Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXXI-a de peste an
Anul A (B, C)
Lecturi:
Malahia 1,14; 2,1-2.8-10
1Tesaloniceni 2,7-9.13
Matei 23,1-12

Matei 23,1-12

Atunci Isus s-a adresat mulţimilor şi discipolilor săi spunând: “Cărturarii şi fariseii s-au aşezat pe catedra lui Moise. Faceţi şi împliniţi tot ce vă spun ei, dar nu faceţi după faptele lor, pentru că ei spun şi nu fac. Ei leagă poveri apăsătoare şi greu de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nu vor să le mişte nici cu un deget. Toate faptele lor le fac pentru a fi văzuţi de oameni: îşi lărgesc filacteriile şi îşi lungesc ciucurii; le plac locurile de onoare la ospeţe şi primele locuri în sinagogi, să fie salutaţi prin pieţe şi să fie numiţi de oameni «rabbi». Dar voi să nu lăsaţi să vi se spună «rabbi», pentru că unul este învăţătorul vostru, iar voi toţi sunteţi fraţi. Şi nici «tată» să nu spuneţi nimănui între voi pe pământ, pentru că unul este Tatăl vostru, cel ceresc. Nici să nu lăsaţi să vi se spună «maeştri», pentru că unul este maestrul vostru: Cristos. Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru, căci oricine se va înălţa, va fi umilit şi oricine se va umili, va fi înălţat.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC
pr. Anton Iştoc
volum colectiv ITRC 2
pr. Alessandro Pronzato

 

* * *

 

Fraţi şi surori în Cristos

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Un grup de misionari africani au fost trimişi într-o Dieceză din Zambia. La sosire au descoperit faptul că aproape toţi misionarii din Dieceză erau americani. Aceştia, în stil americănesc, vorbeau cu şi despre Episcopul, de origine africană, folosindu-i numele mic. Noii misionari s-au gândit să i se adreseze cu “Domnule”. Aşa că i-au învăţat pe credincioşi să îi spună Episcopului “Domnule”. Era ceva nou pentru ei, dar s-au adaptat. Într-o zi o femeie păstorită de aceşti noi misionari s-a întâlnit cu un misionar mai vechi. Din curtoazie l-a întrebat: “Ce mai face Domnul nostru?”, la care preotul misionar i-a răspuns vesel: “E bine, Domnul este în Ceruri alături de Tatăl.”

Conciliul Vatican II a adus multe schimbări şi înnoiri în Biserică. Dar este interesant că în domeniul titlurilor şi al modurilor de adresare către liderii bisericii practic nu s-au înregistrat mari diferenţe. Un preot este încă numit “Preacucernice Părinte”, unui Episcop i se spune “Preasfinţia Voastră” sau “Excelenţa Voastră”, Cardinalului ne adresăm cu “Eminenţă”, iar capului unui ordin religios cu “Superior”. Ne-am putea întreba cum de Biserica permite folosirea acestor titluri sonore, dat fiind faptul că Biserica a citit dintotdeauna Evanghelia de astăzi, care avertizează relativ la folosirea titlurilor ce reflectă o relaţie de superior-inferior.

Desigur, nu trebuie să luăm cuvintele lui Isus prea ad literam. Mesajul lui Cristos are mai degrabă de-a face cu atitudinile şi cu comportamentul nostru, decât cu folosirea cuvintelor şi cu terminologia. Să luăm cazul unuia care ar fonda o biserică şi le-ar cere credincioşilor să îi spună “Frate”, dar el stă pe tron şi cere “fraţilor şi surorilor” să vină spre el în genunchi. Sau să ne gândim la cazul oficialilor guvernamentali cărora le spunem miniştri, ceea ce literal vorbind înseamnă slujitori, fapt ce nu îi face câtuşi de puţin să aibă o atitudine umilă. Legea lui Cristos are de-a face mai degrabă cu atitudinile şi cu comportamentul, decât doar cu vorbele.

Ataşarea de putere şi de stima socială – adică a-ţi place locul de onoare la ospeţe şi cel mai bun loc în sinagogă, a vrea să fi salutat cu respect în piaţă şi ca oamenii să îţi spună rabbi (Matei 23,6-7) – compromite mărturia după modelul lui Cristos de slujitori ai lui Dumnezeu. Dar aici vine vestea bună: aceasta nu anulează autoritatea divină a funcţiei. Persoana ocupând o funcţie de învăţător al poporului lui Dumnezeu poate să fie ea însăşi necredincioasă, să nu practice ceea ce spune. Dar Dumnezeu garantează că funcţia de învăţare nu este contaminată cu erori, astfel că învăţătura rămâne solidă şi validă.

Cărturarii şi fariseii s-au aşezat pe catedra lui Moise. Faceţi şi împliniţi tot ce vă spun ei, dar nu faceţi după faptele lor, pentru că ei spun şi nu fac. (versetele 2-3).

Chiar dacă am întâlni din ghinion unii lideri creştini la fel de ipocriţi ca amintiţii cărturari şi farisei din Evanghelia de astăzi, provocarea pentru noi va fi să încercăm să facem distincţia între ce învaţă ei, lucruri bune poate, şi cum trăiesc ei, poate nu tocmai exemplar. Abuzurile în exerciţiul funcţiunii nu anulează validitatea funcţiei în sine. Nu arunca copilul cu tot cu apa murdară din covata în care l-ai spălat, spune o vorbă. Cei care se îndepărtează de Biserică pentru că au auzit sau au văzut un comportament nepotrivit din partea unor oameni ai ei, aruncă într-adevăr apa din covată cu tot cu copil.

Lectura se încheie cu chemarea la umilinţă evanghelică, adresată conducătorilor creştini. Ce este umilinţa evanghelică? Este recunoaşterea faptului că cei pe care îi evanghelizăm sau îi păstorim nu sunt sub noi, ci, de fapt, sunt egali cu noi în ochii lui Dumnezeu. Cu această umilinţă, predicarea din vorbit de sus devine împărtăşire cu ei în încercarea noastră comună de a înţelege şi de a trăi Cuvântul lui Dumnezeu. Cu umilinţă evanghelică, relaţia dintre preoţi şi poporul lui Dumnezeu se transformă din tată-fiu sau învăţător-elev, în frate-frate, frate-soră sau prieten-prieten.

Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Cristos Isus. [...] Aşadar nu mai este nici iudei, nici grec, nici sclav, nici om liber, nici bărbat şi nici femeie: voi toţi sunteţi una în Cristos Isus. (Galateni 3,26-28)

 

* * *

 

Unul singur este Învăţătorul vostru

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Cristina Grigore
Copyright: ProFamilia.ro

În evanghelie, titlurile lui Cristos sunt asemenea faţetelor unei prisme, fiecare dintre ele reflectând o “culoare” aparte, adică un aspect al realităţii sale intime. În această duminică întâlnim titlul important de Învăţător: “Unul singur este Învăţătorul vostru, Cristos”. Pentru artişti şi pentru anumite categorii de profesionişti lucrul de care sunt foarte mândri şi pe care îl situează pe primul loc între referinţele lor este numele maestrului la şcoala căruia s-au format. Însă raportul învăţător-discipol era şi mai important pe vremea lui Isus, când nu existau cărţi şi toată înţelepciunea se transmitea pe cale orală.

La un moment dat însă Isus se detaşează de ceea ce se întâmpla în vremea lui între învăţător şi discipoli. Aceştia din urmă îşi plăteau, să spunem aşa, studiile slujindu-l pe maestru, făcându-i mici comisioane şi prestând anumite servicii pe care un tânăr le putea face pentru o persoană în vârstă, de exemplu să îi spele picioarele. Cu Isus este cu totul invers: El este cel care îi slujeşte pe discipoli şi le spală picioarele. Isus nu este deloc dintre acei învăţători care “spun şi nu fac”. El nu le-a spus discipolilor săi să facă altceva decât ceea ce a făcut şi El. Este exact opusul învăţătorilor mustraţi în fragmentul evanghelic de astăzi, care “leagă poveri apăsătoare şi greu de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nu vor să le mişte nici cu un deget”. Nu este unul dintre indicatoarele de circulaţie care arată direcţia, fără să se mişte un centimetru. De aceea Isus poate să spună pe bună dreptate: “Învăţaţi de la mine”.

Ce înseamnă însă că Isus este unicul învăţător? Nu înseamnă că de acum înainte acest titlu nu poate fi utilizat pentru nimeni altcineva, că nimeni nu are dreptul să permită să i se spună învăţător. Înseamnă că nimeni nu are dreptul să ceară să i se spună Învăţător cu majusculă, ca şi cum ar deţine în exclusivitate adevărul şi ar învăţa în numele său adevărul despre Dumnezeu. Isus este revelaţia supremă şi definitivă a lui Dumnezeu către oameni, revelaţie care cuprinde în sine toate revelaţiile parţiale care au avut loc înainte şi după El. Nu s-a limitat să ne reveleze cine este Dumnezeu, ne-a spus şi ce doreşte Dumnezeu, care este voinţa lui în ceea ce ne priveşte. Acest lucru trebuie să îi fie amintit omului de astăzi tentat de relativism etic. Ioan Paul al II-lea a făcut aceasta în enciclica Veritatis splendor (Splendoarea adevărului), iar succesorul său Benedict al XVI-lea nu încetează să insiste asupra acestui lucru. Nu înseamnă să excludem un pluralism sănătos de opinii, în ce priveşte problematici încă deschise sau probleme noi cu care se confruntă omenirea, ci să combatem acea formă de relativism absolut care neagă posibilitatea adevărurilor singure şi definitive.

Împotriva acestui relativism magisteriul Bisericii subliniază că există un adevăr absolut pentru că există Dumnezeu care este măsura adevărului. Acest adevăr esenţial, care cu siguranţă trebuie individualizat cu o acurateţe tot mai mare, este imprimat în conştiinţa omului. Întrucât conştiinţa s-a pervertit însă din pricina păcatului, a obişnuinţelor şi exemplelor rele, iată care este rolul lui Cristos, care a venit să reveleze în mod clar acest adevăr al lui Dumnezeu; iată care este şi rolul Bisericii şi al magisteriului său, care explică acest adevăr al lui Cristos şi îl aplică la situaţiile schimbătoare ale vieţii.

Un rod personal al reflecţiei de astăzi asupra evangheliei va fi să redescoperim ce onoare, ce privilegiu nemaiauzit, ce “titlu de recomandare” este, în faţa lui Dumnezeu, acela de a fi discipol al lui Isus din Nazaret. Să punem şi noi acest lucru pe primul loc între “referinţele” noastre. Astfel încât, atunci când cineva ne va vedea ori ne va auzi, să poată spune despre noi ceea ce acea femeie i-a spus lui Petru în curtea Sinedriului: “Şi tu eşti unul dintre discipolii lui. Vorbele tale [ar fi bine dacă am putea adăuga: faptele tale] te trădează”.

 

* * *

 

Critici şi ameninţări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Marele rege, Domnul oştirilor critică şi ameninţă pe preoţii săi prin glasul profetului Malahia că nu pun la inimă poruncile sale, că s-au îndepărtat de drumul cel drept şi pe mulţi i-au făcut să se poticnească în observarea Legii, că au stricat legământul său făcut cu Levi, că au privit cu părtinire la faţa oamenilor etc.

Isus, la rândul său, critică şi ameninţă pe cărturari şi pe farisei care, deşi nu erau preoţi, aveau totuşi misiunea de a apăra Legea, de o interpreta corect, de a o vesti şi mai ales de a o trăi. Mântuitorul îi critică, nu pentru că nu învăţau corect, ci pentru faptul că nu trăiau ceea ce învăţau pe alţii, că legau sarcini grele şi cu anevoie de purtat, iar ei nici cu degetul cel mic nu le atingeau; şi chiar ceea ce făceau era menit să le atragă stima şi respectul oamenilor.

Ascultând aceste critici uşor putem cădea în ispita de a critica, de a ameninţa, de a condamna şi de a ofta că nu avem preoţi la înălţimea chemării care să se îngrijească de popor aşa cum se îngrijeşte doica de copiii încredinţaţi ei, aşa cum apostolul Paul lucra zi şi noapte, nu numai ca să nu fie povară pentru alţii, ci chiar să-i ajute pe cei nevoiaşi, fiind oricând gata să-şi dea chiar viaţa pentru credincioşii săi. Unde mai sunt astăzi astfel de preoţi?

Când sectarii, denumiţi drept pocăiţi, vor să atragă pe alţii de partea lor, nu merg în misiuni la păgâni şi nici nu-i caută pe atei, ci se infiltrează în rândul credincioşilor şi îi caută chiar pe cei mai buni. Se folosesc de aceste texte critice la adresa preoţilor din Vechiul Testament şi le pun pe seama celor din Noul Testament, aducând tot felul de acuze Bisericii. Greşesc neştiind Scripturile. Lecturile, pe care le-aţi auzit azi la Liturgia cuvântului, nu au drept scop să ne înveţe cum să spionăm greşelile preoţilor, nici de atunci şi nici de azi, sau cum să le condamnăm, cum să le reproşăm, cum să-i ameninţăm, cum să-i părăsim, nici să facem comparaţii care dintre ei este mai bun sau mai rău decât altul. Fiind vorba de critică, acela care o face nu este profetul, ci Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos. Dacă cineva crede că este sfânt ca Dumnezeu, sau că Dumnezeu l-a pus judecător peste alţii, critica sa este îndreptăţită, devine o critică teologică şi constructivă. Pentru noi, cei de rând, rămâne valabilă învăţătura Mântuitorului: Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi! (Mt 7,1).

Profetul Malahia, condamnând preoţia în numele lui Iahve, nu face altceva decât să scoată în evidenţă nesfârşita bunătate a lui Dumnezeu. El singur găseşte pete în soare şi în îngeri (Iob 4,18), critică şi condamnă pe oricine, fiindcă nimeni nu este atât de corect în întrebuinţarea harurilor primite, nimeni nu-şi îndeplineşte datoriile sale atât de perfect încât să spună că în ceea ce a făcut nu s-a strecurat nici cea mai mică greşeală, dar oricine trebuie să recunoască în faţa lui că este slugă netrebnică (cf. Lc 17,10).

Critica lui Dumnezeu, făcută preoţilor săi din Vechiul Testament, comportă două aspecte: 1) nu este demolatoare, fiindcă este făcută cu iubire pentru a-i avertiza de necesitatea convertirii.

2) ea este profetică, nu pentru că vorbeşte prin profeţi, ci pentru a le atrage atenţia asupra lui Mesia, care va fi marele preot: sfânt, fără de răutate, fără de pată, deosebit de cei păcătoşi, fiind mai presus decât cerurile (Evr 7,26), care îi va face părtaşi ai preoţiei sale pe cei chemaţi şi aleşi de el, pe apostoli.

Chiar şi sfântul Paul, cu toate că afirmase în faţa credincioşilor din Tesalonic, că a fost ca o doică în mijlocul lor, că era fericit să le dea nu numai evanghelia, ci şi sufletul, că a lucrat zi şi noapte ca să nu le fie povară, în faţa lui Dumnezeu se recunoaşte între cei păcătoşi, fiind primul care are trebuinţă de mila mântuitoare a lui Isus (1Tim 1,15).

Adevărata critică teologică este smerenia compusă din cele trei trepte: 1) de a avea fiecare o proastă părere despre sine. 2) de a se bucura când şi alţii au aceeaşi părere despre dânsul. 3) când, dotat fiind de Dumnezeu cu haruri deosebite, le atribuie milostivirii divine, asemenea preacuratei care recunoaşte că Domnul i-a făcut lucruri mari privind la umilinţa slujitoare sale (Lc 1,48-49).

Dacă fiecare are datoria de a corija pe fratele său în virtutea legii celei noi, a iubirii, nu trebuie să o confundăm cu critica. Nu găsim nicăieri în Scriptură îndemnul la critică. Fiindcă, aşa cum am spus, Dumnezeu singur este judecătorul, el singur are dreptul să critice şi să condamne. Dar când oamenii caută să-l înlocuiască pe Dumnezeu, să-şi atribuie lor dreptul de a critica şi condamna, devin prezumţioşi, devin mult mai vrednici de critică şi de condamnat decât acei pe care ei îi critică şi îi condamnă. Din acest motiv, când profetul Isaia s-a plâns Domnului că mulţi din popor nu mai ascultă învăţătura cea bună, că mulţi trec scandalurile cu vederea, Dumnezeu îi răspunde: Prin ce voi mai pedepsi pe aceşti oameni ingraţi şi rebeli? Cu ce fulger îi va mai lovi braţul mâniei mele? Vă voi trimite păstori necredincioşi şi voi ridica în mijlocul vostru preoţi a căror depravare va ajunge până la scandal (Is 1,5). Acela face cu adevărat o critică teologică, constructivă, care spune: Avem ceea ce merităm! Fiecare comunitate îşi are păstorii pe care îi merită.

Nu trebuie să uităm niciodată că preoţii, păstorii, învăţătorii evangheliei şi-au luat asupra lor o povară nespus de grea. Mulţi, chiar dintre cei mai mari sfinţi, au refuzat să-şi ia această răspundere, de exemplu: sfântul Francisc de Assisi a rămas toată viaţa numai diacon, sfântul Ioan Gură de Aur, aflând că episcopul ar fi voit să-l oblige la preoţie, a fugit şi s-a ascuns mai mult timp, la fel şi sfântul Grigore de Nyssa. Ca nu cumva fraţii săi să fie înclinaţi să critice şi să condamne comportamentul necorespunzător al unor preoţi, sfântul Francisc de Assisi a lăsat în testamentul său spiritual acest îndemn: Dacă aţi fi tot atât de înţelepţi ca Solomon şi dacă aţi afla în anumite parohii nişte sărmani preoţi cu mai puţină învăţătură a acestei lumi, în parohiile care le aparţin, voi să nu predicaţi fără învoirea lor. Să nu vedeţi nici un păcat în ei, pentru că ei văd faţa Fiului lui Dumnezeu. Trebuie să-i venerăm pe toţi teologii şi pe cei care predică cuvântul Domnului, ca pe unii care dau duh şi viaţă. Nilman, care ducea o viaţă de sfinţenie, a refuzat mereu ordinaţiunea preoţească. Atunci când Teofil, patriarhul Alexandriei, i-a poruncit să primească taina Preoţiei, neîndrăznind să refuze, a cerut să i se acorde mai mult timp de pregătire. Episcopul nu i-a acordat decât o zi. A doua zi a mai cerut un timp de rugăciune. S-au aşezat amândoi în genunchi şi s-au rugat. Ridicându-se, patriarhul l-a invitat pe Nilman să se apropie pentru a-l sfinţi preot. L-a invitat o dată, de două ori, în zadar, Nilman murise.

Rugaţi-vă ca Domnul să trimită lucrători în secerişul său!

Cuvintele Scripturii: Voi bate păstorul şi se vor risipi oile (Mt 26,31), ne arată clar că slujitorii altarului vor fi mereu sub bătaia Celui Rău. Cât timp poate rezista fără un sprijin? Dacă cei chemaţi de Isus să se roage, nu o fac, pe când cei răi fac tot ce-i posibil pentru a-l duce la cădere.

Un autor a spus următoarele cuvinte, vrednice de luat aminte: Fariseii sunt nemuritori. Ei nu au dispărut din circulaţie şi nici nu vor dispărea vreodată şi, dacă stăm şi ne gândim ceva mai bine, vom observa că noi înşine nu suntem decât nişte farisei. Noi, care mascăm o faţă zâmbitoare de om cinstit şi corect, activ şi gata să se dedice slujirii altora, în realitate nu căutăm decât câştigul şi comoditatea noastră. Cu toţii avem câte două feţe, fără a ne da câtuşi de puţin seama că cel care are două feţe nu are nici un obraz. Într-aceasta cu toţii pretindem de la alţii mai mult decât suntem noi dispuşi să dăm sau să facem. Suntem mari, dar numai în cuvinte şi pălăvrăgeli, dar în ceea ce priveşte faptele, nu suntem decât nişte lepădături, fiindcă ducem o viaţă necinstită şi egoistă şi, ar fi cazul ca în această privinţă să ne facem cu toţii un serios examen de conştiinţă (P. Wichard).

Examenul de conştiinţă constituie critica şi condamnarea teologică absolut conştientă la care suntem chemaţi cu toţii, fiindcă numai prin ea putem îndepărta orice ameninţare a lui Dumnezeu. Amin.

 

* * *

 

Religie, credinţă şi ipocrizie

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Evanghelistul Matei ne-a relatat această altercaţie verbală dintre Isus şi farisei, nu atât pentru a ne relata un fapt istoric, cât mai ales pentru a cenzura cu asprime ipocrizia printr-o cateheză deosebit de tăioasă. De şase ori a răsunat acel Vai vouă cărturarilor (scribilor) şi fariseilor făţarnici”

Scribii sau cărturarii erau cunoscătorii şi învăţătorii Legii de profesie, recunoscuţi oficial ca atare. Fariseii erau apărătorii cei mai entuziasmaţi, chiar habotnici, ai Legii şi ai obiceiurilor strămoşeşti. Pentru ei Legea era intangibilă, cuprindea totul şi nu i se putea adăuga sau scoate ceva, ordinea socială, culturală, personală şi mai ales cea religioasă era cuprinsă aici. Erau consideraţi cei curaţi şi formau un grup aparte dintre laicii cei mai zeloşi. Filacteriile mari, pe care le purtau pentru a fi văzuţi, erau nişte punguliţe din piele în care erau puse cuvinte din Lege. Aceste punguliţe erau purtate una pe frunte, ca să arate că toată înţelepciunea lor este Legea, alta pe braţul stâng, ca să fie cât mai aproape de inimă şi indica faptul că ei iubesc Legea mai presus de orice. Şi unii scribi făceau parte din gruparea fariseilor.

Lucrul acesta, la prima vedere, pare bun şi ne întrebăm: De ce Isus îi atacă atât de vehement? Fiindcă în concepţia lor viaţa era pentru Lege şi nu Legea pentru viaţă şi din acest motiv erau lipsiţi de caritate faţă de alţii, dar faţă de interesele lor găseau mereu o portiţă de scăpare în a ocoli Legea. Făceau din Lege o religie şi din afirmarea ei un ritual, dar nu pe bază de credinţă. Din acest motiv au ajuns apărătorii unui mit în care nu credeau, însă cereau altora ascultare oarbă, fiindcă era în interesul lor să fie consideraţi lumina neamului, adică rabi, învăţători.

Isus îi numeşte făţarnici şi ipocriţi deoarece ei ştiau foarte bine că fidelitatea faţă de Dumnezeu – pe care o cerea Legea – nu se reduce la nişte rituri şi jertfe, cunoşteau că există prescrieri mai importante în Lege, cum erau cele referitoare la dreptate şi milă, dar infiltrau în sufletele celor de rând teama că se vor pierde, dacă nu împlinesc prescrierile rituale şi dacă ar îndrăzni să se prezinte înaintea lui Dumnezeu cu mâinile goale, deoarece darurile credincioşilor devenise esenţa Legii, fiindcă le convenea de minune. Într-un cuvânt: au materializat spiritualitatea Legii cu bună-ştiinţă. Cărturarii şi fariseii, prin tot comportamentul lor, arătau fidelitate faţă de Iahve, dar în realitate, religia pe care o mărturiseau era străină de credinţă şi în loc să-i conducă pe oameni la Dumnezeu, nu făceau altceva decât să le atragă privirile asupra lor. Isus ia atitudine forte împotriva lor deoarece, când în conştiinţa omului de rând se cuibăreşte legalismul, se blochează avântul credinţei, chiar dacă aparenţele sunt salvate.

Legalismul poate fi întâlnit şi printre creştini?

Aşa cum legalismul l-a împiedicat pe poporul iudeu de a urca pe treapta credinţei necesară în a-l recunoaşte pe Isus ca Mesia, tot aşa constituie un pericol pentru poporul creştin în a denatura faţa împărăţiei lui Dumnezeu, eficacitatea sacramentelor, înţelesul Scripturii. Ambiguitatea interesată a feţelor bisericeşti sau ignoranţa în probleme de credinţă dă ocazie la secte, schisme şi erezii. Această duplicitate se poate găsi şi în sânul familiei: părinţii cer ascultare şi respect din partea copiilor în numele religiei, dar în faptele lor de fiecare zi nu pun decât o spoială de credinţă.

Isus nu neagă nimănui dreptul de a învăţa, dar neagă oricui atitudinea de făţărnicie şi putem spune că manipularea adevărului constituie ipocrizia secolului nostru. Filacteriile fariseilor le putem găsi în multe semne creştine pe care le poartă mulţi, dar n-au nimic de-a face cu credinţa, ca de exemplu: cruce la piept cu lănţişor de aur, icoane în casă, faţa lui Isus pe tricou etc.

Spre primele locuri se înghesuie mulţi şi nici n-ar fi atâtea bisericuţe creştine, dacă n-ar fi atât de râvnit primul loc. Chiar şi ucenicii lui Isus se certau între ei pentru primul loc (Mc 9,35) şi mama fiilor lui Zebedeu n-a ezitat să se apropie de Isus pentru a-i cere primul loc la dreapta şi la stânga lui pentru odraslele ei (cf. Mt 20,21).

De mult timp s-ar fi convertit la credinţă toţi locuitorii pământului, dacă n-ar fi în sânul Bisericii atât de râvnit primul loc. Virtutea credinţei este atât de frumoasă încât şi duplicitatea, ipocrizia, făţărnicia vrea s-o îmbrace, numai să poată ocupa catedra lui Moise.

Dacă profetul Malachia înfierează pe preoţii care ajung să fie blestemaţi de Dumnezeu, fiindcă s-au îndepărtat de calea cea dreaptă şi s-au făcut piatră de poticneală pentru popor prin învăţătura şi comportamentul lor, ce va fi atunci de aleşii Domnului care dau scandal şi fac să fie dispreţuit însuşi Dumnezeu, zicând: Nu există nici un Dumnezeu şi dacă există, este nedrept, neputincios, orb, părtinitor, uituc etc. Cum de tolerează asemenea fărădelegi? Malachia arată măreţia lui Dumnezeu prin cuvintele “rege mare… şi numele meu este înfricoşător printre popoare”. Ori, ce poate fi mai rău decât să te apropii de un astfel de Rege mare cu daruri mizerabile? Slujitorii cultului decăzuseră atât de mult că opreau din jertfe ceea ce era mai bun pentru ei şi ofereau lui Dumnezeu ceea ce era mai rău, asemenea lui Cain, şi voiau ca prin ele să atragă binecuvântarea lui Dumnezeu asupra poporului. De aceea Dumnezeu zice: “Voi schimba în blestem binecuvântările voastre”, adică: jertfele voastre de mulţumire mă nemulţumesc, mă jignesc profund, fiindcă ritul vostru de jertfă nu-i pornit din credinţă şi în acest caz voi, preoţii mei, jucaţi teatru şi din cauza voastră şi-a pierdut credinţa poporul meu. Priviţi! Fiii poporului meu se căsătoresc cu persoane străine, păgâne şi cum se scuză? “Nu avem, oare, toţi un singur tată?” (pe Adam?) “Oare nu ne-a creat pe toţi un singur Dumnezeu?” Dacă – fie iudei, fie păgâni – toţi avem un singur Creator, de ce nu ne-ar permite căsătoria între noi? Scuza ascunde interes personal, desfrâu, lipsă de credinţă.

Câte scuze de acest fel nu întâlnim şi azi? Mulţi spun: “Toate religiile sunt bune. Toţi avem acelaşi Dumnezeu” etc. Dar ce se ascunde sub toate acestea?

Cum de a apărut la Tesalonic o comunitate creştină atât de zeloasă faţă de credinţa în Cristos?

Sfântul apostol Paul ajunsese aici cu trupul plin de rănile şi vânătăile primite în urma biciuirilor, venise aici fără dorinţa de câştig material, ci din contra, venise cu dorinţa de a-şi da chiar propria viaţă pentru credinţa tesalonicenilor. Aceştia au înţeles mărturia lui: ea nu ne poate veni decât din partea lui Dumnezeu.

Mărturisirea pe care v-o fac este strict personală. Am toată stima faţă de confraţii mei preoţi care lucrează cu zel în via Domnului, dar eu: deseori v-am făcut moral´ la predică, fiindcă nu mi-am dat tot interesul să mă pregătesc în doctrină; deseori graba de la sfânta Liturghie şi de la alte acţiuni liturgice am datora-o intereselor meschine: sport, politică, întâlniri colegiale etc, deseori am lipsit de la confesional datorită unor presupuneri nedemne, ca: degeaba vă spovediţi, că tot răi rămâneţi etc. Nu v-am iniţiat în practicile de pietate şi îngrijirea bolnavilor acasă – de vinerea întâi din lună – din comoditate. Uneori am făcut lucrări şi v-am cerut bani, fiindcă speram să-mi mai rămână şi pentru alte interese personale. Deseori m-am bucurat când mi-aţi dat şi am zis: Bun obicei, dar eu am uitat că sunt atâţia mai săraci ca mine şi ar fi cel mai bun obicei dacă le-aş duce cele strict necesare pentru viaţă. M-am plâns deseori că n-am, că parohia este săracă, spre a vă stoarce mila şi să contribuiţi mai mult la colectă, dar n-am ezitat să fumez ţigări de lux şi să beau vinuri alese, pe care voi nu le aveţi nici la marile sărbători… Este drept: nu v-am impus obligaţii imposibil de purtat, dar nici la cele grele pe care firea sau societatea vi le impune, n-am pus umărul. Dacă v-am iubit? Ca să nu vă mint, mă las în seama judecăţii lui Dumnezeu. Oricum, simt că sunt departe de ceea ce era sfântul Paul faţă de tesaloniceni, fiindcă eu m-am bucurat când m-aţi lăudat şi m-am întristat când m-aţi criticat. Eu nu v-am dat, nu viaţa mea, dar nici evanghelia lui Cristos aşa cum ar fi trebuit.

O altă problemă ce mă frământă este şi aceasta: oare prin această mărturisire nu fac tot un act de ipocrizie? Credeţi că voi fi altfel de acum încolo? Credeţi că îndrăznesc să cer mila rugăciunilor voastre? Îmi pare rău că v-am arătat atât de mult omul din mine şi nu pe Cristos. Voi, în calitate de mădulare ale trupului mistic al lui Cristos, el fiindu-vă Capul, aveţi tot dreptul să-mi spuneţi: Vai ţie, făţarnicule! Ai apărut în faţa noastră cu haine strălucitoare la altar, cu Scriptura în mână la amvon, dar nu şi cu strălucirea credinţei în cuvinte, nu cu strălucirea speranţei pe frunte, nu cu strălucirea iubirii în fapte. Vai ţie, că te-am numit “părinte” şi nu ne-ai fost, nu ne-ai tratat ca o mamă, aşa ca Paul pe tesaloniceni, ci ca un năimit, ca un slujbaş pentru plată… Acum sunt la discreţia voastră şi puteţi face ce vreţi cu mine: dacă îmi spuneţi să plec, plec din mijlocul vostru. Dacă îmi spuneţi să rămân, mai rămân, dar cu ruşinea şi povara vinovăţiei mele în spate. Ce să vă mai rog? Primiţi-mi, dacă puteţi, mărturisirea ca pe un act de sinceritate, acum, în ceasul al 12-lea. Amin.

 

* * *

 

Duminica a XXXI-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Cunoscând cu toţii realitatea că oamenii nu sunt atotştiutori şi că, numai cu dificultate pot descoperi ceea ce se află dincolo de aparenţe, ispita prefăcătoriei ne tentează la orice pas. Ne înşelăm pe noi înşine iar de multe ori îi înşelăm pe alţii prin aceea că încercăm să părem altfel decât suntem. În cazul în care nu suntem drepţi încercăm cel puţin să părem că suntem drepţi. Iar dacă în sufletul nostru credinţa a slăbit, sau poate nici nu mai există, dorim să menţinem cel puţin aparenţele religioase. Trebuie, însă, să luăm seama la un lucru: ceea ce Isus condamnă, în cazul fariseilor şi al cărturarilor, este tocmai această falsitate, această lipsă a sincerităţii.

Îl vedem pe Isus adresând poporului un ultim discurs. După aceea Isus se va mai adresa doar ucenicilor săi, întrucât la scurt timp va urma pătimirea sa. Este un discurs cu totul deosebit, caracterizat de un ton foarte grav. Este un cuvânt de adio, în timpul căruia, Isus, trecând peste orice fel de speculaţii de limbaj, preferă să spună lucrurilor pe nume. Se adresează ucenicilor şi poporului care au primit mesajul său, dar şi fariseilor şi cărturarilor care-l dispreţuiesc. În faţa acestor oameni împietriţi în inima lor şi plini de prefăcătorie, pronunţând de şapte ori cuvântul “Vai”, Isus rosteşte de fapt, judecata asupra lor.

Trebuie să spunem, totuşi, că Isus nu neagă autoritatea fariseilor şi dreptul lor de a învăţa. Urmaşi ai lui Moise, în virtutea unei genealogii spirituale, lor le revine dreptul de a apăra şi actualiza Legea în viaţa poporului. Isus, nu numai că le recunoaşte acest drept, dar, mai mult, el recunoaşte, cel puţin în mod implicit, că învăţătura lor este bună, de vreme ce spune poporului: “Faceţi, aşadar şi păziţi tot ceea ce vă spun ei…”, însă imediat urmează precizarea: “dar nu faceţi după faptele lor, căci ei spun şi nu fac”. Un precept care caracterizează spiritualitatea lui Matei este acesta: totdeauna este necesar ca faptele să corespundă cu doctrina, ceea ce se face cu ceea ce se spune. Privind la aceşti învăţători ai Legii şi la modul lor de a acţiona trebuie să spunem că sunt lipsiţi de logică, de coerenţă în propria lor viaţă. În faţa acestor oameni, care acceptă o gravă duplicitate în viaţa proprie, Cristos va spune lucrurilor pe nume iar cuvintele lui vor demasca făţărnicia care-i caracterizează pe aceşti oameni, precum şi comportamentul lor.

Purtarea filacteriilor, un obicei deja vechi, avea un fundament biblic şi o semnificaţie religioasă bine stabilită. Sub forma unor tăbliţe ataşate pe frunte şi pe braţul stâng şi conţinând unele din textele fundamentale ale Legii, filacteriile aveau rolul de a menţine vie amintirea Legii lui Iahwe dar şi amintirea datoriei de a respecta această Lege. Ceea ce condamnă Isus nu este acest obicei vechi şi cu semnificaţie religioasă dar motivul pentru care fariseii purtau aceste filacterii, adică dorinţa de a ieşi în evidenţă şi de a fi apreciaţi. Un fapt indiferent în sine, dar care în cazul fariseilor devine un gest de pură vanitate, este şi preferinţa acestora pentru primele locuri la ospeţe şi în sinagogi. Se ştie că toate popoarele antice şi în special cele din Orient, la ceremoniile publice acordau primele locuri persoanelor considerate a fi cele mai de seamă în societatea respectivă. Ştim că şi ucenicii lui Isus au discutat aprins pentru desemnarea celui mai mare dintre ei. Isus, însă, le spune: “Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru”; iar altă dată: “Eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujeşte”. Mustrarea pe care Isus o face fariseilor va fi pentru creştini o învăţătură care va pătrunde profund în viaţa şi practica primelor comunităţi creştine. Acuza de ipocrizie adusă creştinilor care preferau primele locuri în biserici, după cum ne relatează Păstorul lui Hermas, constituie o dovadă în acest sens.

Preferinţa fariseilor de a fi numiţi Rabbi, adică Învăţători, aşa cum constatăm din Evanghelia de astăzi, pare să constituie un adevărat pericol pentru Biserica lui Cristos. Dacă este adevărat că în limbajul evreiesc a numi pe cineva “învăţător” echivala cu al considera ca atare, existenţa mai multor învăţători pare a intra în contradicţie cu afirmaţia lui Isus care spune că unul este Învăţătorul, adică El însuşi. Orice dorinţă a cuiva de a fi numit învăţător nu face altceva decât să lovească în unitatea Bisericii, adunată în jurul unicului Învăţător, Cristos. N-am putea crede, oare, că această atitudine a lui Isus constituie un atac la adresa funcţiilor şi a titlurilor? Trebuie să spunem, însă, că o astfel de părere nu este adevărată. Isus nu se ridică împotriva unor lucruri, dar se arată preocupat, înainte de toate, de om; de omul care, prin aceste lucruri mărunte, încearcă să se ridice deasupra altora şi mai ales, nu-şi recunoaşte păcatul din suflet.

Aceeaşi lipsă de sinceritate, de data aceasta a preoţilor de la Templu, este condamnată de Dumnezeu prin gura profetului Malahia, aşa cum am auzit în prima lectură. Ceea ce slujitorii Templului, din timpul profetului Malahia, îşi permit în cadrul ceremoniilor sacrificale, este o înşelare a lui Dumnezeu. Orbirea lor merge până acolo încât deşi nu respectă prescripţiile Legii cu privire la jertfe, iar prin comportamentul lor profanează numele lui Iahwe, mai au îndrăzneala să întrebe: “Cu ce am dispreţuit numele Domnului?”. Vina lor provine, înainte de toate, din neglijarea a ceea ce constituie însuşi sufletul ministerului sacerdotal, adică lauda lui Dumnezeu. Însă, ce înseamnă a da glorie lui Dumnezeu? A da glorie lui Dumnezeu înseamnă a ne recunoaşte propria vină. A cunoaşte păcatul propriu şi a ne bate pieptul asemenea vameşului de la uşa Templului, înseamnă a recunoaşte că avem nevoie de Dumnezeu şi este în acelaşi timp, o recunoaştere a măreţiei Sale. In faţa unor oameni care nerecunoscând păcatul lor, cred că-l pot înşela pe Dumnezeu, înţelegem cuvintele aspre care le sunt adresate.

Oricât am încerca să aruncăm vina asupra fariseilor şi cărturarilor, sau asupra slujitorilor Templului, trebuie să recunoaştem că şi noi ne comportăm, de cele mai multe ori, la fel. Nu credem că aceste reproşuri se adresează numai celor numiţi de lecturile liturghiei de astăzi, dar înţelegem că se referă la fiecare dintre noi şi de aceea, exclamă cu Sf. Ieronim: “Vai nouă, care am căzut într-un mod mizerabil, în păcatele fariseilor!”. Pericolul prefăcătoriei ne ameninţă la tot pasul. Fără îndoială că cei mai mulţi dintre noi avem o imagine a ceea ce am dori să fim, dar pentru că nu reuşim să fim aşa cum dorim, ne mulţumim numai cu aparenţele. Nu trebuie, însă, să uităm că cel mai mare scandal al creştinismului este de a contrazice în propria viaţă şi în propriile fapte ceea ce afirmăm prin credinţă.

În contrast cu cele auzite despre slujitorii Legii Vechi, Sf. Paul, în scrisoarea către tesaloniceni, ne prezintă imaginea adevăratului păstor de suflete şi, implicit, imaginea adevăratului creştin. Conştient de ideea fraternităţii creştine, Paul nu încearcă să se ridice asupra acelora cărora le predică Evanghelia, dar preferă să se considere ca unul dintre ei. Pentru Paul, în comunitatea creştină nu există o elită care oferă mântuirea şi o masă de oameni care trebuie salvată, ci, dimpotrivă, toţi oamenii formează un grup şi împreună aşteaptă mântuirea de la Dumnezeu, care-i face părtaşi la propria viaţă.

Trăim într-o lume care-şi etalează prefăcătoria şi se zbate pentru primele locuri. În această lume, plină de răutate şi de ură, nouă, care voim să fim ucenicii lui, Isus ne spune: “Voi, însă, sunteţi fraţi”. Aceste cuvinte ale lui Isus nu şi-au pierdut nimic din importanţa lor, dar putem spune că sunt mai actuale astăzi decât oricând. Să fim, aşadar, gata să-i slujim pe fraţii noştri. În faţa lui Dumnezeu nu contează numele, titlul, realizările sau succesele, însă, un singur lucru este important: “Ceea ce aţi făcut pentru cel mai mic dintre fraţii mei, mie mi-aţi făcut”.

După alegerea sa ca papă, Ioan Paul al II-lea a spus:”Rugaţi-vă pentru mine,pentru ca prin misiunea mea să vă pot sluji!”. Această rugăminte pe care Papa a adresat-o celor din jurul lui, trebuie să fie o chemare şi pentru noi de a ne accepta unul pe altul ca fraţi şi de a ne sluji unul pe altul după modelul lui Cristos Însuşi.

Iosif Antili

 

* * *

 

Duminica a XXXI-a de peste an

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Cred că pentru oricine este greu “să facă o predică”, după ce a citit şi ascultat această pagină din Evanghelie…

Vreau sau nu vreau, atunci când trebuie să predic mi se pare că mă aflu chiar în poziţia aceluia care, oarecumva, “este învăţătorul” altora. Şi aceasta, în timp ce abia l-am ascultat pe Isus, spunând: “Unul singur este învăţătorul vostru, Cristos”. Şi ori de câte ori trebuie să predic, nu pot să evit întrebarea dacă nu cumva valorează şi pentru mine acele cuvinte dure pe care Isus le-a spus referitor la conducătorii şi învăţătorii religioşi ai timpului său: “Tot ceea ce vă spun, faceţi…, dar nu faceţi faptele lor, pentru că ei spun şi nu fac”.

Ca să fiu sincer: uneori aş prefera să nu trebuiască să predic, să nu trebuiască să vorbesc altora despre Evanghelie, să nu mă aflu în poziţia celui care “învaţă” pe alţii lucruri care privesc credinţa şi viaţa creştină… Pentru că în faţa cuvintelor Evangheliei mi se pare că aproape totdeauna mă aflu în situaţia unui fel de “ipocrit”, a aceluia care “spune dar nu face” cum spune…

Dar oare cine poate spune că “face”, adică îndeplineşte în practică tot ceea ce învaţă Evanghelia? Cuvântul Evangheliei este totdeauna mult mai înalt şi mai mare decât orice predicator sau comentator al Evangheliei, oricine ar fi el.

În acest sens, nimeni dintre cei care vorbesc despre Evanghelie – fie el chiar şi cel mai înţelept şi mai sfânt dintre teologi sau episcopi – nimeni nu-şi poate asuma atitudinea de “învăţător” în faţa altora. Pentru că numai Cristos este învăţător pentru toţi, începând de la cel care vorbeşte sau predică în numele său. Ca şi creştini, toţi suntem ucenici în acealşi fel, toţi suntem în poziţia aceluia care trebuie să înveţe (să fie învăţat), fie cel care predică sau învaţă, fie cel care ascultă.

Mai mult încă: acela care are în Biserică misiunea de a învăţa şi predica, la orice nivel, tocmai de aceea are o mare responsabilitate în plus înaintea Domnului. De fapt, Evanghelia nu este ceva de “învăţat pentru a şti” sau pentru “a şti să spui”; ea este ceva de învăţat pentru a face. Nu este vorba despre o învăţătură care priveşte creşterea propriei culturi sau erudiţii; este vorba despre o învăţătură care priveşte propriul mod de a trăi şi de a se comporta, după exemplul lui Cristos însuşi.

Să presupunem că cineva poate fi foarte bun în “explicarea” Evangheliei, în arta oratoriei… Nu aceasta este ceea ce contează. Dacă nu este foarte bun şi în “a face”, în a pune în practică ceea ce explică şi spune, înaintea lui Dumnezeu nu contează nimic “titlul” pe care-l poartă şi cu care este numit (profesor, monsenior, doctor etc.); aşa cum nu contează nimic faptul de a şti să vorbească şi să spună lucruri frumoase.

Desigur: şi în Biserică s-a întâmplat şi se întâmplă ceea ce se întâmplă – după câte ni se pare – în toate tipurile de societate umană. Anume, că în raporturile unii cu ceilalţi – dincolo de legitimele şi necesariile diversităţi de capacităţi personale, de îndatoriri şi responsabilităţi – mai devreme sau mai târziu intră în joc, pe de o parte un anumit spirit de vanitate, orgoliu, ambiţie…, iar pe de altă parte un anumit spirit de adulare, servilism şi “curtuoazie”… Nu trebuie să ne scandalizăm prea mult de aceasta: sunt realităţi care se întâmplă totdeauna printre oameni.

La fel şi în Biserica lui Dumnezeu – unde, ne spune Isus, nimeni nu ar trebui să se simtă sau să se considere “superior” altuia, unde ar trebui să ne considerăm “toţi fraţi” înaintea unicului Tată – şi în Biserica lui Dumnezeu, au ieşit la iveală de-a lungul istoriei multe forme de “distincţii onorifice”, care se manifestă în titluri, haine, insigne, “demnităţi” şi aşa mai departe: “Reverend, Monsenior, Excelenţă, Eminenţă, etc.”.

Hai să fim serioşi: este un limbaj de acum aşa de obişnuit, de secole, în cadrul Bisericii, încât ni se pare întru totul “normal”… Cu toate acestea, trebuie totuşi să recunoaştem că nu este un limbaj propriu “de natură evanghelică”.

Şi poate că este bine să amintim că nu trebuie să luăm niciodată prea în serios toate aceste titluri: nici cine le dă, nici cine le primeşte; nici cine le spune, nici cine le aude spunându-i-se. Pentru că nimeni dintre noi – oricare ar fi statutul nostru juridic în Biserică sau titlul pe care-l purtăm – nimeni nu este totalmente imun împotriva viruşilor, corelativi între ei, ai vanităţii şi ai adulării.

Pe scurt, dacă pot s-o spun într-un ton puţin cam glumeţ: în Biserică pot fi mulţi “Monseniori”, dar să nu uităm că numai unul singur este “Senior” (Domn) pentru toţi, laici sau preoţi, călugări sau episcopi.

Şi să fie clar că acest discurs nu intenţionează întru nimic să atace sensul de respect şi de ascultare faţă de Magisteriu, autoritatea bisericească, sau de ministerul propriu al episcopilor şi preoţilor. El se vrea doar atât: acest minister, cu responsabilitatea şi autoritatea care îi sunt conexe, ca şi pe de altă parte respectul şi ascultarea care-i sunt datorate, sunt ceva mult mai serios decât anumite forme de “vanitate bisericească” sau anumite atitudini de ascultare prea mieroase şi ipocrite.

Domnul să dea fiecăruia dintre noi acel spirit de înţelepciune şi umilinţă, care să permită fiecăruia să-şi desfăşoare în simplitate şi simţ de responsabilitate propria slujire în Biserică şi în societate, oricare ar fi poziţia şi rolul nostru. Căutând numai fidelitatea faţă de cuvântul şi voinţa Domnului precum şi slava sa şi nicidecum a noastră.

 

* * *

 

Duminica a XXXI-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Întruparea Cuvântului, umilinţa sa în a-şi asuma o formă temporală, este împlinirea Revelaţiei prin care Dumnezeu a voit să se manifeste omului de-a lungul veacurilor. Această revelaţie conduce omul la cunoaştere iar, la rândul ei, cunoaşterea obligă la acţiune permanentă şi fidelă în slujirea lui Dumnezeu.

Prima lectură din această duminică începe cu o formulă de auto-revelare a lui Dumnezeu: “Eu sunt marele Rege – spune Domnul Universului – şi numele meu inspiră frică printre popoare!” Acest apelativ de Mare Rege, pe care Dumnezeu şi-l asumă, indică o suveranitate actuală şi permanentă asupra Israelului şi asupra întregii lumi, indică puterea pe care o are şi arată care este originea întregului univers.

Noi credem că Împărăţia lui Dumnezeu este universală şi mesianică; revelaţia sa, care a interpelat poporul evreu transformându-l într-un popor sfânt, a trezit în evrei conştiinţa mesianică a necesităţii transmiterii acestei revelaţii tuturor naţiunilor păgâne. În contextul politeist al spaţiului semitic, poporul israelit se găseşte într-o poziţie de excepţie: profesează credinţa într-un singur Dumnezeu, Iahve, posedă conştiinţa prezenţei permanente a lui Iahve în istoria sa, dar, în acelaşi timp, este nevoit să lupte pentru a-şi salvgarda credinţa împotriva idolatriei şi a forţelor politice externe politeiste. În apărarea acestei identităţi religioase a evreilor un rol deosebit îl au preoţii, adevăraţii slujitori ai lui Iahve, deţinătorii şi interpreţii Cuvântului. Din această cauză chemarea la sfinţenie este principala îndatorire a preotului: “Să fie sfinţi ai Domnului şi să nu pângărească numele Dumnezeului lor!” (Lev 21,6). Viaţa conformă cu voinţa lui Dumnezeu trebuie să-i caracterizeze pe cei care îl fac prezent în mijlocul poporului, dar aşa cum Israelul păcătuieşte în modul cel mai grav încălcând însăşi Alianţa – cea care l-a constituit ca popor ales – tot la fel, preoţii se îndepărtează de Dumnezeu. Interpretând Legea şi fixând norme pentru a o împlini, valabile doar pentru ceilalţi, se separă de popor şi de Dumnezeu. Din cauza acestor infidelităţi şi incoerenţe, glasul lui Dumnezeu se va face auzit de nenumărate ori în cuvintele dojenitoare ale profeţilor.

În prima lectură din această duminică, profetul Malahia este cel care condamnă greşelile preoţilor, viaţa lor care nu mai este conformă cu voinţa lui Iahve: “V-aţi îndepărtat de la drumul cel drept şi aţi devenit prilej de poticnire pentru mulţi prin învăţăturile voastre”. Faţă de aceşti preoţi care au tradus Legea în mod arbitrar transformând-o dintr-o lege a inimii şi a iubirii într-o lege dură care există prin ea însăşi şi nu în raport cu Dumnezeu, judecata lui Iahve este foarte aspră: “Voi trimite peste voi blestemul şi voi schimba binecuvântările voastre în blestem!” Preoţii devin astfel din împărţitori de haruri, din cei care trebuie, prin esenţa misiunii lor, să conducă poporul la comuniunea cu Iahve, cauze ale blestemului şi ale dispreţului ce va atinge Israelul. De altfel, toate situaţiile critice prin care a trecut poporul ales au fost puse pe seama infidelităţilor şi idolatriei. Însă cu atât mai grav este atunci când aceste infidelităţi şi idolatrii pornesc chiar de la preoţi, întrucât aceştia, prin exemplul lor, influenţează întreg poporul. Acest modus vivendi al poporului, de a fi credincios şi de a înţelege credinţa prin prisma preotului, este pe lângă ascultarea faţă de Dumnezeu un alt imperativ care obligă preoţii la sfinţenie şi la adevărul faptelor.

Malahia nu le contestă preoţilor (cărturarilor, fariseilor) autoritatea în ceea ce priveşte doctrina şi educaţia religioasă. Dimpotrivă! Însă ei impun sarcini prea grele de înfăptuit care îi îndepărtează pe oameni de Dumnezeu în loc să-i apropie de el, în timp ce ei nu înfăptuiesc acele fapte: “Spun şi nu fac!” (Mt 23,3). Acelaşi Dumnezeu este pentru toţi Tată, toţi oamenii sunt fraţi şi trebuie eliminată orice superioritate a unora sau a altora în faţa lui Dumnezeu. Toţi, începând de la cei suspuşi, trebuie să se simtă responsabili de destinul fraţilor lor şi să-i ajute să trăiască în credinţă.

Aceste reproşuri sunt şi mai aspre la Isus atunci când îi condamnă pe farisei şi pe cărturari pentru faptele care nu sunt conforme cu învăţătura lor. Fragmentul din evanghelia după sfântului Matei prezintă una din numeroasele ciocniri ale lui Isus cu mentalitatea autorităţilor religioase ale timpului său. De această dată două sunt acuzele pe care le aduce: incoerenţa şi căutarea de sine. Incoerenţa se manifestă în faptul că fariseii şi cărturarii cer de la alţii ceea ce ei nu fac, astfel minţindu-l pe Dumnezeu şi pe ei înşişi; a doua acuză este egocentrismul: “toate le fac pentru a-i vedea oamenii, poartă filacterii foarte largi şi ciucurii hainelor foarte lungi; le plac locurile de cinste la ospeţe”. În primul rând religiozitatea lor este una pur spectaculară. Filacteriile au o semnificaţie religioasă foarte profundă: păstrarea în permanenţa a intimităţii cuvântului lui Dumnezeu şi obligaţia de a-l împlini, dar, în cazul fariseilor, acestea au devenit simple elemente care îi diferenţiază de ceilalţi constituindu-i ca şi castă superioară. Nu credinţa adevărată în Dumnezeu este cea care îi consacră, ci simplele elemente exterioare. De altfel Isus îi acuză de multe ori pe farisei şi cărturari pentru acest mod de a schimba raportul între valori: “Dacă cineva jură pe templu nu e nimic, dar dacă jură pe aurul templului este obligat!” sau “Dacă cineva jură pe altar nu este obligat, dar dacă jură pe darul de pe altar este obligat!” (Mt 23,16-18) sunt doar două exemple de mentalitate fariseică.

Dorinţa lui Isus este ca aceste atitudini fariseice să nu atingă comunitatea creştină. De aceea, prin această polemică, doreşte să demaşte atitudinile posibile sau chiar prezente în comunitatea creştină. Din această cauză, celor care îl urmează şi mai ales apostolilor, le recomandă simplitatea: “Iar voi nu îngăduiţi să vi se spună Rabi – apelativul la care răspundeau cărturarii şi fariseii – căci unul singur este învăţătorul vostru, iar voi toţi sunteţi fraţi!” Cristos revelează adevărata origine a oamenilor, egalitatea lor în faţa Creatorului care este Tată. Este clar că Isus nu contestă preoţii, pe cei care vor conduce Biserica, dar ei, preoţii Noii Alianţe, nu vor mai fi asemenea cărturarilor şi fariseilor. Consacrarea lui Dumnezeu nu îi scoate din rândul oamenilor transformându-i în stăpâni, ci făcându-i slujitori asemenea lui Cristos: “Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru!” Totuşi, există riscul ca şi în noua comunitate a lui Cristos, din care facem parte şi noi, unii să uite imperativul Împărăţiei şi să trăiască pentru ei înşişi şi pentru gloria lor. Acestora Isus le adresează un avertisment foarte clar: “Cine se va înălţa va fi umilit şi cine se va umili va fi înălţat!”

Preoţii Bisericii trebuie să se distingă prin gingăşie, grijă maternă, zel în evanghelizare. Acesta este modul în care sfântul Paul se prezintă în faţa celor din Tesalonic şi modul în care preotul trebuie să se prezinte astăzi în comunitate. Între preot şi credincioşi trebuie să existe o relaţie armonioasă, căci toţi sunt fiii aceluiaşi Tată. Totodată, rolul pe care credincioşii îl au în Biserică este unul activ, căci ceea ce dă viaţă şi creştere Bisericii nu este atât preotul cât cuvântul lui Dumnezeu la a cărui intimitate şi bucurie este chemat fiecare om. În vederea acestui cuvânt viaţa capătă alt sens şi o nouă siguranţă. Ceea ce credincioşii primesc de la preot trebuie să crească în inima fiecăruia, căci preotul lui Cristos transmite cuvântul lui Dumnezeu aşa cum este în realitate, nu ca pe un cuvânt omenesc dar ca pe un cuvânt ceresc. Din această cauză creştinii trebuie să asculte glasul preotului, deoarece prin el vorbeşte însuşi Cristos.

Cuvântul lui Dumnezeu provoacă convertirea, face să crească credinţa, anunţă iertarea păcatelor, îi uneşte pe cei care îl ascultă. Atitudinile neautentice nu pot conduce la aceste rezultate, de aceea trebuie evitate privatizarea Cuvântului, care conduce la pierderea dimensiunii comunitare, manipularea Cuvântului. Creştinul nu trebuie să încerce să adapteze Cuvântul la viaţa sa, dar trebuie să-şi trăiască viaţa în lumina cuvântului.

Un tată de familie, ai cărui copii o luaseră pe căi greşite şi nu mai ascultau de autoritatea paternă, a mers la un preot şi l-a întrebat cum poate să-i facă pe fiii săi să revină la o viaţă creştină şi la ascultare. Preotul, cunoscându-i comportamentul rău, i-a răspuns: “Dacă vrei cu adevărat, atunci respectă tu însuţi cuvântul Domnului şi copiii tăi se vor uita la tine. Astfel vor merge şi ei pe calea cea dreaptă. Dacă tu însuţi uiţi să trăieşti după legea Domnului, şi ei o vor uita!” În acest sens, faptele sunt cele care dau mărturie despre fiecare. Modul de a fi în comunitatea lui Cristos şi în lume, devenind vizibil prin comportamentul creştin şi nu doar prin simplele acte sau cuvinte. “Este mai bine să fii creştin fără să o spui, decât să spui că eşti creştin fără să fii!” (sfântul Ignaţiu din Antiohia).

Trăirea adevărată a creştinului obligă la acţiune. Nu numai preoţii, dar noi toţi, creştinii, trebuie să devenim mărturisitori în duh şi adevăr ai lui Cristos. “Pentru mine a vesti Evanghelia nu este un titlu de glorie, dar o datorie” – spune sfântul Paul. Aceasta este misiunea Bisericii. Fiecare creştin trebuie să devină un cuvânt viu, iar preoţii cu atât mai mult, deoarece trebuie să fie exemplu pentru comunitate.

Mesajul lui Cristos este cât se poate de actual şi ne obligă pe toţi cei care suntem fii ai aceluiaşi Tată. Trebuie să fim atenţi ca reproşurile aduse fariseilor şi cărturarilor să nu ni se potrivească şi nouă, să nu devenim la rândul nostru morminte spoite şi creştini doar cu numele. Cuvântul ne obligă să nu mai trăim pentru noi înşine, închişi în noi, dar să profesăm deschiderea în Cristos spre toţi oamenii.

Leonard-Gabriel CIOBANU

 

* * *

 

Un Dumnezeu care te despoaie

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Alergici la critici şi chiar la exemplele bune

Nu ştiu dacă fac mai rău invectivele înfocate ale lui Malahia împotriva preoţilor şi denunţurile sfâşietoare ale lui Cristos împotriva acelora care s-au instalat pe catedră, sau exemplul “matern” ofeit de Paul în comunitatea sa din Tesalonic. Desigur, criticile lasă un semn, sunt supărătoare. Dar şi modelele concrete apar tot atât de iritante, aproape insuportabile. Şi totuşi se găseşte chipul de a se debarasa de unele cât şi de celelalte.

În privinţa criticilor s-au pus la punct exorcisme pe bază de formule de acum aprobate, şi cu un efect sigur: sunt mereu, natural, negative, demolatoare (elogiile necondiţionate, adulările, complicităţile, dimpotrivă, ar fi elementele constructive); atacă unitatea ţesutului bisericesc (în timp ce, dimpotrivă, anumite scandaluri l-ar consolida!); sunt rodul – după cum am auzit afirmat în mod solemn de curând – unei “culturi a suspiciunii” (ar fi interesant de observat dacă şi profetul Malahia şi chiar Cristos ar fi adoptat o “cultură a suspiciunii”).

Cât priveşte exemplele luminoase, ei se apără insinuând că este vorba de exagerări evidente, de atitudini “irepetabile”, şi precizând totuşi că nu toţi suntem egali (şi ar rămâne numai de susţinut că ar vrea mai multe evanghelii, şi fiecare ar avea posibilitatea de a alege pe cea mai adaptată deprinderilor proprii şi înclinaţiilor proprii…)

Ironia este că, liturgia Cuvântului din această duminică prezintă unele frânturi ale unei critici aspre în privinţa celor care ocupă un post de responsabilitate faţă de alţii. Să ne înţelegem: nu trebuie să ne scandalizăm că în Biserică sunt mizerii asortate, comportamente nu totdeauna în armonie cu mesajul lui Cristos şi cu lecţiile predate sever altora. Aşa cum observă don Mazzolari, este suficient să fim oameni pentru a fi sărmani oameni.

Scandalul constă în faptul de a nu vrea să recunoaştem erorile, în a ne încăpăţina să apărăm (şi de a recruta apărători serviabili) chiar poziţiile cele mai discutabile. Scandalul constă în a ne păstra dreptul de a folosi tonurile cele mai dure când este vorba de relele altora, şi de a sfâşia hainele, şi a striga că este o ofensă intolerabilă când cineva ne atrage atenţia că faţa noastră nu pare să fie prea curată. Şi a reacţiona violent, de a spune că este vorba de judecăţi inacceptabile, fără ca mai întâi să observăm datoria elementară de a ne prezenta în faţa oglinzii evangheliei…

Cum se corectează defectele altuia

“Leagă poveri apăsătoare şi greu de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nu vor să le mişte nici cu un deget”. Îmi vine în minte o anecdotă care are ca protagonist pe Gandhi. O mamă s-a dus la el spunându-i foarte îngrijorată pentru propria fiică, care a luat obiceiul foarte rău de a se îndopa cu dulciuri. L-a implorat: – Te rog, Mahatma, vorbeşte tu cu fiica mea ca s-o convingi să înceteze cu acest viciu. Accepţi? Gandhi a rămas o clipă în tăcere, un pic încurcat, apoi a spus: – Adu aici pe fiica ta peste trei săptămâni, şi atunci voi vorbi cu ea. Nu înainte. Femeia a plecat perplexă, dar fără să spună nimic. S-a întors, aşa cum s-a hotărât, după trei săptămâni, remorcând pe fiica lacomă.

De această dată Gandhi a luat de o parte pe fată şi i-a vorbit cu blândeţe. Cu cuvinte simple şi foarte convingătoare. I-a prezentat efectele dăunătoare pe care le pot cauza dulciurile prea multe. Deci i-a recomandat o sobrietate mai mare.

Mama, atunci, după ce a mulţumit, la plecare, l-a întrebat: – Îndeplineşte-mi o curiozitate, Mahatma… Aşa vrea să ştiu de ce nu ai spus aceste lucruri fiicei mele acum trei săptămâni… – Acum trei săptămâni – a răspuns liniştit Gandhi – viciul de a mânca dulciuri îl aveam şi eu! Consider că dacă unii moralişti strâmbi ar trebui să adopte stilul lui Gandhi, clenţii lor potenţiali ar fi constrânşi să aibă răbdare mai mult de trei săptămâni…

Sau, poate, ei nu vor admite niciodată că au acea slăbiciune… Oricum, nici un om cu bun simţ nu are pretenţia să pună în spate anumite sarcini înainte de a stabili umerii supuşi ai altora. Uneori, apoi, acest lucru ar fi imposibil. Povara familiei, de exemplu, fiind vorba de preoţi, este exclusă din plecare. Totuşi ar fi de dorit ca înainte de a da sentinţe, de a impune, de a implora, să facă cel puţin un efort… de imaginaţie. Şi să încerce, cel puţin cu fantezia, să se identifice cu situaţia concretă a anumitor sărmani.

Putem pune pariu că nu din puţine confesionele, din anumite locuri, ar dispărea anumite tonuri radicale. Este prea mult de a cere să încerce să poarte, cel puţin cu fantezia, anumite poveri pe care pretinde să le lege de conştiinţele altora?

O voce de la pupitru…

“…Spun şi nu fac”. Acest episod, dimpotrivă, l-am ascultat direct de la cel care… era. Păstorul unui sătuc de munte – un călugăr cu barbă lungă – se lăsa dus de multe invective împotriva neîmplinirilor religioase ale parohienilor săi. A devenit de acum un nărav, şi oamenii începeau să murmure. Şi pentru că nu toate plângerile sale erau justificate. De această dată adaugă un element care avea aspectul unui şantaj: – Dacă mergeţi în continuare aşa, băgaţi de seamă că pot să-mi fac valizele şi să plec.

În acel moment ea – o bătrânică vioaie – nu s-a mai putut abţine. S-a ridicat în plină adunare euharistică şi, cu tonul cel mai liniştit posibil, i-a replicat: – Ascultă, părinte, Dacă chiar vrei să pleci, nimeni nu te reţine, chiar dacă ne pare rău. Dar încetează de a te mai plânge. Ne predici mereu răbdarea. Nouă femeilor ne spui să suportăm pe soţi chiar şi când sunt îndărătnici, când se întorc acasă beţi şi ies anumite lucruri din acele guri… Şi atunci, şi dumneata caută să ai răbdare cu noi, chiar dacă nu suntem cum pretinzi. Să ne dai mai întâi exemplu în aceasta…

Pot să vă asigur că incidentul este absolut autentic. Giuseppe Marotta, în povestirea sa, îşi imaginează că cei decedaţi sunt condamnaţi să practice în cealaltă viaţă virtuţile care le erau atribuite, un pic prea generos, pe pietrele de la mormântul lor. Dacă s-ar adopta acelaşi procedeu pentru lecţiile predate de la catedre şi pupitre (al meu, natural, mai întâi), mă gândesc că mulţi dintre noi ar consuma o bună parte din veşnicie…

Confirmarea nu stă în haină

“Îşi lărgesc filacteriile şi îşi alungesc ciucurii”. Cine ar mai fi crezut. Se pare că s-a întors moda filacteriilor, într-o versiune agiornată şi rafinată. S-a dezvoltat de-a dreptul, recent, o răsunătoare paradă a modei în cheie bisericească-liturgică, cu cazule şi veşminte sacre semnate sau, cum se obişnuieşte să se spună, “de firmă”. Mulţi au rămas perplecşi, altcineva – invitat de onoare – a schiţat o aprobare. Au fost şi dintre aceia care nu au întârziat să exprime indignarea proprie pentru ceea ce socotea un scandal şi o cedare faţă de logica consumistă care ar fi contagiat de acum până şi sacristiile.

Dincolo de toate interpretările care se pot da acestei afaceri (care, oricum o consideri, nu este în stare să întărească credinţa), rămâne faptul că Dumnezeu nu bagă de seamă atât pe ce creatorii de modă – chiar sacră – şi-au pus “semnătura”. Pe El îl interesează persoana care stă sub acele zdrenţe (este vorba pentru totdeauna de zdrenţe, chiar dacă sunt costisitoare, mai ales dacă sunt costisitoare…). Este important ca persoana să poarte “firma”, şi ca acea firmă să aibă validitate pe un plan evanghelic.

Dumnezeu nu-i îmbracă pe slujitorii săi după moda stiliştilor faimoşi. Dacă nu îi despoaie. Cuvântul său, impetuos, smulge veşminte şi măşti (şi chiar un pic de piele, dacă este necesar), şi dezvăluie persoana…

Originalul şi copia

“Să nu spuneţi nimănui “tată” pe pământ, pentru că unul este Tatăl vostru, cel din ceruri”. Şi noi, ca bravi fii neascultători, nu facem decât să multiplicăm pe taţi, să oferim cu dezinvoltură acest titlu. Mai ales taţilor “abuzivi”. Şi aceasta explică şi pentru ce ne fabricăm o imagine distorsionată a lui Dumnezeu. Cu furia de a distribui cu uşurinţă certificate de paternitate (care acoperă de multe ori atitudini opuse celor ale Tatălui revelat de Isus Cristos), ajungem să împrumutăm lui Dumnezeu trăsături deformate ale acelora care îi uzurpă numele.

Când se pleacă de la lipsa de asemănare, de la caricatură, nu se ajunge la imaginea autentică, dar se sfârşeşte prin a nu-l mai recunoaşte, pentru că este desfigurată, acoperită cu mască, întunecată, coruptă iremediabil de copiile infidele. Atunci când s-a cunoscut originalul, se pot suporta şi copiile (adică imitaţiile rele). Oricum nu devin periculoase. Nebunia de neiertat constă în a pretinde să “reconstruim” originalul… imitând copia care nu este conformă.

Unul care “vorbeşte uman”

Şi să venim la Paul. “Voi vă aduceţi aminte, fraţilor, de oboseala noastră şi munca noastră: lucrând noaptea şi ziua pentru a nu fi o povară pentru nimeni, v-am anunţat evanghelia lui Dumnezeu”. Apostolul face apel la memorie. Dar nu pretinde ca aceşti creştini să-şi amintească de predicile, de recomandările sau reproşurile sale. Paul se mulţumeşte să-şi amintească de stilul său de viaţă, dăruirea sa pasionată şi dezinteresată, de duioşia sa maternă, de greutăţile sale.

Este pus în evidenţă nu atât ceea ce a învăţat, ci faptul că a stat în mijlocul lor. Lecţiile sunt amintite uşor… graţie exemplului personal. El, desigur, nu s-a cruţat. Însă este conştient că totul a depins de puterea evangheliei, de acţiunea Duhului Sfânt. Din partea sa a pus o pasiune fără margini, oboseala, şi mai ales omenia. S-a spus că Paul “vorbeşte de Dumnezeu”, aşa cum cineva vorbeşte italiana sau spaniola sau engleza. Aş adăuga care “vorbeşte uman”. Şi pentru aceasta mesajul său apare credibil şi uşor de memorat.