Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXXI-a de peste an
Anul C (A, B)

Lecturi:
Înțelepciune 11,22-26; 12,2
2Tesaloniceni 1,11-12; 2,1-2
Luca 19,1-10

Luca 19,1-10

Apoi a intrat și a traversat Ierihonul. Și iată, un bărbat numit Zaheu, care era șeful vameșilor și era bogat, căuta să vadă cine este Isus, dar nu putea din cauza mulțimii, întrucât era mic de statură. Atunci a alergat înainte și s-a suit într-un sicomor ca să-l vadă, căci avea să treacă pe acolo. Când a ajuns în acel loc, Isus și-a ridicat ochii și i-a spus: “Zaheu, coboară repede pentru că astăzi trebuie să rămân în casa ta”. El a coborât îndată și l-a primit cu bucurie. Toți cei care au văzut murmurau spunând: “A intrat să fie găzduit la un om păcătos”. Dar Zaheu, stând în picioare, i-a spus Domnului: “Iată, Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor și, dacă am nedreptățit pe cineva, îi dau înapoi împătrit”. Atunci Isus i-a spus: “Astăzi s-a făcut mântuirea acestei case, întrucât și el este fiul lui Abraham. Pentru că Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască ceea ce era pierdut”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Lucian Păuleț
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Șerban Tarciziu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Șerban Tarciziu

 

* * *

 

Întâlnire cu Dumnezeu

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Isus, ca Iosua de odinioară (6,1 ș.u.), intră triumfător în Ierihon; dar, spre deosebire de acesta, care a intrat pentru a face dreptate prin foc și sabie, Mântuitorul aduce îndurare și milă, viață și semnele divine ale lui Iahve, minuni aducătoare de credință și convertire. O mulțime entuziastă îl înconjoară și fiecare om voia să fie cât mai aproape de el. Pentru ce atâta îmbulzeală? Toți locuitorii orașului și cei din împrejurimi cunoșteau pe un orb care stătea mereu la poarta cetății și cerșea milă trecătorilor. Auzind că vine Isus, orbul a început să strige: Fiul lui David, ai milă de mine! Striga atât de tare încât mulți au început să-l certe ca să tacă, să nu mai strige în zadar, sunt alte lucruri mai importante pe care Isus le are de îndeplinit și nu are timp de pierdut cu unul ca el bătut de Dumnezeu pentru păcatele lui sau ale părinților lui. Dar orbul și mai tare striga. Isus a auzit și a cerut să fie adus la sine și l-a vindecat. Acesta, plin de bucurie, îl urma pe Isus și-l preamărea pe Dumnezeu. Toți voiau să-i vadă, atât pe taumaturg, cât și pe cel vindecat. Zaheu, mai-marele vameșilor, lasă toate și aleargă să vadă cu ochii lui că Isus este o realitate, că poate face minuni, că se pleacă el însuși cu iubire spre toți cei oropsiți și ca atare trebuie să existe și un Dumnezeu care l-a trimis. Până acum credea că banul este atotputernic, că el poate face toate și de aceea lui îi slujea zi și noapte. Auzind că un om împarte, nu bani, ci ceva ce este mai scump decât tot aurul din lume, lumina ochilor, sănătatea, învie chiar morții și toate le face pe gratis și numai printr-un simplu cuvânt sau gest, lui Zaheu a început să i se clatine credința în avere. Bănuind că există ceva mai bun decât ceea ce avea, a luat-o la fugă și, fiindcă din cauza mulțimii nu-l putea vedea, el fiind mic de statură, s-a urcat într-un sicomor, cu riscul de a fi luat în râs și batjocorit de trecători și, poate, chiar de Isus, știindu-se atât de păcătos, că nu făcea nimic pe gratis, ba mai încasa și ceea ce nu i se cuvenea. Poate orbului s-a îndurat vreodată să-i dea ceva de pomană. Poate tocmai acea pomană pusă în sânul săracului i-a adus harul curiozității de a-l vedea pe Isus și pe cel vindecat… Citim și în viața sfântului Martin că într-o zi, ieșind din orașul Tours, a întâlnit un cerșetor de care i s-a făcut milă și, neavând ce să-i dea, și-a tăiat jumătate din mantaua proprie și i-a dat-o. În noaptea următoare a avut un vis revelator: l-a văzut pe Isus între sfinții cerului îmbrăcat într-o jumătate de mantie strălucitoare și zicând: Iată cu ce haină frumoasă m-a îmbrăcat Martin! Acesta a fost momentul convertirii lui.

Surpriza lui Zaheu nu a fost mai mică: Isus vrea să intre în casa lui, să-i vorbească, să stea la masă cu dânsul, să-l asigure de iubirea lui. Zaheu se aștepta la orice, numai la așa ceva, nu. Din acest motiv a fost cuprins de atâta bucurie că, alergând acasă, pregătește un ospăț bogat și își ia haina de nuntă, adică hotărârea convertirii totale. L-a căutat pe Isus, l-a căutat pe un sărman orb și s-a întâlnit cu Dumnezeu eliberatorul, de aceea îi spune Mântuitorului: Iată, dau jumătate din averea mea săracilor și împătrit acelora care au avut de suferit din cauza lăcomiei mele. Întâlnind iubirea dezinteresată, Zaheu face marea descoperire de a se vedea iubit, tocmai atunci când lumea îl ura și-l disprețuia mai mult. Această descoperire îl face capabil să iubească și să-i facă fericiți pe alții. Dreptatea îi cerea doar atâta: să dea înapoi ceea ce a luat pe nedrept; dar de unde gândul de a da, nu numai ceea ce nu i se cuvenea, ci jumătate din propria avere să o dea săracilor, nu de două ori mai mult sau de trei ori, ci de patru ori mai mult acelora pe care i-a nedreptățit. I-a mai rămas ceva? N-a făcut oare Isus o minune ca Zaheu să nu rămână dator după această dărnicie?

Mulți răi rămân răi pentru că nu-i iubește nimeni, ci toți îi urăsc; nimeni nu le pune medicamentul iubirii pe rana sufletului. Zaheu, înainte de a-l întâlni pe Isus, îi ura pe oameni și le lua ceea ce iubea la ei, banul, argintul și aurul, sperând că va fi fericit; pe zi ce trecea, se simțea tot mai singur, nu ca într-un pom, ci ca într-un pustiu înfiorător; acum îi iubește și le dă și, cu cât le dă mai mult, cu atât se simte mai fericit. De ce? A început să-și regăsească asemănarea cu Creatorul. Când omul dăruiește semenilor săi, participă la fericirea lui Dumnezeu care plouă peste cei buni și peste cei răi și face să răsară soarele său peste cei drepți și peste cei nedrepți; se simte fericit că iubește și poate face numai binele.

Dumnezeu are grijă și de noi. Iubirea sa ne-a pregătit o surpriză atât de mare încât acela care a văzut ceva, sfântul Paul, a rămas fără suflare, fiindcă ochiul omului n-a văzut și la mintea lui nu s-a suit (1Cor 2,9), cu atât mai mult cu cât, așa cum ne relatează Sfânta Scriptură în prima lectură de azi: suntem un fir de praf de pe balanță, ca un strop din roua de dimineață; și totuși suntem mari, chiar foarte mari prin iubirea infinită a lui Dumnezeu.

Pregătirea noastră de pe pământ trebuie să o facem în vederea întâlnirii cu Isus, cu Dumnezeu, cu aproapele, cu orbul vindecat, pentru a vedea frumusețile veșnice. În ce trebuie să constea această pregătire? În întâlnirea cu Isus de pe acest pământ, fiindcă ne-a asigurat: Iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor (Mt 28,20). Isus este prezent acolo unde se adună doi sau trei în numele lui; este prezent în cuvântul Scripturii și mai ales în taina sfintei Euharistii, în taina comuniunii cu Dumnezeu și cu aproapele. Acela îl întâlnește cu adevărat pe Isus, care devine un alt Zaheu împărțitor, nu numai al dreptății, dar și al milostivirii. Nu ne vom mira de faptul că la judecată, în ziua de apoi, Mântuitorul va chema în împărăția Tatălui pe toți acei care au făcut un mic bine aproapelui în numele lui, adică în numele iubirii, chiar prin dăruirea unui simplu pahar cu apă (Mt 10,42) și aceștia vor zice uimiți: Doamne, când te-am văzut însetat și ți-am dat de băut? (Mt 25,37). Are multă dreptate poetul George Bernanos când spune: Fiecare față omenească, pe care o întâlnim în lume chiar numai pentru o clipă, ne aduce un mesaj din partea cerului pe care îl putem descifra cu puțină iubire.

Acest mesaj au știut să-l descifreze sfinții. Când maica Tereza de Calcutta a dus în ospiciul ei un sărman indian aruncat în stradă și aproape mort, după ce i-a dat îngrijirile necesare și acesta s-a înzdrăvenit, i-a spus cu sarcasm: Dacă toată viața am trăit ca un câine, de ce vrei ca acum să mor ca un om? Maica Tereza i-a răspuns: Fiindcă am văzut pe chipul tău fața lui Isus îndurerat. Cum spunea sfântul Irineu: Omul cel viu este slava lui Dumnezeu.

Nu trebuie să urcăm în sicomor pentru a-l vedea pe Isus, fiindcă putem descoperi slava lui Dumnezeu la tot pasul. Sfântul Francisc de Assisi a descoperit slava lui Dumnezeu în toate făpturile și a cântat-o cu toată iubirea: Să te laude, Stăpâne, strălucitul frate soare/ ce dă zilelor lumină, florilor le dă culoare/. E frumos, puternic, mare și-n sclipirea-i minunată/ Preaînalte, milostive, la făptură te arată. Un tată l-a întrebat pe fiul său, arătându-i un bob de grâu: Ce ascunde în el? Spre surprinderea lui, copilul a răspuns: Ascunde chipul lui Dumnezeu. Isus ne-a îndemnat să fim ca pruncii pentru a intra în împărăția lui Dumnezeu. Spre deosebire de acest copil, filozoful existențialist Jean Paul Sartre a spus cu mândrie: Acolo unde se naște Dumnezeu, moare omul. El, fiind ateu, a voit să spună că religia distruge demnitatea umană; în realitate însă fără a-și da seama, a spus un mare adevăr: acolo unde se naște, unde apare Dumnezeu prin nașterea lui Isus Cristos, apare lumina, viața, binele, tot ce-i frumos, apare adevărul și moare omul cel vechi, omul păcatului.

Dumnezeu, prin Isus Cristos, ne-a dat speranța și garanția că îl vom găsi, că ne vom întâlni cu el față la față (1In 3,2). Dacă încă mai suntem orbi și nu ni s-au deschis ochii credinței, să strigăm cu credința orbului din Ierihon: Fiul lui David, ai milă de mine! Dacă mândria, lăcomia și viciul ne țin legați de pământ și ne dăm seama că nu-l putem vedea pe Isus, să ne urcăm în sicomorul lui Zaheu și vom auzi glasul lui Isus: Astăzi vreau să fiu în casa ta, în sufletul tău, în inima ta!

Maranatha! Vino, Doamne Isuse! Amin.

 

* * *

 

Și bogații plâng

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Boris Becker a fost într-o vreme numărul unu în tenis. A câștigat Wimblendon-ul de două ori, odată ca cel mai tânăr jucător. Era bogat și își putea permite tot confortul și luxul pe care și-l dorea. Și totuși era un om nefericit. În ciuda tuturor realizărilor lui, viața îi era goală și fără sens, așa că cocheta cu ideea sinuciderii. “Nu aveam pacea interioară”, spunea el. Becker nu este singurul care a simțit această goliciune. Mulți oameni de succes care au ignorat viața interioară au ajuns să simtă la fel. Conform lui J. Oswald Sanders, autorul cărții “În fața singurătății”, “milionarii sunt de regulă oameni singuratici, iar comedianul este adesea mai nefericit decât audiența sa”. Jack Higgens, autorul mai multor romane de succes, a fost întrebat ce i-ar fi plăcut să știe când era încă doar copil. A răspuns: “Că ceea ce găsești când ajung în vârf este… nimic.”

Cine altcineva ar fi știut aceasta mai bine decât Zaharia din Evanghelia de astăzi? Ca vameș în cetatea Ierihonului, Zaheu era considerat un bogătaș după standardele acelor vremuri. Șeful vameșilor nu lucra pentru un salariu fix ci era unicul proprietar al afacerii lui. Administrația romană cerea fiecărui oraș aflat sub ocupație o anumită taxă. Vameșul șef făcea această plată către autoritățile romane și avea dreptul de a stabili după bunul plac taxele pe care trebuiau să le plătească locuitorii. El stabilea pentru fiecare în parte taxa și el îi trimitea pe colectorii de taxe să le strângă de la oameni. Și tot ceea ce se strângea peste taxa cerută de romani rămânea în buzunarul lui. Era profitul lui. Și deși vameșul șef era unul dintre cei mai înstăriți locuitori, el era urât pentru modul în care se îmbogățea dar și pentru că îi ajuta pe păgânii romani să îi exploateze. Era considerat evident ca fiind un păcătos, un trădător, un om murdar în fața lui Dumnezeu. Deși o ducea bine financiar, vameșul șef trăia o viață singuratică, înstrăinat de propriul popor și înstrăinat de Dumnezeu.

Zaheu era fascinat de Isus, acest sărman galileean care se bucura de bunăvoința și loialitatea poporului. Care era secretul Lui? Zaheu ar fi dat orice să afle. Dar cum putea bogătașul de el, cu statura ce o avea, să fie văzut în mulțimea pe care o mulsese an după an de bani? S-a gândit la un mod de-al vedea pe Isus fără ca cineva să îl vadă pe el. S-a urcat într-un copac și s-a ascuns în ramurile lui. Era ceva sub demnitatea lui: doar copiii și sclavii făceau așa ceva. Cineva din mulțime trebuie să l-a văzut. Puteți să vă imaginați rușinea pe care trebuie să o fi simțit când și-a dat seama că a fost reperat în copac. Oamenii probabil că se uitau lung la el. Au încetat însă când Isus s-a uitat la Zaheu în copac și a spus: “Zaheu, coboară repede pentru că astăzi trebuie să rămân în casa ta” (Luca 19,5). S-a coborât iute din copac, cu un zâmbet larg pe față, iar mulțimea s-a despicat în timp ce îi făcea loc să ajungă la Isus, să îl îmbrățișeze, apoi să îi arate drumul spre casa sa.

La cină Isus nu i-a ținut predici lui Zaheu despre cum ar trebui să se pocăiască, altfel ajunge în iad. Nu l-a judecat și l-a acceptat necondiționat pe păcătosul de Zaheu, ceea ce i-a vorbit inimii acestuia mai elocvent decât ar fi putut-o face cea mai bună predică. Zaheu s-a ridicat și, în fața tuturor, i-a spus Domnului: “Iată, Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor și, dacă am nedreptățit pe cineva, îi dau înapoi împătrit” (versetul 8). Dând jumătate din averea sa săracilor și folosind cealaltă jumătate pentru a repare împătrit răul făcut unora, bogăția lui Zaheu se ducea pe apa sâmbetei. Dar cine are nevoie de bani atunci când i-a găsit un sens vieții?

Sunt mulți Zahei, bărbați și femei deopotrivă, care se ascund în copacii pe lângă care trecem în fiecare zi. Isus ne provoacă să privim în sus și să îi invităm la masă. Trebuie să facem primul pas, să îi abordăm, pentru că mulți dintre ei sunt atât de intimidați de credincioșii fervenți încât s-au abandonat impasibili sorții. Dacă îi invităm la masă alături de noi cu o iubire necondiționată și care nu judecă, s-ar putea să avem surpriza să vedem că răspândim Vestea Bună a iubirii lui Dumnezeu în moduri care ating inimile lor mai bine decât ar putea-o face orice predicare.

 

* * *

 

Să lăsăm să fie tăiată ramura

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Dumnezeu este conservator?

Dumnezeu care a făcut toate cu măreție se preocupă de realitățile cele mai mici. Dacă cuvintele nu ar fi echivoce, am spune că Dumnezeu prezentat de cartea Înțelepciunii (prima lectură) este un Dumnezeu “econom”, “conservator”. Nu disprețuiește nimic din ce a creat. Nu neglijează nimic. Pentru El totul este important. Orice lucru este vrednic de atenție și de iubire. Chiar și o picătură de rouă. Până și praful.

Această atitudine de ocrotire geloasă din partea lui Dumnezeu “iubitorul vieții”, când este vorba de om, se definește cu un termen deosebit: milostivire. Nici păcatele nu reușesc să facă așa încât privirea de bunăvoință îndreptată spre creatură să fie atinsă de indiferență sau, mai rău, de ură. Ochii Domnului scotocesc și sub gunoi pentru a descoperi mlădița așteptată a căinței. Omul păcătos este o “specie protejată”, sub deosebita supraveghere a Creatorului însuși. Noi suntem cei care, foarte adesea, acceptăm liniștiți ca cineva să se piardă. Praful ne deranjează. Aruncăm de la fereastră condamnări definitive fie asupra celui păcătos fie asupra păcatelor sale.

Pe un Zaheu noi l-am fi lăsat să putrezească cocoțat în acel copac, chiar țintuindu-l cu reprobarea publică. Isus în schimb, îl desprinde cu delicatețe, chiar cu nerăbdare (“coboară repede”), ca un fruct gustos de mântuire. Noi ne arătăm indiferenți, călcăm în picioare valori, acceptăm excluderi, profanăm, nu ne preocupăm de a recupera nimic și pe nimeni, pentru că suntem incapabili de a experimenta (sau și numai de a ne imagina) “oboseala iubirii” de a crea. Pierderile nu ne provoacă cea mai mică suferință, pentru că anumite lucruri și anumite persoane nu ne-au costat nimic. Dumnezeu, în schimb, este “econom” pentru că a plătit un preț enorm pentru tot, inclusiv praful.

Urcușul este ușor. Necazurile încep cu coborârea

Ciudată lume cea din Ierihon. Pare că specialitatea ei să fie cea de a împiedica contactul direct. Astfel, face orice pentru a sufoca vocea, chiar și strigătul orbului (Lc 18, 35) care, în raport cu persoana lui Isus, vede mai bine decât alții (“Isuse, fiul lui David…”). Și opune un zid gros în fața staturii mici a lui Zaheu, împiedicându-i vederea Învățătorului. Poate, în acest caz, întâlnirea este negată din cauza personajului, care nu este simpatic pentru nimeni.

Totuși Isus este atins de strigătul orbului și interceptează pe strângătorul infam de impozite cățărat în copac. Când vrea să ajungă la o persoană care o interesează – chiar dacă este exclusă de alții – Învățătorul nu ține cont nici de înghesuială nici de dispoziția mulțimii. “Zahee, coboară repede, pentru că astăzi trebuie să vin în casa ta”. Trebuie să fi fost un pic stângaci, Zaheu, și din cauza vârstei (nu se dobândește acea poziție decât după o lungă carieră) când “aleargă înainte”, și mai ales atunci când se cațără în copac, chiar înfășurând tunica lui largă. Totuși trebuie să fi fost problematică mai ales coborârea. Atâția credincioși urcă cu suficientă dezinvoltură. Dar apoi El impune neînduplecat să coborâm, ceea ce este lucrul cel mai greu de acceptat și realizat. Progresul, în viața de credință, constă într-o coborâre continuă. Și nu toți se resemnează și se arată capabili să se îndrepte în jos… Calea spre simplicitate și bucurie este o coborâre spre profunzimi, printr-o despuiere progresivă.

Isus pariază pe cel bogat

Încerc să intuiesc motivul pentru care Isus, care este pur și simplu în trecere prin Ierihon (“traversa cetatea”), întrerupe urcarea spre Ierusalim și se auto-invită în casa lui Zaheu. Se spune, de obicei, că Isus pariază pe om. Aici pariază de-a dreptul pe un bogat. Prima experiență, săvârșită cu puțin înainte și nu prea departe de Ierihon (Luca 18,18) a fost falimentară, astfel încât a provocat constatarea amară. “Cât este de greu pentru cei care au bogății să intre în împărăția lui Dumnezeu. Este mai ușor pentru o cămilă să treacă prin urechea unui ac decât pentru un bogat să intre în împărăția lui Dumnezeu!” O frază de o resemnată decepție, care pare o sentință definitivă.

La vederea lui Zaheu cățărat în sicomor, însă, Isus decide să încerce din nou experimentul. Dacă este greu pentru un bogat “să intre” în Împărăție, poate rămâne pentru totdeauna posibilitatea pentru Învățător să “intre” în casa bogatului. Incredibil, Zaheu acceptă, încearcă experimentul. Și o face cu bucurie (“l-a primit plin de bucurie…”), în timp ce celălalt s-a îndepărtat trist (“auzind aceste cuvinte a devenit foarte trist…”). Zaheu acceptă riscul de “a coborî”. A înțeles că totul s-a sfârșit când a satisfăcut dorința de a-l “vedea trecând” pe Isus. În schimb el este “văzut”, atrage atenția, trezește interesul. Și totul începe din acest moment. Dacă te expui, dacă ieși din mulțime, te lași cucerit de privirea Lui, provocat de cuvântul lui, Isus nu trece mai departe, stă de vorbă, vrea să săvârșească încă un experiment. Salvarea, pentru Zaheu, constă în a se lăsa tăiată ramura pe care fixase punctul său de observație. Zaheu, mai ales, în opoziție față de tânărul bogat, se eliberează de bunurile proprii, își lasă casa golită. “Iată, Doamne, eu dau jumătate din bunurile mele săracilor: și dacă am nedreptățit pe cineva, restitui împătrit”.

Acum înțelegem de ce Isus nu a mers să locuiască la fruntașii din Ierihon. Acei indivizi cumsecade se socoteau demni. Și El nu vizita cu plăcere pe cei care își închipuiau că sunt “la înălțime”, se laudă cu drepturi care provin din virtute, se consideră mai buni decât alții. Mai mult acele persoane l-ar fi primit pentru a avea un personaj important în casa lor. Ceva mai mult de prezentat. Lui Isus, în schimb îi place de cei care sunt dispuși să piardă, să săvârșească sacrificii dureroase. El nu se resemnează să fie un element decorativ în plus (sau în minus…). Zaheu acceptă cu bucurie să lase golită casa. Înainte locuința sa era locul unde îngrămădea, aduna atâtea lucruri pentru a-și asigura viața. Acum când l-a întâlnit pe Cristos, acele lucruri i se par superflue, ridicol de insuficiente, și chiar care încurcă. Siguranța sa, de acum, nu depinde de hainele îngrămădite, ci de un Altul. Pentru care simte nevoia de a se elibera de tot ceea ce este îngreunare, obstacol, piedică.

De notat. Isus nu ia nimic cu sine. Adevăratul eliberator este acela care nu se încarcă cu “greutățile” și sclaviile celui pe care pretinde că l-a ușurat. Înainte Zaheu considera casa ca adăpost, refugiu, magazin, depozit, apărare. Acum, în contact cu unul care nu are “unde să-și plece capul” (Luca 9, 58), descoperă că această casă trebuie să fie loc deschis, de comuniune cu toți, centru de spoliere, posibilitate de “ieșire”. Locuința lui Zaheu, totuși, nu rămâne goală. Este plină pentru totdeauna – ca și viața sa – de o Prezență. În acea casă, de acum. Este spațiu. Spațiu de primire. Spațiu, mai ales, de a trăi. Acum, în sfârșit, în ciuda vârstei, Zaheu se simte ușor, agil. Capabil nu numai de a se cățăra în copaci, ci – de o faptă și mai riscantă – de a se coborî…

Nu vă pierdeți capul!

Este întotdeauna cineva care pretinde că știe mai mult, se face purtătorul unor revelații senzaționale, confidențe extraordinare. Și reușește cu aceasta să dramatizeze, să dea existenței creștine un caracter apocaliptic. Din păcate, sunt mereu mai numeroși cei care se precipită să asculte aceste presupuse revelații, neoprite deloc de considerația că, urmând evanghelia, Isus a tratat aceste argumente în termeni foarte măsurați, cu extremă discreție, mortificând orice curiozitate.

Se întâmpla aceasta deja în timpurile lui Paul. Care se vedea constrâns să intervină, să readucă pe creștinii săi cu picioarele pe pământ: “Acum vă rugăm, fraților…, să nu vă lăsați așa de ușor descumpăniți și tulburați, nici de pretinsele inspirații, nici de vorbe, nici de vreo scrisoare…” (astăzi nu se mulțumesc cu scrisori, există volume în serie). Adică: nu vă pierdeți capul. Căutați să fiți serioși. Credința este altceva. Erau – și sunt – creștini cocoțați în copaci pentru a scruta iminenta “zi a Domnului”. Și aceștia ne asigură că este “mâine”. Anticipă timpurile și, în mod paradoxal, sunt în întârziere.

Evanghelia – cea a lui Luca în special – ne spune că este “astăzi” întâlnirea decisivă. Păstorii au auzit anunțul îngerilor: “Astăzi vi s-a născut… un Mântuitor”. Pentru tâlhar, pe cruce, mâine ar fi fost prea târziu: “Astăzi vei fi cu mine în paradis”. Zaheu nu a rămas o clipă mai mult la observatorul său din copac: “Astăzi a intrat mântuirea în această casă”. Bucuria este pentru astăzi. Cei nerăbdători, cei ce strigă alarmați “fiți gata pentru mâine”, în fond, sunt întârziați incurabili. Și reușesc să otrăvească, să umple de tristețe și de teamă, momentul prezent. Cât este de greu de a permite lui Cristos să taie creanga pe care ne-am cățărat ca să sistematizăm – incapabili de a trăi în echilibru între prezent și viitor – și să-l lăsăm să ne readucă acasă, unde el vrea să trăiască cu noi, astăzi, bucuria mântuirii, și surpriza întâlnirii, în afara satisfacției pentru experiența reușită în final.

 

* * *

 

Zaheu. O altă interpretare

Autor: pr. Lucian Păuleț
Copyright: Predici.cnet.ro

Un pescar în vârstă, într-o bună zi, a prins peștișorul de aur. Și acesta i-a spus pescarului: “Dacă mă eliberezi, îți voi îndeplini o dorință”. Pescarul i-a dat drumul înapoi în apă și a zis: “Sunt certat cu fratele meu de 30 de ani; aș vrea să mă impact cu el.” Peștișorul i-a replicat: “Dorința îți este îndeplinită, însă nu am mai auzit astfel de cereri, deși eu am împlinit multe dorințe. Ce se întâmplă? Ești bolnav? Ești pe moarte?” Pescarul a răspuns: “Eu nu sunt pe moarte, dar fratele meu este și are o avere de 100 de milioane de euro.”

Povestirile hazlii ne fac sa râdem pentru că la sfârșit este o schimbare de situație, o întorsătură a lucrurilor. Ceva similar este și în Evanghelia duminicii acesteia. Există o interpretare clasică a Evangheliei care este foarte valabilă. Îl avem pe Zaheu care este un mare păcătos, un om îngrozitor care sufoca oamenii cu taxele pe care le strângea. E un om mic, atât fizic cât și moral. Se urcă într-un sicomor; Isus îl vede, îl cheamă jos, ia masa cu el și acest lucru provoacă în Zaheu convertirea.

Cum spuneam, aceasta e o interpretare perfect valabilă, dar dacă ascultăm cu atenție povestirea cu Zaheu, mai este posibilă o altă lectură, cu un final neprevăzut. Acesta e sugerat de ceea ce Zaheu spune: “Dacă am făcut vreo nedreptate cuiva…” El nu spune că ar fi înșelat pe cineva. Nu există nici o recunoaștere a vinovăției în pericopa evanghelică. El nu-și bate pieptul ca vameșul din Evanghelia duminicii trecute spunând: “Doamne, ai milă de mine, păcătosul.” El nu imploră iertare, nu arată remușcare. Nici Isus nu face nici o aluzie la pocăință.

Poate, de fapt, Zaheu era un om bun. Numai reputația sa era rea. De ce? Zvonuri, vorbiri pe la spate, minciuni… Dacă citim Evanghelia astfel, Isus nu-i oferă lui Zaheu iertare, ci mai degrabă vindecare. Isus îl vede, își dă seama că Zaheu este un om bun și îi spune:”Zahee, coboară repede, căci astăzi trebuie să intru în casa ta.”

Cu alte cuvinte, ce avem aici este povestea unui om care a fost judecat greșit de oameni, iar în această privință el este reprezentantul tuturor celor care de-a lungul istoriei, au fost înțeleși greșit.

Joia trecută, pe 1 noiembrie, am sărbătorit pe toți sfinții. Între ei se află nenumărați martiri, unii știuți, dar și mai mulți neștiuți, șiruri nesfârșite de mărturisitori cunoscuți doar de Dumnezeu. Câți reformatori de ordine călugărești au avut de suferit din partea fraților ori a surorilor lor… Chiar și în lumea civilă lucrurile stau la fel. În 1842, Congresul American nu l-a luat în serios pe Samuel Morse când a explicat cum funcționează telegraful și codul care azi îi poartă numele (Morse). Ba chiar senatorul Smith din Indiana a crezut ca este bolnav mintal. În 1876, președintele companiei Western Union a râdea de Alexander Graham Bell, spunând ca telefonul este doar o jucărie inutilă. În 1878, Parlamentul Britanic îl ridiculiza pe Thomas Edinson declarând ca becul electric nu este o invenție demnă de atenția oamenilor de știință. În 1908, oamenii își băteau joc de Billy Durant care prezicea că într-o zi automobilele vor înlocui caii și căruțele. În 1940, experții militari se amuzau de idea că elicopterul va fi avut vreo întrebuințare militară.

Ca în istoria Bisericii, ca și în istoria omenirii, situația se verifică și în cazul lui Zaheu. Oamenii și-au făcut deja o impresie despre el, chiar dacă e foarte diferită de realitate, însă Isus vede dincolo de zvonuri și de reputația rea a acestui om cu inimă bună. De aceea, cum spuneam la început, relatarea evanghelică ia o altă întorsătură. Când ne gândim bine, dacă cineva avea nevoie de iertare, nu era Zaheu din sicomor, ci oamenii de pe pământ care aveau prejudecăți despre bietul Zaheu, cei care spuneau că el era un păcătos, în timp ce el era nevinovat. Iar Isus i-a oferit vindecare și acceptare pe când alții îl judecau greșit.

Această interpretare ne oferă posibilitatea de a ne situa în două situații: putem fi cu Zaheu, “în copac”, sau putem fi pe pământ lângă cei care îl judecau pe Zaheu în mod greșit.

Toți am fost în sicomor, adică judecați nedrept. Oamenii au spus lucruri false despre noi, au scornit povești, au răspândit zvonuri și oricât am încercat să le explicăm ori să arătăm prin fapte că nu erau adevărate, tot nu am fost crezuți că eram nevinovați. Membri din familie ne-au vorbit de rău. Frați și surori nu și-au vorbit ani la rând din cauza unei neînțelegeri. Și te găsești exclus pe nedrept din anumite grupuri din cauza a ceea ce s-a spus despre tine. Și nici măcar nu era adevărat. Și devii frustrat și obosit, deoarece oricât ai explica, oamenii nu te vor crede. De aceea povestirea lui Zaheu ne vorbește la inimă pentru că o dată sau de mai multe ori am fost înțeleși greșit.

Pe de altă parte, toți am fost pe pământ, într-un moment sau altul. Am fost acuzatori, am judecat pripit, am răspândit bârfele, ne-am bucurat de vorbele rele spuse despre alții sau de necazul altora. Ne-am prefăcut că ne pare rău, dar tăcut ne-am bucurat de lucrurile rele spuse despre alții. Pe scurt, am greșit față de alții. Uneori, poate, foarte, foarte mult. S-ar putea ca unii oameni să poarte povoara aceasta pe conștiințele lor.

În oricare situație ne-am afla, Evanghelia propusă azi ne vorbește. Mai întâi, oferă vindecarea și mângâierea lui Isus pentru cei care au fost judecați greșit. Celor care au fost bârfiți le spune că Dumnezeu nu privește la aparențe, ci la inima omului. Chiar dacă nimeni nu își împarte pâinea cu tine, Isus îți spune: “Coboară repede, astăzi vreau să stau la masă cu tine.” Și chiar dacă ne-am întors dar nimeni nu ne crede, Isus știe că ne-am convertit. În cele din urmă, chiar dacă am fost în sicomor împreună cu Zaheu, Evanghelia e cea care contează. Și Dumnezeu ne vindecă pentru că ne iubește.

În al doilea rând, dacă ne aflăm pe pământ, judecând pripit și răspândind zvonuri, Evanghelia aceasta ne oferă speranță de iertare.

Dacă o citim astfel, Evanghelia devine invitație. Ne invită să îl acceptăm pe Isus, să acceptăm vindecarea sa ori iertarea sa. În ambele cazuri, esența Evangheliei este că milostivirea și harul lui Dumnezeu lucrează.

Iată de ce noi numim Evanghelia “Vestea ce Bună!”

 

* * *

 

Slava lui Dumnezeu este omul viu

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro

În psalmul responsorial de astăzi am repetat acest refren: “Slava lui Dumnezeu este omul viu”. Aceasta este o definiție a omului și poate cea mai religioasă dintre toate. Pentru filozofi omul este un animal rațional, iar pentru Biblie el este “Slava cea vie a lui Dumnezeu!” Aceste ultime cuvinte nu sunt extrase direct din Scriptură, ci sunt cuvintele unui Sfânt Părinte al Bisericii, și mai precis ale Sfântului Irineu din Lion, dar cu toate acestea ele sunt o adevărată comoară a înțelepciunii biblice, sunt chintesența Cuvântului lui Dumnezeu. Cu această extraordinară alegere, Liturghia a vrut să sublinieze marele mesaj al primei lecturi cu privire la Dumnezeu, care este “iubitorul vieții”, ca și importanța laudei aduse lui Dumnezeu, cântată de psalmul responsorial: “Te laudă, Doamne, toate faptele Tale… și toate povestesc slava Împărăției Tale”. Așadar astăzi ne vom lăsa antrenați în această mișcare de laudă pe care a creat-o Liturghia, și ne vom da toată silința să-l lăudăm pe Dumnezeu, chiar și în timp ce reflectăm asupra slavei Sale.

Expresia “slava lui Dumnezeu” poate fi folosită în două sensuri fundamentale: obiectiv și subiectiv. În sens obiectiv, slava lui Dumnezeu indică un element cu totul independent de noi: Dumnezeu este slăvit prin Sine însuși. Slava Sa cuprinde întreg universul, și este ca și obiectivizată și întipărită în El; toată făptura îi poartă pecetea. Deseori în Biblie slava lui Dumnezeu indică însăși prezența lui Dumnezeu, maiestatea Sa inaccesibilă care se manifestă ca splendida lumină ce trebuie umbrită de nori, spre a nu orbi ochii oamenilor. Aceasta este slava Domnului care vine să se sălășluiască pe Muntele Sinai, care a umplut Templul după consacrarea acestuia de către Solomon, care s-a reîntors după robie ca să locuiască în Sanctuar, și care în cele din urmă a luat chip omenesc în Isus din Nazaret, pentru că slava dumnezeiască strălucește acum pe chipul lui Cristos.

În sens subiectiv, slava lui Dumnezeu înseamnă luarea la cunoștință a acestei slave din partea creaturilor raționale – îngeri și oameni – ca și libera ei acceptare și proclamare de bunăvoie. În acest cadru bine determinat își capătă adevăratul lor sens cuvintele Sfântului Irineu, care spune că “Slava lui Dumnezeu este omul viu”. Această slavă subiectivă este fiica uimirii, pentru că își trage obârșia și din sentimentul admirației, al surprinderii și al tresăririi pe care o experimentează omul în fața măreției, a maiestății și a sfințeniei lui Dumnezeu, care îl înconjoară din toate părțile. “Am văzut lucrările mâinilor Tale și am fost cuprins de spaimă”, exclamă profetul Habacuc (3,2); “Cât de înfricoșate sunt lucrările Tale!” (Psalm 66,3).

Iov reacționează la această descoperire punându-și mâna la gură în semn de spaimă și de adorație tăcută (Iov 40,4). În sens subiectiv, Slava lui Dumnezeu este luarea la cunoștință de Slava lui Dumnezeu. Prin urmare, rugăciunea de slavă cea mai bună nu constă în a inventa noi și frumoase cuvinte de laudă aduse lui Dumnezeu, cât mai degrabă în a observa prezența acesteia; rugăciunea de laudă este un sentiment al prezenței, este observarea prezenței slavei lui Dumnezeu, care ne înconjoară, intrând în sintonie cu ea și în același timp, dându-i inimile și buzele noastre. Prin urmare, omul viu este Slava lui Dumnezeu, și aceasta nu numai pentru că, așa cum cântă Psalmul 8, își primește slava și cinstea de la Dumnezeu, ci chiar și pentru aceea că îl slăvește pe Dumnezeu. De aceea nu vorbim în sens pasiv, ci chiar și în sens activ; în El și numai în El se poate ajunge la expresia: “Lauda lui Dumnezeu, care umple tot pământul!”

Teilhard de Chardin a dat o definiție științifică și filozofică devenirii universului; el a privit materia, care cu greu avansează prin propria-i capacitate, spre lumina cunoașterii, spre a ajunge în cele din urmă în “fenomenul om”. Asemenea unui sâmbure, care din brazda reavănă încolțește, pentru ca apoi să tindă spre lumina soarelui; sau asemenea limfei ce urcă din sol spre a ajunge în vârful arborelui. Privită această scenă cu ochii credinței, așa cum de altfel a privit-o și Chardin, ce poate însemna acest urcuș al universului material spre viață și cunoaștere, dacă nu accesiune continuă spre cunoașterea slavei lui Dumnezeu și, ca atare, spre laudă? Ce drum lung a trebuit să parcurgă universul spre a ajunge până aici! Însă, odată ajuns până în acest punct, el așteaptă ca și omul să își facă datoria lui, care nu este alta decât a fi el însuși “Slava lui Dumnezeu”.

Vom încerca vizualizarea acestei idei, spre a ne convinge de tulburătoarea ei vastitate. Ce este sistemul nostru solar în comparație cu milioanele de galaxii care compun universul? Ce este pământul în comparație cu sistem solar? Ce este, ce înseamnă un om pe pământ? Legând acum aceste două extreme, să ne întrebăm: ce este omul în comparație cu întregul univers? Nimic! Dar, cu toate acestea, din acest nimic se desprinde un strigăt: “Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu”, prin care tot universul a fost creat. În acel nimic universul ia cunoștință de sine. Marele infinit este primit și acum se oglindește în Micul Infinit: “Dumnezeu a ales cele mai neînsemnate lucruri din această lume pentru ca nimeni să nu se poată mândri în fața lui… Tot cel ce se laudă să se laude numai în Domnul” (1Corinteni 1,28-31).

Acea așteptare a creației despre care vorbește Paul în faimosul capitol al VIII-lea din Scrisoarea către Romani nu este altceva decât această așteptare, de a fi antrenată de om în proslăvirea lui Dumnezeu. Această așteptare s-a împlinit în Sfântul Francisc din Assisi: în sufletul său curat și blând, întregul univers – soare, lună, pământ, apă, foc, vânt, flori – se transforma în slava lui Dumnezeu: “Preaînalte, Atotputernic, Dumnezeule, Stăpâne/ – așa își începe el “Cântecul făpturilor” – Laudele-s ale Tale: / Slava, cinstea și onoarea / chiar și binecuvântarea / Ție, Unuia-Ți revin / și nu omului hain…” Însă mult mai înainte și mult mai bine decât Sfântul Francisc, noi l-am avut pe Isus Cristos. În El, întregul univers și-a aflat răspunsul la această lungă așteptare la care se tindea chiar de la început, ” pentru că toate lucrurile prin El au fost create și în vederea lui” (Coloseni 1,16).

Ce spune oare Întâiul Născut al Creației? El spune: “Te binecuvântez (Te laud) Părinte, Sfântul cerului și al pământului” (Matei 11,25). “Eu te-am proslăvit pe pământ” (Ioan 17,4). Dacă slava este Vestea cea Bună combinată cu lauda, Isus tocmai aceasta a făcut. A răspândit despre Dumnezeu o veste bună plină de laudă. Că Isus Cristos este plinătatea mai înseamnă că El este plinătatea laudei și slavei lui Dumnezeu, cea mai desăvârșită laudă, cu excepția Sfintei Treimi. Cu alte cuvinte, Isus nu este numai slava obiectivă a lui Dumnezeu (adică prezența vădită a lui Dumnezeu printre oameni), ci este și Slava Supremă subiectivă a lui Dumnezeu printre oameni. În felul acesta Isus l-a realizat pe omul desăvârșit, sau cum i se mai spune, modelul perfect al umanității, în cazul când omul este într-adevăr Slava vie a lui Dumnezeu. Însă, în fața lui Dumnezeu, în intențiile sale tăinuite, omul persistă a fi întotdeauna “Lauda Slavei Sale” (Efeseni 1,14).

Prin urmare, lauda lui Dumnezeu nu este un lux sau o delicatețe spirituală rezervată sfinților sau călugărilor ci este însăși sensul vieții. Când îl lăudăm pe Dumnezeu, acel timp nu este un timp pierdut și nici măcar un timp ca toate celelalte, chiar nici nu putem spune că ar fi un intermezzo între activitățile concrete și rentabile. Nu, nu este nimic din toate acestea, ci este coloana vertebrală a tot restului timpului. În acest timp noi ne împlinim, dat fiind că realitatea noastră este de a fi: “Slava lui Dumnezeu”. Lăudându-l pe Dumnezeu, noi anticipăm existența noastră escatologică. În jurul Tronului lui Dumnezeu și al Mielului, nu se aude decât cântarea: Toată slava și puterea și mărirea…! ( Apocalips 4,11).

Lauda nu-l împlinește numai pe om luat ca atare, ci mai întâi de toate împlinește Biserica, adică poporul lui Dumnezeu. “Ea, scrie apostolul Petru, a fost chemată de la întuneric, la admirabila lui lumină, tocmai spre a vesti faptele minunate ale lui Dumnezeu” (1Petru 2,9). Ceea ce a fost rolul lui Israel în lume este acum rolul Bisericii, adică acela de a vesti faptele lui Dumnezeu, nu numai cele ale universului ci și faptele istoriei Mântuirii. Nu numai acelea pe care Dumnezeu le-a făcut la începutul creației ci și pe acelea pe care continuă să le facă și astăzi printre noi. De aceea sfinții numeau Biserica “locul doxologiei”. Biserica este acel templu în care toți cântă slava lui Dumnezeu. În templu fiecare creștin trebuie să-l laude pe Dumnezeu pentru că aceasta este în primul rând obligația îngerilor. Toată făptura, fie că tace, fie că vorbește – cea din cer și cea de pe pământ – își slăvește Creatorul.

În Biserică există psalmii, profețiile, avem poruncile și propovăduirea apostolilor, deci și noi trebuie să cântăm cu glasul și mai ales cu mintea. Acest cor de laude este dirijat de însuși Duhul Sfânt, care l-a compus și l-a armonizat după voința lui Dumnezeu. Prin urmare, noi trebuie să redescoperim frumusețea laudei, să-i redescoperim armonia. Aceasta nu este o adulație pe care noi o adresăm lui Dumnezeu ci înseamnă a intra în sanctuarul ființei. “Cel ce se minunează va domni!”, adică va intra chiar de acum în împărăția lui Dumnezeu. Totdeauna trebuie reaprinsă lumina cea nouă, minunata laudă de care este pătrunsă Biblia și mai cu seamă psalmii: “Bucurați-vă drepților întru Domnul: drepților li se cuvine lauda. Lauda Lui va fi totdeauna pe buzele mele. Nu nouă, ci Numelui Tău dă slavă!”

Ultimul text ne sugerează o reflecție importantă: Slava lui Dumnezeu are un rival primejdios, care nu poate fi altul decât “slava proprie”. Nu pentru că Dumnezeu ar anula slava omului, sau pentru că ar vrea să-l umilească pe om, spre a se înălța pe ruinele demnității sale, așa cum cred unii atei moderni, cum ar fi Sartre, care spune: “Unde se naște Dumnezeu acolo moare omul!” Acest lucru nu este adevărat, pentru că este scris și verificat că Dumnezeu l-a încoronat pe om cu slavă și l-a făcut cu puțin mai prejos decât îngerii” (Psalm 8). Dușmanul cel mai aprig al omului este căutarea propriei slave, în afară de Dumnezeu, este căutarea slavei care vine de la oameni: “Cum puteți crede voi care umblați după slava pe care vi-o dați unii altora și nu căutați slava care vine de la Singurul Dumnezeu?” (Ioan 5,44). Această slavă care vine de la oameni este mincinoasă, nu pentru că de cele mai multe ori nu este sinceră ci mai ales că cel ce o caută și o primește se află pe o cale greșită.

Această laudă este împotriva adevărului religios și, evident, a omului însuși: “Ce lucru îl ai și pe care să nu-l fi primit? Și dacă l-ai primit de ce te lauzi ca și cum nu l-ai fi primit?” (1Corinteni 4,7). De câte ori și câți oameni nu-și petrec toată viața lor în căutarea propriei slave! Banul este poate idolul cel mai adorat din lume, însă este un idol fals și mincinos, este un idol din lut, care se desface în bucăți la cea mai mică înclinare și mai ales la acel brânci pe care i-l va da moartea. Viețuirea pentru propria slavă și laudă este o viață de oameni nebuni, pentru că înseamnă că ei trăiesc nu prin ceea ce sunt în realitate, ci prin ceea ce își închipuie că alții trebuie să creadă despre ei. Slava care vine de la oameni este cu adevărat deșartă, adică lipsită de sens; nu este decât lăudăroșenie, fum, iar Dumnezeu a declarat solemn război acestei uzurpări: “Eu sunt Domnul, și slava mea nu o voi ceda altora”.

Ușor poate fi deosebită slava care vine de la oameni de cea care vine de la Dumnezeu: prima întunecă mintea, ne face ambițioși, neliniștiți, nervoși, creează rivalități și gelozii înspăimântătoare; în schimb, cea de-a doua îi luminează mintea aceluia care o primește din însăși lumina slavei lui Dumnezeu, care este chiar Duhul Său, “Duhul Slavei”, așa cum îl numește Scriptura (1Petru 4,14). Ea este acea ungere care vine de la “cel Sfânt”, despre care vorbește Sf. Ioan (1Ioan 2,20), și care face să tresalte sufletul de bucurie și de mângâiere: “Noi toți privim cu fața descoperită ca într-o oglindă slava Domnului, și suntem schimbați în același duh al Lui, din slavă-n slavă prin duhul Domnului” (2Corinteni 3,18).

Chiar și în aceasta, a nu căuta stima și slava proprie, Isus-omul ne este o pildă vie: “Eu nu umblu după slava care vine de la oameni”, spunea El (Ioan 5,41). El este atent să nu fie ispitit de fală deșartă: “Diavolul L-a dus apoi pe un munte foarte înalt, I-a arătat toate împărățiile lumii și strălucirea lor și i-a spus: Toate acestea Ți le voi da Ție!… Iar El a răspuns: Pleacă de la mine, satano!” (Matei 4,8-10). Pentru omul care în viața lui caută această slavă misterioasă, ce vine de la Dumnezeu, Sf. Paul are niște sfaturi foarte practice și folositoare, cum și în ce anume trebuie să se laude omul. El spune că trebuie să ne lăudăm numai cu slăbiciunile noastre, și numai în crucea Domnului nostru Isus Cristos (2Corinteni 12,5; Galateni 16,14).

Tocmai în aceste ultime cuvinte se află secretul: a ne mândri cu slăbiciunile noastre și numai în Crucea Domnului nostru Isus Cristos, singurele care ne aparțin (și păcatul ne aparține, fiindcă este numai al nostru, însă cu el nu ne putem lăuda). Sfântul Francisc ajunsese deja la acea uimitoare capacitate de a-L slăvi pe Dumnezeu în creaturile sale, pentru că trecuse prin cuptorul îngrozitor al suferinței. Tot buchetul “deplinei fericiri” este alcătuit pe cuvintele Sfântului Paul, și se încheie cu acel îndemn adresat fratelui Leon: “Ascultă, frate Leon: mai mult decât toate harurile și darurile Duhului Sfânt, pe care Cristos le acordă prietenilor săi, este darul de a te învinge pe tine însuți, și de bunăvoie să înduri suferințele, lipsurile, nedreptățile, injuriile, din dragoste față de Cristos, deoarece cu toate celelalte daruri ale lui Dumnezeu noi nu ne putem lăuda, pentru că nu sunt ale noastre, ci ale lui Dumnezeu.

Însă numai în crucea suferințelor și a încercărilor de tot felul ne putem lăuda. Prin urmare, lauda lui Dumnezeu nu se poate cumpăra pe un preț derizoriu, ci se plătește cu renunțarea la propria slavă. Liturghia ne amintește adesea despre “sacrificium laudis” (jertfa laudei), ceea ce vrea să spună că atâta vreme cât mai suntem călători și încă departe de Domnul, nu putem aduce nici un fel de laudă fără jertfă, fără suferință. Jertfa Laudei este ca tămâia binemirositoare, și care nu se ridică la cer fără a arde și a consuma ceva din noi înșine. Tocmai din această cauză, Isus cel răstignit a fost suprema Laudă a lui Dumnezeu, iar Liturghia, care ni-L face prezent pe altarele noastre pe acel Isus, este marea și nedepășita “Jertfă a Laudei”: “Prin Cristos, cu Cristos, în Cristos… toată slava și mărirea”.

Tot în această ordine de idei doresc să iau în considerație și slava sau reputația noastră, fie ea bună sau rea. Noi suntem chemați să privim cerul; să privim spre înălțimi, acolo unde aceste ceruri ne așteaptă, pentru că ele vor să vestească slava lui Dumnezeu, însă nu pot face aceasta decât numai cu limba și cu buzele noastre. Acolo, sus, în cer, ne așteaptă îngerii și sfinții, care au trebuință de slăbuțul și hodorogitul nostru glas, pentru a completa minunatul lor cor al laudei. Să învățăm de la ei să aruncăm “coroanele noastre în fața tronului și să spunem: “Vrednic ești, Doamne Dumnezeul nostru, să primești slava, cinstea și puterea căci Tu ai făcut toate lucrurile și prin Voia Ta stau în ființă și au fost făcute” (Apocalips 4,10-11). Coroanele noastre sunt elogiile pe care le primim, sarcinile sau oficiile pe care le deținem, faptele bune pe care le facem, meritele, talentele, absolut totul.

Dacă vrem ca toate acestea să nu ne dăuneze, atunci să le aruncăm în fața tronului Majestății lui Dumnezeu. Aceasta este întreita cântare pe care a auzit-o Isaia în cer: “Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor. Tot pământul este plin de mărirea Lui” (Isaia 6,3; Apocalips 4,8). “Cerurile și pământul”, adică toate creaturile spirituale și toate creaturile vizibile, “sunt pline de Mărirea Ta”. La un recent congres am ascultat mărturia unui tată de familie, care arătase celor patru fii ai săi un bob de grâu mai înainte de a-l planta, I-a întrebat ce anume conține această sămânță, sperând ca aceștia să-i răspundă: “Viața!”, însă micuța Jeni, de cinci ani, a dat cel mai bun răspuns: “Acest bob de grâu conține în el Slava lui Dumnezeu!” Da, așa este: chiar și cea mai mică și mai umilă sămânță este plină de Slava lui Dumnezeu… Totul este plin de slava lui Dumnezeu, însă totul are nevoie de cineva care să o vestească. Chiar și fructul odată ajuns la maturitate trebuie tăiat de mâna omului spre a-și da sucul său binefăcător, sau vasul de alabastru trebuie deschis mai întâi spre a-și emana parfumul îmbătător pe care îl conține… Noi trebuie să fim acei vestitori ai laudei lui Dumnezeu ce se află ascunsă în univers.

Fericitul Henric Susone scrie: “Cântând eu odată liturghia, și ajungând la cuvintele: ‘sus inimile’, mi-am închipuit că am în fața mea toate ființele create de Dumnezeu, din cer și de pe pământ: apa, aerul, focul, lumina și toate elementele fiecare cu propriul său nume. La fel și păsările cerului, peștii apelor și florile pădurii, ierburile și toate plantele câmpiei, toate firele de nisip din mări și oceane, toate firele de praf ce plutesc în aer, toate picăturile de ploaie ce cad sau sunt pe cale de a cădea, toți stropii de rouă, care împodobesc fânețele… Luat de aceste gânduri, îmi închipuiam că mă aflu în mijlocul acestor făpturi, ca un maestru de cor, ca un mare dirijor în fața unui cor imens!” În jurul nostru și asupra noastră, planează o chemare tăcută a creaturilor, care așteaptă pe cineva, care să intoneze în numele lor, acel “Lăudat să fii, Stăpâne!” Tot omul care-l laudă pe Domnul se află în lumina Sa. Doamne, învață-ne să Te lăudăm!

 

* * *

 

Duminica a XXXI-a (C)

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină

Doamne, întreaga lume este înaintea ta ca un fir de praf pe balanță, ca o picătură de rouă care cade dimineața pe pământ. Tu ai milă de toți oamenii pentru că ești atotputernic, închizi ochii în fața păcatelor lor, ca ei să se convertească… Tu îi pedepsești numai câte puțin pe cei păcătoși, tu îi dojenești și le pui în față păcatele, ca ei să se întoarcă de la rău și să poată crede în tine, Doamne. (Înț 11,23-12,2)

Ne întâlnim din nou cu autorul Cărții Înțelepciunii care ne propune o reflecție pioasă cu privire la istoria ieșirii poporului ales din Egipt. În interpretarea sa, Exodul a fost o eliberare înfăptuită de Înțelepciunea divină (10,15-16). Evocând evenimentele, autorul nu poate să nu remarce bunăvoința de care se bucură poporul lui Israel din partea lui Dumnezeu în același moment în care egiptenii erau aspru pedepsiți (11,5-14). Și chiar atunci când evreii ar fi meritat pedeapsă pentru răzvrătirile lor, Dumnezeu face din pedeapsa (oricum diminuată în raport cu vinovăția) trimisă asupra lor o ocazie de întoarcere, de convertire.

Din acest text, așadar, se degajă un chip luminos pentru Dumnezeu care își iubește poporul cum, de altfel, iubește orice creatură.

Isus Cristos trecea prin cetatea Ierihon. În această cetate trăia un om bogat cu numele Zaheu, mai marele vameșilor. Acesta dorea nespus de mult să-l vadă pe Isus… Pentru a-l vedea pe Isus a alergat înainte… și s-a urcat într-un sicomor. Ajungând în acel loc Isus l-a zărit și i-a spus: “Zahee, coboară repede, căci astăzi trebuie să intru în casa ta!” Zaheu a coborât îndată și l-a primit cu bucurie în casa lui… Mulțimile murmurau zicând: “Iată, a primit să fie găzduit în casa unui păcătos!”… Isus a răspuns: “Astăzi a intrat mântuirea în această casă… Căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască ceea ce era pierdut”. (Lc 19,1-10)

Un chip luminos se degajă din fragmentul evanghelic al acestei duminici și pentru Isus Cristos care face un gest surprinzător față de un om pe care societatea l-a condamnat la marginalizare. Acest om este un vameș (colector de impozite) în slujba administrației romane. Gestul său de a căuta să-l vadă pe Isus (drept care se urcă într-un sicomor) va fi zărit și răsplătit de Isus care se afla în trecere prin Ierihon. Isus îi face onoarea acestui păcătos public de a se opri și a intra în casa lui, bine știind că mulțimile murmură în jurul său. Iubirea manifestată lui de Isus nu a rămas fără roade de convertire, traduse în ispășire. În fond, în toată activitatea sa Isus nu a făcut decât să caute și să mântuiască ceea ce era pierdut.

Un astfel de mesaj este dătător de speranță pentru oricine s-a îndepărtat de Dumnezeu și care a simțit, într-o zi, că Dumnezeu a poposit în viața sa, care a gustat din mântuirea lui Isus Cristos. Roadele convertirii nu vor întârzia să apară.

 

* * *

 

Care bogat se poate mântui

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro

Episodul lui Zaheu se pretează la diverse lecturi. Liturghia ne-a indicat una foarte precisă, în prima lectură și psalmul responsorial. În acest episod legat de Zaheu, păcătosul pocăit și convertit, observăm acel act de dragoste al lui Dumnezeu pentru toate făpturile sale. Oamenii și mai ales fariseii îl disprețuiau pe Zaheu, fiindcă era compromis din cauza banilor, a funcției sale de perceptor, în slujba unei puteri de ocupație, și poate pentru simplul fapt că era mic de statură, încât cu toții spuneau: “Este un mare păcătos!”

Fiul lui Dumnezeu, în schimb, nu ține cont de toate acestea și merge la el acasă. Isus părăsește mulțimea admiratorilor care-l primise la Ierihon și merge după Zaheu! Imită pe Bunul Păstor, care lasă cele nouăzeci și nouă de oi, pentru a merge în căutarea celei care lipsește dintr-o sută. Rațiunea acestui gest o aflăm în marea gingășie a lui Dumnezeu, care îi compătimește pe toți oamenii, care iubește toate făpturile sale și care nu disprețuiește nimic din ceea ce a creat, care iubește viața, și care înștiințează și care pedepsește numai ca omul să nu mai facă rele și să creadă în Domnul. Sunt cuvinte, care amintesc și poate chiar comentează profeția lui Ezechiel: “Nu vreau moartea păcătosului, ci ca să se pocăiască și să fie viu” (Ezechiel 33,11).

Sfântul Irineu a cuprins această revelație biblică într-o frază celebră: “Slava lui Dumnezeu este omul viu”. Privit prin această prismă, episodul cu Zaheu ne apare, ca și parabola Vameșului și a Fariseului, desprins de realitate. Poate că pentru aceasta a introdus Luca acest episod în Evanghelia sa tocmai aici, și drept concluzie a reprodus cuvintele lui Isus: “Fiul omului a venit să caute și să mântuiască ceea ce era pierdut”. Isus a venit pentru a primi în numele lui Dumnezeu pe toți cei izolați, părăsiți sau nedreptățiți de sistemul religios (păgâni, vameși, prostituate).

Cine nu acceptă acest plan de lucru al lui Dumnezeu se exclude singur, automat de la mântuire. Din paginile Evangheliei noi vedem că Isus lucrează exact în stilul de lucru al lui Dumnezeu: Dumnezeu îl îndreptățește pe vameșul pocăit din templu, și îl slobozește cu inima încărcată de păcatele sale pe fariseul cel mândru și plin de sine; Isus aduce mântuire casei lui Zaheu, însă îi lasă pe de lături pe toți înțelepții și conformiștii Ierihonului. Ceea ce am meditat până acum nu este altceva decât metoda de lucru al lui Dumnezeu, însă acest episod are doi protagoniști: pe Isus și pe Zaheu. Chiar și felul de lucru al lui Zaheu, al omului, conține o învățătură esențială și ea privește atitudinea față de bogăție și față de săraci.

Din acest punct de vedere, pentru a fi înțeles cum se cuvine, episodul lui Zaheu trebuie citit pe fondul celor două fragmente care-l preced imediat în Evanghelia lui Luca: parabola bogatului nemilostiv și episodul tânărului bogat. Prin această expunere, Evanghelistul a înțeles să dea Bisericii o idee exactă și completă gândirii lui Isus cu privire la bogăție. Deosebirea dintre Zaheu și bogatul îmbuibat, nemilos, este că acesta din urmă îi refuză săracului chiar și firmiturile ce cădeau de pe masa lui, însă celălalt oferă chiar jumătate din averea sa săracilor. Unul folosește averea numai pentru el și pentru prietenii săi, celălalt dă din bunurile sale și altora, săracilor.

Atenția este îndreptată asupra bogăției. Bogățiile sunt nedrepte atunci când sunt acaparate pe căi întortocheate, prin exploatarea celor slabi și lipsiți de apărare, spre a fi folosite pentru propria îndestulare, îmbuibare, desfrâu și lux; însă încetează de a mai fi nedrepte atunci când sunt rodul propriei osteneli, al unei munci oneste și cumpătate, și mai ales dacă din acestea se rezervă o parte săracilor, pentru că în felul acesta omul bogat îl imită pe Dumnezeu. De fapt, Dumnezeu este bogatul prin excelență, pentru că ale Lui sunt toate cele ce există pe acest pământ; ale Lui sunt toate bogățiile, însă El pe toate le-a dat spre binele și spre bucuria creaturilor sale; aerul, soarele, ploaia, fără a mai ține cont de cel vrednic și de cel nevrednic.

Vom privi acum episodul lui Zaheu pe fondul episodului tânărului bogat. Într-o zi s-a prezentat la Isus un tânăr bogat și L-a întrebat ce anume să facă pentru a moșteni viața veșnică. Mai întâi de toate Isus i-a indicat observarea poruncilor și apoi a adăugat: “Vinde tot ce ai, împarte la săraci și vei avea comoară în ceruri. Apoi vino și urmează-mă” (Luca 18,22). “Tot ce ai!” Deosebirea dintre acest tânăr și Zaheu se află tocmai aici: tânărului i se cere să împartă tot ceea ce are săracilor, în vreme ce Zaheu este mântuit și acceptat de Isus cu toate că el oferă numai jumătate din averea sa săracilor, iar cealaltă jumătate și-o oprește pentru sine.

Spre deosebire de bogatul nemilos și îmbuibat, Zaheu oferă jumătate din bunurile sale săracilor, cu alte cuvinte Zaheu rămâne tot bogat. Meseria lui de mai marele vameșilor din bogata cetate a Ierihonului, care deținea monopolul unor produse rare și scumpe, îi oferea ocazia de a rămâne tot înstărit și bogat, chiar și după acea drastică reducere a averilor sale. Însă tocmai aici se află cea mai importantă învățătură care rectifică o impresie falsă datorată altor pericope din Evanghelii: nu bogăția ca atare o osândește Isus fără drept de apel, ci folosirea nedreaptă a acesteia. Și omul bogat se poate mântui. Atunci când Isus a pronunțat acele cuvinte îngrozitoare: “Mai ușor va trece cămila prin urechile acului…”, ucenicii înspăimântați îi cerură explicații, la care Isus răspunse: “Ce este cu neputință la oameni, este cu putință la Dumnezeu” (Luca 18,27).

În această privință Zaheu ne este cea mai bună dovadă că Dumnezeu poate face și o minune, convertindu-l și mântuindu-l pe omul bogat, fără a-l reduce la starea de sărăcie. O speranță pe care Isus nu a tăgăduit-o niciodată, ci chiar a alimentat-o prin vizitarea atât a săracilor cât și a bogaților, ba chiar și a comandanților militari pe care a avut ocazia de a-i cunoaște. Desigur, El nu i-a lingușit niciodată pe cei bogați, și nu a căutat nicicând favoarea vreunuia dintre ei. Însă cu totul altfel se poartă acum cu Zaheu. Această căpetenie a vameșilor, mai înainte de a auzi de la Isus cuvintele: “Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta…”, luase deja o hotărâre temerară: să dea jumătate din banii săi, ca și din bunurile adunate, să repare toate nedreptățile, restituind totul împătrit.

Dacă ne gândim bine, aceasta îi cere omului bogat un curaj pe măsura jertfei, dacă nu chiar mai mare decât acela de a se debarasa de toate și de a trăi fără nici o responsabilitate. În felul acesta, episodul lui Zaheu apare ca un model al unei convertiri evanghelice: el se întoarce la Dumnezeu convertindu-și frații. Așadar, se confirmă și în acest domeniu al bogăției tulburătoarea originalitate și diversitate a lui Dumnezeu: El are întotdeauna și oricând la îndemână soluționări diverse și noi în același timp, pentru fiecare om și pentru fiecare caz aparte. Noi suntem cei care schematizăm și împărțim lumea în două, însă Dumnezeu nu schematizează nimic, ci inventează posibilități și moduri de mântuire tot mai noi și mai adecvate, iar nouă nu ne rămâne altceva de făcut decât să ne acomodăm cu stilul Lui de a lucra, pentru că dacă nu ne vom obișnui cu acesta, cu toții riscăm a deveni niște farisei.

Din Evanghelia de astăzi reiese pentru bogații comunității noastre – bineînțeles, dacă există bogați printre noi – o nădejde, dar în același timp și o chemare. Pot fi adevărați ucenici ai lui Isus chiar și bogații, numai dacă vor; însă în cazul acesta trebuie să-și schimbe radical atitudinea și părerea cu privire la bogățiile lor. Nu spune nimeni că unica manieră spre a-și legitima atitudinea cu privire la bogățiile ce le posedă ar fi aceea de a vinde totul și a împărți săracilor, ca pe vremea apostolilor. Astăzi ar putea exista o soluționare mai bună și tot atât de conformă Evangheliei, folosind bunurile materiale cu simțul responsabilității și al dreptății sociale. Dincolo de aceste exigențe, care de altfel nu sunt ale multora, rămâne obligația de a contribui după putință la opere și activități sociale sigure și oneste.

“La Dumnezeu nimic nu este cu neputință” am auzit spunându-ni-se – nici chiar a dezlipi inima bogatului de bogățiile sale. Așa ceva nu s-ar fi întâmplat cu Zaheu, dacă cineva – Isus omul – nu l-ar fi iubit, nu l-ar fi căutat, nu l-ar fi socotit vrednic de prietenia Lui. Chiar și în zilele noastre, omul își poate afla forța, tăria sufletească în a fi darnic și binevoitor față de toți oamenii, numai atunci când va fi dispus să primească realitatea Împărăției, dragostea lui Dumnezeu și Lumina Sfântului Duh.

 

* * *

 

Duminica a XXXI-a (C)

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină

Călătoria către Ierusalim se apropie de sfârșit. În curând Isus se va afla în Cetatea în care destinul lumii va fi pecetluit. De aceea Isus anunță încă o dată ucenicilor săi: Iată că urcăm la Ierusalim și se vor împlini toate cele scrise de profeți despre Fiul omului… (Lc 18,31). Această atmosferă conferă gesturilor Învățătorului o trăsătură aparte. La porțile Ierihonului El vindecă un orb care l-a salutat cu titlul de Fiul lui David. Un astfel de titlu proclamă cu anticipație (printr-un orb) ceea ce mai marii Ierusalimului vor refuza să recunoască (să vadă) în persoana lui Isus, pe Mesia/Cristos.

Pe drumul pe care Isus îl străbate își face apariția un om, Zaheu. El este un vameș și nu unul oarecare, ci șeful colectorilor de impozite din regiune (mai important, și deci și mai detestat, decât cel din parabola duminicii trecute). Acesta dorea nespus de mult să-l vadă pe Isus. Or, prin verbul pe care îl utilizează, sfântul Luca vrea să exprime mai mult decât o simplă curiozitate. El exprimă dorința de a-L cunoaște și de a crede în Cel în care întrezărește, aidoma orbului de la poarta cetății, pe trimisul lui Dumnezeu. Pentru a-L vedea pe Isus Zaheu, care era mic de statură, se urcă într-un sicomor ale cărui ramuri joase facilitează cățărarea către vârf. (Contemplând imaginea lui Zaheu urcat în sicomor, sfântul Ambroziu va exclama într-una din predicile sale celebre: Zaheu în sicomor… este rodul nou al unui nou anotimp…)

Ajuns în dreptul “sicomorului roditor” Isus îi va spune lui Zaheu: …coboară repede, căci astăzi trebuie să intru în casa ta! Gestul lui Isus este cât se poate de surprinzător dat fiind că acest vameș este un excomunicat al societății, un proscris căruia nimeni nu i-ar păși pragul casei și nici nu ar accepta să stea la masă cu el. Dar de vreme ce, pentru orientali, a sta la masa cu cineva înseamnă a-i exprima prietenia, Isus intrând în casa lui Zaheu vrea să-i exprime prietenia lui Dumnezeu, iertarea Lui.

Zaheu îl primește pe Isus, plin de bucurie. Bucuria lui nu este alta decât cea mesianică pe care a simțit-o și Maria atunci când l-a auzit pe înger spunându-i: Bucură-te, Marie… Domnul este cu tine! Este bucuria mulțimilor în fața minunii vindecării orbului. Domnul se arată fidel față de promisiunile făcute poporului său. Timpul mântuirii a sosit. Înțelegem acest lucru din faptul că atunci când lumea îl consideră pe Zaheu un exclus de la mântuire, Isus Cristos, în fața gesturilor de adevărată convertire ale vameșului (despăgubirea celor nedreptățiți și ajutorul promis săracilor), îl reintegrează poporului ales proclamându-l un fiu al lui Abraham.

Așadar, astăzi a intrat mântuirea în această casă… Este vorba de acel astăzi în care ajunge mânuirea lui Dumnezeu la cei care Îl caută, acel astăzi în care iubirea divină se manifestă în Isus Cristos venit să caute și să mântuiască ceea ce era pierdut.