile orice mişcare, orice cuvânt. Bartimeu, ajuns faţă în faţă cu Stăpânul şi Mântuitorul său, e zguduit în întreaga-i fiinţă, încât pare că i s-a tăiat răsuflarea şi nu mai poate scoate nici un cuvânt. Ţinuta lui nemişcată şi umilă părea o rugăciune vie. “Ce vrei să-ţi fac?” îl întreabă Isus. Mai avea rost să întrebe? Nu ştia Isus ce dorea, mai înainte de a-l fi văzut şi a-i fi auzit strigătul? Ştia, desigur, prea bine. Dar, aşa cum, înainte – pe când orbul striga după El, cerşindu-I milă -, Isus întârzia să-L asculte, numai pentru a-i oferi prilej să-şi arate credinţa şi încrederea, insistând în rugăminte, tot aşa, acum, Isus când îl întreabă pe orb ce vrea, o face nu pentru că nu ar şti ce doreşte, ci pentru a-i oferi un nou prilej de a-şi mărturisi nenorocirea şi totala sa atârnare de Isus, de la care vine tot binele. Bartimeu, neputând să-L vadă pe Isus, avea să-şi dea seama unde se află, după direcţia din care veneau cuvintele Lui; în vocea Lui atât de blândă, dulce şi melodioasă, se oglindea o inimă infinit de duioasă şi miloasă, asemenea aceleia a unei mame care îşi întreabă odorul dacă doreşte cutare lucru, deşi ea bine ştie că îl vrea şi că are nevoie de el. În felul acesta, Isus, punându-i orbului o întrebare, în aparenţă de prisos, intenţionează doar să lege mai intim inima orbului de Inima Sa.

Biruind emoţia clipei de tensiune, orbul găseşte răspunsul prin acea exclamaţie atât de smerită şi expresivă: “Doamne, să văd!”

Replica lui Isus vine prompt: “Vezi, credinţa ta te-a mântuit”. Efectul s-a produs instantaneu, sub ochii tuturor celor prezenţi; într-o clipită, şi numai cu cuvântul, Domnul dărui vedere orbului. Acesta, drept recunoştinţă, “a mers după dânsul, mărind pe Dumnezeu” (Luca XVIII, 43).

Astfel, nenorocirea i-a adus orbului, prin lumina credinţei lui, lumina trupească. Aci se adevereşte cugetarea unui poet: “Man muss blind sein um Gott zu sehen?” (Trebuie să fii orb, ca să-L vezi pe Dumnezeu?). Dacă nu ar fi fost orb, poate ar fi fost şi el dintre aceia care, peste câteva zile, vor striga: “Răstigneşte-L, răstigneşte-L”; dar aşa, el devine un adevărat văzător şi ucenic al Domnului.

Fericiţi suntem dacă ne putem număra şi noi printre adevăraţii văzători cu spiritul, dacă ne-am păstrat nealterată vederea credinţei primită în Sfântul Botez şi alimentată de-a lungul vieţii prin rugăciune, Sfintele Taine şi faptele cele bune. Ferice de noi, dacă încercările şi nenorocirile, în loc să ne descurajeze, ne-au întărit şi mai mult lumina credinţei, angajându-ne cu şi mai multă hotărâre şi încredere pe drumul Crucii!

Dar, să nu uităm, credinţa este un foc ce trebuie să lumineze şi să încălzească nu numai pe cel ce o are, ci şi pe oricine vine în contact cu el. Numai atunci ea se dovedeşte cu adevărat credinţă vie, când creştinul, prin cuvânt şi mai ales prin faptele de fiecare zi, se străduieşte să-i lumineze şi să-i zidească sufleteşte pe semeni, apropiindu-i tot mai mult de Isus; atunci când, departe de a-i împiedica să ajungă la Isus – cum făcuseră cu orbul Bartimeu cei din preajma lui -, va fi pentru ei un sprijin şi călăuză spre a-L afla.

Câte suflete lipsite de vederea credinţei sunt, nu numai în teritoriile de misiuni, ci şi printre noi! Câţi din aceia care cunosc, ori nu cunosc suficient, nici pe Isus, nici Evanghelia Lui, nici Biserica în care Isus a aşezat Sfintele Taine ca tot atâtea izvoare de sfinţire şi mântuire, nici pe Maria, Mama Bisericii, mijlocitoarea noastră permanentă pe lângă Fiul Ei! Toţi aceştia sunt mai nefericiţi decât orbul Bartimeu, căci vederea sufletească este infinit mai preţioasă decât lumina ochilor.

Isus, Medicul sufletelor şi al trupurilor, trece şi azi necontenit printre oameni, avertizându-i şi chemându-i la sine prin minunăţiile firii, prin şoapte interioare, prin cuvântul reprezentanţilor Săi, printr-o carte bună, prin sfatul unui prieten adevărat, prin boli şi tot felul de încercări, prin evenimentele istoriei. Unii se lasă atinşi de razele harului divin şi aleargă după Isus ca să le deschidă ochii. Isus se opreşte, se apleacă asupra lor cu bunătate şi blândeţe şi le dăruieşte lumina credinţei, umplându-le inima cu o negrăită bucurie şi transformându-le profund şi definitiv viaţa. Aceasta e istoria impresionantă a multor necredincioşi, ajunşi, după o experienţă nefericită, în posesia adevărului. Şi, odată cu ei, cât de fericiţi se pot socoti şi aceia care i-au ajutat să ajungă la Isus, căci: “Cel ce va întoarce pe cel fărădelege de la rătăcirea lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate”.

Din această fericire şi noi, unul fiecare, ne putem împărtăşi, dacă, prin rugăciuni, îndemnuri şi, mai ales, prin micile renunţări şi prin fapte bune, vom fi contribuit la întoarcerea la Dumnezeu a vreunui semen al nostru.

Dacă şi numai un singur suflet se va fi întors datorită rugăciunilor şi sacrificiilor tale, la o viaţă virtuoasă, cât trebuie să te bucuri la gândul că, acolo sus, în splendoarea veşnicei lumini, acel suflet îţi va mulţumi, spunându-ţi: “După Dumnezeu, ţie îţi datorez fericire, pentru că mi-ai zis: «Cutează, scoală-te, Învăţătorul te cheamă la Sine». Şi astfel am găsit lumina credinţei.

Am ajuns, dragii mei, în această a treia duminică din postul Crăciunului, timp de pregătire, prin mai multă reculegere, înfrânare şi iubire, pentru a-L primi în inimă pe Mântuitorul care se coboară la noi. Să-I oferim un locaş curat şi smerit, să-I prilejuim şi bucuria de a se putea naşte şi sălăşlui – prin concursul nostru -, şi în inimile acelora care nu-L cunosc ori refuză să-L cunoască şi să-L primească, dar cărora El doreşte să le spună, şi lor, ca şi orbului Bartimeu: “Vezi, credinţa ta te-a mântuit”. Amin.

 

* * *

 

Păcatul uşor sau lesne iertător

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

Oricât am urî păcatul de moarte – adică încălcarea cu ştiinţa şi cu voinţa a unei porunci în materie grea -, şi oricât ne-am strădui să-l ocolim sau, dacă din nefericire, l-am comis, să-l ispăşim, pocăinţa noastră nu ne va putea duce la acea transformare, reînnoire spirituală, şi la acea curăţenie a inimii pe care le aşteaptă bunul Dumnezeu de la noi, cu un cuvânt, nu vom progresa pe calea desăvârşirii creştineşti dacă nu ne vom strădui să eliminăm din viaţa noastră, pe cât ne stă în putinţă, şi păcatul uşor sau lesne-iertător; aceasta cu atât mai mult cu cât, după cum vom vedea, păcatele uşoare neglijate pregătesc sufletului calea spre căderea în păcatul de moarte.

Iată de ce, astăzi, rugându-l pe Isus, asemenea orbului din Ierihon, să ne lumineze ochii sufletului, ne vom opri cu consideraţiile noastre asupra răutăţii păcatului lesne-iertător, sau, cum se mai numeşte, venial, precum şi asupra urmărilor pe care el le are asupra sufletului în viaţa aceasta şi în veşnicie.

Spre a preîntâmpina o greşită înţelegere cu privire la noţiunea acestui păcat, e nevoie să facem o precizare. Există o mare deosebire între păcatul uşor comis prin surprindere şi păcatul uşor deliberat, adică săvârşit după o matură chibzuială şi cu deplină ştiinţă şi voinţă.

I. Păcatele uşoare săvârşite prin surprindere îşi au izvorul în fragilitatea, adică în slăbiciunea înnăscută a firii noastre, care poartă în sine, până la mormânt, rana păcatului strămoşesc. Datorită acestei infirmităţi sufleteşti înnăscute, noi nu putem să exercităm un permanent şi eficient autocontrol asupra tuturor gândurilor şi imboldurilor firii noastre, spre a preîntâmpina cu desăvârşire până şi cel mai mic păcat. Aşa se explică neatenţiile involuntare în rugăciuni, judecăţile spontane despre semeni, replici aspre sub impulsul momentului, lipsite de iubire frăţească. La aceste păcate face aluzie Sfânta Scriptură când zice: “Şi dreptul va cădea de şapte ori în zi, şi iar se va ridica”. Numai Preacurata Fecioară – care a fost concepută fără dezechilibrul strămoşesc – a fost scutită de astfel de păcate. Totuşi, toţi ceilalţi sfinţi, deşi nu au fost scutiţi de ele, le-au plâns amarnic şi au luptat cu toată fiinţa ca să le evite. Despre sfântul Ieronim se spune că ori de câte ori, în disputa cu ereticul Rufin, se tulbura din pricina firii lui impulsive, revenindu-şi în fire îşi lovea pieptul cu o piatră, rugându-se : “Parce mihi, Domine, uia Dalmata sum” (Iartă-mă, Doamne, căci sunt din Dalmaţia).

Aceste păcate uşoare, comise prin surprindere nu constituie piedică în calea desăvârşirii creştine, tocmai pentru că provin din slăbiciunea firii şi nu din răutatea voinţei. O sinceră căinţă le şterge fără urmă. Bunul Dumnezeu, care ne cunoaşte infirmităţile, ne iartă cu uşurinţă. Dar dacă nu putem scăpa de ele cu desăvârşire, trebuie totuşi să ne străduim a le micşora cât mai mult numărul, prin examenul de prevedere şi prin autocontrol, şi, în lupta contra lor, să ne rezemăm mai mult pe ajutorul lui Dumnezeu decât pe slabele noastre mijloace. Iar, spre a preveni descurajarea în lupta cu ele, nu ne vom tulbura după cădere, ci ne vom smeri, recunoscându-ne neputinţa, şi ne vom trata pe noi înşine cu blândeţe, deoarece, “a ne mânia pe noi înşine pentru că ne-am mâniat”, cum spune Sfântul Francisc de Sales (În Vie devote, P. III.c. IX, apud Ad. Tanueray, PrŽcis de Theologie ascetiue et mystiue, Paris-Rome 1924, p. 466-467), înseamnă a ne lăsa stăpâniţi de trufie, de amorul propriu, care nu vrea să-şi recunoască propria slăbiciune şi mizerie spirituală. Or, de ce să se mire slăbiciunea că este slabă? În loc de a ne tulbura şi supăra pe noi înşine, pentru că am căzut – oricât de mare ar fi căderea -, mai bine să ne reînnoim, în smerenie, hotărârea de a ne recunoaşte infirmităţile, de a ne încrede mai mult în Dumnezeu şi de a-L iubi mai mult.

II. Dar, dacă păcatele uşoare, săvârşite prin surprindere, nu sunt un obstacol în calea desăvârşirii, apoi păcatele uşoare deliberate constituie o însemnată piedică. De aceea ele trebuie combătute cu tărie.

Deşi nu ne separă de Dumnezeu, căci nu distrug viaţa harului din suflet, ele sunt totuşi o ofensă adusă conştient şi voit lui Dumnezeu, prin faptul că preferăm voinţei divine un capriciu, o plăcere egoistă. Aceste acte deliberate constituie o nesupunere faţă de Dumnezeu, şi o despuiere de slava ce I-o datorăm, ca făpturi. Porunca ne cere să-L iubim pe Dumnezeu “din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toate puterile”. Or, prin astfel de păcate, noi Îi refuzăm lui Dumnezeu o parte din iubirea noastră, adică din gândurile, sentimentele şi faptele noastre, ceea ce constituie o lipsă de delicateţe, de generozitate faţă de un Dumnezeu care, dându-ni-Se pe Sine, ne-a dat totul.

Dar şi mai bine ne vom da seama de răutatea păcatului uşor deliberat dacă vom considera urmările pe care le are asupra noastră aici, pe pământ, şi, mai ales, dincolo, în veşnicie.

Pe pământ, păcatul venial lipseşte sufletul de multe haruri, în primul rând de un nou grad de iubire din partea lui Dumnezeu, iubire care ne-ar face sufletul mai luminos, mai bun. Concomitent cu retragerea harurilor ajutătoare, a luminilor şi inspiraţiilor de sus, păcatul venial micşorează, răceşte iubirea faţă de Dumnezeu, adică avântul fierbinte ce îl mână să I se dăruiască cu toată fiinţa şi să urce necontenit spre El. În loc să înainteze pe acest urcuş, se opreşte ca să guste din fântânile murdare ale capriciilor şi plăcerilor oprite, risipindu-şi energiile necesare spre a atinge culmile. Sufletul slăbeşte şi se moleşeşte; idealul nu-l mai fascinează ca la început, piscul i se pare prea greu de atins şi se complace să petreacă în văi, în locuri mai comode ce nu-i cer efort. Lucrurile nepermise, care până nu de mult îi stârneau oroare, acum nu-l mai mişcă. El îşi pierde tot mai mult timpul în critici şi discuţii deşarte, alimentând antipatii şi vanităţi, îşi neglijează tot mai mult obligaţiile profesionale şi cele de pietate. Se roagă tot mai puţin, nu-şi examinează conştiinţa, nu e categoric şi energic în a respinge ispitele de orice fel, se complace în suficienţa proprie, în calităţile sale reale ori imaginare, e dur şi lipsit de bunăvoinţă faţă de semeni.

Ajuns în aceată stare, dacă din când în când el mai încearcă să urce de unde a căzut, firicelele invizibile ale micilor dar puternicelor obişnuinţe dezordonate, create prin atâtea greşeli comise cu nepăsare, îl doboară din nou. Cu conştiinţa tot mai lipsită de lumina harurilor, mereu respinse, cu sensibilitatea tot mai tocită, cu voinţa tot mai slăbită în faţa ispitelor, păcătosul îşi justifică neglijenţa şi nepăsarea spunându-şi că, la urma urmei, toate acestea sunt greşeli omeneşti, de care nimeni nu este lipsit, şi, astfel, alunecă, fără să mai reziste, din păcat venial în păcat venial, tot mai jos, mai adânc. La un moment dat focul ce mocnea sub spuza nepăsării izbucneşte; şarpele pe care-l încălzea la sân îl muşcă şi, deodată, iată-l pe păcătos prăbuşit în abisul păcatului de moarte.

Putem spune deci, cu Părintele L. Lalemment, că “ruina sufletelor vine din înmulţirea păcatelor veniale, care pricinuiesc stingerea luminilor şi a şoaptelor divine în suflet, a harurilor şi mângâierilor lăuntrice, a râvnei şi curajului de a se împotrivi duşmanului. De aci urmează orbirea sufletească, slăbirea în urma căderilor dese, obişnuinţa, insensibilitatea, căci, afecţiunea fiind cucerită, omul păcătuieşte fără să-şi simtă păcatul.” (În La doctrine spirituelle, III-e Principe, ch. II a I.3, apud Tanuerey, op. cit. p. 471).

Dar, acestor urmări de aici, li se adaugă urmările şi mai grave din cealaltă viaţă, din Purgatoriu, unde nenumărate suflete, spre a ispăşi un singur păcat, trebuie să sufere ani şi ani.

Acolo, cea mai insuportabilă dintre toate pedepsele va fi absenţa lui Dumnezeu sau, mai corect spus, prezenţa lui Dumnezeu prin absenţa Lui. Fără îndoială, această pedeapsă nu va fi veşnică, precum în iad, şi nu va duce sufletul la disperare – acesta va fi tot timpul însufleţit de o vie nădejde şi iubire faţă de Dumnezeu – , dar va fi torturat totuşi cumplit de conştiinţa de a se fi lipsit cu voia de Dumnezeul său cel atât de bun, din pricina unor păcate pe care le-ar fi putut evita atât de uşor şi pe care acum, pe bună dreptate, trebuie să le ispăşească. El va fi convins, până la evidenţă, că în acea stare nu se poate, şi el însuşi nu va vrea, să se unească cu Dumnezeu, care e însăşi puritatea, până ce nu se va purifica deplin de orice urmă a păcatului. Şi, spune sfântul Toma de Auino, odată cu această stare violentă de despărţire de Dumnezeu, pe care sufletul recunoaşte că a meritat-o, un foc subtil va chinui sufletul; acesta va ispăşi, astfel, desfătările simţurilor. Cât de cumplit este acest foc, ne-o sugerează Sfântul Toma de Auino: “Cea mai mică scânteie a acestui foc – zice el – e mai chinuitoare decât toate suferinţele acestei vieţi”. Iar Sfântul Ciril remarcă; “Toate suferinţele, chinurile, torturile acestei vieţi, puse alături de cea mai mică suferinţă a purgatoriului, pot fi numite o mângâiere”. Sfânta Magdalena de Pazzi, care văzuse pe fratele său în purgatoriu, ne spune că “focul pământesc, pus alături de focul purgatoriului, este o grădină frumoasă”. Or, dacă Dumnezeu, care este nu numai preadrept, ci şi preabun şi preamilostiv, astfel pedepseşte păcatul uşor, înseamnă că între această întinare atât de mică şi Dumnezeu există o incompatibilitate absolută, care cere păcătosului să plătească, dincolo, până la “cel din urmă filer”. Aşadar, “nu e lucru mic a dispreţui pe Dumnezeu în lucruri mici” (Sfântul Ieronim).

Dragii mei,

Din cele spuse rezultă că niciodată nu vom putea urî prea mult acest rău, care este păcatul venial, nici un efort pentru a-l ocoli nu e prea mare şi nici o renunţare, nici o mortificare, nici o penitenţă nu vor fi prea aspre pentru a-l repara şi ispăşi, cât mai suntem în viaţă; pentru că nu există decât alternativa: “Aut poenitendum aut ardendum.” (Sau facem pocăinţă, sau va trebui să ardem.) E logic şi prudent să alegem pocăinţa, dar să trăim conform acestei alegeri, căci “înfricoşător lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului cel viu”, după ce nemărginita Sa Iubire a fost respinsă. Amin.

 

* * *

 

Despre credinţa cea statornică şi despre milostenie

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine! (Luca 18, 39)

Iubiţi credincioşi,

Cuvîntul lui Dumnezeu este izvor de învăţături duhovniceşti, din care noi putem să scoatem în lumină multe feluri de sfaturi folositoare de suflet. Din Sfînta şi dumnezeiasca Evanghelie care s-a citit astăzi despre vindecarea orbului din Ierihon, lăsînd la o parte alte învăţături ce se pot desprinde din cuprinsul ei, ne vom opri numai la cuvintele orbului pe care le-aţi auzit. Căci fiind oprit de popor cu certare să tacă, el mai tare striga către Iisus Hristos: “Fiule al lui David, miluieşte-mă!”

Vedeţi, fraţii mei, credinţă statornică şi fără de îndoială? Acest fericit orb care cu ochii trupului nu vedea, dar cu mintea şi cu inima lui credea că Hristos poate să-i vindece lumina ochilor, nu lua aminte la cei care îl certau şi îi ziceau să tacă. El credea cu toată inima, că negreşit Mîntuitorul îl va vindeca şi îi va lumina ochii. De aceea cu toată oprirea de restul mulţimii el mai tare striga; “Fiule al lui David, miluieşte-mă!” El auzise de la mulţi oameni despre minunile ce le făcea Mîntuitorul în toată Palestina; auzise că Iisus este din neamul lui David şi de aceea, neştiind mai mult, striga fără de îndoială la Iisus. Pentru credinţa lui statornică, orbul a fost auzit de Preaînduratul nostru Mîntuitor, Care i-a zis: Credinţa ta te-a mîntuit! Şi îndată a văzut (Luca 18, 42-43).

Iubiţi credincioşi,

Fiind vorba despre credinţă este bine să ştim că în multe feluri se împarte credinţa oamenilor pe pămînt. Este credinţă cunoscătoare pe care o au şi diavolii, căci ei, cunoscînd puterea lui Dumnezeu, cred şi se cutremură (Iacob 2, 19). Este credinţă lucrătoare, adică acea credinţă care este urmată de fapte bune sau, altfel spus, credinţă care lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6). Este credinţă îndoielnică sau puţină, pentru care a zis Mîntuitorul lui Petru: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? (Matei 14, 31). Este credinţă făţarnică pe care Mîntuitorul nostru de atîtea ori a mustrat-o în faţa cărturarilor şi a fariseilor (Matei 23, 13-29; I Timotei 1, 5). Este credinţă bigotă (bolnavă, fanatică), mai bine zis nelămurită (II Timotei 3, 8). Este credinţă superstiţioasă a celor ce cred în visuri, vedenii false, descîntece, ghicitori şi vrăjitorii (Înţelepciune lui Isus Sirah 34, 1-7). Este credinţă strîmbă şi rătăcită de la adevăr pe care o au sectarii şi toţi ereticii (I Timotei 1, 3; 1, 19-20; 4, 1-2; 6, 14; 6, 21). Este credinţă păgînă care nu are nimic din adevăr, a popoarelor care nu cred în Evanghelie şi în Hristos Mîntuitorul lumii (II Timotei 3, 8).

S-ar putea vorbi şi de alte feluri de credinţă, dar nu este locul aici. Să revenim cu cuvîntul nostru la credinţa cea neîndoielnică şi statornică a orbului din Sfînta Evanghelie de azi. Credinţa lui fiind dreaptă, a fost auzită de Mîntuitorul şi încununată de minunea mai presus de fire.

Unii din Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi arată că temerea de Dumnezeu este începutul credinţei, deoarece aceasta eliberează sufletul de teama păcatului şi a morţii, ajutîndu-l să intre în stăpînirea harului (Matei 10, 28; Luca 12, 5). Din credinţă începe şi se sfîrşeşte mîntuirea, căci fără de credinţă nu este cu putinţă a plăcea lui Dumnezeu (Evrei 11, 6).

Apostolul Iacob zice: Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale (Iacob 1, 8). Dacă orbul din Sfînta Evanghelie de astăzi, auzind pe cei ce îl opreau să nu strige la Hristos, s-ar fi îndoit şi ar fi tăcut a mai striga la Mîntuitorul, nu căpăta vindecarea ochilor săi. Dar cu cît mai mult îl opreau cei de faţă să nu strige şi să tacă, el mai tare striga: Fiule al lui David, miluieşte-mă! Şi aşa, ştiutorul inimilor, văzînd credinţa lui cea din inimă şi fără de îndoială, l-a vindecat de orbirea ochilor. La acest orb s-a împlinit Scriptura care zice: Cel ce crede în Hristos nu se va ruşina (Isaia 28, 16; Romani 10, 11).

Credinţă adevărată în Dumnezeu şi fără îndoială a avut şi fericitul patriarh Avraam. Despre credinţa lui, zice Sfînta Scriptură: Şi a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui credinţa întru dreptate (Facere 15, 6; Romani 4, 18-22). Acestei credinţe drepte şi fără de îndoială a patriarhului Avraam i-au urmat şi faptele lui cele bune care le-a făcut după voia şi după porunca lui Dumnezeu. Această credinţă dreaptă şi statornică l-a făcut pe Avraam să iasă din pămîntul său, din rudenia sa şi din casa tatălui său şi să se ducă unde i-a poruncit Dumnezeu (Facere 12, 5; Evrei 11, 8). Această credinţă dreaptă şi lucrătoare l-a făcut pe Avraam să iasă din pămîntul său, din rudenia sa şi apoi să zidească al doilea altar lîngă stejarul Mamvri (Facere 13, 18).

Această credinţă tare şi neîndoielnică l-a făcut pe Avraam să asculte de porunca lui Dumnezeu şi să taie împrejur pe fiul său Isaac şi pe toţi robii săi (Facere 17, 23-27). Şi, în sfîrşit, această credinţă dreaptă şi statornică a lui Avraam, l-a făcut să aducă pe Isaac, fiul său cel iubit şi născut din făgăduinţă, jertfă lui Dumnezeu, pentru care cu jurămînt a întărit Dumnezeu marea Sa binecuvîntare asupra lui şi asupra urmaşilor lui (Facere 22, 1-18; Evrei 6, 13-14). Iată cîteva gînduri despre credinţa cea dreaptă, statornică şi lucrătoare a lui Avraam. Iar cine vrea să ştie mai pe larg despre foloasele adevăratei credinţe, să citească cu atenţie epistola Sfîntului Pavel către Evrei, capitolul 11.

Iubiţi credincioşi,

Sfînta Evanghelie de azi ne arată luminat că acest orb, căruia Mîntuitorul nostru Iisus Hristos i-a deschis ochii, nu era numai orb ci şi foarte sărac, deoarece, după cuvîntul Evangheliei, vedem că el şedea lîngă cale, cerşind (Luca 18, 35). Oare, fraţii mei, în zilele noastre ca şi în alte vremi, cîţi orbi şi săraci nu sînt în diferite locuri, care cerşesc pe drumuri, pe la porţile noastre, prin sate, prin tîrguri şi oraşe şi cît de fericit şi bun următor al Mîntuitorului, este acela care, auzind glasul acestor oameni săraci şi necăjiţi, se opreşte din calea sa şi întreabă, zicînd: “Ce voiţi să facem?” şi înţelegînd cele de nevoie ale lor, îi ajută la lipsă şi la toate cele de nevoie ale lor? Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, ca un cunoscător de inimi, văzînd la acel sărac nu numai orbirea lui, ci şi marea lui credinţă stăruitoare, i-a dat cea mai mare bogăţie: luminarea ochilor lui.

Noi oamenii, fiind păcătoşi şi puţin credincioşi, pentru a noastră necredinţă nu putem face minuni cu cei orbi, bolnavi şi săraci, dar din cele ce avem putem să-i ajutăm cu cele de nevoie, aducîndu-ne aminte că cei săraci sînt făpturi ale lui Dumnezeu (Iov 34, 19; Pilde 22, 2). Să ne aducem aminte că Dumnezeu iubeşte pe săraci ca şi pe bogaţi (Iov 34, 28; Psalm 11, 5) şi nu nesocoteşte rugăciunile lor (Psalm 101, 18), ci ascultă plîngerea lor (Ieşire 2, 24; Psalm 68, 37). Să-şi aducă aminte toţi iubitorii de Hristos că Dumnezeu ne porunceşte să ajutăm pe cei săraci şi să ne întindem mîna înaintea lor (Levitic 25, 35; Deuteronom 15, 7-11). Să-şi aducă aminte cei bogaţi că cine miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu (Pilde 19, 17) şi va fi binecuvîntat de Dumnezeu cu răsplată veşnică (Psalm 36, 26; Pilde 19, 17; 22, 9; Psalm 111, 8-9; II Corinteni 9, 9).

Cine dispreţuieşte pe sărac şi-l trece cu vederea, acela dispreţuieşte pe Hristos (Matei 25, 41-45). Să nu uităm că strigarea săracilor ajunge mai repede ca a noastră la Dumnezeu (Deuteronom 15, 9; Iov 34, 28; Iacob 5, 4). Iar Mîntuitorul ne învaţă: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Matei 5, 7). Voi adăuga în continuare şi o istorioară despre milostenie luată din Vieţile Sfinţilor.

Sfîntul Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei, a cărui pomenire Biserica Ortodoxă o face la 12 noiembrie, zice despre sine aşa: “Cînd eram în Cipru, fiind de 15 ani, pe cînd dormeam într-o noapte, mi s-a arătat o fecioară foarte frumoasă la chip, îmbrăcată cuviincios şi avînd cunună de măslin pe capul ei. Stînd aproape de patul meu, m-a atins la piept, şi deşteptîndu-mă, am văzut-o pe dînsa nu în somn, ci aievea stînd înaintea mea. Apoi am întrebat-o cine este şi cum a îndrăznit de a intrat la mine pe cînd dormeam. Iar ea, căutînd spre mine cu ochii veseli şi cu faţa luminată, a zis: “Eu sînt fiica cea mare a marelui Împărat şi cea dintîi dintre fiicele Lui!” Acestea auzind eu, m-am închinat ei, iar ea a început iarăşi a grăi către mine aşa: “Dacă mă vei face prietenă, eu îţi voi mijloci un mare dar de la Împărat şi te voi duce înaintea Lui, fiindcă nimeni nu are îndrăzneală la Dînsul mai mult decît mine. Eu L-am pogorît pe Dînsul din cer pe pămînt şi L-am făcut a se întrupa cu trup omenesc!”

Acestea zicînd, s-a făcut nevăzută şi m-am mirat de acea vedenie. Apoi cugetînd, am zis în mine: Cu adevărat milostenia mi s-a arătat mie în chip de fecioară, căci o vădeşte cununa cea de măslin de pe capul ei, care este semnul milostivirii şi mărturisesc chiar cuvintele grăite de ea, căci a zis: “Eu am pogorît pe Dumnezeu din cer pe pămînt şi L-am făcut a Se întrupa!” Căci Ziditorul văzînd pe om pierind, a venit ca să-l mîntuiască, nefiind îndemnat de nimeni altcineva, fără numai de a Sa milostivire. El, plecînd cerurile, S-a pogorît ca să miluiască zidirea Sa. Deci mai mult decît toate ni se cade să avem milă către cei de aproape şi să dăm cît mai multă milostenie dacă voim să aflăm milă de la Dumnezeu.

Astfel cugetînd în gîndul meu, îndată m-am sculat şi am mers la biserică singur, cînd se lumina de ziuă. Mergînd, am aflat pe cale un sărac gol, tremurînd de frig. Deci, m-am dezbrăcat de o haină şi am dat-o acelui sărac, zicînd în mine: “Acum voi cunoaşte de este adevărat ceea ce am văzut sau este o înşelăciune!” Şi am mers mai departe. Dar înainte de a ajunge la biserică, m-a întîmpinat un om îmbrăcat în haine albe şi mi-a dat în mînă o legătură ce avea într-însa o sută de galbeni de aur şi mi-a zis: “Primeşte acestea, prietene!” Iar eu am luat-o cu bucurie, însă îndată m-am căit că am luat-o, căci nu-mi era de trebuinţă şi m-am întors vrînd să dau înapoi cele ce-mi dăduse, dar nu l-am mai văzut şi căutîndu-l cu dinadinsul nu l-am aflat. Atunci am cunoscut că ceea ce am văzut a fost adevărat, iar nu înşelăciune. Din acea vreme orice dădeam săracului, ispiteam dacă îmi va da Dumnezeu însutit precum a zis şi ispitind de multe ori am aflat că aşa este. Mai pe urmă am zis: “Încetează suflete al meu a mai ispiti pe Domnul Dumnezeul tău”.

Altădată, mergînd acest sfînt Ioan să cerceteze pe bolnavi, pentru că de două ori pe săptămînă cerceta pe cei bolnavi, l-a întîmpinat un străin şi i-a cerut milostenie, iar el a poruncit slugii sale să-i dea şase arginţi. Deci, luînd străinul arginţii s-a dus şi, vrînd să ispitească îndurarea sfîntului, şi-a schimbat hainele sale şi alergînd pe altă cale, iarăşi l-a întîmpinat pe sfîntul şi l-a rugat, zicînd: “Miluieşte-mă, stăpîne, că sînt robit”. Iar el a poruncit slugii sale să-i dea şase arginţi. Apoi sluga a zis patriarhului la ureche: “Stăpîne acesta este săracul acela care a luat mai înainte şase arginţi”, iar patriarhul s-a făcut că nu l-a auzit pe el şi a poruncit ca iarăşi să-i dea.

Străinul, luînd a doua oară milostenie, şi-a schimbat hainele sale şi a întîmpinat pe altă cale pe patriarh, cerînd a treia oară milostenie de la dînsul. Iar sluga a zis către patriarh: “Stăpîne acesta este tot acela care a luat pînă acum de două ori cîte şase arginţi şi acum cere a treia oară!” Atunci fericitul patriarh Ioan a răspuns slugii sale, zicînd: “Dă-i lui doi arginţi, nu cumva să fie Hristosul meu care mă ispiteşte pe mine!”

Despre milostenie să auzim şi pe dreptul Tobit care, învăţînd pe fiul său Tobie, zice: “Din cele ce ai, fă milostenie şi să nu pizmuiască ochiul tău cînd faci milostenie. Să nu întorci faţa ta de către nici un sărac şi de către tine nu-şi va întoarce Dumnezeu faţa Sa. După cît de multă avere ai, fă milostenie. De ai mult să dai mult, de ai puţin să dai puţin, dar de către milostenie nu te întoarce. Căci comoară bună îţi agoniseşti ţie în ziua cea de lipsă, că milostenia din moarte izbăveşte şi nu-l lasă pe cel milostiv ca să intre întru întuneric, că bun dar este milostenia celor ce o fac pe ea înaintea Celui Preaînalt” (Tobit 4, 7-11). “Din pîinea ta dă celui flămînd şi din hainele tale dă celor goi. Tot ce prisoseşte fă milostenie şi pune pîinile tale peste mormintele drepţilor” (Tobit 4, 16-17).

Încă şi marele arhanghel al lui Dumnezeu, Rafail, care a fost trimis de Dumnezeu să ajute la căsătorie lui Tobie, a zis: “Bună este rugăciunea cu post, cu milostenie şi cu dreptate… Mai bine este a face milostenie decît a strînge aur, că milostenia din moarte izbăveşte şi curăţă păcatele. Cei ce fac milostenie şi dreptate, umple-se-vor de viaţă, iar cei ce păcătuiesc, vrăjmaşi sînt ai vieţii lor” (Tobit 12, 8-10). Încă zice Duhul Sfînt prin gura proorocului Osea: Milă voiesc, iar nu jertfă (Osea 6, 6).

Iubiţi credincioşi,

Am vorbit aici despre puterea credinţei dreptmăritoare şi despre milostenie, fiind îndemnat de Evanghelia de astăzi în care se vorbeşte de vindecarea unui orb din Ierihon. Aţi auzit cu cîtă credinţă şi stăruinţă se ruga acest orb şi ce anume cerea, zicînd: “Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!” Ce voieşti să-ţi fac? l-a întrebat Hristos. “Doamne, să văd”. Şi Iisus i-a zis: “Vezi! Credinţa ta te-a mîntuit” (Luca 18, 38-42).

Care erau deci virtuţile acestui orb? Credinţa tare în Dumnezeu şi rugăciunea lui stăruitoare. Aceste două virtuţi l-au vindecat şi l-au făcut ucenic al lui Hristos. Pe acestea să le dobîndim şi noi, fraţii mei, dacă vrem să ne mîntuim şi să facă Domnul milă cu noi.

Deci să avem în suflet credinţă curată, puternică, ortodoxă, aşa cum aveau mamele şi înaintaşii noştri. Credinţa noastră să nu fie îndoielnică, şovăitoare şi făţarnică, cum sînt mulţi dintre creştinii care cred numai cu gura şi la biserică vin doar la Sfintele Paşti şi cînd au vreo înmormîntare în familie, iar acasă abia fac cîteva cruci şi zic “Tatăl nostru” seara şi dimineaţa. Ce minuni poate să facă o asemenea credinţă? Iată de ce Dumnezeu nu ne împlineşte multe din cererile noastre.

Credinţa noastră să nu fie numai aşa, de ochii satului şi ai rudelor, căci credinţa puţină aduce şi roade puţine. Ci credinţa noastră să fie vie, activă, fierbinte, statornică şi lucrătoare, adică să se arate nu prin cuvinte, ci prin fapte bune. Creştinul bun se roagă mult şi cu stăruinţă, pînă îl miluieşte Dumnezeu. Creştinul bun nu lipseşte de la biserică, mai ales în sărbători. Creştinul bun iartă pe duşmani, miluieşte pe săraci, cercetează pe bolnavi, este smerit şi blînd cu toţi oamenii. Creştinul bun nu se îmbată, nu-şi ucide copiii, nu dă divorţ de soţia lui, nu se lasă biruit de cumplitul păcat al desfrînării, nu fură, nu înjură, nu spune minciuni, nu judecă pe alţii.

Siliţi-vă să deveniţi creştini buni, aşezaţi, tari în credinţa ortodoxă, ascultători de Biserică, milostivi şi iubitori de Dumnezeu şi de oameni. Nu ascultaţi de creştinii sectari care dezbină Biserica lui Hristos şi duc pe mulţi la pierzare cu reaua lor credinţă. Nu-i ascultaţi, nu discutaţi cu ei, nu vă duceţi la adunările lor, rupte de Biserică. Apoi feriţi-vă de creştinii robiţi de patimi, de cei care nu se roagă, care nu merg la biserică, nu se spovedesc şi nu se împărtăşesc cu anii.

Credinţa sporeşte în sufletele noastre prin milostenie şi prin citirea cărţilor sfinte. Fără rugăciune nu putem spori în credinţă, iar fără cunoaşterea Sfintei Scripturi şi a învăţăturii de credinţă ortodoxă nu vom cunoaşte bine credinţa adevărată, şi unii pot fi uşor amăgiţi de secte. Să-L rugăm pe Iisus Hristos, Mîntuitorul lumii, să ne întărească în dreapta credinţă, în rugăciunea stăruitoare şi în milostenie, virtuţi care stau la temelia mîntuirii noastre, de care să ne învrednicească bunul Dumnezeu pe toţi. Amin.

 

* * *

 

Credinţa care mântuieşte

Autor: pr. Tertulian Langa
Copyright: Editura Galaxia Gutenberg

De repetate ori, în paginile Sfintelor Scripturi ne întâlnim cu afirmarea, în diferite forme, a acestui veşnic adevăr: “Credinţa ta te-a mântuit”. Desigur, faptul nu este întâmplător şi nici lipsit de importanţă. Ce oare să-l fi determinat pe Domnul să pună atâta stăruinţă în repetarea acestui adevăr fundamental? Nu ar fi fost suficient ca El, ca Dumnezeu, să o spună doar o dată, iar noi, cei care ne pretindem credincioşi, să o credem necondiţionat, drept care să ne şi dovedim credinţa, prin crezământ nedezminţit de fapte? Ce surse de lumină să fi zvodit credinţa în inima celui născut fără vedere, de a putut să vadă fără îndoială în Isus pe Dumnezeu-Cuvântul şi Vindecătorul?

Dar noi, la fiecare Liturghie, şi poate că în fiecare zi, mărturisim – nu cumva doar cu gura? – credinţa în Legea şi Dumnezeirea lui Cristos. Deci, pentru acest mărunt motiv, credem că avem tot dreptul de a spera că modul în care ne trăim credinţa justifică în noi încredinţarea că deja suntem mântuiţi? Desigur, este tot ce ne putem dori mai mult. Există însă şi posibilitatea de a ne înşela. Pe toţi ne paşte orgoliul de a ne socoti mai buni decât suntem de fapt. Dar bine e să ne-amintim de dialogul dintre Isus şi tânărul bogat, care spunea, încrezător, că “încă din tinereţea mea am păzit cu grijă poruncile de-a rândul”. “Atunci îţi mai lipseşte un singur lucru: du-te şi vinde tot ce ai. Apoi, vino, ia-ţi crucea şi urmează-Mă”, a spus îndurerat Isus, ştiindu-l cât de alipit de bunuri e tânărul cu care conversa (Marcu 10,20-21). E de prisos să spun că Isus nu i-a pretins acelui tânăr să vină după Dânsul doar cu cămaşa de pe el, cum nici nouă nu ne-o cere; şi nici tânărul nu a înţeles aşa. De alte bunuri nu a putut să se despartă omul. Şi noi, la fel cu el. Care să fie acelea? Acelea de care nici noi nu avem tăria să ne despărţim; însă ni le putem descoperi dacă ne reculegem în Taina Sfintei Spovedanii, făcând, întru smerenie, o sinceră examinare a conştiinţei, adânc cutremuraţi de adevărul pe care-l vom descoperi prin ea, în faţa Părintelui atoateştiutor, pe care ştim că nu-L putem induce în eroare, aşa precum ades o facem cu conştiinţa proprie.

Fără de smerenie, fără de căinţă sinceră şi fără o mărturisire completă a păcatelor nu ne putem închipui că vom ajunge să ne cunoaştem adevărata conştiinţă şi n-am putea să înţelegem că orişice greşeală pe care o facem împotriva aproapelui e, totodată, şi păcat comis contra Dumnezeirii, căci limpede a spus Isus că El este prezent în cei nefericiţi, în cei neînvăţaţi, în care ne aşteaptă să-L slujim cu drag (Luca 4,18). Aşadar, înţelegem că păcatul personal este o piedică mai amplă în calea relaţiilor pe care Tatăl creator vrea să le aibă cu cei creaţi de El. Deoarece “mărturisirea” nu se referă numai la spovadă, ca fapt interior de conştiinţă. Ea mai cuprinde şi lucrări exterioare nouă, pornite tot din conştiinţă, pe care, dacă le-am îndeplini cu toţii, am înnoi faţa pământului (Psalm 104,30) şi am ajunge la înnoirea tuturor lucrurilor (Matei 19,28). Mulţi însă nu o fac şi, de aceea, lucrurile se învechesc în rele, nu se înnoiesc prin mărturia noastră, iar noi nu ne dăm seama în ce măsură, prin tăcere, sporim nefasta “învechire-n rele”.

O primă lucrare exterioară la care aş vrea să mă refer ar fi mărturisirea numelui lui Dumnezeu – un fapt esenţial în viaţa oricărui om religios. A-L lăuda pe Dumnezeu, în public şi în conştiinţă, în orice timp şi loc, sunt fapte de credinţă care apleacă binecuvântarea cerului spre noi şi fac din noi un semn văzut al Fiului lui Dumnezeu. A ne îndeplini această datorie înseamnă a avea o permanentă înmulţire a harului credinţei între noi. Evreii de dinaintea lui Isus aveau sfântul obicei de a-şi mărturisi credinţa în Dumnezeul unic, Care ne-a rânduit o Lege sfântă (Deuteronom 6,4 s.u.). De ce noi nu avem acest bun obicei?

O altă lucrare exterioară la care trebuie să ne gândim mereu este mărturisirea pe faţă a credinţei noastre în Isus Hristos. Căci, spre deosebire de Evrei, noi credem că din învăţătura şi Jertfa Fiului lui Dumnezeu au beneficiat şi vor beneficia toţi oamenii care au fost şi care vor mai fi pe lume. Mărturisirea de credinţă a lui Petru – “Tu eşti Cristosul Fiul lui Dumnezeu cel viu” (Matei 16,16; Ioan 6,69) – şi a orbului din naştere (Ioan 9,15 s.u.) arată că credinţa în Isus se naşte şi din contactul viu al omului cu Isus venit din Nazaret, cu adevărul dumnezeirii lui Cristos – esenţial actor al dramei mântuirii şi al minunii Învierii. Întru aceasta noi realizăm contactul viu cu Dumnezeu în Liturghie şi în Euharistie.

Nu înseamnă aceasta că şi noi suntem aşteptaţi să ne implicăm, prin mărturia vieţii, în opera de mântuire pe care Isus vrea să o săvârşească prin mijlocirea noastră? Fără aceasta nu avem credinţa care să mântuiască lumea! Deci nu este suficient ca “să rămână-n noi” Cuvântul auzit (1Ioan 2,14). El trebuie mărturisit atât prin clară însuşire, cât şi prin opoziţie în faţa contestării şi profanării învăţăturii lui Cristos (Romani 10,9-17), la care suntem martori. Să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui (Evrei 13,1), pentru că nu arareori tăcerea este totuna cu negarea (Ioan 9,22). În faţa mai-marilor atei din România – Gheorghiu-Dej, Georgescu, Groza şi Iustinian Marina – Martirul Sfânt Aftenie Vasile a declarat în veac: “Nu am nici neam, nici suflet, nici conştiinţă şi nici credinţă de vânzare!” Noi, ce vom face “în cercul nostru strâmt” – cum zice Eminescu – ca să mărturisim “credinţa care mântuieşte”…?

 

* * *

 

Răbdarea în suferinţe

Autor: Sf. Ioan Gură de Aur
Copyright: Editura Bunavestire

Cât de multe neplăceri nu întâmpinăm noi în toate zilele, şi ce suflet tare se cere, spre a nu fi cineva supărat şi nerăbdător, ci a proslăvi, a lăuda şi a cinsti pe cel ce îngăduie a veni asupra noastră astfel de ispite?

Cât de multe nenorociri şi buimăceli neaşteptate nu dau peste noi? Şi totuşi cineva trebuie să înăbuşească gândurile cele rele, şi să nu învoiască limbii a grăi lucruri păcătoase, încă şi fericitul Iov a răbdat mii de patimi, şi totuşi n-a încetat de a proslăvi pe Domnul.

Între noi însă sunt oameni, care când li se va întâmpla ceva rău, când sunt jigniţi de cineva, sau cad în boală, fie aceasta durere de picioare, ori de cap, sau oricare alta, îndată izbucnesc din ei hulele. Ei suferă chinul bolii, dar folosul, ce ar putea ei să tragă dintru aceasta pentru mântuirea lor sufletească, şi-l răpesc ei înşişi. Ce faci o omule? huleşti tu pe Dumnezeu binefăcătorul tău, mântuitorul tău, apărătorul şi îngrijitorul tău? Nu bagi de seamă oare, că alergi la prăpastie, şi te asvârli însuţi pe tine în fundul cel mai adânc? Oare prin hulire faci tu suferinţa ta mai lesnicioasă? Nu! tu o sporeşti prin nerăbdarea ta şi prin păcatul tău, şi-ţi faci chinul mai straşnic.

Dar poate tu nu poţi tăcea de durere. Iată eu nu-ţi poruncesc să fii cu totul mut. Însă în loc de a huli pe Dumnezeu, tu trebuie să-L proslăveşti, în loc de a cârti asupra Lui, tu trebuie să-L cinsteşti şi să-L lauzi. Mărturiseşte Domnului păcatele tale, strigă tare întru lauda lui Dumnezeu, prin aceasta îţi vei uşura suferinţele tale, apropiindu-se Dumnezeu iarăşi de tine prin harul său cel bogat întru ajutor. Dimpotrivă, dacă tu huleşti pe Dumnezeu, alungi de la tine ajutorul Lui.

Gândeşte încă, că cu cât mai mare este suferinţa, cu atât mai slăvită este şi cununa răsplătirii; cu cât mai mult aurul arde în cuptor, cu atâta se face mai curat; cu cât mai îndelugat şi mai departe pluteşte neguţătorul cu corabia pe mare, cu atâta mai multe mărfuri adună.

Şi tu ai acum cea mai grea luptă cu boala şi cu sărăcia. Socoteşte însă, că prin aceasta Lazăr a dobândit mântuirea. Fiindcă el cu atâta răbdare a suferit sărăcia, boala şi părăsirea, de aceea fu luat în sânul lui Avraam.

Aşa, răbdarea în suferinţă este o faptă bună atât de mare, încât ea chiar şi pe cei mai mari păcătoşi îi slobozeşte de datoria lor cea grea; iar când ea se află la un om mai dinainte drept, ea îi dă cea mai mare siguranţă despre fericirea cea cerească.

Pentru cei drepţi răbdarea în suferinţă este o cunună strălucită, care luceşte mai luminat decât soarele; iar celui păcătos ea ii este de ajuns pentru iertarea călcărilor de lege ale sale.

Însă, zici tu, adeseori din obişnuinţă, limba mea, fără ca eu să voiesc aceasta, se porneşte spre astfel de cuvinte de supărare şi de ocară, însă, când ea vrea să fie atât de rea pornită, mai bine muşc-o cu dinţii tăi proprii, ca să-o doară bine, înainte încă de a fi azvârlit ea cuvintele cele de hulă, căci este mai bine ca să curgă acum din ea o picătură de sânge, decât ca ea odinioară să dorească în zadar o picătură de apă, ca bogatul cel îmbuibat. Este mai bine pentru dânsa a suferi o durere vremelnică, degrabă-trecătoare, decât a pătimi acel chin necontenit, veşnic, ca limba bogatului celui din Evanghelie, care chinuindu-se de foc nu putea dobândi cea mai mică astâmpărare.

Dumnezeu ţi-a poruncit ţie să iubeşti încă şi pe vrăjmaşii tăi, dar tu batjocoreşti Insuşi pe Dumnezeu, care te iubeşte. El ţi-a poruncit ţie, ca să vorbeşti bine încă şi de prigonitorii tăi şi să binecuvântezi pe cei ce te clevetesc. Tu însă vorbeşti rău despre Insuşi Dumnezeu, binefăcătorul şi ajutătorul tău cel mai mare, fără ca să fi luat de la Dânsul altceva, decât haruri.

Nu putea El oare, zici tu, să depărteze de la mine această ispită, această suferinţă? Negreşit, dar a îngăduit aceasta, pentru ca tu să fii mai ispitit. Insă iată, zici tu, eu sunt doborât şi pierit. Dar aceasta o face nu firea ispitei, ci propria ta slăbiciune şi lenevie. Căci răspunde mie, ce este mai uşor a grăi, un cuvânt de hulă sau de laudă? Cea dintâi nu-ţi atrage oare ţie dezgustul şi supărarea tuturor celor ce o aud, şi aceasta oare nu măreşte mai mult chinul tău? Cealaltă laudă nu-ţi aduce ţie oare mii de cununi ale înţelepciunii, admirarea tuturor, şi o mare răsplătire de la Dumnezeu? Pentru ce deci pregeţi tu tocmai aceea ce este de folos, aceea ce este binefăcător şi plăcut, şi umbli după ceea ce vătăma, necăjeşte şi chinuieşte?

Mai departe, dacă apăsarea ispitei şi sărăcia ar fi o adevărată pricină de necaz împotriva lui Dumnezeu şi de huliri, atunci ar trebui ca toţi săracii să hulească pe Dumnezeu. Intru adevăr, însă mulţi tocmai dintre cei mai nevoiaşi decât toţi necontenit aduc lui Dumnezeu laudă şi proslăvire, pe când alţii, care petrec în bogăţie şi prisosinţă, neîncetat Il hulesc. Aşadar aceasta provine nu atât din însăşi firea lucrului, pe cât din propria noastră voie, de la o hotărâre luată mai dinainte.

Uitaţi-vă la Lazăr cel sărac. Chiar cea mai mare sărăcie n-a putut aduce vreo vătămare sufletului său, n-a putut să-l împingă la cârtire asupra lui Dumnezeu. Ce zic eu, sărăcia? Nici chiar de s-ar aduna toate relele putincioase, n-ar putea zgudui sufletul unui om iubitor de Dumnezeu şi înţelept, nici a-l abate de la fapta cea bună. Martor la aceasta este Lazăr, pe când pe de altă parte îmbuibatului celui moleşit şi dezmierdat nu i-a putut ajuta nici bogăţia sa, nici sănătatea, nici bunul trai cel de-a pururi, nici orice alta.

De aceea, iubiţilor, nu mai ziceţi, că sărăcia, boala şi primejdia ne silesc a cârti împotriva lui Dumnezeu şi a-L huli! Nu sărăcia, ci nebunia; nu boala, ci obrăznicia, nu primejdia, ci lipsa de frica lui Dumnezeu ne îndeamă la hulirile cele fără de judecată, ca şi la toate răutăţile.

Deci când tu, o omule, cazi în vreo boală, sau în orice ticăloşie, adu-ti aminte de Iov, de carnea lui cea schingiuită, şi de Sfântul său trup cel plin de răni. Dar poate vei zice tu, Iov avea o mângâiere îndeajuns în conştiinţă, că Dumnezeu Insuşi a pus asupra lui aceste suferinţe, însă într-adevăr, tocmai aceasta trebuia să-l mâhnească mai mult, că Dumnezeu cel drept, pe care el în tot chipul Il cinstea, se părea că se luptă contra lui.

Dacă suferinţa ta nu provine de la Dumnezeu, ci de la oameni, iar tu proslăveşti pe Dumnezeu şi nu-L huleşti, căci El, deşi ar fi putut a te scăpa de ispitire, totuşi a îngăduit-o pentru încercarea ta; iată tu atunci vei dobândi de la Dânsul aceeaşi răsplătire ca şi aceia, cărora Insuşi Dumnezeu le-a trimis suferinţa lor. Ca şi aceia, care pătimesc pentru Dumnezeu, vei fi şi tu încununat, căci tu ai suferit cu răbdare nenorocirea, pricinuită ţie de oameni, si ai proslăvit pe Dumnezeu, care ar fi putut să te scape de dânsa, dar n-a vrut.

Priveşte numai la sărăcia şi la boala lui Iov, şi amândouă pe treapta cea mai înaltă, cu toată dreptatea lui! Trebuie oare să-ţi mai arăt lupta cea tot atât de mare, pe care el trebuia să o poarte cu simţurile cele fireşti ale unui tată? Aşa, cea mai mare luptă de felul aceasta a venit asupra acelui nobil bărbat. El a pierdut zece fii, zece deodată, zece în floarea vârstei lor, zece împodobiţi cu toate bunătăţile şi încă printr-o moarte silnică şi ticăloasă. Ei au fost ucişi de casa ce s-a surpat. Cine poate zice, că ar fi fost ajuns de o asemenea mare nenorocire? Nimeni, desigur nimeni! Deci când tu pierzi un fiu, sau o fiică, aleargă la Iov cel răbdător, şi te vei întoarce mângâiat.

Dar peste dânsul n-a venit numai această supărare, ci s-a adăugat încă căderea şi trădarea prietenilor săi, dojenile, ocările, batjocura şi derâderea. Şi cât de nesuferit este de a fi luat în râs de către toţi? Insăşi nenorocirea nu poate să pricinuiască atât de mare durere, pe cât aceia, care ne fac dojeni pentru dânsa. Iov însă nu numai că nu avea nici un mângâietor în nenorocire, ci mai vârtos pe lângă aceea era năpădit cu ocări din multe părţi. El însuşi se tânguieşte de aceasta şi zice: „voi vă ridicaţi asupra mea”, şi îi numeşte nemilostivi în cuvintele; „cei de aproape ai mei s-au lepădat de mine şi casnicii mei au vorbit împotriva mea; alţii m-au batjocorit, şi eu m-am făcut de râsul tuturor” (Iov. XIX, 14, urm 30, 9). Numai a auzi de o asemenea ticălosie, este nesuferit, tac despre aceea, când cineva trebuie cu fapta să o sufere.

Cea mai mare sărăcie, boala cea nesuferită, cea nouă si neauzită, pierderea unor atât de mulţi şi atât de aleşi copii, şi în astfel de chip, batjocura şi derâderea şi ocara oamenilor, câte răutăţi! Unii îl batjocoreau, alţii îi făceau dojeni, iarăşi alţii îl dispreţuiau, nu numai prietenii, ci şi slugile sale. Ba încă nu numai îl ocărau şi strigau la el, ci îl şi blestemau, şi aceasta nu numai în curgerea de două, sau de trei, sau de zece zile, ci în curs de multe luni, nici noaptea el nu avea odihnă, ci răutatea zilei se mai mărea prin visurile cele grozave ale nopţii. Ascultă-l pe el însuşi când zice: „pentru ce mă îngrozeşti în visurile mele şi mă înfricoşezi în vedenii”? (Iov. 1, 14).

Care om ar fi putut să fie aşa de oţel şi de fier, încât să poată suferi atât de multe patimi? Dacă fiecare din aceste patimi, luată singură este nesuferită, apoi gândeşte, ce zgomot trebuie să fi ridicat ele toate la un loc în sufletul lui şi totuşi el a suferit toate acestea, şi în toată nenorocirea sa el n-a rostit o singură cârtire păcătoasă împotriva lui Dumnezeu. De aceea la dânsul să căutăm noi, când suntem în vreo nenorocire, şi patimile lui trebuie să fie un mijloc de vindecare împotriva alor noastre!

Când noi vedem, că unul a răbdat toate bătăile pământului la un loc, să ne purtăm bărbăteşte împotriva unei părţi dintru acelea, care ne-a ajuns pe noi. Să căutăm scăparea noastră la istoria patimilor sale, ca la o mamă plină de dragoste, care apără şi ocroteşte pe fiii săi cei înspăimântaţi, şi de ne-ar lovi chiar cea mai mare nenorocire, vom găsi la Iov mângâiere îndeajuns! Dar dacă tu zici: „Acesta a fost Iov, şi de aceea a putut să fie atât de răbdător, eu însă nu mă pot asemăna cu dânsul”, şi altele, apoi prin aceasta tu numai îţi vei atrage o mai mare răspundere. Căci tu trebuie să fii încă mai răbdător, decât dânsul.

Pentru ce aceasta? Pentru că el a trăit înainte de timpul harului, când viaţa nu era aşa de regulată, harul Sfântului Duh nu se revărsase încă asupra oamenilor, când încă era foarte greu de a birui păcatul, când domnea încă blestemul si moartea avea încă grozăvia sa. Acum însă pentru noi lupta s-a făcut mai uşoară, de când venirea lui Hristos a ridicat toate aceste piedici ale răbdării. De aceea, de când Dumnezeu ne-a dat atât de multe haruri nu mai avem nici o dezvinovăţire, când noi nu ne asemănăm lui Iov întru răbdare.

Pe lângă aceea mai gândiţi, că nu atunci este timpul de tânguire şi de întristare, când ne-a lovit o nenorocire, ci atunci, când noi am săvârşit vreun păcat. Noi însă inversăm rânduiala. Când noi săvârşim mii de păcate, aceasta puţin ne îngrijeşte, iar când vine asupră-ne numai o mică nenorocire, îndată pierdem bărbăţia, ne descurajăm şi am fi bucuroşi să ne descotorosim de viaţă.

Dar aud pe unii zicând: De ce oare să fie în lume nenorocirea şi ostenelile? Eu zic, că de acea viaţa aceasta de acum este plină de trudă şi de greutate, pentru că şi oamenii cei mai grosolan formaţi, care cu totul se dedau la cele vremelnice, să se obosească, să se sature de cele lumeşti şi pământeşti, să fugă de dezmierdări, să se lepede de dragostea lor către cele vremelnice, să-şi aţintească dragostea către cer şi să se pregătească pentru ziua judecăţii. Căci mulţi slujesc cărnii, şi încătuşaţi fiind de tirania celor vremelnice zac ca fiarele în viziunile lor şi se simt tihniţi în ele, de aceea prin nenorocire Dumnezeu voieşte a smulge de la dânşii această plăcere, şi pentru aceasta le-a trimis multă trudă, întristare, grijă, lupte şi primejdii, o întreagă oaste de patimi trupeşti, şi multe alte nevoi, pe care nu le putem toate număra, pentru ca ei, înspăimântându-se de acest nor de rele, să năzuiască a ajunge la limanul cel lin, şi să tindă a dobândi pacea cea veşnică, unde nu este binele amestecat cu răul, ci se află numai binele singur.

Să cumpănim toate acestea şi să purtăm suferinţele noastre cu tărie de suflet şi cu mulţumire lui Dumnezeu, pentru ca şi noi asemenea lui Iov să dobândim cununa cea de biruinţă a răbdării, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnlui nostru Iisus Hristos, căruia cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine slava, acum şi în vecii vecilor!

din “Predici la duminici şi sărbători”
Sf Ioan Gură de Aur, Editura Bunavestire – Bacău
www.ioanguradeaur.ro/predici-la-duminici-si-sarbatori/

 

* * *

 

Lumina Slavei

Autor: dc. Vasile Tudora
Copyright: SfantaMaria-Dallas.org

Iubiţi credincioşi,

În prima zi a Creaţiei, imediat după facerea lumii, pământul “era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.” (Fc.1:2). Primul lucru pe care l-a făcut Dumnezeu, după crearea lumii a fost lumina. “Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Şi a fost lumină”(Fc. 1:3).

De ce avem nevoie de lumină? Fără lumină 90 la sută din simţurile noastre ar dispărea. Fără lumină, sau percepţia ei prin intermediul ochilor, nu am şti unde ne aflăm, în ce direcţie să mergem, nu putem înţelege cu exactitate ce se petrece în jurul nostru. Fără lumină suntem dezorientaţi, confuzi, neajutoraţi. Este adevărat că nevăzătorii compensează o parte din informaţii prin auz, miros şi pipăit, dar nu în totalitate.

Cam aşa se petreceau lucrurile şi cu neamul lui Israel înainte de venirea lui Hristos. Ei se aflau în întunericul necunoaşterii şi al greşelii, goi, fără apărare împotriva atacurilor Satanei, iar lumina dumnezeirii se pogora la ei doar prin ghicitură, prin proorocii insuflaţi de Duhul Sfânt. Aveau nevoie de lumina plină a Duhului pentru a putea percepe mai bine, pentru a putea vedea cu adevărata realitate din jurul lor.

Vedem în evanghelia de azi un orb, pe numele său Bartimeu, care, spune evanghelia, şedea lângă drum, cerşind. Şi stând el acolo aude dintr-o dată mulţime mare de oameni. Vă închipuiţi zarva care se făcea când o personalitate precum Isus, care avea deja faima facerii de minuni, trecea printr-o localitate. Cu simţurile sale limitate, el însă nu putea percepe ce se întâmplă. El auzea doar gălăgie. Avea nevoie ca altcineva, cu vedere, să-i spună ce se întâmplă.

Un nevăzător nu percepe culorile, el percepe doar formele obiectelor. La fel iudeii Vechiului Testament nu percepeau decât forma Legii, învelişul ei exterior, nu-i pătrundeau nuanţele, adevăratele înţelesuri ale Cuvântului Lui Dumnezeu. Ei trăiau în întuneric, închistaţi în formalismul Legii, a căror robi sunt, unii dintre ei, până în zilele noastre. Fiind orbiţi prin alunecarea în păcat, aveau nevoie de călăuze spre Dumnezeu, pe Care, prin îndepărtare nu-L mai cunoşteau. Aceştia au fost în Vechiul Testament proorocii, care luminaţi de Duhul Sfânt îndrumau poporul ales pe calea către Dumnezeu, vestind venirea lui Hristos, Mesia, Izbăvitorul.

Unii dintre iudei au avut urechi de auzit, au înţeles şi au ajuns la Hristos, ca şi orbul din evanghelia de astăzi. Bartimeu auzise despre Isus că este un izbăvitor al bolii, de aceea la auzul numelui său începe să strige după El: “Isuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!”. În ciuda protestelor ucenicilor şi al mulţimii, el continua să strige tot mai tare “Isuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!”, “Isuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!”. Avea în el o credinţă atât de mare, o încredere absolută în El, încât Nimic nu-l putea opri.

De aceeaşi credinţă a fost mânat şi în Vechiul Testament Iosua Navi, în bătălia cu amoreii. Spune Scriptura: “a strigat Iosua către Domnul şi a zis înaintea Israeliţilor: “Stai, soare, deasupra Ghibeonului, şi tu, lună, opreşte-te deasupra văii Aialon!” Şi s-a oprit soarele şi luna a stat până ce Dumnezeu a făcut izbândă asupra vrăjmaşilor lor. [...] Şi n-a mai fost nici înainte, nici după aceea, o astfel de zi în care Domnul să asculte aşa glasul omului; că Domnul lupta pentru Israel.” (Iosua 10:12-14.)

Ce se întâmplă la strigătul lui Iosua către Dumnezeu? Soarele se opreşte pe cer. De la Galileo Galilei încoace cu toţii ştim însă că nu Soarele se învârteşte în jurul Pământului ci invers; iar apusul şi răsăritul Soarelui sunt datorate mişcării de rotaţie a Pământului în jurul axei sale. Aceasta înseamnă că Pământul, câtă vreme a durat lupta, nu s-a mai rotit. Pentru cei care ştiu fizică, acesta este un fapt cu totul excepţional. Ei ar spune că datorită legilor inerţiei, tot ce s-ar fi aflat pe suprafaţa pământului ar fi zburat practic în cosmos! Cu toate acestea Iosua îşi continuă liniştit bătălia, nimic nu este clintit de pe pământ, viaţa curge normal, deşi planeta nu se mai rotea.

Cum este aceasta posibil? Doar ştim că nu putem eluda principiile mecanicii. Adevărat pentru noi, dar Cel Care poate este Cel care le-a creat. El, Creatorul lumii este Singurul Care poate trece dincolo de firesc, poate ignora legile firii, poate face, cum spunem în limbaj comun minuni.

Deci la strigătul lui Iosua Navi soarele se opreşte pe cer. Ce se întâmplă la strigătul lui Bartimeu? Ne spune Scriptura: Isus, Soarele dreptăţii, se opreşte şi îi ascultă o rugăciune simplă, rostită cu credinţă: “Doamne, să văd!”. Credinţa este elementul principal în această frază. Căci fără credinţă, Isus nu a făcut minuni. Isus nu este un magician care îndeplineşte dorinţe cu un hocus-pocus şi o baghetă magică. Minunile sale nu sunt făcute în vânt, la un capriciu muritor, ci ele au toate un scop, iar scopul este întoarcerea către El. Vedem din păcate şi azi creştini care vin la Biserică nu pentru a se uni cu Hristos, ci pentru a beneficia, cum spune un teolog contemporan de osursă inepuizabilă de bunătăţi: dă-mi Doamne salar, o maşină mai bună, şi, dacă se poate să moară şi capra vecinului!

Lucrurile însă nu stau aşa. Încă de la căderea protopărinţilor noştri dorinţa lui Dumnezeu este să ne întoarcem la El ca fii iubitori, să ne putem bucura de dragostea Sa părintească. El opreşte soarele pe cer nu în van, ci pentru că Iosua l-a rugat cu credinţă, şi pentru că ştia că Iosua va duce înainte neamul lui Israel pe drumul mântuirii. La fel dă vederea Lui Bartimeu ca acesta să-L vadă în slava sa, şi să fie mărturie mulţimii, şi nouă peste secole, că Hristos este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu care poate face minuni, că Lui I se supun toate, că El este Stăpânul, venit să ne mântuiască. Iată când Hristos apare “Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte”.(Lc. 7:22)

Bartimeu primeşte azi vederea ca să înţelegem că doar Hristos ne poate da vederea Sa, cunoaşterea Sa. Fără Hristos Dumnezeu ne era departe, în afara câmpului nostru vizual. Dumnezeu Cuvântul S-a făcut om ca noi să-l cunoaştem pe Dumnezeu “faţă către faţă”. El este împlinirea dorinţei strămoşilor care strigau: “Dumnezeule milostiveşte-Te spre noi şi ne binecuvintează, luminează-ţi faţa peste noi şi ne miluieşte” (Ps. 66, 1). El este Soarele, El este Lumina, fără Hristos toată strădania noastră nu este nimic, praf în vânt, aramă sunătoare şi chimval răsunător (1Cor.13:1). Viaţa noastră, strădania noastră este goală, fără conţinut. Spune psalmistul: “întru lumina Ta vom vedea lumina” (Ps.35:9). Doar în Hristos toate se luminează, se deschid, toate se umplu de miez.

“Dacă umblăm întru lumină, spune Sf. Apostol Ioan, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sângele lui Isus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat.”(1In. 1:7)

Fără lumina adusă de Hristos nu numai că nu-l putem vedea pe Dumnezeu, dar nu putem să-l vedem nici pe celălalt de lângă noi. Îl auzim, îl pipăim, îl mirosim, dar nu-l vedem. Deci cunoaşterea lui nu este deplină. Iar fără cunoaştere comuniunea nu este desăvârşită. Avem nevoie de lumina cunoştiinţei ca să-l putem vedea plenar, aşa cum a fost făcut de Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Sa. În strălucirea iubirii nu-l mai vedem cu răutate, pizmă, sau pasiune, ci îl vedem ca pe aproapele nostru, ca pe un frate în Hristos, un partener la mântuire. Doar în Hristos îndeplinim cu adevărat cuvântul Scripturii, doar atunci începem să percepem, în lumina harului, adevărata învăţătură spre mântuire.

Un orb din naştere nu ştie cum este lumina, pentru că nu a simţit-o niciodată. De aceea poate nici nu şi-o doreşte foarte mult. Nu ştie cu adevărat ce pierde. Dar unul care a văzut, şi apoi a pierdut vederea, acela toată viaţa va tânji după ea.

Noi creştinii nu suntem orbi din naştere, pentru că am primit Lumina odată cu taina Sf. Botez, dar ne-am îndepărtat de ea. Orice răutate, orice păcat, fie el doar cu gândul, ne întunecă vederea acesteia. Cu cât greşim mai mult, cu atât oglinda sufletului devine fumurie şi se opacizează. Nu mai putem vedea şi trăim în întuneric. Iar încet, cu cât înaintăm în timp şi în păcat, începem să uităm şi parcă nici nu mai ştim cum era lumina, sau dacă a fost vreodată. Dar dorinţa rămâne ascunsă în noi, pentru că suntem icoane ale Luminii, şi icoana tinde mereu spre prototip, spre modelul perfect după care a fost creat.

În viaţa noastră sunt multe ispite care ne îndepărtează de la calea adevărată către Dumnezeu. “Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos “(Ef. 5:14) spune Sf. Apostol Pavel! Trebuie mereu să ne întoarcem pe cărarea mântuirii. Dacă ne vom rătăci, să ne folosim de călăuze, preoţii Bisericii, ca să găsim din nou direcţia bună. Sfinţiţii slujitori poartă cu ei lumina care vă va readuce acasă.. Nu vă lăsaţi furaţi de lumina palidă de neon a lumii moderne, nici de lămpioanele atrăgătoare ale sectelor şi ale altor credinţe. Nu aceasta este Lumina. Aprindeţi un bec chiar de 500 de waţi în plină zi şi veţi înţelege diferenţa. “Ia seama, spune Evanghelia, ca lumina din tine să nu fie întuneric”. (In. 11:35) Eu sunt Calea, Adevărul şi viaţa spune Hristos! NU există alta!

Spre Lumina cea în trei străluciri a Slavei Sfintei Treimi, predată nouă în Biserica Ortodoxă, trebuie să tânjim şi noi, în truda noastră spre mântuire. Aici să ne rugăm împreună, cu faţa spre Răsărit, ca Hristos, Soarele Dreptăţii, să ne scoată din întunericul neştiinţei, ca să înţelegem voia lui şi să o îndeplinim. Şi orbecăind în bezna păcatului să ne mâne speranţa că odată vom auzi glasul care ne întinde o mână şi spune: “Îndrăzneşte, scoală-te! Te cheamă.” (Mc. 10:49) Amin.

 

* * *

 

Orbul din Ierihon

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Fraţi creştini,

Domnul nostru Isus Hristos călătorea în vremea aceea pentru cea din urmă oară spre Ierusalim. Şi ca să ajungă acolo trebuia să treacă prin oraşul Ierihon. Se ducea la Ierusalim ca să pătimească de bună voie pentru mântuirea noastră.

La intrarea în oraş şedea lângă cale un orb cu mâna întinsă cerând milostenie trecătorilor. Auzind şi el zgomotul unei mari mulţimi de oameni, întrebă: Ce este aceasta? Şi i se răspunse: Trece Isus din Nazaret. Auzind el aceasta începu să strige: “Isuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!” Iar cei ce mergeau înainte îl certau, zicându-i să tacă. Dar el mai tare striga: “Fiul lui David, miluieşte-mă!”

Domnului Hristos s-a oprit şi a poruncit să-l aducă la Sine. Apoi l-a întrebat: “Ce voieşti să-ţi fac?” “Doamne, fă ca să văd iarăşi”, răspunse orbul. Şi Isus a zis: “Vezi! Credinţa ta te-a mântuit!” Şi îndată orbul s-a vindecat. Văzând el pe Isus, Doctorul cel mare, pe Bunul Păstor şi Milostivul făcător de bine cu multă recunoştinţă a pornit să-L urmeze în tot locul, slăvind pe Dumnezeu.

Acest om era vrednic de compătimit, lipsit de vedere, sărac, străin şi singur, fără lumina ochilor care este lucrul cel mai necesar. El nu s-a născut orb, a putut vedea şi s-a bucurat de lumina ochilor săi, a putut să-şi vadă părinţii, rudele, florile, păsările şi toate frumuseţile pământului. De aceea pentru el era mai greu ca pentru cel orb din naştere. Sfântul Evanghelie nu ne spune la ce etate a rămas orb, dar înţelegem din cuvântul lui, când zice: “Doamne, fă să văd iarăşi!”

Acest orb este icoana neamului omenesc celui lipsit de strălucirea luminii divine şi afundat în întunericul osândirii lui, dar luminat prin venirea Răscumpărătorului. Acest orb este icoana fiecărui păcătos dintre noi care orbit de păcatele sale nu vede nici urâciunea răului, nici frumuseţea binelui, a omului despuiat de toate bogăţiile duhovniceşti care trăieşte în cea mai aspră sărăcie, lipsit de prietenia lui Dumnezeu, a omului care cerşeşte plăcerile şi bunurile atât de înşelătoare ale lumii.

Iar când le găseşte nu se bucură niciodată deplin. El şade ticălos pe marginea drumului pierzării şi a morţii celei veşnice. Bolile trupeşti, pe care le vindecă Domnul în faţa mulţimilor, erau simbolul bolilor noastre morale de care numai El ne poate mântui. Acest orb, ai cărui ochi erau închişi să nu vadă lumina soarelui, este icoana celor orbi duhovniceşte care sunt mai vrednici de plâns decât acesta, a omului păcătos împătimit, cu fel de fel de vicii rele, care este un orb la ochii sufletului, căci îi sunt ochii închişi să nu vadă lumina ce izvorăşte din învăţătura lui Isus Hristos.

Cel orbit cu sufletul nu poate vedea că binele ne vine de la Dumnezeu şi nici nu poate deosebi binele de rău, adevărul de minciună. Cei orbiţi sufleteşte sunt atât de întunecaţi că zic binelui că este rău, şi răului că este bine, dulcelui îi zic amar şi amarului îi zic dulce, albului îi zic negru, şi negrului îi zic alb. Pentru ei întunericul este lumină, şi lumina întuneric. Aşa a proorocit Duhul Sfânt prin proorocul Isaia despre oamenii cei vătămaţi la ochii sufleteşti. Şi ce este mai trist, că aceştia nici nu vor să caute pe Doctorul cel Mare, pe Mântuitorul Isus Hristos. Nici nu vor să strige ca orbul din Evanghelia de astăzi. “Isuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”, Isuse, Fiul lui Dumnezeu, vindecă ochii sufletului meu, că am greşit Ţie!

Aceşti oameni s-au deprins, s-au obişnuit să petreacă într-o noapte plină de întuneric şi foarte primejdioasă. Păcatele şi patimile cele stricătoare au distrus viaţa cea duhovnicească a creştinilor, căci au ajuns ca nişte sperietori de păsări într-un câmp de semănături. Cu toţii am văzut în câte un loc, câte o momâie pusă într-o prăjină, într-un câmp sau livadă, ca să se sperie păsările şi să nu facă stricăciuni. Ciorile şi celelalte păsări stricătoare au spaimă un timp, apoi bagă de seamă că acele momâi nu au viaţă şi putere, sunt urâte la înfăţişare, dar nu se mai tem şi încep fără frică să o murdărească, îşi bat joc cum vor ele şi strică tot ce este mai bun.

Aşa şi creştinii noştri poartă nume de sfinţi biruitori, dar ei sunt biruiţi şi batjocoriţi de patimile cele rele, de păcatele cele mai grele, sunt creştini numai de formă, fără viaţă, fără putere, fără Duhul lui Dumnezeu. Toate duhurile cele necurate, păsările cele stricătoare îşi bat joc de creştinii de astăzi, pentru că din viaţa lor lipseşte sfinţenia Duhului Sfânt. Trăiesc departe de Biserică, nu vin să se hrănească şi să se adape la sfinţeniile care se află aici în Casa Domnului.

Nu se spovedesc şi nu se împărtăşesc cu anii, nu fac rugăciuni, nu iau sfinţenii de la biserică, nu lucrează nimic pentru suflet, totul pentru trup. Iar cele ce mai fac, pe toate le fac de formă. Creştinii fără viaţă spirituală nu sunt buni de nimic, trăiesc o stare vrednică de plâns. Mulţi dintre aceşti creştini de formă au ajuns victimele duhurilor necurate, căci aceste duhuri au putere asupra lor prin vrăjile şi farmecele care clocotesc în lume.

Toate aceste rele vin asupra creştinilor care s-au depărtat încetul cu încetul de Sfânta Biserică, de sfinţeniile ei. Pe de o parte au fugit de Sfânta Liturghie, de post şi rugăciune, n-au mai făcut sfeştanie în casele lor, nu s-au spovedit şi împărtăşit, iar pe de altă parte s-au împotmolit în mari şi grele păcate.

Mulţi creştini aleargă la vrăjitoare, la descântătoare, la spiritism, au devenit hulitori ai lucrurilor sfinte şi iau în deşert numele lui Dumnezeu sau neagă existenţa lui Dumnezeu, nu cred că există diavol şi batjocoresc pe unii preoţi, slujitori ai Domnului, iar după mulţimea atâtor hule şi păcate se depărtează Duhul Sfânt de la aceşti oameni şi li se întunecă cu totul ochii sufletului, nemaizărind nici o rază de lumină.

Ascultaţi ce i s-a întâmplat unui preot care a fost luat în râs de un grup de necredincioşi, zicându-i: “N-ai auzit, taică părinte, o noutate, că noaptea trecută a murit dracul?” Preotul, uitându-se compătimitor la ei, le răspunse: “Nu ştiam eu de ce sunteţi voi atât de trişti, sărmanii de voi, a murit tatăl vostru şi aţi rămas orfani!” Iată un răspuns bun la nişte îngâmfaţi, nişte orbi sufleteşte, nişte robi şi fii ai celui rău, aşa cum zice Domnul Hristos, că cei ce fac poftele satanei sunt fiii lui. Grozavă este orbirea sufletească, fraţi creştini, că în multe feluri se luptă diavolul cu cel orb şi-l poartă pe unde vrea.

Iată un alt necredincios care întreabă pe un bătrân preot: “Părinte, dumneata eşti om luminat şi slujitor al lui Dumnezeu, dacă există Dumnezeu poţi să-mi arăţi şi mie unde se află?”… Preotul, privindu-l cu compătimire, îi zise: “Tinere, eşti prea orbit la suflet ca să-L poţi vedea pe Dumnezeu! Dumnezeu este pretutindeni şi puternic în toate căile Sale, şi n-ai putea rezista, viu fiind, să-L vezi în toată măreţia Sa! Dar du-te acasă, tinere, că ai să-l vezi pe diavol. Eu mă voi ruga lui Dumnezeu să-ţi descopere pe acest ucigaş”. Şi preotul nostru s-a rugat mult pentru el ca să nu se piardă sufletul lui în necredinţă.

Şi iată că acest tânăr s-a îndrăcit, duhul cel rău a intrat în el şi a început să-l chinuiască şi să-l trântească în aşa fel că făcea spume la gură şi răcnea ca o fiară sălbatecă. Atunci de frică şi de durere alergă la preot să-l roage să facă rugăciuni la Dumnezeu pentru iertarea lui. Preotul a făcut rugăciuni dar tânărul nu a fost izbăvit aşa curând, el a trebuit să umble din biserică în biserică, din mănăstire în mănăstire să mărturisească păcatul necredinţei cu lacrimi în ochi la preoţi şi la toată lumea pe care o întâlnea. Şi după ce şi-a făcut un lung canon, ca să plătească această hulă, abia s-a milostivit Dumnezeu şi l-a izbăvit de ucigaşul diavol care îl luase în stăpânire.

De acum tânărul nu mai îndrăznea nici să pomenească numele lui Dumnezeu fără semnul Sfintei Cruci. Cu lacrimi în ochi şi cu multă credinţă se ruga, vorbea şi mărturisea pentru că i se deschiseseră ochii sufletului şi a văzut minunea lui Dumnezeu care s-a făcut cu el. Aşa se întâmplă şi cu lumea noastră creştină care s-a lepădat de credinţă şi de darurile lui Dumnezeu; căci nu se lasă de fărădelegi şi păcate până când nu-i scutură Dumnezeu prin fel de fel de necazuri şi greutăţi; până nu slobozeşte Dumnezeu în casele lor pe diavolul să râdă de ei în tot felul, să-şi bată joc de osteneala şi de viaţa lor.

Diavolul este slobozit de altfel de Dumnezeu ca să-şi facă şi el lucrarea pe întreg pământul, fiindcă a venit vremea lui. Sfânta Carte zice că Dumnezeu l-a dezlegat ca să înşele şi să amăgească pe toţi locuitorii pământului. Aşa că cine nu se trezeşte nici acum din aceste suferinţe şi necazuri, cine nu se dezlipeşte de poftele deşarte, de toate desfătările şi patimile şi rămâne tot aşa de ruginit şi împătimit, nu va avea parte de fericirea dumnezeiască, de raiul desfătării. Va pierde prilejul chemării dumnezeieşti, şi va fi vai şi amar dacă nu se trezeşte acum, căci diavolul lucrează mereu răutăţile lui pe pământ.

Sunt suflete care trăiesc într-o stare vrednică de plâns, fără frică de Dumnezeu, se despart şi trăiesc în păcate mari, tineri şi bătrâni, îşi lasă soţiile lor cu care sunt cununaţi şi trăiesc în păcatul desfrânării. Aceştia n-au milă, nu mai au ruşine, nici de copii, nici de Biserică, nici de Dumnezeu. Nu mai vorbim de acest păcat grozav al crimelor, avorturilor, care s-a întins peste tot pământul. Într-un oraş din America au fost cercetate 45 de vile în care abia s-au găsit 16 copii, dar peste tot erau câini şi pisici, care se desfătau din mâncărurile stăpânilor, iar bieţii copilaşi au fost aruncaţi la gunoi.

Iată lumea orbită de satana, iată orbire vrednică de plâns. În Germania sunt ţigări pe care scrie: nimic fără de mine! Adică omule, nimic să nu faci fără să mă ai pe mine în gura ta.

Iată cum satana a înlocuit cuvintele Mântuitorului din Biblie care zice: “Fără de Mine nu puteţi face nimic!” Astfel diavolul îndeamnă pe om să-şi pună luleaua în gură să guste şi să tragă mereu ca şi când n-ar putea să trăiască fără ea. Pe Domnul nu-L ascultă omul, nu-L crede şi nu vrea să-L urmeze, ascultă însă glasul ispitei, al poftei celei scârboase care i-o dă satana, căci îi auzim pe mulţi fumători zicând: eu sunt mort fără ţigară, mă lipsesc mai bine de mâncare, dar de ţigară nu, ţigara îmi ţine de foame, de sete, de urât, şi-mi este mai bună ca orice prieten. Aşa este de robită lumea de această poftă blestemată.

Acum s-au luat şi femeile de fumat, majoritatea tinere se pretind civilizate, învăţate, nu mai pot trăi fără ţigară nici ele. Iar unele au ajuns să dispreţuiască pe bărbaţii care nu fumează, zicând că sunt ca nişte muieri proaste. Sărmanele de ele, ce orbire grozavă. Aceştia toţi care fumează tutun nu se vor mai vedea de fum. Această lume orbită este lumea focului veşnic, lumea cu focul în gură prevesteşte, prooroceşte ceva rău, căci cer focul cu gura lor.

Grozavă este orbirea sufletească. Orbire la suflet au şi beţivii şi această patimă este cea mai grozavă, cea mai periculoasă. Beţivul vorbeşte singur, când râde, când plânge. Beţivul aruncă, sparge, bate, răcneşte ca fiarele sălbatice, chinuieşte soţia şi copiii, roade paharele cu dinţii. Oamenii beţivi nu se mai pot numi oameni, căci satana este încarnat în ei, numai coada şi coarnele le lipsesc. În casa unde este un beţiv, acolo este iadul, acolo este întuneric şi multă jale. Iar biata soţie dacă nu cunoaşte pe Dumnezeu cere milă de la oameni, dar această milă este trecătoare şi fără folos sufletesc.

Aceste suflete zdrobite de durere până când nu vor veni la Isus Hristos, până când nu-L vor întâlni pe El în Biserica Lui, până când nu vor striga cu toată puterea credinţei lor: “Isuse Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă!”, ca orbul din Evanghelia de astăzi, nu vor fi auzite de Dumnezeu. Dar ce observăm la cea mai mare parte a lumii? În loc să ceară luminarea ochilor sufleteşti să vadă pe Mântuitorul, să înţeleagă credinţa, să vadă mulţimea greşalelor şi a păcatelor în care trăiesc, să vadă cât s-au depărtat de învăţătura Domnului şi că sunt în ghearele patimilor şi a pierzării sufleteşti; ei nu cer ca orbul din Evanghelia de astăzi; Doamne vreau să Te văd, vreau să Te văd pe Tine, vreau să Te cunosc pe Tine Doamne, vreau să cunosc calea Ta, să cunosc voia Ta; cei mai mulţi rămân tot în drum şi cu mâna întinsă cerşesc mereu altceva; cerşesc fericirea şi norocul pământesc, cerşesc bani şi avere trecătoare, cerşesc mărire pământească, onoare de la oameni, şi fel de fel de dorinţe pământeşti, trecătoare, pe care într-o zi le lasă şi pleacă în veşnicie cu mâinile goale, fără ranguri.

Aşa aleargă omul după aceste lucruri trecătoare, cum aleargă bietul câine al unui vânător după iepure; când e gata să-l apuce, intervine vânătorul şi-i zice: stai pe loc că iepurele este al meu, al tău a fost numai alergatul. Abia atunci a văzut bietul câine că s-a înşelat. Aşa este şi cu omul, aleargă toată viaţa să prindă ceva, e chiar o vorbă în lume; am prins doi iepuri dintr-odată, dar pe patul morţii intervine vânătorul, adică moartea şi diavolul şi strigă: stai pe loc că sufletul este al nostru, al tău a fost doar alergatul. Atunci vede bietul om cât s-a înşelat dar este prea târziu.

Vă voi spune o întâmplare adevărată: o familie cumpărase cu banii soţiei o maşină mică, dar în loc să-şi vadă de soţie şi copii, soţul umbla cu maşina cu diferite femei în desfrânare, şi într-o zi a fost găsit mort cu o tânără în maşină, muriseră asfixiaţi. Cu multă durere a venit soţia lui adevărată să-l scoată de acolo. Dar mai îndureraţi au venit părinţii acelei tinere s-o ia de lângă acel desfrânat, cu soţie şi copii, ce ruşine au suferit la înmormântare. De aceea zice Fericitul Augustin: “Voi plângeţi un trup fără suflet, fără Dumnezeu, voi plângeţi un corp din care a ieşit viaţa, dar nu vă plângeţi pe voi când aţi pierdut pe Dumnezeu săvârşind păcatul”, grea orbire.

Sfânta Evanghelie de astăzi ne mai spune că unii dintre cei ce mergeau în această gloată de lume, Îl certau pe orb şi-i ziceau să tacă, dar el cu mult mai mult striga: “Isuse Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă, fie-ţi milă de mine!” Din aceste cuvinte să luăm şi noi pildă de stăruinţă în rugăciune, şi cu credinţă să strigăm către Domnul Hristos, să cerem să ne lumineze ochii sufletului nostru, să cunoaştem cât mai bine calea Lui cea dreaptă, calea care duce la ceruri, la lumină, la mântuire. Să n-ascultăm de cei ce ne ceartă, de lumea necredincioasă, de lumea cea orbită de duhul cel rău, care caută pe toate căile să ne facă să tăcem, care ne zic să nu ne mai rugăm, să nu mai cântăm, să nu mai citim, să nu mai venim la biserică. Pe această lume n-o iubeşte Dumnezeu.

Lumea de astăzi care stă în păcate, nu poate să înţeleagă că spre slava lui Dumnezeu sună clopotele bisericilor, în numele lui Isus Hristos poporul umple bisericile. Aceia care mor credincioşi sunt îngropaţi la umbra crucii lui Isus. Fericiţi vor fi numai aceia cărora li se vor deschide ochii sufletului şi vor scăpa de întunericul păcatelor, numai aceia care vor înţelege că Isus îi cheamă pe toţi să vină la El, să iasă din starea lor păcătoasă, ca să-i vindece la ochii sufletului, să se mântuiască.

Să stăruim mereu în rugăciune, să îndemnăm pe cei ce sunt în jurul nostru să vină la Dumnezeu. Ajunge atâta necredinţă, atâta nepăsare de mântuire a sufletului, să le zicem: veniţi la picioarele Mântuitorului, veniţi la Doctorul Cel Mare, veniţi la această mare şi sfinţită taină, care este Biserica luptătoare de pe pământ, veniţi cu toată încrederea, cu toată povara cea grea a sufletului şi a trupului. Căci El a zis: “Luaţi jugul Meu că este bun şi sarcina Mea este uşoară!” Cei ce au încercat şi s-au supus, s-au convins de aceste cuvinte ale Domnului că sunt adevărate. Şi vă pot spune cu tărie că nu există o altă fericire mai mare, decât să trăieşti în sfânta învăţătură a lui Dumnezeu. Să crezi şi să propovăduieşti că Isus a fost şi este Dumnezeu adevărat.

Vindecarea orbului ca şi celelalte minuni sunt o dovadă că a fost Dumnezeu adevărat, fiindcă cine Altul putea să deschidă ochii unui orb, numai cu cuvântul, dându-i vederea pe loc, decât Dumnezeu Cel Atotputernic, care a zis întâi să se facă lumină, şi s-a făcut îndată lumină. Domnul Hristos a zis orbului: “Vezi!” şi îndată şi-a deschis ochii săi şi a văzut lumina. Mare este puterea Ta Dumnezeule! Sfânta Evanghelie de astăzi ne arată o mică parte din puterea dumnezeirei Sale.

Orbul văzându-se vindecat, spune Sfânta Evanghelie, a început să slăvească pe Dumnezeu. Iată recunoştinţa unui om care s-a făcut sănătos. El a început să meargă după Isus, şi tot poporul care văzuse minunea dădea slavă lui Dumnezeu. El a socotit că nu poate răsplăti cu nimic Doctorului Cel Mare, decât să mărturisească minunea lui Dumnezeu. Parcă-l vedem şi noi spunând la lume anii de suferinţă, anii lui de întuneric, cu lacrimi în ochi, şi ziua cea mare a bucuriei lui când a văzut iarăşi lumina zilei şi pe Domnul Hristos Fiul lui Dumnezeu, Fiul lui David care l-a vindecat.

Aşa şi noi iubiţi creştini să fim recunoscători Prea Milostivului Dumnezeu, pentru atâtea binefaceri pe care ni le-a făcut nouă, şi să venim aici acasă la El, la sfânta biserică, să-I mulţumim pentru toate. Să nu aşteptăm să vină El acasă la noi, căci avem o mare datorie de a-I mulţumi şi de a-L slăvi în tot timpul.

Toate aceste minuni ale Mântuitorului au răsunat de-a lungul veacurilor şi au rămas în inimile credincioşilor adevăraţi. Şi în toate veacurile creştinii cei adevăraţi, au preferat să sufere chinuri groaznice şi moarte amară, decât să se lepede de Dumnezeu şi de sfânta Lui învăţătură.

Ei nu s-au împăcat niciodată cu păcatul, cu patimile. Mahomedanii înainte vreme erau foarte fanatici în religia lor, o religie care este departe de mântuirea sufletului, aceştia au şi ei un oraş al lor numit Mecca, oraşul lor sfânt, cum avem noi Ierusalimul, unii din vizitatorii credincioşi ai religiei lor după ce vizitau acele locuri sfinte pentru ei, îşi scoteau ochii, ca să nu mai vadă altceva pământesc şi să-şi mai spurce ochii, după ce au văzut acel loc sfânt de unde zic ei că s-a înălţat Mahomed profetul lor.

Domnul Hristos nu ne cerem să ne scoatem ochii, să ne mutilăm trupul după ce vedem locurile sfinte, dar să arătăm şi noi că-L iubim prin faptele noastre, prin păzirea poruncilor; prin înfrânarea ochilor, a urechilor şi a gurii; să nu mai grăiască gura vorbe fără de folos, minciuni, hule, înjurături şi drăcuieli, să ne înfrânăm toate mădularele de a mai face cu ele păcate ca să supărăm pe Dumnezeu. Acestea ni se cer de sfânta şi dreapta credinţă a lui Isus Hristos, Ortodoxia.

Dacă vom asculta glasul Evangheliei lui Hristos, o lumină cerească ne va lumina sufletul şi va sălta de bucurie ca şi orbul din Evanghelia de astăzi, când i-a zis cu sfântul Său Cuvânt: “vezi!”, şi vom vedea şi noi lumina mântuirii şi a fericirii veşnice.

Rugăciune

Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui David, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi pe noi, cei ce ne-am adunat aici în sfântul Tău locaş, şi cu puterea Ta dumnezeiască, deschide-ne ochii cei sufleteşti, ca să vedem cu toţii lumina slavei Tale.

Apără de orbirea cea sufletească pe cei ce Te-au cunoscut Doamne. Dă-ne Harul Tău de a ne mărturisi cu umilinţă păcatele noastre, şi vindecă-ne toate rănile Doamne.

Fă-ne Doamne ca să ne învrednicim a Te vedea şi a Te avea întotdeauna cu noi şi aici pe pământ şi întru Împărăţia Ta cea cerească în vecii vecilor. Amin.

 

* * *

 

Duminica orbului din Ierihon

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Oamenii nevăzători aparţin categoriei persoanelor celor mai nefericite de pe pământ. Toată viaţa umblă în întuneric, nu pot să vadă lumina şi frumuseţea naturii, faţa tatălui şi a mamei lor, precum şi pe cea a altor persoane dragi, iar fără a fi ajutaţi, le este foarte greu să se deplaseze dintr-un loc într-altul.

Nu este nimic ciudat în faptul că orbul din Ierihon L-a rugat pe Isus Hristos, ba chiar L-a implorat cu insistenţă strigând: «Isuse, Fiul lui David, îndură-te de mine». La întrebarea lui Isus: «Ce vrei să-ţi fac?», orbul a răspuns: «Doamne, să văd». Isus Hristos, caritabilul făcător de minuni, doctorul sufletelor şi al corpurilor noastre, deseori s-a îndurat şi i-a vindecat pe nevăzători. Toţi cei patru evanghelişti ne relatează cum Isus a dăruit vederea celor nevăzători.

Să ne oprim asupra acestei minuni. Isus Hristos mergea împreună cu discipolii Săi către Ierusalim la Sărbătoarea Paştilor şi se afla deja aproape de Ierihon. Mai avea de străbătut încă 15 mile din drumul său. În apropierea drumului Ierihonului şedea un cerşetor orb, care aştepta ajutor de la oameni. Evanghelistul Marcu, a consemnat numele acestui orb, precum şi numele tatălui său. «Bartimeu, fiul lui Timeu, şedea jos pe marginea drumului». – spune evanghelistul (Marcu 10, 46).

Rabinii, învăţătorii legii, mergând pe drum cu discipolii lor, le explicau Sfânta Scriptură şi vorbeau despre Împărăţia lui Dumnezeu. Binenţeles că şi Isus Hristos pe drumul către Ierusalim, le vorbea într-un mod aparte apostolilor Săi şi tuturor celor ce-L urmau şi care-I ascultau cu atenţie cuvintele. Aceasta până în momentul în care pe neaşteptate, orbul a întrerupt vorbirea lui Isus Hristos, strigând cu putere: “Învăţătorule, îndură-te de mine.” Evanghelistul spune că oamenii l-au certat, ca să tacă, dar el striga şi mai tare: “Fiule al lui David, îndură-te de mine”. Dumnezeiescul Mântuitor s-a îndurat de sărmanul om, deschizându-i în mod miraculos ochii, iar el a văzut pentru prima oară lumea. Ce moment minunat şi tulburător să percepi pentru prima oară lumina, dacă nu ai văzut-o niciodată! Ce fior să experimentezi dulceaţa vieţii în Dumnezeu dacă ai cunoscut numai lumea profană ! Să surprindem anumite aspecte:

Orbul Bartimeu, auzind că Isus Hristos trece pe drum, s-a folosit de această ocazie, s-a apropiat de Hristos şi L-a rugat să-l ajute, să-l vindece. Aceasta era singura ocazie din viaţă pentru a căpăta vederea, deoarece Isus Hristos mergea spre Ierusalim la Sărbătoarea Paştilor şi la moarte sigură. În Ierusalim, El avea să fie răstignit pe cruce, apoi aşezat în mormânt, iar a treia zi să învieze, pentru ca după patruzeci de zile să se înalţe la Cer. Dacă orbul Bartimeu, nu s-ar fi apropiat de Hristos în acea zi şi nu L-ar fi rugat să-l ajute, el ar fi rămas orb până la moarte. Aceasta este o învăţătură pentru noi! Noi avem datoria de a folosi fiecare dar de la Dumnezeu. Dumnezeu ne oferă diferite haruri în fiecare zi, pentru a ne putea sfinţi sufletele şi a dobândi viaţa veşnică. Pentru fiecare dintre noi, într-o bună zi, poate chiar atunci când ne aşteptăm mai puţin, timpul oferit de Dumnezeu se termină. Ocazia risipită niciodată nu se mai întoarce.

Recunoştinţa orbului nu întârzie să apară. Odată, Hristos a vindecat zece leproşi, dar numai unul dintre ei s-a întors pentru a-I mulţumi pentru darul vindecării, ceilalţi nouă, nici măcar nu I-au spus “mulţumesc” (vezi Luca 17, 16-18). Însă acest Bartimeu, văzând: «mergea după Isus, mărind pe Dumnezeu» (Luca 18, 43). Din recunoştinţă, pentru că Isus i-a oferit lui darul ochilor văzând lumina zilei, el L-a urmat pe Hristos şi a preamărit pe Domnul Dumnezeu. A primit nu numai lumina vederii naturale ci a fost pătruns şi de lumina Spiritului Sfânt, care i-a schimbat viaţa. Să nu uităm niciodată că numai lui Dumnezeu i se cuvine toată recunoştinţa pentru binefacerile temporare şi cereşti, pentru toate harurile primite de noi. Câţi creştini greşesc atunci când se învrednicesc de diferite daruri sau privilegii din partea Domnului, cerute prin intermediul preoţilor sau a mijlocirii sfinţilor, uitând că lui Dumnezeu I se cuvine toată recunoştinţa – mulţumita, în timp ce preotului, sfântului doar respectul, la fel ca oricărei alte făpturi umane. Apostolul Pavel, spune: «Mulţumind totdeauna pentru toate întru numele Domnului nostru Isus Hristos, lui Dumnezeu Tatăl» (Efeseni 5, 20). Cine ştie cum să mulţumească lui Dumnezeu, acela primeşte de la Dumnezeu tot ceea ce are nevoie.

Mai există încă un aspect, extrem de important. Isus Hristos este doctorul corpurilor şi sufletelor noastre. El a vindecat pe pământ diferite neputinţe şi boli fizice, dar a vindecat şi sufletele de rana păcatului. Hristos va vindeca neputinţele oamenilor până la sfârşitul lumii, mai mult, El nu va înceta niciodată să vindece milioanele de oameni de orbirea sufletului lor.

Mântuitorul este «Lumina lumii» (Ioan 9, 5). La fiecare Liturghie înainte de citirea Evangheliei, preotul se roagă lui Dumnezeu cu cuvintele: “Străluceşte în inimile noastre Stăpâne Iubitorule de oameni, lumina cea nestricăcioasă a cunoştinţei dumnezeirii tale şi deschide ochii minţii noastre spre înţelegerea evanghelicelor tale propovăduiri…”

Ochii spiritului sunt ochii credinţei. Cea mai mare nefericire a omului de pe pământ, o constituie absenţa credinţei, căci omul lipsit de credinţă este orb, el nu vede niciodată mai departe de materie. Noi creştinii, putem să vedem splendida lume cerească. Prin intermediul ochilor credinţei, putem să-L cunoaştem pe Dumnezeu în trei Persoane, putem cunoaşte scopul vieţii noastre, putem să-L vedem pe Hristos sub chipul pâinii şi vinului şi putem să pătrundem mai presus de raţiune toate misterele revelate de către Dumnezeiescul Mântuitor.

Cel care este fără de Dumnezeu, este asemănător cu un orb care sfârşeşte în întuneric. Se află lângă drum, dar nu vede nimic. Noi, cu ochii credinţei putem vedea dincolo de mormânt, minunata şi veşnica patrie a Împărăţiei Tatălui Ceresc, unde odată ne vom vedea cu toţii şi vom fi fericiţi în Dumnezeu. Dreptul Iov din Sfânta Scriptură, în grelele sale suferinţe s-a adresat prietenilor săi «Şi afară din trupul meu, voi vedea pe Dumnezeu. Pe El îl voi vedea şi ochii mei Îl vor privi…» (Iov. 19, 26-27).

În Roma păgână, executorul l-a ameninţat pe un creştin spunându-i: “Sau te dezici de Hristos, sau îţi aprindem ochii”. Creştinul a răspuns liniştit: “Tu poţi să mă privezi de ochii corpului meu, dar nu vei putea niciodată să-mi iei ochii sufletului, ochii credinţei mele”.

Să privim cu ochii sufleteşti, cu ochii credinţei noastre. Căci «Aceasta este biruinţa, care a învins lumea: credinţa noastră» (1 Ioan 5, 4).

Rugăciune

O, Dumnezeule, Tu care oferi lumina ochilor noştri, în Tine se află sănătatea vieţii, iar în lumina Ta, noi putem vedea lumina… O, Cuvinte, Tu eşti izvorul ei, în acelaşi timp şi lumina mai presus de lumină… Pentru cel însetat eşti izvorul din care se poate bea, iar pentru cel orb eşti lumina pe care o poate vedea. Fă, să se deschidă ochii mei pentru a vedea lumina, să se deschidă inima mea pentru a putea bea din izvorul luminii Tale divine. Beau ceea ce văd şi ascult. Dumnezeul meu, Tu eşti totul pentru mine, eşti tot ceea ce iubesc… Dacă sunt înfometat, eşti pentru mine hrană, dacă sunt însetat eşti pentru mine apă de băut, dacă rămân în întuneric, eşti pentru mine lumina care nu apune, dacă sunt gol, Tu eşti pentru mine veşmântul nemuririi.

Doamne Isuse Hristoase, aşează-Ţi mâinile Tale pe ochii mei ca să încep a privi nu la acele lucruri care pot fi văzute, ci la cele care nu se văd. Deschide-mi ochii, pentru a nu fi atras de lucrurile prezente ci de cele viitoare; dă-mi o privire clară a inimii, care să-L poată vedea pe Dumnezeu în lumina Spiritului Sfânt. Amin.