Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXXI-a de peste an
Anul B (A, C)
Lecturi:
Deuteronom 6,2-6
Evrei 7,23-28
Marcu 12,28-34

Marcu 12,28-34

Atunci, unul dintre cărturari, auzind că discută cu ei şi văzând că le-a răspuns bine, a venit la el şi l-a întrebat: “Care este prima dintre toate poruncile?” Isus i-a răspuns: “Prima este: Ascultă Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta. A doua este aceasta: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Nu este nici o altă poruncă mai mare decât acestea”. Cărturarul i-a zis: “Bine, învăţătorule, adevărat ai spus că el este unul singur şi că nu este altul în afară de el şi a-l iubi pe el din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea şi a-l iubi pe aproapele ca pe tine însuţi este mai mult decât toate holocausturile şi decât toate jertfele”. Isus, văzând că a răspuns cu înţelepciune, i-a spus: “Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu”. Şi nimeni nu îndrăznea să-l mai întrebe.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. James Gilhooley
pr. Raniero Cantalamessa
Diverşi alţi autori
pr. Anton Dancă
Diverşi alţi autori
pr. Alessandro Pronzato
pr. Pietro Righetto

 

* * *

 

Iubirea care ne învaţă

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Se spune despre un tânăr că iubea pe o tânără. Nimic mai normal, numai că ea nu ştia şi el tot aduna în casă lucruri, ca într-o zi când îi va spune şi o va cere de nevastă, ea să fie în culmea fericirii. Când a văzut-o la dans şi stând de vorbă cu altul, s-a pierdut cu firea, a mers, a tras-o deoparte şi i-a zis: De azi înainte numai pe mine ai să mă iubeşti! Ea a crezut mai întâi că este nebun, dar când a aflat câte a făcut pentru dânsa, l-a înţeles şi s-a bucurat. El însuşi a mărturisit: Când te-am văzut cu altul, mi-am pierdut minţile şi de aceea ţi-am spus ce ţi-am spus şi cum ţi-am spus.

Dar nouă, când ne-a poruncit Dumnezeu să-l iubim? Când a dat această poruncă?

Iubirea este lucrul cel mai independent din lume. A cere iubire prin poruncă sau lege este un nonsens, o absurditate. Nici părinţii, oricât ar fi ei de părinţi, nu pot porunci fiului sau fiicei pe cine să iubească.

Atunci când Dumnezeu a dat această lege, această poruncă de a-l iubi din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul, cu întreaga fiinţă, ni se pare că îşi pierduse minţile. De altfel, mari sfinţi ca: Francisc de Assisi, Ecaterina de Siena, Francisc de Sales, Ioan al Crucii, Tereza de Avila etc. l-au numit pe Dumnezeu nebun de iubire. Însuşi sfântul Paul ne sugerează acest gând când afirmă că dragostea lui Cristos l-a dus până la nebunia crucii (1Cor 1,18), dar adaugă: nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât toată înţelepciunea omenească (1Cor 1,25).

În ce constă această înţelepciune divină din porunca iubirii?

Iubirea se bazează pe poruncă spre a ne face să înţelegem, nu atât datoria noastră de a-l iubi pe Dumnezeu, cât mai ales nemărginita iubire pe care el o are faţă de noi. El s-a angajat să ne iubească din veşnicie; din veşnicie ne-a pregătit paradisul; din veşnicie a pus la loc de cinste în casa sa fotografia, chipul fiecăruia dintre noi după un model divin al chipului Fiului său predestinat să fie om; pentru noi a creat soarele, luna şi stelele, a înfrumuseţat pământul cu flori, munţii şi toată bogăţia lor deosebită, izvoarele, fluviile, mările şi oceanele, bogăţiile solului şi ale subsolului etc. ca Fiul Omului să ne demonstreze pe viu cât de mare este providenţa divină a Tatălui ceresc: Priviţi crinii câmpului, priviţi păsările cerului! şi înţelegeţi iubirea. Dar în clipa în care ne-a văzut în tovărăşia Satanei care încerca să ne lege cu lanţul infernal al păcatului, ca şi cum şi-ar fi pierdut minţile, ne-a poruncit să-l iubim, ne-a poruncit să ne străduim din toate puterile şi să-i înţelegem iubirea, să-i înţelegem angajamentul său veşnic faţă de noi care i-a devenit lui însuşi lege. Nu poate să nu ne iubească deoarece a pus în joc atotputernicia divină care s-a făcut trup şi a locuit între noi (In 1,14), a realizat ceva de neimaginat: unirea dintre natura sa divină şi natura noastră omenească în persoana Fiului său veşnic, pentru ca nimeni să nu ne mai poată răpi din mâna sa dumnezeiască.

Pe Dumnezeu nu l-a obligat nimeni să se lege prin lege de a-l iubi pe om (cuvântul lege derivă din verbul a lega). Iubirea sa faţă de om este liber aleasă şi constituie dovada supremă a înţelepciunii sale, fiindcă iubirea sau este liberă sau nu este iubire. Nu ne-a iubit pentru vreun merit din partea noastră sau pentru că ar fi avut ceva de câştigat din iubire, ci pentru că el însuşi este iubirea cea mai liberă. Pentru mintea noastră este un mister că Dumnezeu este iubire totală, doar el singur ştie de ce, fiindcă numai el singur înţelege libertatea nesfârşită a iubirii. Noi nu o înţelegem fiindcă avem un concept îngust despre iubire, de multe ori denaturat prin sexualitate, pentru că iubim ca să câştigăm ceva, ca în comerţ.

Omul, având chemarea supremă de a fi fiu adoptiv al lui Dumnezeu şi moştenitor al împărăţiei cerurilor (cf. Ef 1,5), trebuie să facă singur alegerea de a-l iubi pe Dumnezeu şi această alegere trebuie să-i devină legea cea mai sfântă a vieţii sale, trebuie să-i fie dovada supremă a înţelepciunii, trebuie să-i fie obiectul plasat pe scara valorilor pe punctul cel mai de sus. Dacă Dumnezeu s-a obligat prin lege să-l iubească pe om, omul, creat după chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,26), trebuie să procedeze la fel.

A înţelege că legea iubirii este prima şi cea mai mare, fiindcă el ne-a iubit mai întâi, fiindcă s-a legat prin lege să ne iubească înainte de a fi cerul şi pământul, constituie afirmarea supremă de om, chip al dumnezeirii. Pentru noi, porunca nouă a lui Isus – Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu (In 13,34) – devine prima şi cea mai mare, chiar dacă ne legăm astăzi prin lege de a-l iubi numai pe Dumnezeu cu toată fiinţa noastră, fiindcă ne pune în comuniune cu el care este iubire (1In 4,8) prin esenţă şi iubim iubirea pentru că este iubire şi vrem să fie veşnică iubire.

Noi înţelegem puţin legea iubirii din două motive: deoarece ne este frică de atâtea legi care ne vin din partea autorităţilor lumeşti şi ne îngrădesc libertatea, iar în al doilea rând din cauza cuvintelor incapabile să cuprindă realitatea, că iubirea este viaţă, că porunca iubirii promovează viaţa, că fără iubire domneşte moartea, că iubirea nicidecum nu ne răpeşte libertatea, ci ne-o măreşte. Ama et fac quod vis – Iubeşte şi fă ce voieşti – cum spune sfântul Augustin, fiindcă iubirea expune în modul cel mai clar libertatea trecerii la o viaţă fără limite, a trecerii din timp în veşnicie, prin care se afirmă libertatea supremă, asemenea lui Isus: Putere am să-mi pun viaţa şi putere am să o iau (Lc 10,17), ca pe culmea libertăţii de pe cruce, când călăii credeau că i-au luat orice libertate, el şi-a afirmat-o zicând: Părinte, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul meu (Lc 23,34).

Apoi înţelegem puţin şi trăim şi mai puţin porunca iubirii, deoarece cuvintele pe care le folosim sunt atât de neputincioase în a ne reda realitatea. Unii, când aud cuvântul iubire, deja se simt asaltaţi de ispite, fiindcă fantezia le prezintă sexualitatea în formele cele mai obscene. Sărăcia cuvintelor din limba noastră poate fi suplinită prin cuvinte străine, din greaca veche. Astfel: eran înseamnă iubire pasională, sensibilă, senzuală; din care derivă cuvântul erotic; pe aceasta o au şi animalele pentru menţinerea speciilor. Sterghein este iubirea naturală, sensibilă şi puternică; cum este cea dintre soţi şi dintre părinţi şi copii. Aceste două feluri de iubire se nasc instinctiv din firea omului şi, datorită păcatului strămoşesc, trebuie să fie educate. Filein înseamnă atitudinea generică de a prefera pe cineva sau ceva şi se opune duşmăniei, urii, dispreţului. De aici avem şi prefixul filo, care dă nuanţa de simpatie, preferinţă prin alegere. Este o iubire superioară care izvorăşte din actul raţiunii, prin cunoaştere; astfel avem filozof, iubitor de înţelepciune, filocatolic, simpatizant al catolicismului etc. Cuvântul agapan are o nuanţă deosebită care duce la o înţelegere mai aproape de realitatea iubirii în sine din Dumnezeu, a comuniunii de viaţă dintre cele trei persoane divine, care nu au altă hrană decât iubirea. De aici provine cuvântul agapă, adică întrunire frăţească bazată pe iubire şi la care toţi mănâncă, beau şi se veselesc pentru că se iubesc. Agapa frăţească este prefigurarea împărăţiei lui Dumnezeu, când toţi cei aleşi vor sta şi se vor bucura la masa Mielului (Ap 19,9).

Din aceste cuvinte se înţelege că nu este vorba de a-l iubi pe Dumnezeu cu acelaşi fel de iubire pe care cineva o are faţă de soţ sau soţie, faţă de părinţi sau faţă de copii, cu atât mai puţin faţă de un obiect la care se ţine cu multă afecţiune. Iubirea faţă de Dumnezeu nu este în primul rând afectivă, aşa cum este în agapele frăţeşti, ci este efectivă, adică porneşte dintr-un act raţional, dintr-o judecată liberă prin care se alege un mijloc, precum hrana, pentru a provoca unirea multora, pentru a le stimula afectivitatea, ca apoi să ajungă la înţelegerea frumuseţii vieţii trăite în iubire. Agapa are menirea să adune pe mulţi pentru a salva o valoare divină care este iubirea.

Lectura a II-a ni-l arată pe Isus pe treapta cea mai de sus din cer, exercitându-şi funcţia de mare preot, de mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, de comuniune între cer şi pământ, propunând propriul trup şi sânge glorificate ca hrană şi băutură la agapa veşnică.

În concluzie: Euharistia pământească ne invită la agapa frăţească pentru a pregusta Euharistia cerească, de a fi veşnic la masa Mielului; apoi să luăm aminte la cuvintele sfinţilor Francisc de Sales şi Ioan al Crucii; primul spune: Este interesant să observi cum mulţi se străduiesc să practice totdeauna dragostea curăţiei, neglijând curăţia dragostei, iar al doilea: Să nu uităm că în amurgul vieţii vom fi judecaţi asupra iubirii.

Ca să nu regretăm că prea târziu te-am cunoscut pe tine, o, frumuseţe veşnic nouă, ca Augustin din Tagaste, să obişnuim a ne ruga de mai multe ori pe zi cu psalmistul: Satură-ne, Doamne, dis-de-dimineaţă cu iubirea ta, şi ne vom bucura şi ne vom veseli în toate zilele vieţii noastre! (Ps 89,13); şi mai ales te vom iubi veşnic în împărăţia ta. Amin.

 

* * *

 

Iubire versus Lege

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Iată câteva legi care se spune că au existat sau încă mai există în unele regiuni din Statele Unite ale Americii:

- în Pittsburgh, Pennsylvania, este împotriva legii să dormi într-un frigider

- în Iowa a funcţionat o lege împotriva purtării corsetelor de către femei, existând un inspector cu corsetele care verifica femeile pe la şolduri dacă nu cumva poartă aşa ceva

- în Gary, Indiana, încalci legea dacă mergi la teatru şi ai mâncat usturoi de mai puţin de patru ore

- în Pocatello, Idaho, este încă ilegal să ai o faţă de nefericit

- sforăitul zgomotos, dacă îi deranjează pe vecini, se poate solda cu închisoarea în Dunn, Carolina de Nord

- găinile nu au voie să treacă strada în Quitman, Georgia

- este ilegal în Alabama să porţi mustaţă falsă la biserică

Problema cu prea multe legi este că oamenii nu mai ştiu care lucruri sunt cu adevărat importante, şi care nu. Şi evreii aveau prea multe legi, în total 613, extrase din Vechiul Testament. Deoarece cerinţele unei legi adesea se băteau cap în cap cu cerinţele altora, moraliştii evrei au căutat să ofere o sinteză a Legii. Aceasta îi ajuta să ştie care lege se bucură de prioritate în cazul unui conflict între mai multe legi. Profetul Miheia, de exemplu, sintetiza Legea în aceste cuvinte: “ceea ce Dumnezeu cere de la tine [este] dreptate, iubire şi milostivire şi cu smerenie să mergi înaintea Domnului Dumnezeului tău!” (Miheia 6,8). Rabinul Hillel a fost rugat odată să sintetizeze întreaga Lege. A răspuns: “Ceea ce urăşti să păţeşti tu, nu fă semenului tău. Aceasta este legea întreagă, restul sunt doar comentarii.”

Tragem de aceea concluzia că atunci când cărturarul l-a întrebat pe Isus: “Care este prima dintre toate poruncile?” (Marcu 12,28), acesta nu îl întreba pur şi simplu care este prima dintre cele zece porunci: “Eu sunt Domnul Dumnezeului Tău… să nu ai alţi dumnezei afară de Mine” (Ieşirea 20,2-3). Mai degrabă el dorea să afle sinteza lui Isus pentru legile şi poruncile lui Dumnezeu. În Marcu, cărturarul este prezentat nu ca testându-l pe Isus ci ca fiind cu adevărat dornic să înveţe. Probabil era copleşit de conflictul pe care îl constata în viaţa sa când încerca să respecte cerinţele diferitelor porunci. Răspunsul lui către Isus Bine, “Învăţătorule, adevărat ai spus că El este unul singur şi că nu este altul în afară de El şi a-l iubi pe El din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea şi a-l iubi pe aproapele ca pe tine însuţi este mai mult decât toate holocausturile şi decât toate jertfele” (Marcu 12,32-33), sugerează că acest om probabil era tulburat de conflictul dintre datoria de a-i iubi pe oamenii din viaţa sa şi datoriile pe care le avea faţă de templu. Isus i-a rezolvat problema asigurându-l că iubirea concretă pentru Dumnezeu şi pentru semeni vine înaintea obligaţiilor faţă de templu.

Isus a dorit să clarifice acestea deoarece fariseii întoarseră lucrurile pe dos. Ei “dezlegau” oamenii de sarcina de a avea grijă de părinţii în vârstă atâta timp dădeau bani la templu (Marcu 7,11-12). Astfel, evreii deveneau atenţi la aspectele superficiale, dar deficienţi la ceea ce Isus numea “părţile cele mai grele din Lege: dreptatea, îndurarea, credinţa” (Matei 23,23). Există şi astăzi mulţi creştini care văd trăirea credinţei în Dumnezeu ca însemnând respectarea unor legi şi porunci. Spunem că mergem duminica la Liturghie pentru a ne îndeplini “datoria duminicală”; că ne îndeplinim “obligaţiile” faţă de Dumnezeu, faţă de Biserică. Isus ne aminteşte astăzi că orice facem ca şi creştini, în parohie, în familie sau la serviciu, trebuie să nu vină din obligaţie ci din iubirea noastră faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Ascultarea nu este prima datorie a unui creştin. Iubirea este.

 

* * *

 

Nu fi creştin. Fii Cristos!

Autor: pr. James Gilhooley
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Dostoyevsky, în “Fraţii Karamazov”, ne spune o poveste despre o persoană egoistă, care aproape că a scăpat de iad datorită unei cepe. A fost trimisă în iad, dar un înger a apărat-o în faţa lui Dumnezeu: “Doamne, odată a dat o ceapă unui cerşetor!” Dumnezeu a dispus atunci ca femeia să fie scoasă din iad pe acea ceapă. Femeia s-a prins cu disperare de ceapă în timp ce era ridicată. Ceilalţi din iad, dornici de asemenea să scape de acolo, s-au prins de picioarele ei. Ea i-a lovit, scăpând de ei. “Doar eu, doar eu”, striga ea. Abia a rostit aceste cuvinte că mâinile i-au alunecat de pe ceapă. Aşa că a căzut înapoi în iad. Nu vi se pare şi vouă că scriitorul secolului al XIX-lea se referea la Evanghelia de astăzi? Conform scriitorului rus, Cristos nu ne pune greutăţi la picioare atunci când ne spune să ne iubim aproapele, chiar dacă este duşmanul nostru. Iubirea noastră faţă de semeni nu trebuie să se reducă la compătimirea celor nevoiaşi. Ea trebuie să fie exprimată prin acte concrete. George Bernard Shaw scria cândva: “Feriţi-vă de omul al cărui Dumnezeu este în ceruri”.

O călugăriţă a dus hrană unei familii foarte sărace. Mama a dispărut cu mâncarea, apoi s-a întors cu jumătate din ea, spunând: “Vecinilor noştri le este de asemenea foame”. Atenţia noastră nu trebuie să se îndrepte doar spre “săracii care merită”. Mântuitorul nu a făcut niciodată în Evanghelii diferenţa între cei care merită şi cei care nu merită. Nu i-a supus niciodată la teste. Dostoyevsky era foarte conştient de acest lucru. Era convins că până şi fiinţele cele mai oribile au şansa să se mântuiască. Mila lui Dumnezeu nu are limite. Nici noi nu trebuie să avem.

Kurt Vonnegut scria în romanul său: “Există o singură poruncă. Să fii bun.” Cristos şi-a petrecut viaţa răspunzând prin propriile fapte la întrebarea: “Cine este semenul meu?” Maica Tereza spunea că poţi sintetiza Evanghelia în trei cuvinte: “Mie mi-aţi făcut” (Matei 25,40). Rabinul Hillel, contemporan cu Isus Nazarineanul, spunea la fel, dar la modul negativ. Un discipol l-a întrebat cum ar putea rezuma toată învăţătura Legii în timp ce stătea într-un picior. Rabinul şi-a ridicat un picior de pe sol şi a răspuns simplu: “Ceea ce urăşti să ţi se întâmple ţie, nu fă semenului. Aceasta este Legea întreagă. Restul este doar un comentariu. Du-te şi învaţă.” Hillel şi-a pus piciorul înapoi pe sol şi i-a zâmbit discipolului înmărmurit. Minunăţia Evangheliei lui Isus este că deşi este dificil de pus în practică, simplitatea ei permite să fie înţeleasă şi de un copil. Nu ai nevoie de exegeză biblică. Evanghelia ne aminteşte că putem avea kilograme de dogme, fără să avem însă vreun gram de mântuire.

Psihiatrii ştiu că unul dintre motivele pentru care ne este dificil să îi iubim pe ceilalţi este că nu ne iubim pe noi înşine. Cum aş putea să iubesc persoana de lângă mine, dacă nu mă apreciez pe mine? Această teorie ar putea explica de ce violenţa, sexismul şi rasismul sunt atât de endemice în societatea noastră. În secolul XX au fost peste 165 de războaie, aproape două războaie la doi ani. Au murit 160 de milioane de oameni. Trebuie să învăţăm să fim proprii noştri fani. Mai important poate, dacă lucrăm cu tinerii este important să îi învăţăm să se simtă fericiţi cu ei înşişi. Dacă reuşim, generaţia următoare de adulţi va putea să îşi trăiască viaţa într-o lume mai paşnică decât a noastră. Vor înţelege înţelepciunea acestei vorbe: “Nu fi creştin. Fii Cristos!” Sau, după cum spunea Lev Tolstoy, “fiecare dintre noi trebuie să fim un Cristos în miniatură”. Isus va fi într-adevăr foarte bucuros dacă ar fi aşa cu fiecare dintre noi.

Scott Seethaler spunea: “Creştinismul nu este o religie ce gravitează în jurul la ‘eu’ ci la ‘noi’. Suntem invitaţi să împărtăşim cele cinci pâini şi cei doi peşti ai noştri, pentru ca Dumnezeu să ne înmulţească darurile.” El dorea să sublinieze importanţa asumării spiritului familiilor latino-americane printre care a lucrat. Adesea, în acestea se putea auzi: “Estas in tu casa” sau “Eşti acasă la tine”. Oricât de puţin aveau aceşti oameni, erau bucuroşi să împartă cu el. Karl Barth după ce a scris volume despre Dumnezeu, l-a definit în patru cuvinte: Cel care mă iubeşte. Să conştientizăm această iubire şi să o reflectăm iubindu-ne pe noi şi pe semenii noştri.

 

* * *

 

Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Într-o zi, unul dintre cărturari a venit la Isus, întrebându-l care era prima poruncă a legii, şi Isus i-a răspuns citând cuvintele legii: “Ascultă Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta”. Însă Isus a adăugat imediat că există o a doua poruncă similară cu aceasta, şi anume “Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

Dacă dorim să înţelegem semnificaţia întrebării cărturarului şi a răspunsului lui Isus, trebuie să avem în minte următorul lucru. În iudaismul din timpul lui Isus existau două tendinţe opuse. Pe de o parte exista tendinţa de a înmulţi la nesfârşit poruncile şi preceptele legii, creând norme şi obligaţii pentru fiecare detaliu minim al vieţii. Pe de altă parte exista dorinţa de a privi dincolo de această aglomerare sufocantă de norme pentru a găsi acele lucruri care contează cu adevărat pentru Dumnezeu, spiritul tuturor poruncilor.

Întrebarea cărturarului şi răspunsul lui Isus se situează în această căutare a esenţei legii, în această dorinţă de a nu se pierde în mii de alte precepte secundare. Tocmai această lecţie despre metoda lucrurilor importante trebuie să o învăţăm din Evanghelia de astăzi. Există lucruri în viaţă care sunt importante dar nu urgente (în sensul că nu se întâmplă nimic dacă le lăsăm pentru moment la o parte); şi viceversa, există lucruri care sunt urgente dar nu importante. Există pericolul ca noi să sacrificăm sistematic lucrurile importante pentru a le face pe acelea care sunt urgente dar adesea secundare.

Cum să evităm acest pericol? O povestioară ne va ajuta să înţelegem cum. Într-o zi un profesor în vârstă a fost rugat să vorbească în calitate de expert unor mari corporaţii nord americane, despre managementul timpului personal. El a decis să încerce un experiment. Stând înaintea unui grup gata să ia notiţe, a scos de sub masă un borcan mare, gol. A pus în borcan o duzină de pietre de mărimea unei mingi de tenis, până când acesta a fost plin. Când nu a mai putut să bage pietre i-a întrebat pe cei prezenţi: “Consideraţi că vasul este plin?” şi cu toţii au răspuns: “Da!” El a aşteptat un moment şi apoi a întrebat: “Sunteţi siguri?”

S-a aplecat din nou şi a ridicat de sub masă o cutie plină de pietriş, turnând cu grijă pietricelele în vas, scuturându-l puţin pentru ca acestea să intre printre pietre până la fund. A întrebat: “Este vasul plin de această dată?” Audienţa sa, devenind mai prudentă, a început să înţeleagă şi a spus: “Poate că nu încă” “Foarte bine!” a răspuns bătrânul profesor. Şi din nou s-a aplecat şi de această dată a ridicat un săculeţ cu nisip, turnându-l cu grijă în vas. Nisipul a umplut toate spaţiile dintre pietre şi pietricele.

Apoi a întrebat din nou: “Acum este plin vasul?” Şi toţi au răspuns fără ezitare: “Nu!” “Într-adevăr”, le-a spus profesorul şi, după cum s-au aşteptat, a luat cana cu apă de pe masă şi a turnat-o în borcan până la buza lui. După aceasta s-a uitat la audienţa sa şi a întrebat: “Ce mare adevăr ne arată acest experiment?” Cel mai îndrăzneţ din grup, gândindu-se la tema cursului – managementul timpului – a răspuns: “Aceasta ne arată că chiar şi atunci când programul nostru este plin, cu puţin efort putem întotdeauna să mai adăugăm o sarcină, un alt lucru de făcut”.

“Nu”, a răspuns profesorul, “Nu este aceasta. Experimentul ne arată altceva. Dacă nu pui prima dată în vas pietrele mari, nu le vei mai putea adăuga ulterior”. A existat un moment de tăcere şi fiecare a reflectat asupra acestei afirmaţii. Profesorul a continuat: “Care sunt pietrele mari, priorităţile, în viaţa voastră? Sănătatea? Familia? Prietenii? Apărarea unei cauze? A realiza ceva care vă este foarte aproape de inimă?

Important este să puneţi în agenda voastră în primul rând aceste pietre mari. Dacă acordaţi prioritate la o mie de alte lucruri mărunte – pietrişul, nisipul – viaţa voastră se va umple de lucruri fără sens şi nu veţi avea niciodată timp să vă dedicaţi lucrurilor cu adevărat importante. “Aşadar, nu uitaţi niciodată să vă puneţi această întrebare: ‘Care sunt lucrurile importante în viaţa mea?’ Puneţi aceste lucruri în capul agendei voastre”. Apoi, cu un gest prietenesc, bătrânul profesor şi-a luat rămas bun de la audienţa sa şi a părăsit încăperea.

La “pietrele mari” menţionate de profesor – sănătate, familie, prieteni – trebuie să mai adăugăm două, care sunt cele mai mari dintre toate, cele două mari porunci: iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Cu adevărat, a-l iubi pe Dumnezeu, mai mult decât o poruncă, este un privilegiu, o concesie. Dacă într-o zi ne vom întâlni cu El, nu vom înceta să îi mulţumim pentru că ne-a poruncit să îl iubim şi nu ne vom dori să facem altceva decât să cultivăm această iubire.

 

* * *

 

Duminica a XXXI-a de peste an (B) (audio)

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Emil Dumea
Unde: Catedrala romano-catolică din Iaşi
Când: 5 noiembrie 2006

 

Puteţi descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.

 

* * *

 

Să-l iubeşti din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

În faţa unei cerinţe atât de mari, de a-l iubi pe Dumnezeu «din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea» fiinţei noastre umane atât de slabe, Biserica ne cheamă la o rugă smerită, fiindcă de atâtea ori trebuie să constatăm că ne lipseşte însăşi inima, cugetul şi puterea. La începutul liturghiei ne-am rugat, dar acum să conştientizăm mai profund ceea ce am spus, anume: Dumnezeule atotputernic şi milostiv, numai prin darul tău credincioşii te pot sluji cum se cuvine, – adică te pot iubi din toată inima, din tot cugetul, din toată puterea – înlătură orice piedică din calea noastră, – păcatul – ca să alergăm cu bucurie în întâmpinarea făgăduinţelor tale – adică spre Împărăţia ta cerească.

Moise, grijuliu de soarta poporului israelit din pustiu, înconjurat de atâtea necazuri şi lipsit de atâtea bucurii fireşti ale vieţii, ca să poată răzbate prin toate şi să ajungă în fericirea pământului făgăduit, îi propune observarea minuţioasă a poruncilor care trebuie să pornească din credinţa într-un singur Dumnezeu şi din iubirea lui. Din acest îndemn poporul a făcut o rugăciune – Shema Israel – (Ascultă Israele), pe care credincioşii o repetau, iar unii o repetă şi azi, de trei ori pe zi, şi mai ales dimineaţa. (Lec.I-a: Dt 6, 2-6). Această rugăciune-lege a dat putere unui popor ca să scape de idolatrie, mai ales de ispita cultului care se aducea zeului Baal, să lupte mereu pentru independenţa naţională şi să râvnească tot mai mult spre bunurile mesianice.

Numai acea rugă are tărie şi putere să ajungă până la tronul celui Preaînalt care este izvorâtă din iubire.

Profeţii Osea şi Ieremia îşi asumă acest termen – vei iubi - pornind de la o realitate umană: iubirea conjugală şi o folosesc drept ca pe cea mai bună analogie spre a desemna iubirea dintre om şi Dumnezeu. Autorul din Deuteronom, Moise, îl descrie pe Dumnezeu ca pe un tată care dă viaţă şi îşi educă poporul aşa cum face un tată cu fiii săi: Ascultă Israele! – Ascultă fiule! (cf. CBL p. 254).

Un cărturar, care repeta zilnic de trei ori «Shema Israel», ascultător şi dornic să ajungă la Împărăţia lui Dumnezeu, se apropie de Isus cu cea mai bună intenţie spre a afla de la El dacă această rugă trăită îl poate mântui. Se bucură, aflând confirmarea lui Isus, şi exclamă: Bine, Învăţătorule, adevărat ai grăit că unul este Dumnezeu şi nu este altul afară de el; şi a-l iubi pe el din toată inima şi din tot sufletul şi din tot cugetul şi din toată puterea şi a-l iubi pe aproapele ca pe sine însuşi este mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele (Ev. Mc 12, 28b-34).

Dat fiind faptul că nu toţi israeliţii au fost ca acest cărturar cinstit, ba nici chiar alţi cărturari, farizei, saducei şi nici măcar arhiereii nu puneau cont total pe această lege-rugă, un autor necunoscut încă, deşi probabil este sf. Paul, plin de grijă faţă de soarta acestui popor şi mai ales a Bisericii, a compus Scrisoarea către evrei.

Fragmentul citit şi ascultat în cadrul Liturgiei cuvântului de azi (Evr 7, 23-28), ni-l prezintă pe Isus ca Marele Preot. El este rugăciunea prin excelenţă a Bisericii: trăieşte mereu spre a mijloci pentru noi. Ce ne mijolceşte? Harul! Ce este harul? Ne învaţă Catehismul: Harul este un dar suprafiresc, pe care ni-l dă Dumnezeu pentru mântuirea noastră, datorită vredniciilor lui Isus Cristos. O altă întrebare: De unde au vredniciile lui Isus Cristos atâta «putere» încât să ne dobândească acest dar suprafiresc prin care să putem împlini tot binele conform voinţei lui Dumnezeu şi deci de a-l iubi din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea şi pe aproapele ca pe noi înşine?..

Să-l ascultăm pe sfântul apostol Paul, care spune: Fraţilor, eu ştiu că în mine, adică în trupul meu, nu locuieşte binele; există în mine dorinţa binelui, dar nu şi puterea de a-l realiza; în realitate eu nu fac binele pe care îl vreau, ci răul, pe care nu-l vreau… Nenorocitul de mine! Cine mă va elibera de acest trup sortit morţii? Şi tot el răspunde: Să i se aducă mulţumiri lui Dumnezeu prin Isus Cristos Domnul nostru (Rom 7, 18-19).

Rugăciunea veşnică a lui Isus, ca Mare Preot în faţa Tatălui, este aceasta: aducerea de mulţumiri în numele nostru, pe care le primeşte când ne folosim de jertfa lui Cristos şi ne împărtăşim cu Preasfântul său Trup şi Sânge spre a da putere sărmanului nostru trup muritor ca, înviind odată din morţi, să-i aducem mulţumiri veşnice în Împărăţia sa. Euharistie înseamnă «mulţumire».

Lui Cristos, ca să vină la noi, i-a trebuit o putere infinită, ca să poată depăşi graniţele fără de graniţe ale dumnezeirii. Cine i-a dat-o?.. Ca să ne elibereze de povoara imensă a păcatului, i-a trebuit o putere infinită. Cine i-a dat-o?.. Fiul omului, ca să ajungă la tronul lui Dumnezeu Tatăl, i-a trebuit o putere infinită ca să depăşească graniţele omenităţii slăbite la infinit de păcatele pe care le-a luat asupra sa. Cine i-a dat-o? Ca să-l împace pe Tatăl preasfânt cu omul păcătos îi trebuie o putere nemărginită. Cine i-o dă? Fiului omului, ca să ne ducă acolo unde este el, îi trebuie o putere infinită. Cine i-o dă?

Pentru a ajunge la o ţintă atât de sus pusă, este necesar un mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, un preot care să aibă unele caracteristici personale unice. Un preot care ar fi păcătos şi slab, aşa cum se recunoaşte chiar marele apostol Paul, nu poate să atingă această ţintă aşa de sus pusă. Cum ar putea ajunge până la cer, dacă trupul supus păcatului îl trage spre mormânt? Numai în Cristos Marele Preot se află puterea de a învinge păcatul şi moartea, de a se înălţa până în faţa tronului ceresc al Tatălui, datorită unei singure jertfe pornite dintr-o iubire veşnică. Unindu-ne cu jertfa lui Cristos, ne unim cu iubirea lui nemărginită faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni (cf. CBL p. 1782-1784). Iată cum iubirea lui Isus este legătura desăvârşită dintre om şi Dumnezeu, dintre om şi fraţii săi.

Puterea lui Isus de a uni cu autoritate cele două porunci, de unde provine? De unde această putere de a înălţa şi de a pune pe aceeaşi treaptă iubirea aproapelui cu cea a lui Dumnezeu?.. Cine îi dă acest drept? Duhul iubirii pe care, datorită meritelor pătimirilor şi morţii, Dumnezeu i-a dat Duhul fără măsură (In 3, 34), a ascuns în Inima Lui toate comorile înţelepciunii, înţelegerii, sfatului, puterii, ştiinţei, evlavie şi fricii de Dumnezeu şi pe care apoi le-a revărsat cât a voit şi în inimile noastre.

Un singur Dumnezeu, o singură iubire: Dacă noi ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea lui este desăvârşită (1In 4, 12). Astfel omul îl iubeşte pe om şi pe Dumnezeu cu aceeaşi iubire.

Creştinii de azi sunt îndemnaţi să pună în deplină valoare cerinţele iubirii frăţeşti fără frontiere, dar se preocupă mult prea puţin ca să ştie că adevărata iubire fraternă este identică cu iubirea lui Dumnezeu. Înţeleasă numai aşa – iubire fraternă fără frontiere – se înşeală asupra dimensiunilor iubirii fraterne ca atare. Acolo unde Dumnezeu nu-şi află locul care i se cuvine, îşi pierd din importanţă şi relaţiile faţă de aproapele. Astfel: în faţa foamei, nedreptăţilor şi oprimării, se riscă o ripostă violentă; spre a rezolva problemele demografice ale unei supra-populaţii, se sugerează o planificare familială bazată pe anticoncepţionale şi chiar sterilizare, precum şi pe legalizarea avortului; în faţa crizelor familiale, se propune ca remediu divorţul; unui bolnav incurabil care suferă şi chiar unor bătrâni singuri sau incomozi li se sugerează eutanasia (cf. MAC p. 999).

Puterea iubirii noastre autentice faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele trebuie s-o găsim şi s-o trăim în Trupul mistic al lui Cristos, în cadrul Bisericii, fiindcă în ea putem avea certitudinea că porţile iadului nu o vor birui (Mt 16, 18). În Biserică rezidă atotputernicia Duhului lui Cristos, Duhul iubirii atotputernice.

Parafrazând rugăciunea de la început, să ne înălţăm glasul spre cer şi să spunem: Dumnezeule atotputernic, păstrează în noi Duhul lui Cristos, ca să te putem iubi din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea, iar pe aproapele ca pe noi înşine! Amin.

 

* * *

 

Duminica a XXXI-a de peste an

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Editura Sapientia

În această duminică, a XXXI-a de peste an, în întâlnirea noastră cu Domnul, liturgia cuvântului ne propune spre meditare învăţătura fundamentală a lui Isus şi a Bisericii – iubirea, dragostea faţă de Dumnezeu strâns legată de dragostea faţă de aproapele. Toată legea creştină este rezumată în aceste două legi şi constituie semnul apartenenţei la Cristos şi la Biserica sa.

Prima lectură, luată din Cartea Deuteronomului, prezintă rugăciunea de dimineaţă şi de seară pe care o recita fiecare evreu pios: “Ascultă, Israele” (Dt 6,4). Prin această rugăciune, evreul pios îşi amintea de dragostea lui Dumnezeu, de cultul datorat lui şi de observarea poruncilor sale. Lectura cuprinde una dintre numeroasele pericope ale legii vechi pe care Moise a încredinţat-o poporului pe când rătăcea prin deşertul Sinai: “Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta”(Dt 6,5). Porunca iubirii dată de Dumnezeu, prin Moise, este o chemare la angajare profundă şi conştientă. Porunca iubirii cere ca dragostea faţă de Dumnezeu să nu fie doar o manifestare exterioară, ci mai ales o trăire interioară, o trăire personală.

Mergând pe firul liturgiei cuvântului, putem observa cum psalmul responsorial reflectă virtutea dragostei faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, răspunzând poruncii lui Moise cu refrenul: “Ajută-mă, Doamne, să te iubesc din toată inima”.

Lectura a II-a luată din Scrisoarea către Evrei (Evr 7,23-28) evidenţiază superioritatea preoţiei lui Cristos faţă de preoţia Vechiului

Testament. Cristos, Marele nostru Preot, este sfânt, iar preoţia sa este veşnică. Porunca iubirii îşi are împlinirea în plinătatea preoţiei lui Cristos, care s-a jertfit din iubire pentru răscumpărarea noastră.

Textul evangheliei de astăzi, luat din Evanghelia după sfântul Marcu, s-a oprit asupra celei mai mari porunci: porunca iubirii. Despre această poruncă, Conciliul al II-lea din Vatican în Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană, afirmă: “Iubirea de Dumnezeu şi de aproapele este prima şi cea mai mare poruncă” (Gaudium et spes 24).

Este cunoscut faptul că poporul israelit avea, încă din vechime, un număr mare de legi. Întrucât numărul mare de legi ducea de multe ori la contradicţii, cărturarii, înţelepţii poporului evreu, s-au gândit să identifice cea mai mare lege la care să facă referinţă şi celelalte legi. Astfel, rabinul Hillel, mare şi renumit învăţat de pe timpul lui Isus, a propus acest principiu: “Să nu-i faci aproapelui ceea ce ţie nu-ţi place pentru tine: aceasta este toată legea, restul este numai explicaţie”, spunea rabinul. Ceea ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!, am spune noi.

La prima vedere, răspunsul pe care trebuie să-l dea Isus este simplu şi pare că vine de la sine. Dacă Isus ascultă întrebarea care i se adresează, înseamnă că o socoate demnă de răspuns, înseamnă că are explicaţia sa. Răspunsul lui Isus, la întrebarea învăţatului, “Care poruncă este cea mai mare în lege?” (Mc 12,29), este foarte clar: “Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău …, aceasta este cea dintâi poruncă” (Mc 12,30) şi apoi a adăugat o a doua poruncă, precizând că este asemănătoare primei: “Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mc 12,31).

Sfinţii evanghelişti Matei şi Luca unesc cele două texte într-unul singur, sau vorbesc despre o singură poruncă. Diferit de cei doi, evanghelistul Marcu deosebeşte cele două porunci una de alta, dar încheie la singular, spunând că nu este altă poruncă mai mare decât aceasta. Aceste două porunci ale lui Isus sunt asemănătoare pentru că cer acelaşi comportament: să iubeşti. Dar sunt şi diferite, pentru că indică doi destinatari diferiţi: Dumnezeu şi aproapele. Noutatea evangheliei constă în porunca iubirii faţă de aproapele, pe care Cristos o prezintă. Accentul cade pe sensul pe care-l dă Isus cuvântului “aproapele”.

De fapt, cine este acest aproape al nostru? Să fie doar cel ce este aproape, adică vecin în sens fizic, sau în sens familiar, sau un prieten? Aceasta a fost învăţătura pe care a dat-o Moise poporului evreu (în contextul istoric potrivit timpului); Isus depăşeşte această învăţătură, lărgind sensul cuvântului aproapele la iubirea tuturor, chiar şi a duşmanilor.

Se spune despre scriitorul rus Dostoievski că, în timpul unei plimbări, a fost acostat de un beţiv, iar mai apoi bătut. La poliţie, scriitorul a rugat autorităţile să-l elibereze pe beţiv, pentru că el îi acordă iertarea. Cu toate acestea, după trei săptămâni, scriitorul primi ordin să se prezinte la judecată, ca martor. Din nou, scriitorul îi rugă pe judecători să-l scutească pe vinovat de pedeapsă. Judecătorul se conformă acestei rugăminţi; totuşi, îl condamnă pe făptaş, pentru deranjarea ordinii publice, la plata unei amenzi sau închisoare pentru un timp scurt. Întrucât omul nu avea cu ce plăti amenda, alese închisoarea, dar la poarta închisorii îl aştepta scriitorul, care îi dădu banii necesari pentru a plăti amenda. Un exemplu foarte elocvent.

Însă exemplul nostru cel mai demn de luat în seamă este Cristos, care nu s-a limitat doar să enunţe cele două legi, pe care le-am auzit în evanghelia de astăzi, dar ne-a învăţat să le practicăm, prin exemplul său. Ştim că şi-a trăit iubirea filială faţă de Tatăl ceresc printr-o ascultare afectuoasă, într-o fidelitate totală. Ne amintim de evenimentul din Templul din Ierusalim, când avea doar doisprezece ani, când a dat acel răspuns Mariei şi lui Iosif: “Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în casa tatălui meu?” (Lc 2,49). Ştim, de asemenea, că a trăit iubirea faţă de oameni până la dăruirea vieţii. Apostolul Ioan, începând în evanghelia sa relatarea Pătimirii, a scris despre Isus: “Iubindu-i pe ai săi care erau în lume, până la sfârşit i-a iubit” (In 13,1).

Manifestarea iubirii trebuie să se observe prin faptele noastre, şi nu numai prin cuvinte. Persoanele concrete care trăiesc alături de noi ne pot părea antipatice sau cu multe defecte. Şi Isus avea, printre apostoli, nişte pescari nevinovaţi, impulsivi, pe punctul de a-l trăda şi a fugi de lângă El, totuşi i-a iubit până la sfârşit.

Impulsionaţi de exemplul dat de Cristos şi de răspunsul pe care l-a dat astăzi învăţatului, să aplicăm şi noi, în viaţa de fiecare zi, aceste două porunci pe care Cristos le-a unit şi, mai mult, a extins semnificaţia cuvântului “aproapele” până la iubirea faţă de duşmani.

Fără îndoială, în atenţia noastră, în inima noastră omenească, trebuie să fie în permanenţă prezentă iubirea. Viaţa noastră merită să fie numită umană doar în momentul în care practicăm această iubire. Acest aspect devine foarte important pentru faptul că, la examenul de maturitate al vieţii veşnice, din această materie vom fi examinaţi. Acest aspect îl aminteşte sfântul Ioan al Crucii, prin cuvintele: “În seara vieţii noastre vom fi judecaţi despre iubire”. În ziua judecăţii vom da seamă de modul cum am acţionat în faţa semenilor noştri: însetaţi, flămânzi, înfriguraţi sau bolnavi.

Dacă nu vom reuşi la acest examen al vieţii, ne corupem viaţa şi ne împingem viitorul spre moarte. Dacă, în schimb, reuşim la examenul de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, atunci vom putea trăi fericiţi în viaţa veşnică. Însă pentru a reuşi la acest examen să nu uităm că: “pentru a ajunge la viaţa veşnică, avem nevoie de două lucruri: de dragostea faţă de Dumnezeu şi de dragostea faţă de aproapele” (Sfântul Augustin).

Să învăţăm astăzi, de la Isus, adevărata iubire care este capabilă să ne pătrundă complet. Să trăim în fiecare zi această poruncă a iubirii care îmbrăţişează într-un singur moment iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Să facem în aşa fel încât cuvintele sublime ale lui Cristos să devină viaţă trăită în concretul fiecărei zile, în multitudinea relaţiilor care ne înconjoară, în diferitele medii de lucru în care suntem chemaţi să activăm. Să dăm un chip şi un nume aproapelui nostru şi să-l iubim aşa cum ne iubim pe noi înşine.

Marian Gaşpal

 

* * *

 

“Iubeşte” şi discursul se complică

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

În controverse, apare un interlocutor leal

Ar fi oportun, înainte de toate, să aşezăm pagina Evangheliei de astăzi în contextul relatării lui Marcu. Suntem în aşa-zisul “capitol al disputelor”. Într-adevăr, a treia zi a şederii lui Isus la Ierusalim, în apropierea Pătimirii, este caracterizată, după deosebita subliniere a lui Marcu, de o serie de controverse, de felul acelora care l-au opus pe Isus şi pe adversarii săi chiar de la începutul ministerului din Galileia (2,1 – 3,6), Şi care au lăsat să se întrevadă un contrast de neclintit.

Este vorba de cinci dispute teologice, care au ca interlocutori exponenţii claselor conducătoare ale iudaismului. Apare dificil, şi chiar puţin verosimil, să admitem că sunt efectiv dezvoltate în arcul din acea zi (marţi). Marcu, oricum, le-a adunat în acest punct, mai ales pentru a sublinia aspectul dramatic al opoziţiei, care va izbucni în catastrofa care pluteşte de acum în aer.

Sunt articulate astfel: Chestiunea pusă de mai marii preoţi, scribi şi bătrâni despre autoritatea lui Isus (11, 27-28). După ce i-a pus în încurcătură cu un răspuns care este o contra-întrebare, Isus îi ţintuieşte pe responsabilitatea lor cu parabola viticultorilor (12, 1-12): chiar ei sunt păzitorii răi ai viei. Apare o ciudată unire – farisei şi irodieni – pentru a testa terenul şi a auzi cum gândeşte Învăţătorul în privinţa ocupaţiei romane (12, 13-17).

Ar vrea astfel să-l facă “să se ocupe” de o temă foarte delicată cea politică. Şi iată-i intrând în scenă saduceii care îi propun problema învierii (12, 18-27). Întrebarea unui cărturar despre prima poruncă. Şi este tocmai pagina propusă de liturgia de astăzi (12, 28-34). Învăţătorul la rândul său îi surprinde pe cărturari despre argumentul lui Mesia, deci declanşează un atac violent împotriva acestor interpreţi ai Legii (12, 35-40). La sfârşitul celor cinci dezbateri, o scenetă odihnitoare: sărmana văduvă care oferă doi bani mărunţi (12, 41-44). Ca pentru a sublinia contrastul între atitudinea sterilă a celor îmbătrâniţi în dizertaţii şi în complicaţii intelectualiste şi legaliste, şi generozitatea concretă a aceleia care este condusă de o credinţă simplă şi transparentă.

În toate aceste tablouri, se poate constata cum se adânceşte prăpastia care separă pe Isus de grupurile cele mai influente ale iudaismului. Dar se poate observa calitatea Fiului lui Dumnezeu care se afirmă. În plus, pentru credincioşi, este conturată o linie de conduită izvorâtă din iubire, autenticitate, sărăcie, generozitate. Oricum, cărturarul apare ca un individ leal, care pune o întrebare serioasă, fără subînţelesuri. Să fixăm câteva puncte esenţiale din confruntarea dintre Isus şi doctorul Legii.

La izvorul iubirii noastre

Prima lecţie fundamentală: iubirea de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele sunt cele două feţe ale aceleaşi porunci. Totuşi, trebuie să recunoaştem că amândouă depind de un fapt precedent: iubirea lui Dumnezeu faţă de noi. Iubirea omului – fie faţă de Dumnezeu fie faţă de aproapele – se naşte din cea a lui Dumnezeu. “Iubirea este de la Dumnezeu” (1 In 4, 7). Numai iubirea faţă de Dumnezeu face posibilă iubirea umană. Cu alte cuvinte, iubirea este un dar, carismă, nu o cucerire sau capacitate a omului. Este o posibilitate, dacă vrem. Dar posibilitate care îi este dăruită de sus.

Noi socotim că omul este capabil de iubire. Că iubirea este exclusiv o acţiune de sentimente bune, înclinaţii sau de bunăvoinţă. Iubirea, în schimb, este o problemă de “receptivitate”. Adică, ne este dată de iubire. Cu aceasta nu trebuie să tragem concluzia grăbiţi că iubirea creştină poate fi redusă la umanism, la o vagă filantropie. Aceste sunt reducţiile abuzive pe care le facem noi, când îi judecăm pe alţii, pe care îi socotim îndepărtaţi. În realitate, dacă o persoană îl iubeşte cu adevărat pe aproapele, luptă cu pasiune pentru dreptate, se dăruieşte pentru alţii, ar trebui cel puţin să bănuim că această capacitate de iubire, de angajare faţă de fraţi, a primit-o de la Dumnezeu, chiar dacă nu este conştient de ea.. Şi, în acest caz, s-ar putea spune – ca pentru cărturar – că nu este departe de Împărăţia lui Dumnezeu.

A iubi ca pe sine însuşi dar uitând de sine însuşi

Desigur, trebuie să-l iubim pe aproapele ca pe noi înşine. Totuşi, în acelaşi timp, iubirea aduce cu sine şi o uitare, o renegare de sine însuşi. Acesta este paradoxul creştin. “Sunt un om care a renunţat la eu-ul său în faţa lui Dumnezeu, este capabil de a-l găsi pe tu, adică pe fratele său. Numai iubindu-l pe Dumnezeu se deschide o breşă pentru torentul de iubire, care altfel s-ar termina din nou în egoismul propriu” (G. Dehn). Iubirea, fără îndoială, după concluzia cărturarului, “valorează mai mult decât toate arderile de tot şi jertfele”. Dar nu poate niciodată să se rupă de sacrificiul de sine, de egoismul propriu, de căutarea comodităţilor proprii, de interesele proprii.

Să nu uităm că acest dialog are loc în timp ce deja se profilează umbra crucii. Şubrezenia unei anumite iubiri, astăzi, depinde cu precizie de repugnanţa pe care mulţi încearcă s-o lege de jertfă. O anumită iubire apare artificială, plăpândă, fragilă, uzată, mereu pe punctul de a se destrăma, pentru că nu este suficient de întărită de suferinţă, ne garantată de uitarea de sine. Ne înşelăm că găsim sau păstrăm iubirea pe latura uşurinţei, urmând înclinaţiile şi instinctele, lăsându-ne aprinşi de entuziasme, lăsându-ne în voia vântului favorabil, sărind obstacole, evitând alegeri dureroase. Nu ne vine în minte că suferinţa, departe de a constitui o ameninţare a iubirii, o face solidă; crucea îi asigură profunditate şi rodnicie.

Iubirea implică o luptă neîncetată cu noi înşine. Iubirea are mereu nevoie de purificare. Este necesară renunţarea pentru ca iubirea să nu se corupă în căutarea de sine şi posedarea egoistă. Astăzi, anumite concepţii despre iubire sunt sub semnul uşurinţei, superficialităţii, nepăsării, al lipsei de responsabilitate. Dar iubirea nu este un entuziasm de suprafaţă sau trecătoare, este ceva serios, extrem de exigentă. Iubirea trebuie să fie dispusă să dea totul, dar revendică şi dreptul de a pretinde totul. “Răspunsul la Iubire, Iubirea vrea totul” (Clemente Rebora).

Cea mai mare ofensă care se poate aduce unei persoane pe care o iubesc nu este numai aceea de a mă dărui parţial, cu anumite condiţii, ci şi de a cere prea puţin. Se păcătuieşte împotriva iubirii fie când se dă prea puţin, cât şi atunci când se cere prea puţin. Oricum, a învăţa să iubim înseamnă a avea curajul de a apuca pe calea unei dăruiri fără rezerve, a unei despuieri continue, a unei asceze care ne costă. Iubirea, desigur, este sub semnul gratuităţii. Totuşi are un preţ de plătit. Iubirea creşte… în pierdere. Se dezvoltă printr-o serie interminabilă de sfâşieri profunde. Iubirea nu merge de la sine. Este un drum aspru, contestat. Iubirea se întăreşte numai când ceva opune rezistenţă…

… Şi discursul se complică

Dar mai este şi un alt paradox. Pentru a ajunge la aproapele eu trebuie să pornesc de sus, trebuie să mă aşez în faţa Absolutului lui Dumnezeu: “Domnul este singurul Dumnezeu, Domnul este numai unul. Tu să-l iubeşti…” În acelaşi timp, însă, nu este altă cale pentru a ajunge la Dumnezeu în afară de aceea care mă poartă la întâlnirea cu aproapele. Adică, pentru a ajunge la Dumnezeu trebuie să trec prin aproapele. Şi, pentru a ajunge la aproapele, trebuie să pornesc de la Dumnezeu. Numai dacă îl întâlnesc pe Dumnezeu, dacă iau în serios iubirea sa, eu reuşesc să-l iubesc pe fratele meu.

Pe de altă parte, totuşi, iubirea faţă de aproapele constituie unica verificare serioasă a iubirii mele faţă de Dumnezeu. Nu pot să mă înşel să-mi fie îngăduită o “desfătare în Dumnezeu” (fruitio Dei) care s-ar dezvolta într-o sferă mistică specială, în afara raportului concret cu oamenii. Tocmai aceste paradoxuri demonstrează că ceea ce este oferit de Isus este cu totul altceva decât o simplificare (cel puţin în sensul pe care îl pretindem noi). Este, dimpotrivă, o împletire, sunt respingeri şi legături, interdependenţe care complică toate discursurile (şi nu numai discursurile). A readuce iubirea la izvor nu este deloc liniştitoare. Pentru că. pornind de la Dumnezeu, şi măsurând iubirea noastră după iubirea Sa, nu ştim unde vom termina.

Unind solid iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui, religia devine o acţiune mai degrabă complexă. Eu nu pot să mă gândesc să rezolv repede cu practicile religioase. Sunt alte practici mai obligatoare, şi care nu sunt stabilite nici de orarii, nici de locuri, nici de ceremonii fixe. Întâlnesc persoane evlavioase care ar vrea să demonstreze că totul este aşa de uşor, simplu: “Ajunge să iubim”, spun. Fapt este că atunci când iubeşti cu adevărat, observi că iubirea nu este suficientă niciodată, vrea mereu mai mult. Îţi citează pe sf. Augustin: “Iubeşte şi fă ceea ce vrei”. Necazul este că, dacă iubesc, nu mai pot să fac ceea ce vreau, mi se cere să fac şi ceea ce nu vreau. Şi apoi, nu ai terminat niciodată, nu te poţi simţi niciodată la post.

Atunci când ai dat totul, descoperi că este mereu ceva de oferit, poate mai mult, mai bine. Dacă părăsesc dinamismul iubirii, nu pot să stau liniştit, în siguranţă. Mă regăsesc, de fiecare dată, pur şi simplu, “nu departe” de Evanghelie. Cu iubirea se ajunge “nu departe” de iubire.

Ascultă-ne sau ascultă-mă

Este surprinzător să notăm cum tradiţia ebraică a păstrat, ca formulă de rugăciune zilnică, celebrul pasaj din Deuteronom (prima lectură de astăzi) care începe cu: “Ascultă, Israele”. Este shema (“ascultă”). Toate rugăciunile noastre comunitare, în schimb, sunt scandate cu un refren destul de diferit: “Ascultă-ne, Doamne!” Nu este o diferenţă de puţină valoare. Este în joc imaginea lui Dumnezeu, raportul nostru cu El, şi ideea însăşi a poporului lui Dumnezeu. Reiese din ea, mai ales, modul de a concepe rugăciunea.

Pietatea lui Israel, exprimată prin shema, ne aminteşte că ne rugăm, nu atât pentru a da ordine lui Dumnezeu, desemnându-I prestări, ci pentru a primi ordine, să ne facă să primim îndatoriri de la El. Rugăciunea, înainte de toate, este ascultare. Ascultare din partea omului, bineînţeles. Trebuie să mă conving că nevoia mea principală este aceea de a asculta.

Un preot diferit

“Aşa este de fapt marele preot care ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată…” Să fim atenţi să nu confundăm. Nu este schiţat un tablou al preotului ideal, acela pe care noi toţi îl pretindem. Scrisoarea către Evrei (lectura a doua) trasează figura lui Cristos, preot veşnic, sfânt, care oferă unica jertfă “o dată pentru totdeauna”. Ceilalţi preoţi, care participă la preoţia lui Cristos, de neînlocuit, sunt oameni păcătoşi ca toţi, “supuşi slăbiciunii umane”, deci nu imuni de mizerii, şi care caută să fie “nu prea departe”, de demnitatea pe care au primit-o. Numai Cristos este omul perfect, omul înviat.

În schimb preotul – fie cel antic, cât şi cel al Alianţei Noi – este păcătos înainte de consacrare, şi rămâne aşa şi după. Consacrarea preoţească nu anulează mizeria umană, nu oferă o garanţie de impecabilitate, un certificat de sfinţenie. Rămâne de subliniat faptul că Cristos nu a oferit sacrificiul propriu – definitiv – în templu. Misa celebrată de El a fost viaţa sa oferită, dăruită în folosul tuturor. Şi acesta este elementul determinant care caracterizează şi preoţia comună a credincioşilor: ascultarea în iubire. Liturghia celebrată în ambientul ocupaţiilor zilnice. Membrii poporului preoţesc merg la Liturghie pentru a-l oferi pe Cristos şi să scufunde, să contopească viaţa proprie cu jertfa sa. Numai aşa devin trup, sunt Trupul lui Cristos, şi deci un popor-preot.

 

* * *

 

Duminica a XXXI-a de peste an (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

M-am dus cu copilul meu de doi ani să o vizitez pe bunica şi, în timp ce eram la ea, a venit curierul de la “mese la domiciliu” ca să-i aducă prânzul. După ce m-a felicitat pentru copilul meu, bărbatul a adăugat că avea patru copii. “Patru copii!”, am exclamat. “Îl iubesc foarte mult pe al meu, aşa că nu pot să îmi imaginez cum ar fi să împart iubirea mea la patru”. “Doamnă, a răspuns bărbatul, iubirea nu se împarte, se înmulţeşte”.

2. Tema

“Binecuvântat fie Isus Cristos Fiul tău pe care ni l-ai trimis ca prieten al celor mici şi săraci. El ne-a învăţat să te iubim pe tine, Tatăl nostru, şi să ne iubim între noi ca fraţi” (Rugăciunea euharistică pentru Liturghia copiilor).

Sau: “Fiule – spune Dumnezeu – te iubesc infinit şi încă din veşnicie”. “Tată – se roagă creştinul – te iubesc din toată inima mea, din tot sufletul meu şi din toate puterile mele”.

3. Mesajul zilei

Liturghia este întotdeauna o şcoală de iubire. Lecturile de astăzi ne vorbesc tocmai despre iubire. Să ne punem câteva întrebări, pentru a verifica dacă le-am înţeles mesajul.

Dintre multele porunci primite de la Dumnezeu, care era cea mai importantă pentru evrei?

- Cea pe care o recitau în fiecare zi în rugăciunea lor şi pe care o găsim astăzi în prima lectură: “Ascultă, Israele: Domnul este Dumnezeul nostru, Domnul este unul singur. Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi cu toată puterea ta”.

Care poruncă este cea mai importantă pentru Isus?

- “Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, cu toată mintea ta şi cu toate puterile tale şi să îl iubeşti şi pe aproapele ca pe tine însuţi. Aceasta este porunca cea mai importantă!”

Ce adaugă Isus la porunca cea mai importantă a evreilor?

- Adaugă că trebuie iubit şi aproapele, şi că acesta îi cuprinde pe toţi, chiar şi pe duşmanii noştri.

- Că Dumnezeu şi toţi oamenii, în iubire, sunt uniţi pentru totdeauna.

- Că această poruncă este mai importantă decât toate celelalte, este mai importantă decât jertfele şi practicile templului.

- Că vom fi judecaţi cu privire la această poruncă.

De ce trebuie să îl iubim pe Dumnezeu într-un mod atât de mare şi total?

- Pentru că Dumnezeu ne iubeşte pe noi în mod infinit, este infinit de bun, este cel mai mare binefăcător al nostru.

- Dumnezeu ne iubeşte primul.

- Un dulce răspuns de iubire este pentru noi mai mult decât o datorie.

De ce trebuie să îl iubim pe aproapele aşa cum îl iubim pe Dumnezeu?

- Pentru că, dacă nu îi iubim pe fiii lui Dumnezeu, îi displacem şi, prin urmare, nu îl vom iubi nici pe el.

- Pentru că, dacă noi suntem iubiţi de Tatăl mai mult decât orice, trebuie să facem la fel şi cu fraţii noştri.

- “Orice veţi face celui mai mic dintre fraţii mei, mie mi-aţi făcut”.

Terminaţi cerând să reflecteze şi să repete unele expresii despre iubire:

- Fiecare om este fratele meu, care trebuie iubit nu cu vorba, ci cu fapta.

- Iubeşte şi dăruieşte, dăruieşte-te şi iartă.

- Cel care nu îl iubeşte pe aproapele pe care îl vede, cum poate spune că îl iubeşte pe Dumnezeu pe care nu îl vede?

4. Exemple

a) Bunicii noştri devin tot mai bătrâni şi mai slabi. Cum ar trebui să vă comportaţi cu ei? Să ascultăm povestirea Barbarei, care are puţin peste zece ani.

În acest an, mama şi tata au plecat în concediu la munte cu fraţii noştri mai mici. Eu şi sora mea, fiind mai mari, pe rând, vom rămâne cu bunica noastră bolnavă ca să ne ocupăm de ea. Eu va trebui să rămân o săptămână, în timp ce a doua săptămână va trebui să rămână sora mea. Primele zile au fost foarte grele. Deseori simţeam dorinţa de a mă distra, de a pleca, de merge să îmi vizitez prietenele. Dar ştiam că, dacă aş fi făcut aceasta, bunica ar fi rămas fără asistenţă şi nu s-ar fi simţit bine. Deci stăteam cu ea, o ajutam puţin, ascultam poveştile ei cum era pe vremuri. De multe ori cântam pentru ea la chitară sau îi puneam discurile preferate. Aşa îmi petreceam zilele. Simţeam nu doar că bunica era lângă mine, ci şi Isus.

b) Într-o seară, la TV era un program care îmi plăcea în mod deosebit şi voiam neapărat să îl văd. În acelaşi timp, mi-am amintit că fratele meu aştepta ajutorul meu. Am înţeles că trebuie să îl iubesc nu doar când nu am nimic altceva de făcut, ci mereu şi în special când îmi cere un sacrificiu. De aceea, m-am ridicat şi m-am dus să-l ajut. Am încercat să o fac cu bucurie şi cu toată dragostea posibilă. El şi-a dat seama şi din acea zi a început să mă ajute în diferite feluri. Avea grijă de mine şi de multe ori chiar mă întreba: “Ce pot face pentru tine?”

c) O fetiţă îi spune deseori surorii mai mici: “Te iubesc foarte mult! Eşti atât de drăguţă!” Şi ca semn de iubire o sărută pe frunte. Dar deseori micuţa îi cere: “Ajută-mă să-mi fac temele”, şi primeşte acest răspuns: “Astăzi nu am timp, sunt foarte ocupată”. Sau, când surioara spune: “Ia-mă la plimbare cu tine”, primeşte acest răspuns: “Merg cu colegele mai mari, ne-ai deranja. Eşti prea mică”.

Cuvintele frumoase şi sărutările sunt un lucru bun, slujesc pentru exprimarea sentimentelor, dar sunt suficiente de unele singure? (S.J. Klimek)

d) Robert, zis “Ste”, era un băiat slab şi nervos, cu o faţă micuţă, inteligent şi deştept. Pe un caiet din clasele elementare, a trasat într-o zi un program de viaţă: “Când voi fi mare, voi face în aşa fel încât săracii să fie bogaţi. Ei trebuie ca şi noi să aibă dreptul la fericire. Trebuie să mă rog de fiecare dată când pot, dar dat fiind că nu pot fi bun doar rugându-mă, trebuie şi să mă angajez să fac totul pentru a deveni bun”. Când a scris aceste rânduri avea opt ani.

Mai târziu a studiat, a devenit pasionat de fotbal, a făcut carieră militară şi a fost trimis în India, în Afganistan, în Rusia. Dar sufletul lui era îndreptat spre tineri, spre băieţii pe care îi vedea antrenaţi în război.

Aşa se face că a gândit pentru ei Mişcarea Scout pentru “a împărtăşi cu copiii din toată lumea bucuria de a trăi”.

Robert Baden-Powell, în 1909, se aşeza astfel în fruntea multor copii aflaţi în căutarea instrumentelor păcii, fraternităţii, prieteniei şi, după ce a trăit cu ei timp de 30 de ani, pe patul de moarte spunea: “Amintiţi-vă de numeroşii prieteni cărora le-aţi întins mâna şi apăraţi împărăţia păcii lui Dumnezeu între oameni”.

e) În Avenida Gimenez, în inima Bogotei, capitala Columbiei, doi copii abandonaţi îmi cer pomană. Le dau ceva şi îi întreb dacă vor să mă însoţească până la episcop.

Pe drum ne întâlnim cu un om paralizat, mutilat, oribil, care cere pomană. Îmi lipseşte timpul ca să pot face măcar un gest. Moneda pe care abia le-am oferit-o băieţilor ajunge în mâinile acelui om întins în căruciorul de lemn.

“Este normal – mă previne copilul – el nu poate lucra, şi nici nu mai are nevoie de noi” (J. Bouchaud).

f) În tăcere, după predică, invitaţi-i pe copii să programeze un mic act de amabilitate sau de bunătate în familie, ca rod practic al participării la celebrarea euharistică.