Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXX-a de peste an
Anul B (A, C)
Lecturi:
Ieremia 31,7-9
Evrei 5,1-6
Marcu 10,46-52

Marcu 10,46-52

Şi au venit la Ierihon. Pe când ieşea din Ierihon cu discipolii săi şi cu o mulţime numeroasă, un cerşetor orb, Bartimeu, fiul lui Timeu, şedea la marginea drumului. Auzind că este Isus din Nazaret, a început să strige şi să spună: “Isuse, Fiul lui David, îndură-te de mine!” Mulţi îl certau ca să tacă, însă el striga şi mai tare: “Fiul lui David, îndură-te de mine!” Oprindu-se, Isus a spus: “Chemaţi-l!” Şi l-au chemat pe orb, spunându-i: “Curaj, ridică-te, te cheamă”. Iar el, aruncându-şi haina, a sărit în picioare şi a venit la Isus. Isus l-a întrebat: “Ce vrei să fac pentru tine?” Orbul i-a spus: “Rabbuni, să-mi recapăt vederea”. Atunci Isus i-a zis: “Mergi, credinţa ta te-a mântuit!” Îndată şi-a recăpătat vederea şi îl urma pe cale.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Joseph Pellegrino
Diverşi alţi autori
pr. Anton Dancă
Diverşi alţi autori
pr. Şerban Tarciziu
pr. Pietro Righetto
pr. Alessandro Pronzato
Diverşi alţi autori
FSC
Diverşi alţi autori

 

* * *

 

Teologia eliberării

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Păcatul îl înstrăinează, îl îndepărtează pe om de Dumnezeu. Domnul mântuirii îi adună pe toţi din ţara de la miazănoapte, din întuneric şi-i aduce la lumină pe cei de la marginile pământului, de pe malul prăpastiei.

Opera eliberării de păcat este tot un dar gratuit al lui Dumnezeu: el îi aduce, el îi adună, el îi organizează, el îi face apărători ai adevărurilor sale.

Eliberarea constă în primul rând în îndepărtarea temerii că Tatăl l-ar fi uitat pe om. Cât de chinuitoare este această teamă? Este greu de spus, dar Isus a gustat-o, pentru mântuirea noastră, când s-a plâns pe cruce: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? (Mc 15,34).

Isus ne-a descoperit în parabola Fiului risipitor (Lc 15,11-32) că Tatăl ceresc ne aşteaptă cu braţele deschise. Cu lacrimi au plecat şi-i voi întoarce cu mângâiere. Poate oare mama să-şi uite de copilul ei? chiar dacă ea l-ar uita, eu nu te voi uita (Is 49,15). Şi Dumnezeu ne-a eliberat de teama uitării prin Cristos.

Eliberarea mai constă în înlăturarea fricii de insuficienţa proprie. Când Satana caută să ne ducă la descurajare, descriindu-ne în culori tragice starea mizerabilă a sufletului nostru şi răzbunarea lui Dumnezeu, Biserica ne adună din cele patru zări, ne arată trupul euharistic al lui Isus care ia asupra sa păcatele lumii, apoi ne hrăneşte cu el şi face din noi acel stăvilar pe care porţile iadului nu-l pot înfrânge (Mt 16,18), dându-ne siguranţa mântuirii în virtutea adevărului de credinţă: împărtăşirea sfinţilor, a frontului comun împotriva slăbiciunilor personale.

Ne-a mai eliberat şi de teama de necunoscut, de moarte şi de veşnicia ei. Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei, după cum spunea Eminescu. Dacă moartea ar fi un vis de o sută sau de o mie de ani, mulţi s-ar fi trezit şi ne-ar fi dat certitudinea, când bulgării de pământ cad grei peste sicriu, că nu-i totul pierdut. Dar veşnicia ne înspăimântă. Pe orbul Bartimeu, căruia oamenii nu aveau nici o putere să-i redea vederea, care era scufundat parcă într-o noapte veşnică, Isus l-a vindecat. Minunea este un semn că ochii noştri se vor deschide pentru a vedea într-o lumină nouă lumea de dincolo. În inima mea murmură un izvor viu, care-mi zice: Vino către Tatăl ceresc, spune sfântul Ignaţiu din Antiohia. Nu numai sfinţii au simţit chemarea să moştenească viaţa veşnică, dar chiar şi păcătoşii: Universul acesta mă sufocă, zicea J. J. Rousseau, de aceea vreau să mă lansez spre infinit.

Ne eliberează de teama opiniei publice, acel ce va zice lumea? Opinie care pe mulţi i-a paralizat, imobilizat, descurajat pe calea spiritualităţii şi i-a dus la sinucidere. Orbul Bartimeu era certat de cei care treceau pe lângă el ca să tacă, dar el mai tare striga, mai tare se ruga. Nu-l interesa că lumea va zice că strigă în zadar, că e nebun, că este prea păcătos pentru a afla îndurare, că va râde de naivitatea lui etc.

Pentru a ne ajuta să mergem împotriva curentului lumii, Isus a instituit sacramentul sfintei Preoţii. Orice arhiereu este luat dintre oameni şi pus pentru oameni în cele ce sunt ale lui Dumnezeu. Cine merge împotriva curentului lumii mai mult decât preotul? Şi cine este totuşi mai fericit decât el? De unde fericirea lui? Din aceea că el poate fi îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, de vreme ce el însuşi simte în sine propria slăbiciune, dar şi un ajutor tainic, aşa încât poate spune cu apostolul Paul: Când sunt slab, atunci sunt tare (2Cor 12,10).

Ne eliberează de teama suferinţelor.

Credinţa este un dar gratuit al lui Dumnezeu, dar cultivarea ei constă într-un act liber al voinţei omeneşti. Ca toţi oamenii, tot aşa şi orbul Bartimeu a primit această sămânţă în inima sa. El a udat-o cu lacrimi şi a prăşit-o cu rugi fierbinţi; ea s-a dezvoltat ajungând până acolo că vedea în Isus ceea ce numai cu ochi îngereşti se putea vedea, asemenea arhanghelului Gabriel din ziua Bunei-Vestiri, vedea cu ochii credinţei că Isus este Fiul lui David, că este Mesia prezis de profeţi. Numai rugăciunea l-a luminat, i-a dăruit forţa necesară ca la chemarea lui Isus să-şi lase mantaua, să alerge, fără teama de a se poticni, pentru a ajunge cât mai repede la Isus.

Isus obişnuia să spună celor vindecaţi: Vezi, să nu spui nimănui! (Mt 8,4; Mc 1,44; Lc 5,14), căutând prin acest îndemn să-l scutească de persecuţia arhiereilor, cărturarilor şi fariseilor. Acum este pentru prima dată că nu-l opreşte să spună cine l-a vindecat. Tot rugăciunea îl făcuse pe Bartimeu fără frică faţă de duşmanii lui Cristos, în faţa suferinţelor la care ei l-ar fi supus; de aceea, Isus îi permite să-l urmeze ca ucenic. A dorit vindecarea pentru a-l vedea pe Mântuitorul, pentru a contribui la răspândirea împărăţiei mesianice.

Orbul Bartimeu l-a văzut cu ochii sufletului, luminaţi de credinţă, pe Isus ca pe Fiul lui David, ca pe Mesia. Oamenii, şi din păcate chiar mulţi creştini, îl văd ca pe un tablou pictat de fantezia şi de dorinţele lor pământeşti. Pe acest Cristos, confecţionat din prefabricatele fanteziei, îl roagă pentru multe, dar el nu poate mântui, nu aude, nu face minuni, nu eliberează de suferinţe, fiindcă nu este Fiul lui David, nu este Mesia, ci fiul propriei fantezii. Şi cei care îl roagă pe fiul propriei lor fantezii se descurajează în rugăciune şi continuă aceeaşi viaţă păcătoasă, preludiul orbirii veşnice.

Aşteptăm minuni? Dacă nu vedem în ochii fiecărui om o minune a atotputerniciei divine, suntem mai orbi ca orbul Bartimeu, fiindcă, aşa cum spunea Sofocle în antichitate: Multe sunt minunile lumii, dar cea mai mare dintre toate este omul (Antigona), tot aşa scriitorul George Bernanos: Fiecare fiinţă omenească, pe care o întâlnim chiar numai pentru o clipă în viaţă, este un mesaj pe care ni-l trimite cerul şi pe care îl putem descifra cu puţină iubire.

Cum ne folosim de vederea pe care ne-a dat-o Domnul? Ne străduim să dobândim eliberarea prin ochii care sunt capodoperele Creatorului?

Teologia eliberării nu este cea propusă de unii autori din ţările Americii Latine, care folosesc textele Scripturii pentru a ridica sărăcimea la luptă contra celor bogaţi, pentru a câştiga zdreanţa de manta pe care a aruncat-o Bartimeu. Dacă ne plângem că Dumnezeu ne-a uitat, că el este de partea celor bogaţi, dacă suspinăm descurajaţi de insuccesele noastre, dacă ne temem de moarte, de veşnicie, de opinia publică, de crucea zilnică şi încetăm de a ne mai ruga, sau ne rugăm fără credinţă şi convingere că în cuvântul lui Isus stă adevărul: Cereţi şi vi se va da (Mt 7,7-11), atunci putem avea siguranţa că în loc să ne apropiem de porţile deschise ale raiului, suntem încă orbi. Unul dintre multiplele motive pentru care dreptul Iob n-a căzut în descurajare când au venit asupra lui necazurile – pierderea turmelor, moartea copiilor, boala leprei, dispreţul soţiei şi al prietenilor – a fost acesta: Pentru orb am fost ochi şi pentru şchiop am fost picior. Iar cu ochii mei am făcut legământ să nu privesc asupra fecioarei (29,15; 31,1). Această pază a ochilor i-a întărit credinţa în fericirea veşnică şi în învierea din morţi, zicând: Cu trupul meu îl voi vedea pe Dumnezeu (19,26), fiindcă la înviere, nu numai ochii, dar tot trupul îl va vedea pe Creator.

În încheiere, putem spune că Isus ne este eliberatorul de orbirea fariseică cea mai periculoasă, de mândrie.

Fariseii ziceau: Oare şi noi suntem orbi? Isus le-a răspuns: Dacă aţi fi orbi, n-aţi avea păcat; dar voi ziceţi: Noi vedem. Pentru aceasta păcatul vostru rămâne (Lc 9,40-41). Mândria orbeşte, îl face pe om să creadă că ştie, că vede toate, că poate face toate şi nu mai are trebuinţă de Dumnezeu.

În ziua de vineri, 5 decembrie 1952, la Londra a fost ceaţa secolului care a paralizat capitala Angliei şi a provocat moartea la circa patru mii de persoane. Un bărbat a ieşit cu soţia dintr-o staţie de metrou. Nu se puteau orienta spre direcţia dorită, pentru a ajunge acasă. Din bezna albă ca de lapte îşi face apariţia un necunoscut care se oferă să-i ajute şi i-a condus direct la destinaţie. După ce i-au mulţumit, l-au întrebat: Dar cum reuşeşti să te orientezi cu atâta siguranţă? Sunt orb, a răspuns necunoscutul. Toată ziua a continuat să-i conducă pe cei cu ochi la casele lor.

Bartimeu ne conduce la Isus mai mult cu credinţa sa din vremea când era orb, decât cu văzul căpătat în chip minunat. Să-l urmăm şi să strigăm asemenea lui: Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine! Amin.

 

* * *

 

Auto-împlinirea în Cristos

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

O veche fabulă africană ne povesteşte cum a învăţat raţa să înoate. Raţa şi Găina trăiau împreună într-o casă la ţărmul mării. Mâncarea lor era peştele putred pe care îl aruncau la gunoi pescarii. În fiecare zi cele două vedeau Bâtlanul cum plonjează în apa mării, prinzând şi mâncând peşte proaspăt. Zilele treceau şi Raţa poftea tot mai mult să mănânce peşte proaspăt. Dar Găina i-a spus Raţei: “De ce doreşti ceea ce nu poţi avea? Bâtlanul este o pasăre de mare. Trupul ei este uşor. Noi suntem păsări de sol şi păsările de sol nu pot înota ca cele de mare. Dacă vei intra în mare cu trupul tău greu, te vei duce la fund ca o piatră şi s-a zis cu tine.” Raţa a crezut ce i-a spus Găina. Aşa că au mâncat mai departe peşte stricat. Dar aceasta nu a potolit foamea Raţei şi dorinţa ei de peşte proaspăt.

Într-o zi foarte fierbinte şi umedă, Raţa nu a putut mânca nimic pentru că peştele putrezit miroase oribil. S-a dus şi s-a aşezat pe malul mării, privind în tăcere la valurile ei. La un moment dat a apărut Bâtlanul, plonjând din nou după peşte. Văzând-o pe Raţă cât este de deprimată a întrebat-o ce s-a întâmplat. Raţa i-a povestit totul: cum a dorit dintotdeauna să poată înota şi mânca peşte, dar din păcate Creatorul a făcut-o o pasăre grea de sol. Bâtlanul i-a explicat atunci că în trecut nici el nu putea să înoate pe mare, dar a fost forţat de foame să sară în apă şi să descopere că poate să se descurce. Bâtlanul a invitat-o pe Raţă să sară în mare şi să încerce, dar acesteia îi era frică. Încurajând-o Bâtlanul mai mult, Raţa a sărit în cele din urmă în mare. Spre surpriza ei, nu s-a scufundat, ci plutea. Cu timpul Raţa a învăţat cum să înoate şi cum să se scufunde în apă pentru a prinde peştele proaspăt la care a visat dintotdeauna.

Vedeţi voi, Raţa nu era doar o pasăre de sol. Ea era în aceeaşi măsură şi pasăre de mare. Dar atâta timp cât a crezut că era doar o pasăre de sol, ea a rămas pe uscat şi a suferit din cauza dorinţelor şi privaţiunii pe care le simţea. Povestea este de fapt despre cum Raţa a ajuns să descopere şi să îşi conştientizeze identitatea şi potenţialul ei de înotătoare, de Dumnezeu dăruite; despre bobocul care înfloreşte, devenind floarea care a fost sortit să fie. Este şi povestea lui Bartimeu, din Evanghelia de astăzi, un cerşetor, un nimeni în drum, care şi-a conştientizat demnitatea de fiinţă umană şi de copil al lui Dumnezeu – şi a înflorit.

Pericopa din Marcu despre vindecarea orbului Bartimeu a stârnit curiozitatea specialiştilor biblişti, deoarece este singurul loc din Evangheliile sinoptice unde este menţionat numele unei persoane vindecate de Isus. Marcu menţionează numele nu o dată, ci de două ori: “Bartimeu, fiul lui Timeu”, primul în aramaică, al doilea în greacă. Această neobişnuită subliniere a numelui ne spune că acesta este important pentru cititor, pentru a înţelege ce vrea să comunice Marcu prin acest pasaj.

În lumea antică semitică, un nume nu era doar o etichetă pentru a identifica o persoană. Un nume exprima personalitatea sau destinul unei persoane. Deci ce însemna Bartimeu? Etimologic vine din aramaică şi înseamnă “fiul necuratului” sau “fiul orbului”. Ar putea fi vorba de o poreclă primită pentru că era un cerşetor orb. În concepţia populară iudaică a vremii, orbirea era considerată a fi o pedeapsă de la Dumnezeu pentru păcat sau necurăţie (Ioan 9,34). Dar în greacă numele poate fi înţeles şi ca “fiul cinstei”. Acesta pare a face referire la natura interioară şi la destinul omului. Indicându-ne numele Bartimeu cu dubla lui semnificaţie, Marcu se pare că ne spune că în pericopă avem un om demn de cinste, cu demnitate, dar trăind într-o stare de dezonoare, de ruşine. Ceea ce a făcut Isus pentru el nu a fost doar simpla refacere a vederii sale fizice, ci, mai presus de aceasta, i-a refăcut demnitatea umană de la Dumnezeu primită. Înţelegem acum legătura cu ceea ce Bâtlanul a făcut pentru Raţă, luminând-o şi încurajând-o să îşi conştientizeze potenţialul şi demnitatea adevărată.

Asemenea Raţei pe malul mării, sau lui Bartimeu pe marginea drumului, suntem şi noi uneori plictisiţi, simţind că trebuie să putem obţine mai mult de la viaţă decât avem acum. Ştim uneori în sinea noastră că suntem născuţi pentru a fi înotători, dar privind la noi ne descoperim mâncând peşte putred. Da, asemenea lui Bartimeu, ştim şi noi că trebuie să îl urmăm pe Isus în extraordinara Sa campanie de mântuire a lumii, dar tot ceea ce facem este să ne petrecem ziua întreagă în rutina obţinerii hranei. Vestea bună este că Cristos e în apropiere. El ne poate vindeca, ne poate scăpa de orice slăbiciune sau handicap care acum ne blochează să acţionăm. Nu staţi să îi ascultaţi pe prietenii care, asemenea Găinii, vă spun că visaţi cai verzi pe pereţi. Bartimeu nu i-a băgat în seamă pe cei care au încercat să îl convingă să renunţe. Isus este aici să ne vindece orbirea care ne imobilizează, este aici să ne dea putere, să ne transforme din trecători pasivi în entuziaşti discipoli ai Lui.

 

* * *

 

“Rabbuni, vreau să-mi recapăt privirea”

Autor: pr. Joseph Pellegrino
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Isus trece pe lângă cerşetorul orb. Bartimeu poate să audă doar agitaţia din preajmă.

“Rabbuni, vreau să-mi recapăt privirea.”

Lumea noastră este plină de zgomot, de oameni care ne indică ce să spunem, ce să facem, ce să gândim. Unicul scop al existenţei noastre a devenit neclar datorită presei agnostice ori chiar ateiste şi consumerismului care a transformat materialismul într-o nouă idolatrie. Şi muncim asemenea câinilor pentru mâncarea pe care apoi o consumăm în câteva secunde, pentru a ne întoarce din nou la lucru. Este aceasta viaţă?

“Rabbuni, vreau să-mi recapăt privirea.”

Isus trece pe lângă el. Nu este acum timpul pentru Bartimeu să ezite. Dacă nu profită de prezenţa Domnului în acest moment, va rămâne orb pentru totdeauna.

“Rabbuni, vreau să-mi recapăt privirea.”

Nu ştim câte ocazii vom avea ca să răspundem prezenţei Domnului. Uneori uşile pe care ni le deschide sunt deschise doar pentru scurt timp. Un tânăr se confruntă cu un impas pentru credinţa lui şi îşi întreabă părinţii ei cum de pot crede. Atunci şi doar atunci aceştia au ocazia să ajute la maturizarea credinţei fiului lor. Un vecin caută pe cineva cu care să vorbească. Atunci şi doar atunci avem ocazia să îi transmitem acestuia iubirea lui Cristos. Soţul sau soţia se simt descurajaţi. Celălalt trebuie să îi vină în ajutor acum, nu mai încolo. Domnul ne oferă multe ocazii în viaţă. Atâtea ocazii de care putem profita.

“Fiul lui David, îndură-te de mine!”

Bartimeu orbul strigă după Domnul folosind numele lui David. David este marele rege. David este unificatorul poporului evreu. David este cel care a promis o împărăţie ce va dura pentru totdeauna. David este cel căruia i s-a spus că unul dintre urmaşii lui va fi mai mare decât el, mai mare decât şi-ar putea vreodată imagina.

“Fiul lui David, îndură-te de mine!”

Lumea a tânjit după Mântuitorul care ne-a fost dat. Isus Cristos este Cel care aduce ordine în haosul vieţilor noastre. El este Marele Rege, Regele Regilor. El este punctul central al istoriei omenirii. El este Fiul lui David şi Cuvântul veşnic al Tatălui. Şi El vine la noi.

“Fiul lui David, îndură-te de mine!”

Bartimeu îşi dă seama că se află în straturile de jos ale societăţii. Nimeni nu are ce să facă cu un cerşetor orb. Te încurcă doar. Acum, când Isus trece prin preajmă, Bartimeu începe să îi deranjeze pe oameni. “Taci Bartimeu. Ne faci de râs.” Dar pentru Isus nu este o cantitate neglijabilă, nici cineva de care să îţi fie ruşine. Isus îl vede, îl cheamă, i se face milă de el.

“Fiul lui David, îndură-te de mine!”

Oamenii vor să ne convingă că suntem numere. Vor să ne convingă că Dumnezeu este prea mare pentru noi, că noi în schimb suntem prea nesemnificativi. Dar nimeni nu este nesemnificativ pentru Dumnezeu. Isus ne vede pe fiecare dintre noi, ne iubeşte pe fiecare în parte. “Oare nu se vând două vrăbii pe un ban? Şi nici una dintre ele nu cade pe pământ fără ştirea Tatălui vostru. Vouă, însă, vă sunt numărate toate firele de păr de pe cap. Aşadar nu vă temeţi! Voi valoraţi mai mult decât multe vrăbii” (Matei 10,29-30). Societatea lui Bartimeu nu avea loc pentru orbi. Erau forţaţi să cerşească. Dar Isus l-a văzut pe Bartimeu, i-a văzut suferinţa şi l-a vindecat. Societatea noastră nu are de asemenea loc pentru diferiţi oameni, aflaţi în diferite circumstanţe. Pot să fie infectaţi cu boli teribile precum SIDA. Sau pot să moară de foame în Africa. Pot să fie bolnavi mental în America. Societatea noastră nu are loc pentru ei şi nici noi nu avem loc unii de alţii. Dar Isus ne vede. Suferă pentru fiecare dintre noi. Vine personal la fiecare pentru a ne vindeca. Ne cheamă. Să mergem la El.

“Fiul lui David, îndură-te de mine!”

Bartimeu îşi dă seama că doar Isus îl poate vindeca. El are credinţă în Domnul. Credinţa lui se bazează pe îndurarea lui Isus.

“Fiul lui David, îndură-te de mine!”

Unii dintre noi suferim datorită unor răni pe care ni le-am provocat singuri. Unii dintre noi suferim datorită modul în care ne-au tratat alţii. Unii dintre noi suferim de boli pe care nu le-a provocat nimeni, ţinând pur şi simplu de persoana noastră. Avem probleme cu inima, sau poate cancer. Îngrijim o rudă bolnavă de diabet. Suntem copleşiţi de probleme şi ne întrebăm ce să mai facem. Isus trece pe lângă noi şi spune: “Crezi în Mine.”

“El este preot în veci, după rânduiala lui Melchisedec.”

Tatăl veşnic l-a rânduit pe Fiul Său Isus să aibă grijă de poporul Său. El se roagă în fiecare zi la Tatăl Său pentru fiecare dintre noi mijloceşte. Nu suntem nesemnificativi, pentru că Isus ne cunoaşte şi ne iubeşte şi poartă nevoile noastre la Tatăl Său. El este preotul nostru în veci, asemenea lui Melchisedec. Nu avem nimic de ce să ne temem, niciodată.

“Strigaţi de bucurie pentru Iacov şi strigaţi înaintea căpeteniei popoarelor, vestiţi; lăudaţi şi ziceţi: Domnul iubeşte pe poporul Său.”

Dumnezeu ne iubeşte. Astăzi şi în fiecare zi noi proclamăm înaintea lumii iubirea Sa. El are milă de noi. El ne-a dat darul vederii, darul de a vedea iubirea Sa în vieţile noastre. Am fost binecuvântaţi. Ne alăturăm lui Bartimeu, care imediat după ce şi-a recâştigat vederea l-a urmat pe Isus pe drumul spre Ierusalim. Trebuie să ne alăturăm lui Bartimeu în urmarea Domnului pe un nou drum al măreţiei, un drum al iubirii sacrificiale, un drum care duce la o Lume Nouă care este Împărăţia lui Dumnezeu.

 

* * *

 

Duminica a XXX-a de peste an (B) (audio)

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Anton Despinescu
Unde: Catedrala romano-catolică din Iaşi
Când: 29 octombrie 2006

 

Puteţi descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.

 

* * *

 

Mergi! Credinţa ta te-a salvat

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Să privim spre Cristos Rege care apare la orizont! Nu-l vedem tot deodată. În ultimele două duminici i-am văzut splendoarea înţelepciunii şi gingăşia înţelegerii. Liturgia cuvântului de azi ne prezintă profunzimea mângâietoare a sfatului său. Ne vom convinge că Isus este Rege, fiindcă în El vom descoperi şi contempla plinătatea darurilor Duhului Sfânt. Regele Cristos vine să ne conducă la Tatăl slujindu-ne, adică împărţindu-ne din plinătatea sa har peste har şi să ne adreseze ultimul sfat: «Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, şi moşteniţi împărăţia pregătită vouă de la întemeierea lumii!» (Mt 25, 34).

Ca să înţelegem acum această chemare, să repetăm rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii: Dumnezeule atotputernic şi veşnic, te rugăm, sporeşte în noi credinţa, speranţa şi iubirea şi, ca să ne învrednicim a dobândi ceea ce ne făgăduieşti, fă-ne să iubim ceea ce ne porunceşti (LR). Poruncile lui Cristos Rege sunt întotdeauna sfaturi, fiindcă ele nu constrâng niciodată libertatea, ci o zidesc: Dacă vreai să intri în viaţă, păzeşte poruncile (Mt 19, 17).

Când profetul Ieremia a simţit chemarea lui Dumnezeu, adresată unui rest, pentru a se întoarce în patrie, a tresărit de bucurie, aşa cum am auzit cu toţii în prima lectură (Ier 31, 7-9). Termenul de rest prezintă în text ceva mai profund. Restul nu este compus din cei scăpaţi de deportare, ca la profetul Amos (3, 12; Is 4, 2-3), ci acel micuţ nucleu al exilaţilor pe care Dumnezeu îi adună spre a continua istoria mântuirii. Acest rest este compus din cei săraci şi constituie obiectul iubirii lui Dumnezeu (cf. MAC p. 994), Iahve va fi pentru ei un tată, şi ei, pentru Dumnezeul lor, nu vor mai fi numai ca un fiu, ci ca primul născut, bucurându-se de toate binecuvântările şi de predilecţia iubirii paterne (cf. CBL p. 672), vor fi moştenitorii lui.

Dacă atât de minunată a fost întoarcerea unui «rest» al Israelului din exil într-o patrie pământească, cât de minunată nu va fi întoarcerea Regelui Cristos de la Tatăl înconjurat de îngerii şi sfinţii săi în virtutea Duhului Sfânt, adică «pe norii cerului»! (cf. Lc 21, 17).

Imaginea acelui rest din prima lectură o găsim în evanghelia zilei (Mc 10, 46-52), este orbul Bartimeu, fiul lui Timeu, care, simţind prin credinţă că ziua mântuirii lui a sosit, striga cu disperare: Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine! Ce sfaturi puteau să-i dea cei care erau în jurul lui Isus, dar nu se bucurau de Duhul lui Isus? Să tacă: Taci! De ce? Isus se îndrepta de la Ierihon spre Ierusalim. Cei din jur se aşteptau ca Isus să-şi facă o intrare triumfală în sfânta Cetate şi acest nenorocit le strica planurile. Ce sfat le dă Isus plin de darurile Duhului Sfânt? Chemaţi-l! Este un sfat valabil pentru toată suflarea omenească: Dumnezeu cheamă la mântuire pe oameni prin oameni: Ai încredere! Scoală-te! Te cheamă! Dar nimeni nu poate înţelege chemarea divină decât prin Cristos, care s-a îndreptat spre Ierusalim ca un simbol al restului care tot spre Ierusalim s-a îndreptat când a pornit din exil. Aici, la Ierusalim, şi Cristos va striga cu disperarea lui Bartimeu spre Tatăl său: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? (Mc 15, 34) şi a fost ascultat din cauza evlaviei cu care s-a rugat (Evr 5, 7).

Orbul a venit la Isus, nu înainte de a-şi arunca haina de pe el, şi, recunoscându-l drept Învăţător, adică drept ca pe cel care ştie să dea, nu numai sfaturi cu buzele, ci să sfătuiască din intern cu puterea miraculoasă a vindecării, îi cere vederea. Mântuitorul l-a vindecat. Ce sfat i-a dat, fiindcă i-a cunoscut credinţa? Mergi! Credinţa ta te-a salvat. Ce a înţeles Bartimeu? Că trebuie să-l urmeze pe Isus pe drumul spre Ierusalim. Urmarea lui Isus pe acest drum duce la deschiderea ochilor pentru a vedea Ierusalimul ceresc în care nu va mai fi nici plânset, nici durere, nici moarte, fiindcă aici Isus va deveni marele şi singurul Preot al noii alianţe încheiate între cer şi pământ şi pecetluite cu sângele său preasfânt.

Nu trebuie să uităm că însuşi drumul spre Ierusalim este o tăcere profetică menită să ne fie sfat. Ierusalimul, în gândirea lui Marcu, nu era numai o noţiune geografică, dar şi un concept teologic. Era cetatea sfântă, capitala Israelului, în care îşi aveau reşedinţa conducătorii poporului. În drum spre Ierusalim Isus este prezentat ca un profet curajos, conştient de soarta care îi este rezervată aici de acei conducători. Ca mulţi alţii, orbul vindecat îl urmează cu credinţa că Isus este cu adevărat fiul lui David, dar când vor cunoaşte soarta lui Isus, vor dispărea în negura istoriei. Totuşi ucenicii, cei care îl urmau, conştienţi de sentimentele lui Isus, erau cuprinşi de teamă, fiindcă lor le descoperise că acolo va pătimi multe, va fi omorât, dar va învia a treia zi (cf. CBL p. 1081-1082). Doar slaba credinţă în Învierea lui Isus îi mai ţinea pe ucenicii cuprinşi de teamă să-l mai urmeze. Credinţa lor i-a mântuit fiindcă au păstrat sfatul lui Isus: Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni (Mt 4, 19), adică părtaşi ai preoţiei sale, înzestraţi cu o carismă şi un dar deosebit în a-i sfătui pe oameni să asculte de sfaturile Marelui Preot. Acest lucru îl pune în evidenţă lectura a doua (Evr 5, 1-6).

Tu eşti preot în veci după rânduiala lui Melchisedec. Prima parte a acestei lecturi înşiră cu claritate condiţiile pentru a fi preot: 1) să fie de origine umană, spre a avea capacitatea de a compătimi pe cei care sunt în greşeală; 2) de a fi mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, oferind jertfe pentru ispăşirea păcatelor; şi, nu în ultimul rând, 3) de a avea chemare din partea lui Dumnezeu.

Puse aceste principii, Isus este cu adevărat preot: 1) el aparţine familiei omeneşti şi s-a dovedit capabil să-i compătimească pe oameni; 2) a fost chemat de Dumnezeu, aşa cum apare din faptul că Dumnezeu, în măsura în care îl numeşte fiu, deja i-a spus: Tu eşti preot (Ps 2, 7 şi Ps 110, 4); 3) că este mijlocitor între noi şi Dumnezeu rezultă din atitudinea lui de pe cruce: Părinte (Tată), nu le socoti lor păcatul acesta, fiindcă nu ştiu ce fac! (Lc 23, 34). Cristos este singurul preot al noii alianţe care a adus o unică şi irepetibilă jertfă. Cei care se numesc preoţi nu sunt preoţi prin ei înşişi, ci prin faptul că participă din unica preoţie a lui Cristos şi sunt destinaţi să facă prezentă pe altar numai jertfa lui Cristos şi să acţioneze in persona Christi (în persoana lui Cristos) când dezleagă de păcate, când consacră şi când vestesc cuvântul său (cf. MAC p. 995).

Isus a voit să-i facă părtaşi pe ucenicii săi de chemarea sa divină, şi pe urmaşii acestora, de preoţia sa, ca ei să fie în sânul Bisericii sale aşa cum este o mamă în familie pentru copiii ei: iubirea să şi-o transforme în jertfă şi sfat, îndrumare pe calea vieţii. Oamenii primesc chemarea divină prin Fiul omului. Pe cine nu-l poţi înţelege, nu-l poţi sfătui. Nu l-am putea înţelege pe Dumnezeu, dacă nu ne-ar vorbi pe felul nostru de a vorbi ca oameni. Îngroziţi de felul lui Dumnezeu de a se manifesta prin atotputernicia sa, israeliţii îi cer lui Moise să le vorbească el şi să nu le mai vorbească Dumnezeu în felul său, de teama morţii (Ex 20, 19).

În contrast cu tânărul bogat care, legat de bogăţia lui, nu l-a urmat pe Isus, în contrast cu fiii lui Zebedeu care voiau primele posturi de onoare din împărăţia lui Cristos, orbul, chiar înainte de a fi vindecat, aruncă şi haina de pe el, fiindcă, înainte de a-l vedea pe Isus cu ochii trupului, l-a văzut cu ochii credinţei şi de aceea, sfatul lui Isus de a-l urma, l-a pus în practică.

Dumnezeu sfătuieşte prin Cristos mai mult din intern, prin credinţă, decât prin cuvinte, când omul se arată disponibil faţă de voinţa sa, de a crede că Isus este Fiul lui David, Mesia, Emanuel-Dumnezeu cu noi.

După cum Cristos, sfătuit de Tatăl să se întrupeze, a ascultat şi a devenit Marele Preot, tot aşa şi noi, ascultând de Cristos, ne facem părtaşi de soarta Lui, de intrarea triumfală în Impărăţia Tatălui

Bartimeu recunoaşte în Isus pe cel mai mare învăţător, sfătuitor, care poate vorbi prin minuni şi sfătui prin tăcere. Dar noi?… Ne deschidem inima pentru sfaturile credinţei?…

Tineri şi tinere, pătrunşi de Sfaturile evanghelice, aduc Bisericii cinstea de a fi cât mai asemenea cu Cristos sărac, curat şi ascultător, fie ca preoţi, fie ca persoane consacrate care, îmbrăţişând sărăcia, aruncă în urma lor zdrenţele omului vechi; îmbrăţişând curăţia, aruncă în urmă orbirea patimilor trupeşti; îmbrăţişând ascultarea, aruncă în urma lor păcatul Evei neascultătoare.

«Dumnezeule atotputernic şi veşnic, te rugăm, sporeşte în noi credinţa, speranţa şi dragostea, ca să urmăm cu fidelitatea lui Cristos chemarea pe care ne-ai dat-o» (LR). Amin.

 

* * *

 

Duminica a XXX-a de peste an

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Editura Sapientia

Evanghelia de astăzi îl prezintă pe Isus care iese din Ierihon, când, iată, Bartimeu, un orb care şedea de-a lungul străzii ca să cerşească, începe să-l strige. Ierihon este o pată intensă de culoare verde, care iese puternic în evidenţă pe fondul nisipului maroniu al deşertului care îl înconjoară. Vechiul Testament vorbeşte despre cucerirea sa de către evreii conduşi de Iosua, reprezentându-l pe acel Dumnezeu care face să se prăbuşească zidurile cetăţii inamice.

Orbirea, adesea cauzată de clima nisipoasă, era o realitate des întâlnită în Palestina şi care te făcea inapt de muncă. Pe lângă aceasta, evreii considerau boala într-o oarecare măsură ca fiind cauzată de păcat. În orice caz, bolnavii nu aveau prea multe speranţe, deoarece atunci nu erau pensii, nu era nici asistenţă socială şi pentru cine nu putea munci singura speranţă de a supravieţui era cerşitul la marginea străzilor. În această situaţie se afla şi Bartimeu, orb, lipsit deci de autonomie, nefiind în stare să-şi conducă şi să aibă grijă de propria viaţă. El nu cunoaşte strada, nu-i vede marginile. Nu poate să facă altceva decât să cerşească, să ceară ajutor, să depindă de alţii.

Bartimeu este imaginea păcătosului lipsit de har, incapabil să iasă din întuneric, concentrat asupra lui însuşi în aşa fel încât nu vede decât propriile interese egoiste, proiecţii ale unei realităţi imaginare necunoscute. Păcătosul este tocmai acela care cerşeşte speranţa. Pentru o viaţă care în fond îi apare goală, întunecată, el cheltuieşte mult în căutarea obositoare de a-şi satisface dorinţe şi aspiraţii care, în loc să se liniştească, se măresc, aducând cu ele o amărăciune pătrunzătoare, o deziluzie îngrijorătoare şi o disperare plină de contradicţii. Noi ne credem puternici, deoarece credem că observăm exact realitatea, în timp ce, de fapt, o deformăm adăugându-i criteriile şi prejudecăţile noastre, care dau culoarea lentilelor prin care percepem lumea.

Bartimeu ştie să fie orb. Recunoaşte limitele sale, insuficienţa sa, însă este convins că a găsit pe cineva care îl poate salva. Atunci, strigă după Isus, îl invocă: “Ai milă de mine, Doamne!”. Un strigăt pe care îl putem face al nostru, deoarece Isus tocmai trece pe lângă noi, ba chiar este aici, în mijlocul nostru, prezent în taina Euharistiei.

Când Isus trece pe lângă Bartimeu, aude strigătul acestuia. Atunci se opreşte şi îl cheamă. Acesta sare în picioare, îşi aruncă mantaua şi aleargă la El. Un act neobişnuit pentru un evreu de rând pentru care mantaua era preţioasă, ea nu se putea da nici măcar ca zălog, deoarece era folosită şi ca învelitoare pentru timpul nopţii. Să ne imaginăm, deci, valoarea pe care o avea acea manta pentru un sărac. Cu toate acestea, orbul nu-i mai dă importanţă, face gesturi rapide, decise. Nu vede, dar se agită şi fuge spre Cristos pe care-l numeşte “Maestru”, deoarece i-a recunoscut puterea care îl face învăţător, ghid şi sfătuitor. După un scurt dialog, Isus, milostivindu-se de Bartimeu, i-a redat vederea.

În viaţa sfântului Iacint, călugăr dominican de origine poloneză, se citeşte că, pe data de 27 septembrie 1244, acesta se afla în apropierea catedralei din Cracovia lângă trăsura unei matroane al acelui loc, care se numea Vitoslavia. Împreună cu nobila doamnă se coborâră şi cei doi copii ai ei de şapte ani care se ţineau de mână. Amândoi erau orbi. Mama se pune în genunchi în faţa sfântului Iacint şi-l imploră ca să obţină redarea văzului copiilor ei: “Sunt ca nişte monştri, priviţi! Ochii lor sunt goi. Aveţi milă de noi!”. Sfântul nu reuşi să-şi stăpânească lacrimile. Se apropie de cei doi micuţi orbi, îi sărută pe frunte, apoi le făcu semnul sfintei cruci pe cavitatea goală a ochilor, spunând: “În numele lui Isus Cristos care este Lumina lumii, vă poruncesc la amândoi să vedeţi. Iluminaţi-vă, iluminaţi-vă în numele Domnului”. Credinţa sa a fost răsplătită. Cei doi gemeni mici imediat au simţit cum li se umflă ochii şi, deschizându-şi pleoapele, au văzut lumina soarelui.

Aşa cum am auzit şi în acest exemplu, singurul care ne poate salva de orbirea noastră este Isus Cristos, Lumina lumii, dacă-l invocăm din toată inima strigând: “Ai milă de noi, Doamne”. Isus îi redă lui Bartimeu vederea pentru că El este Mântuitorul. Acest lucru îl spune şi sfântul Paul cu mare convingere în lectura a doua. Aşa cum Marele Preot oferea sacrificii lui Dumnezeu pentru binele oamenilor, pentru a cere iertare păcatelor lor, la fel, Isus Cristos s-a oferit pe sine însuşi ca sacrificiu lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. În acest sens, el este Marele Preot, asemenea lui Melchisedec, un personaj misterios din Vechiul Testament, rege şi preot care i-a ieşit în întâmpinare lui Abraham şi care este figura profetică a lui Cristos. Există o strânsă legătură între Vechiul şi Noul Testament, aşa cum ne spune şi Conciliul al II-lea din Vatican în Constituţia dogmatică despre revelaţia divină: “Deşi Cristos a încheiat Noul Legământ în sângele său, totuşi cărţile Vechiului Testament, preluate integral în propovăduirea Evangheliei, îşi dobândesc şi îşi manifestă semnificaţia deplină în Noul Testament pe care, la rândul lor, îl luminează şi îl explică” (Dei Verbum 16). Este Isus Cristos cu Pătimirea sa care a răscumpărat oamenii, realizând astfel profeţia lui Ieremia pe care am ascultat-o în prima lectură: “Bucuraţi-vă, pentru că Domnul a salvat pe poporul său, l-a adunat de la extremităţile pământului, a vindecat orbul şi şchiopul, mângâindu-i pe aceia care mai înainte plângeau”.

Aşadar, şi noi putem spera în mântuire, însă recunoscând mai întâi că suntem orbi, păcătoşi, şi apoi invocându-l pe Isus, singurul care ne poate salva. Însă pentru aceasta este necesar să ne aruncăm şi noi mantaua, să lăsăm deoparte lucrurile noastre sigure, şi astfel, ca nişte orbi, să căutăm să ne prindem cu putere de mâna sigură şi protectoare a lui Cristos.

Acest anunţ de speranţă şi de mântuire, pe care evanghelia îl propune cu putere, trebuie să-l experimentăm şi noi în viaţa noastră, şi, totodată, trebuie să-l şi transmitem. Isus, când se hotărăşte să cheme orbul, nu-l cheamă în mod direct, ci îl cheamă prin intermediul mulţimii care îl urma. Suntem noi mulţimea care îl urmează pe Cristos, şi la fel ne cere şi nouă astăzi, să-i chemăm pe cei îndepărtaţi, pe cei care nu cunosc iubirea lui Isus. Astfel, dacă avem în casă un bolnav, să-i spunem că Isus îl iubeşte, că suferinţele sale oferite pentru iubirea Domnului dau un sens bolii sale. Să-l facem cunoscut pe Isus copiilor noştri, să-l amintim celor bătrâni, să-l facem partener în munca noastră, deoarece datoria noastră este de a-l chema pe fiecare om din lume, de a spune tuturor vestea cea bună despre un Dumnezeu care iubeşte şi mântuieşte, pentru ca, aşa cum spune profetul Ieremia, “toţi să se adune într-o mare mulţime din toate colţurile pământului”. Lumea aşteaptă ca noi să-i spunem despre adevărul lui Cristos şi despre mântuirea sa. Pentru asta să facem al nostru strigătul pe care sfântul Ignaţiu de Loyola l-a adresat misionarilor săi: “Să mergem şi să incendiem totul cu focul iubirii şi al credinţei!”.

De aceea, să fim ca o candelă aprinsă de adevărul şi de iubirea lui Isus care luminează şi, fără să se diminueze, aprinde şi alte candele pentru a ilumina şi alte locuri. Şi astfel, lumea nu va mai fi un loc plin de orbi, ci plin de lumină.

Iulian Tancău

 

* * *

 

Duminica a XXX-a (B)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Pe când Isus, împreună cu ucenicii săi, ieşea din Ierihon, înconjurat de o mare mulţime, un cerşetor orb, Bartimeu, fiul lui Timeu, şedea pe marginea drumului. Auzind că trece Isus din Nazaret, a început să strige: “Isuse, fiul lui David, fie-ţi milă de mine!” Mulţi se răsteau la el ca să tacă, dar el striga şi mai tare: “Fiul lui David, fie-ţi milă de mine!” Isus s-a oprit şi a zis: “Chemaţi-l”. L-au chemat deci pe orb şi i-au spus: “Curaj! Ridică-te, te cheamă!” Orbul şi-a aruncat haina la o parte, a sărit în picioare şi a alergat la Isus. Isus l-a întrebat: “Ce vrei să fac pentru tine?” Orbul i-a răspuns: “Rabbuni, fă-mă să văd!” Isus i-a spus: “Mergi, credinţa ta te-a mântuit”. Imediat omul şi-a recăpătat vederea şi l-a urmat pe Isus în drumul său. (Marcu 10,46-52)

Episodul vindecării orbului de la Ierihon, citit în duminica a treizecia de peste an, se situează imediat după momentul în care Isus a prezis pentru a treia oară că, mergând la Ierusalim, va fi dat la moarte dar că va şi învia (Mc 10,32-34). Or, tocmai atunci când cei doisprezece apostoli nu au înţeles gravitatea anunţului făcut de Isus, când cei doi fii ai lui Zbedeu se grăbesc să ceară locurile de vază de lângă tronul de slavă al Învăţătorului lor şi când ceilalţi ucenici contestă atitudinea celor doi fraţi, nutrind însă şi ei aceiaşi ambiţie, mesajul pascal este întrezărit şi primit de un cerşetor orb de la porţile Ierihonului. Dar, să remarcăm faptul că persoana cea mai săracă (lipsită de orice bun personal) se dovedeşte a fi şi cea mai disponibilă. Acel orb nu are, precum ucenicii, vreo idee preconcepută cu privire la regalitatea lui Isus în care crede. El nu face decât să asculte şi să spere. Iar când vocea lui poate fi auzită, el începe să strige cu putere şi perseverenţă, Fiul lui David, ai milă de mine!. În rugămintea sa orbul nu cere ceva precis (precum fiii lui Zebedeu), ci aşteaptă doar ca privirea Mântuitorului să se oprească asupra lui. Perseverenţa lui (în care putem întrezări o expresie de credinţă mare, deschisă şi primitoare) este răsplătită. Isus îl cheamă, iar orbul, părăsindu-şi haina (simbolul vieţii trecute), se ridică şi vine către Cel ce l-a chemat. Şi, deşi este fiul lui Timeu, el nu se sprijină pe nimeni din familia sa sau pe trecutul său, ci păşeşte hotărât către Cristos. Or această atitudine manifestă deja trăsăturile adevăratului ucenic care a devenit atunci când a răspuns la chemare, când a renunţat la trecutul său şi, după vindecare săvârşită de Isus ca răsplată pentru credinţa sa, când l-a urmat Cel care l-a vindecat. Dar ce diferenţă între acest nou ucenic şi ceilalţi! Pe când însoţitorii lui Isus Cristos sunt plini de ambiţii, orbul nu doreşte decât să vadă clar şi să-şi conformeze viaţa celor văzute. Iar credinţa lui l-a mântuit şi l-a vindecat, întrecând astfel până şi grupul celor doisprezece apostoli.

În faţa unui astfel de model nu putem să nu ne întrebăm: Care este atitudinea mea faţă de Isus? Ce exprimă rugăciunea mea? Nu cumva încerc să mă folosesc de Isus pentru a-mi satisface dorinţele adesea meschine ori ambiţiile personale, sau, dimpotrivă, rugăciunea mea mă aşează în atitudine de ascultare, de disponibilitate şi de primirea a voinţei lui Dumnezeu?

Mai mult, sunt eu oare gata să împărtăşesc destinul lui Isus, care este şi al ucenicului, de a participa la suferinţele şi încercările Lui, sau mai curând mă las condus de ispita de a-i dicta lui Cristos o mântuire născocită de mintea mea?

O atitudine care reflectă convingerea că ştim de ce avem noi nevoie se dovedeşte a fi mai mult decât imprudentă. Doar cel care s-a detaşat de toate şi care are conştiinţa “orbirii” sale poate cere vindecarea lui Isus Cristos pentru a începe o viaţă nouă.

 

* * *

 

Duminica a XXX-a de peste an (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Un naufragiat, aruncat de o furtună pe o insulă pustie, după o perioadă de supravieţuire precară, a reuşit să îşi construiască o colibă. Îl implorase pe Dumnezeu în fiecare zi pentru salvarea lui şi în fiecare zi scruta orizontul în speranţa de a zări o navă în trecere.

Într-o dimineaţă, în timp ce se întorcea dintr-o expediţie de vânătoare, a văzut surprins că luase foc coliba lui. Tot ce a reuşit să salveze din naufragiu era pierdut. Întâmplarea o vedea ca apropierea sfârşitului. Sărmanul om nu se putea linişti din cauza tragediei. I se părea că toate rugăciunile fuseseră zadarnice şi că Dumnezeu îşi bătea joc de el.

Chiar în acea zi a venit o navă.

- Am văzut semnalul pe care l-aţi făcut cu fum, a explicat căpitanul.

În planul necuprins al lui Dumnezeu, deseori pierderile cele mai grave sunt aducătoare de mari binecuvântări.

2. Tema

Orbul şi-a redobândit vederea şi a început să îl urmeze pe Isus, care mergea spre Ierusalim ca să moară. Sau: “Arată-ne faţa ta, Doamne, şi vom fi mântuiţi”.

3. Mesajul zilei

Când ne jucăm de-a baba oarba, ni se pare greu să îi recunoaştem pe alţii, dar unele amănunte ne ajută.

- Pentru a-l recunoaşte pe Isus, ce trăsături deosebite trebuie să avem în vedere?

- Şi dacă vine la noi cu chipul unui răstignit?

Isus se îndrepta spre Ierusalim, pentru a fi răstignit acolo.

- Minunea orbului arată că ucenicii trebuie să îşi deschidă ochii pentru a-l recunoaşte şi în timpul pătimirii, morţii şi învierii.

- Recunoaşterea ca Mesia şi Mântuitor, ca Fiu al lui Dumnezeu, este darul lui Isus; singuri nu reuşim să îl recunoaştem, pentru că, în pătimire, mare este “masca” durerii sale şi a umilirii de condamnat; pentru alte motive, chiar şi după înviere.

Să recunoaştem chipul lui Isus suferind!

- În timpul pătimirii, sub această “mască” a durerii, doar câţiva îl recunosc pe Isus (cf., de exemplu, centurionul), dar majoritatea nu-l recunoaşte (cf., de exemplu, conducătorii evreilor, Iuda, chiar Petru etc.).

- Este greu să-l vezi pe Dumnezeu Mântuitorul într-un chip acoperit de sânge, scuipat şi spini. Isus refuzat şi răstignit este Dumnezeul nostru, exclamă cel care are credinţă. În schimb, ceilalţi îl iau în râs: “Este un sărăcuţ care suferă, este un eretic, este un… “sărmanul Cristos”!

- Ferice de cei care descoperă chipul lui Isus în durere, pentru că este chipul lui Dumnezeu, infinit în iubire!

Recunoaşterea chipului lui Isus înviat.

- În faţa lui Isus înviat, unii cred, alţii nu: dar noi?

- Este greu să recunoşti chipul lui Isus înviat. Mariei Magdalena i se pare că este grădinarul. Ucenicilor de la Emaus, un călător.

- Isus înviat are chipul lui Dumnezeu.

- Isus înviat are chipul fiecărui om fiu al lui Dumnezeu, în special al celor mai nevoiaşi.

- Isus înviat are chipul Euharistiei.

- Fericiţi cei care îl recunosc pe Isus înviat, cu credinţă, pentru că chipul lui este chipul Dumnezeului celui veşnic în iubire!

“Căutaţi mereu faţa lui!”

- Toată viaţa creştinului constă în deschiderea ochilor pentru a-l recunoaşte pe Isus şi, în acelaşi timp, în rugăciune: “Învăţătorule, fă să văd!”, pentru că doar el poate să ni se dezvăluie.

- În orice faţă, mai ales în cea mai suferindă şi tristă, există o trăsătură, un contur al lui Isus: să deschidem ochii pentru a-l recunoaşte.

- În fiecare dintre noi există ceva prin care ne asemănăm cu Isus, chiar dacă ceva mic, mic. Acel ceva trebuie dezvoltat pentru a ne asemăna mai mult cu el.

- Viaţa creştinului trebuie să fie imitarea lui Cristos, absorbindu-i mesajul şi înfăptuind faptele sale, în conformitate cu condiţia noastră.

- În ce putem să ne asemănăm cu Isus astăzi şi în această săptămână? (Aşteptaţi cu răbdare răspunsurile şi comentaţi-le).

4. Exemple

a) Aventura Elenei Keller

Americanca Elena Keller (1880-1968) îşi pierduse vederea şi auzul când avea doar 19 luni, din cauza unei meningite. Când a ajuns mare, îşi amintea foarte vag cât de plină era lumea de culori şi de sunete.

Cum poţi să o înveţi ceva pe o fetiţă care nu vede şi nu aude?

Părinţilor Elenei li se părea imposibil. Dar a venit o bună învăţătoare, Anna Sullivan, care s-a ocupat de educaţia ei. Singurul mod de a comunica era cel al atingerii mâinii. Graţie doar atingerii, Elena a făcut studii superioare, a luat diploma şi a scris şi câteva cărţi.

Educaţia Elenei a avut şi momente distractive. Când învăţătoarea scria pe mâna Elenei cuvântul “păpuşă” şi apoi punea în mâinile ei o păpuşă, fetiţa asocia cu uşurinţă în mintea ei cuvântul scris cu obiectul pe care îl atingea. Aşa s-a întâmplat şi cu alte obiecte pe care le atingea, cum ar fi cartea, creionul. Când a scris pe mâna ei cuvântul “iubesc”, fetiţa a simţit literele, dar nu ştia care era semnificaţia lor, pentru că nu exista un obiect “iubire” pe care să i-l pună în mână. Învăţătoarei i-a venit o idee bună. După ce a scris cuvântul, a îmbrăţişat-o şi a sărutat-o (S.J. Klimek).

b) Să-i mulţumim Domnului pentru lumina soarelui, dar mai ales pentru credinţa pe care ne-a dat-o.

- Tată, cât costă o baterie?

- Ei, fiule, totul este scump şi banii se împuţinează tot mai mult!…

- Dar lumina electrică?

- Întreabă-l pe cel care se ocupă de contor. Este un adevărat dezastru.

- Iar soarele cât costă?

- Ţi-ai pus cumva în minte să mă oboseşti?

Răbdarea tatălui era pe punctul de a se epuiza. Alois a înţeles deja şi, pentru a nu se alege cu o palmă, tace. După cină, tăcerea durează încă de ambele părţi.

La ora culcării, când Alois s-a apropiat puţin timid de tatăl său pentru a-i ura noapte bună şi a-i imprima un sărut pe obraz, acesta, suspinând adânc, a început din nou să vorbească:

- Vrei să ştii cât costă soarele. Întreabă-i pe călugării la care mergi mereu, şi apoi spune-mi şi mie cât costă!

- Tată, spune cu aer triumfător Alois, ştiu; nu am nici o nevoie să îi întreb pe fraţi. Voiam doar să aflu dacă ştii şi tu.

- Să auzim!

- Lumânărelele costă… lumina electrică costă… dar soarele nu costă nici un bănuţ… Este gratis, fără fire şi fără contor. Vezi, tată? Este suficient să îi spunem “mulţumesc” Domnului care l-a creat pentru noi, şi nimic mai mult.

c) Să-l vedem pe Isus pretutindeni, mai ales în cel care suferă.

Luca, un băiat de zece ani, fiu al unei familii creştine bune, era în clasa a patra. Într-o zi, a văzut în timpul recreaţiei un băiat din clasa a doua aşezat singur într-un colţ. Acel băiat era nou la şcoală, venea dintr-un alt oraş. Încă nu avea prieteni. Luca s-a întristat. Era gata să facă un concurs de alergare cu colegii de clasă, dar a renunţat la plan. S-a apropiat de băiat şi i-a propus să se joace împreună. Aşa a descoperit că noul elev nu putea alerga pentru că suferise recent o intervenţie chirurgicală. Luca a găsit nişte reviste şi s-au uitat în ele toată recreaţia.

A doua zi, Luca voia din nou să îşi petreacă recreaţia cu acel băiat. Dar ceilalţi, cei din clasa a doua, i-o luaseră înainte. Când a început pauza, i-a văzut vorbind veseli cu prietenul său din ziua precedentă. Erau copii cu adevărat creştini (S.J. Klimek).

d) Să repetăm împreună cu credinţă: “Arată-ne faţa ta, Doamne, şi vom fi mântuiţi”.

 

* * *

 

Numai restul contează

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Un preot face recensământul restului mic

Este un mesaj de speranţă care ne face să mergem, astăzi. Puţinele fraze, luate din ceea ce se poate defini “cartea cea mică a mângâierii”, care conţine oracolele de mântuire ale lui Ieremia (cap 30-31), aş vrea să le adresez, înainte de toate, unui preot oarecare. Un preot ameninţat de descurajare. Cunosc pe unii dintre ei. I-am văzut plecând în masă. Nu s-a verificat un eveniment tragic, ca ruinarea Ierusalimului în 586 Î.C. S-a întâmplat ceva mai rău, chiar dacă fenomenul s-a produs nu dintr-o dată, ci printr-o coroziune lentă, progresivă. Ruinele au fost cu atât mai periculoase, cu cât au fost acoperite şi înfrumuseţate de un strat superficial de bunăstare şi de siguranţă afişată.

Nu au “plecat plângând”, ca Evreii, încolonaţi şi chinuiţi, îndureraţi, spre exilul din Babilonia. Au plecat, fără gesturi zgomotoase, bucurându-se, risipiţi, nepăsători, fără să bată prea mult la ochi. S-au “eliberat” de religie, de educaţia primită, de valorile tradiţionale, de rugăciune, atraşi de lucirea idolilor, mult mai seducători decât bătrânul Dumnezeu, un pic plictisit, ar trebui să fie deja mort. S-au instalat în ţara sclaviei, unde au văzut îngroşându-se mereu mai mult şirurile lor, simţindu-se în sfârşit emancipaţi, fără nici o remuşcare aparentă pentru ceea ce au lăsat.

În această panoramă a dezolării, preotul vede sosind de acum numai “un rest” neglijabil din punct de vedere numeric. Un drapel jerpelit, prea puţin distins. “Gravidele” dacă sunt puţine, în compensaţie bătrânii sunt în majoritate în acea minoritate. Ei bine, aş vrea să-l rog, cu supunere, să nu cedeze descurajării, să nu se lase pradă murmurării. În loc să intoneze litania plângerii, să asculte chemarea Domnului. “Înălţaţi imnuri de bucurie”. Şi să intoneze imnul de mulţumire. Acel rest mic, de fapt, este un dar preţios, semnul mântuirii, nici un motiv de amărăciune, nici cu atât mai puţin obiect de dojană (este mereu ispita de a acuza pe cei absenţi vorbind cu cei care au vina de a fi rămaşi fideli, şi copleşindu-i cu mustrări).

Natural mesajul de mângâiere este destinat şi celor ce alcătuiesc “restul” minuscul. Nu foloseşte nimănui să fie număraţi. Este suficient să ştim că ei “contează” în ochii Domnului. Nu trebuie să se considere supravieţuitori, ci un dar prim (“Efraim este primul meu născut”). Chiar dacă reprezintă o minoritate mică, să găsească curajul şi bucuria de a parcurge “calea cea dreaptă” fără s-o ia la fugă, fără să se lase cuprinşi de oboseală şi de neîncredere. Mai ales, să evite să “celebreze” trecutul. Lauda lor, “cântecele lor de bucurie”trebuie să privească, realitatea viitoare pentru care ei sunt profeţi.

A nu se opri la procesiune

Chiar şi Bartimeu face parte din “restul” mic, mai mult este un reprezentant calificat al lui. Şi el a făcut exodul său personal. Isus i-a redat vederea. Dar orbul, înainte încă de minune, hotărâse deja să se vindece de mulţime, care i-a impus unghiul său îngust de sclavie – exact aria delimitată de manta – care îl constrângea să stea în locul lui, îl făcea să se simtă vinovat dacă înălţa glasul său în afara corului. Bartimeu demonstrează că şi-a redobândit perfect lumina ochilor pentru că nu se mulţumeşte să vadă ceea ce văd cu toţii. El îl vede numai pe Domnul. Vrea să vadă invizibilul.

“Marea mulţime” îl excortează pe Isus numai până la ieşirea din cetate. Bartimeu nu se opreşte, merge mai departe. Prietenul meu don Ambrogio – un paroh fără adjective, care este cea mai frumoasă recunoaştere care i se poate atribui – pretinde, pe drept, ca nimeni să nu fie spectator la procesiune. Susţine, pe drept, că trebuie să participe la ea, nelimitându-se să stea de o parte, chiar dacă flecărind sau fumând, la trecerea ei. Eu aş spune că nu ajunge nici aceasta. Trebuie să pătrundem dincolo de procesiune. Aşa cum a făcut orbul vindecat pe drumul de la Ierihon: “A început să-l urmeze pe drum”. Când de acum toţi au plecat.

Ultimul care soseşte în momentul greşit

În fond, situaţia lui Bartimeu este cea a ultimului. El este beneficiarul ultimei minuni săvârşite de Cristos înainte de Pătimire. Dar este şi ultimul discipol. Cel care soseşte în momentul mai puţin favorabil, aş îndrăzni să spun greşit, atuci când Isus este în drum spre Ierusalim, unde îl aşteaptă crucea. Dacă ne gândim bine, Bartimeu constituie un mic “rest” şi faţă de cercul restrâns al discipolilor. Cu puţin înainte, Învăţătorul manifestase pentru a treia oară hotărârea de a înfrunta etapa decisivă a Calvarului (Mc 10, 32-34). Şi prietenii au rămas înfricoşaţi.

Evanghelistul precizează: “Cei care veneau în urmă se temeau”. În privinţa lui Bartimeu, în schimb, notează: “Şi de îndată redobândind vederea l-a urmat pe drum”. Marcu nu spune că apostolii “l-au urmat”, ci se limitează să reveleze că ei “veneau în spate”. Prenumele “îl” (care exprimă o legătură, aici realizată prin cruce) este rezervat orbului vindecat. Un lucru este “a merge în spate”, şi altceva este “a-l urma”. Bartimeu, atunci când deschide ochii, vede crucea. Ceilalţi discipoli şi mulţimea – preferă s-o ignore. Aşa este şi pentru noi. Putem să avem siguranţa de a nu fi orbi numai când vedem că drumul crucii este drumul spre viaţă.

A arunca mantaua

Două detalii trebuie semnalate la minunea vindecării fiului lui Timeu. Două detalii deosebite cu privire la om. Primul este dat de manta. Cu toată probabilitatea era sub cel sărman şi-i folosea, printre altele, pentru a aduna pomana. Era semnul cerşetoriei. Astăzi noi ne gândim instinctiv la covoraşele zdrenţuite pe care cerşetorii, de-a lungul străzii sub porticuri, îşi întind marfa lor. În realitate avem şi noi acel “simbol” de cerşetorie, şi nu totdeauna îl purtăm cu demnitatea cerşetorilor.

Sunt scriitori care transformă rubrica pe care o deţin la un jurnal, pentru a invita la achiziţionarea ultimei lor cărţi, despre care au continuat să vorbească de când era în gestaţie. La fel pentru anumiţi indivizi, molipsiţi de admiraţie exagerată pentru o stea, care profită de spaţiul rezervat lor de televiziune pentru a expune fără ruşine toate penele proprii multicolore, culturale sau nu. Pentru a nu vorbi de cei care surâd cu plăcere în umbra personajului care iese în evidenţă, în speranţa de a culege câteva fărâme de popularitate şi consideraţie. Suntem toţi un pic cerşetori.

Întindem mâna în orice direcţie, pentru a încasa un moment de plăcere sau de glorie, o laudă, până şi o fărâmă de invidie. Nu ezităm să cerem de pomană nişte aplauze chinuite, un titlu, un mic succes, un atestat de importanţă, sau chiar numai o strângere de mână, cu preţul unor curse lungi, “servilisme” bine calculate, şi aşteptări umilitoare. Când însă observi chemarea la libertate – Cristos care trece, şi toţi ar vrea să te facă să stai disciplinat în rând – observi că mantaua, sau covoraşul pe care te prezentai, este închisoarea ta. Atunci o arunci bucuros în aer, cum a făcut Bartimeu: “…A aruncat mantaua, s-a ridicat în picioare şi a venit la Isus”. Urmarea aduce cu sine în mod necesar o lăsare a ceva. Bartimeu, împreună cu mantaua, probabil a aruncat şi monedele pe care le-a cules în acea zi. Să ne înţelegem. Nu a încetat să fie cerşetor. A făcut-o într-un fel diferit. Ţinându-se după un alt Cerşetor. De aici înainte, în locul mantalei, va trebui să folosească mâinile goale.

Curajul de a striga

Bartimeu a găsit vindecarea prin strigăt. A fost salvat în acelaşi moment în care a avut curajul de a striga, şi de a striga şi mai puternic atunci când toţi ar fi avut pretenţia de a-i închide gura. Este ciudat cum “marea mulţime” nu suportă strigătul unui sărman. Totuşi, în mod normal, unde este mulţime este şi zarvă, zgomot, gălăgie, ţipete. Dar strigătul este un lucru total diferit de zgomotul dezlănţuit. Nu este un slogan scandat ritmic. Şi nici flecăreală (astăzi chiar şi unii preoţi, pentru a fi acceptaţi de tineri – iată o altă variantă a covoraşului cerşetorului… – oferă un limbaj vulgar).

Un strigăt este personal, se naşte din adâncul unui individ, şi deci poate fi chiar silenţios. Exprimă insatisfacţia ta, sărăcia ta adevărată, chiar şi plictiseala, refuzul tău de a rămâne îmbulzit, dorinţa ta de a evada din toate închisorile de aur pregătite la marginea străzii. Strigătul reprezintă forma ta de protest împotriva simulării colosale. Nu te lăsa impresionat de recomandări şi de şantajele organizatorilor sărbătorii, de apelurile adepţilor serviciului de ordine a defilării, care ar vrea să arunce în gol strigătul tău (chiar umplându-ţi gura cu bomboane de carnaval), reintră în rânduri, convinge-te că totul merge bine, aminteşte-ţi că nu poţi gusta spectacolul.

Nu te uita la cei ce te îndeamnă să te mulţumeşti, să fii şi să faci ca toţi, nu renunţa la covoraşul tău preţios, ţine strâns mantaua conformismului care te apără. Nu. Lansează strigătul tău în afara partiturii. Trebuie să le folosească, înainte de toate, lor, pentru a-i informa că este un nebun, care se abate din drum, care nu mai vrea să stea aici, unul care refuză rolul în comedie, mai mult părăseşte definitiv teatrul. Unul care intră să facă parte din “rest”. “Viaţa este în altă parte”, te face să înţelegi Cristos la trecerea sa. Dar tu trebuie să-I semnalezi, cu strigătul, că nu te mai resemnezi să cânţi în cor.

Un preot pentru “rest”

Un mesaj de mângâiere şi în lectura a doua. Adaptarea poate fi şi acel”rest”. Agită sărbătoarea. Şi, la marginile străzii, este “restul” format din respinşi, bolnavi, bătrâni, săraci, asupriţi, condamnaţi la indiferenţă. Chiar el – cum ne informează Scrisoarea către Evrei – este un mare preot “compătimitor” care celebrează liturgia evlaviei şi a gingăşiei. Marele preot nu este interesat de sărbătoare, chiar dacă cineva ar ţine să-l vadă la centru. El este atras de cei excluşi. Se opreşte, se apropie, se amestecă cu ei, pentru că este unul dintre ei.

Nu spun că schimbă itinerariul, pentru simplul fapt că a venit dinadins pentru ei. Nu-l interesează aplauzele, triumful, scena, lumea entuziastă şi satisfăcută. Nu vrea nicicum “să se protejeze”. Nu ezită să se arate vulnerabil, expus loviturilor. Se lasă atins, rănit de durerea şi mizeria acelor sărmani. Mai mult, pentru a anula distanţele, a depus până şi ornatele solemne ale lui Melchisedek şi Aron, şi se prezintă “îmbrăcat în slăbiciune”. Tocmai pentru că trebuie să se ocupe “de lucrurile care îl privesc pe Dumnezeu” se interesează de necazurile tale, de rănile tale, de nefericirea ta, de chinul tău secret.

Tocmai pentru că este însărcinat să aducă adevărul, “simte o adevărată compasiune pentru cei care sunt în ignoranţă şi în greşeală”, şi vrea să-şi dea seama că Dumnezeu este de partea lor, că Tatăl nu-i uită. Da, pentru că adevărata ignoranţă este cea prin care un nefericit nu ştie că Dumnezeu îl iubeşte, şi pentru că nimeni nu-i explică, nu-i arată. Fiind orânduit preot “pentru binele oamenilor”, nimeni nu este exclus, se ocupă preferenţial de “rest” (care, din păcate, în acest caz, nu este desigur mic, mai mult este nesfârşit cât este de mare suferinţa oamenilor).

 

* * *

 

Duminica a XXX-a de peste an (comentariu pentru copii)

Autor: Diverşi alţi autori
Traducere: pr. Lucian Avădăni
Copyright: Predici.cnet.ro

În această duminică evanghelistul Marcu ne relatează o minune făcută de Isus: vindecarea unui orb care-şi redobândeşte vederea. Nu este singurul orb vindecat de Isus pe care-l găsim în evanghelii, dar acest episod prezintă unele detalii speciale. Să le observăm împreună.

Pentru început să privim la nume: când evangheliile povestesc minuni, de cele mai multe ori pomenesc în mod vag “un om”, “o femeie”. Aici, însă, avem numele şi prenumele: protagonistul este Bartimeu, fiul lui Timeu. În oraşul Ierihon aceste persoane erau foarte cunoscute, iată de ce Marcu ne prezintă aceste particularităţi. Cititorilor din timpul său, evanghelistul le spune: este vorba chiar de acel Bartimeu orb pe care-l cunoaşteţi şi voi! Este chiar el, nu este altul!

Bartimeu, aşadar, şedea la marginea drumului şi cerea pomană, ca întotdeauna, ca în fiecare zi din viaţa sa: deoarece era orb, nu putea să muncească şi trăia din mila oamenilor. Pe neaşteptate, acest om care nu putea vedea nimic aude forfota mulţimii şi întreabă: “Ce se întâmplă?” I se răspunde: “Trece pe aici Isus din Nazaret”. Bartimeu nu vrea să irosească această posibilitate şi imediat începe să strige: “Isuse, fiul lui David, fie-ţi milă de mine!”

Persoanele din jurul său, un pic scandalizate pentru gălăgia pe care o făcea, încearcă să-l facă să tacă: “Dar gata! Ce-i cu asta? Puţină linişte!”… Dar nu se poate face nimic: Bartimeu strigă şi mai tare: “Fiul lui David, fie-ţi milă de mine!”

Este cu adevărat important să fim atenţi la cuvintele pe care Bartimeu le foloseşte pentru a-l striga pe Isus. Îl numeşte Fiul lui David: acest apelativ arată că Bartimeu îl recunoaşte în Isus pe Mesia, cel trimis de Dumnezeu şi pe care poporul lui Israel îl aştepta de multe secole. Un orb reuşeşte să vadă ceea ce alţii nu vedeau.

Dar nu numai atât: adresându-se lui Isus îi spune pe nume. Mulţi se adresau lui Isus numindu-l Învăţător, dar lui Bartimeu nu-i este frică să folosească numele propriu de Isus, aşa cum se obişnuieşte să se spună unei persoane iubite, unui prieten.

În sfârşit, orbul din Ierihon strigă: “Fie-ţi milă de mine!” având certitudinea că doar Isus poate să-l ajute, să-l vindece, să-l salveze. De aceea strigă către Isus din toate puterile. Isus aude această voce care-l strigă din mijlocul mulţimii şi-i trimite pe apostoli să-l aducă pe orb. Evanghelistul Marcu ne spune că Bartimeu a sărit în picioare plin de bucurie, ca şi cum deja ar fi obţinut ceea ce spera. Îşi aruncă haina şi aleargă la Isus care-l întreabă: “Ce vrei să fac pentru tine?”

Chiar şi acest detaliu este emoţionant: Isus respectă libertatea fiecărei persoane, astfel încât nu realizează minunea până ce Bartimeu nu cere în mod expres acest lucru. Este frumos modul în care prietenul nostru Bartimeu se adresează lui Isus: îl numeşte pe Isus Rabbuni, adică: Învăţătorul meu! Este un mod plin de afecţiune de a se adresa Învăţătorului, pentru că ar fi putut folosi termenul formal şi de politeţe: Rabbi. Dar Bartimeu, cu inima plină de emoţie, se apropie de Isus numindu-l Rabbuni, Învăţătorul meu. Şi apoi cere: fă-mă să văd. Ca eu să-mi recapăt vederea! Ca ochii mei să se deschidă!

Şi Isus îi răspunde: “Mergi, credinţa ta te-a mântuit”. Desigur: credinţa. Deoarece în Bartimeu credinţa de a putea fi vindecat este cu adevărat mare! În gesturi, în modul de a se comporta, în tonul vocii, în cuvintele pe care le foloseşte, toate acestea vorbesc despre credinţa sa în Isus. Şi tocmai această credinţă mare face posibilă minunea. Şi nu doar atât: imediat ce este vindecat, Bartimeu nu spune: “Da, mulţumesc mult… de acum merg la casa mea!”

Imediat după ce şi-a redobândit vederea, începe să-l urmeze pe Isus: devine ucenicul lui Mesia pe care l-a recunoscut chiar fiind orb. Bartimeu a recunoscut în Isus pe cineva mai mare decât oricare altcineva de pe pământ: Isus, doar el singur îl poate salva.

Aceeaşi certitudine se regăseşte în inima autorului Scrisorii către evrei, din care am ascultat în a doua lectură. Citim din această scrisoare lungă deja de câteva duminici şi ea conţine o paralelă între Isus şi Marele Preot al poporului lui Israel. Este o comparaţie care-i serveşte autorului biblic pentru a spune că Isus este mult mai mult decât oricare Mare Preot care a existat vreodată.

Isus, într-adevăr, şi-a primit mandatul său printre oameni direct de la Tatăl, aşa cum ne aminteşte lectura a doua: “Tu eşti fiul meu, eu astăzi te-am născut!” Putem să înţelegem aceasta foarte uşor, pentru că fiind Fiul lui Dumnezeu este infinit mai mare decât Marele Preot. Dacă Marele Preot este cel care oferă în templu jertfe pe altar pentru a cere de la Dumnezeu iertarea păcatelor, Isus, care este Fiul lui Dumnezeu, nu oferă o jertfă, ci se oferă cu totul pe el însuşi, din iubire.

Dar misterul iubirii nu se termină aici: deşi Dumnezeu Tatăl proclamă cu voce tare paternitatea sa faţă de Isus, nu uită să amintească în orice timp că este chiar şi Tată pentru oricare dintre noi.

Aţi observat ce cuvinte foloseşte profetul Ieremia în prima lectură de azi? “Eu sunt un tată pentru Israel”: eu sunt un Tată!! ce frumos este să-l auzi pe Domnul Dumnezeu amintindu-ne că este tatăl lui Israel şi pentru fiecare dintre noi! Este un tată plin de bunăvoinţă şi afecţiune, care se preocupă pentru fiecare dintre fiii săi. Şi continuă profetul Ieremia: “Plecaseră cu lacrimi, dar îi voi întoarce mângâindu-i”. Da, Domnul Dumnezeu este un tată care ne consolează, care ne mângâie aşa cum făcea Isus cu copiii pe care îi întâlnea în drumul său. Şi apropo de drum, ascultaţi ce promite Tatăl nostru care ne vrea binele: “Îi voi conduce la ape curgătoare pe un drum drept pe care nu se vor poticni”.

Cred că sunteţi de acord cu mine că este o imagine utilă: tuturor ne place să ne plimbăm pe o stradă netedă, fără gropi sau denivelări, fără nimic care să facă incomod mersul nostru, fără riscul de cădea. După această promisiune a Tatălui, profetul Ieremia invită tot poporul: “Faceţi să se audă cântarea voastră de laudă”, şi noi, de asemenea, vrem să-l lăudăm pe Tatăl care ne iubeşte cu o dragoste aşa de mare.

Acum, să ne gândim la săptămâna care a trecut: care sunt motivele pentru care vrem să-i mulţumim şi să-l lăudăm pe Domnul în această duminică? Ce s-a petrecut cu adevărat frumos în aceste zile? Pentru care prieteni vream să-l lăudăm pe Domnul? Să ne umplem inima cu motive de bucurie pentru a le prezenta împreună la ofertoriu. Împreună cu pâinea şi vinul să oferim mulţumirea noastră Tatălui pentru tot ceea ce am trăit.

Comentariu îngrijit de Daniela De Simeis

 

* * *

 

Duminica 30-a de peste an (B) – lectio divina

Autor: FSC
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Marcu 10,46-52

Isus şi orbul Bartimeu

46 Pe când Isus, împreună cu ucenicii săi, ieşea din Ierusalim, înconjurat de o mare mulţime, un cerşetor orb, Bartimeu, fiul lui Timeu, şedea pe marginea drumului.

47 Auzind că trece Isus din Nazaret, a început să strige:

- Isuse, fiul lui David, fie-ţi milă de mine!

48 Mulţi se răsteau la el ca să tacă, dar el striga şi mai tare:

- Fiul lui David, fie-ţi milă de mine!

49 Isus s-a oprit şi a zis:

- Chemaţi-l.

L-au chemat deci pe orb şi i-au spus:

- Curaj! Ridică-te, te cheamă.

50 Orbul şi-a aruncat haina la o parte, a sărit în picioare şi a alergat la Isus. 51 Isus l-a întrebat:

- Ce vrei să fac pentru tine?

Orbul i-a răspuns:

- Rabboni, fă-mă să văd!

52 Isus i-a spus:

- Mergi, credinţa ta te-a mântuit.

Imediat omul şi-a recăpătat vederea şi l-a urmat pe Isus în drumul său.

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

Încă o dată Cuvântul lui Dumnezeu ne dăruieşte o vindecare miraculoasă făcută de Domnul care vine să reveleze definitiv prezenţa Împărăţiei printre oameni.

Isus continuă să meargă împreună cu ucenicii săi şi trece prin oraşul Ierihon. Multă lume îl însoţeşte pe Domnul. La marginea drumului era un orb numit Bartimeu care cerşea. El aude că Isus trece pe acolo şi începe să strige ca să-l ajute şi să aibă milă de el, dat fiind faptul că Isus este Mesia. Mulţimea, care de multe ori se află acolo unde nu trebuie să se afle, cu asprime începe să se răstească la orb ca să tacă… De ce? Nu ştim… Poate din “pudoare umană”, ca să nu-l deranjeze pe Învăţătorul… Totuşi Bartimeu nu numai că nu tace, ci strigă şi mai tare… Ştie, intuieşte, percepe că Isus este singurul care-l poate salva…

Domnul se opreşte şi cere ca să-l cheme pe orb. Mulţimea îl cheamă şi atunci îi spune câteva cuvinte foarte frumoase: “Curaj! Ridică-te, te cheamă!”. Relatarea este deosebit de grafică în răspunsul orbului. În primul rând îşi aruncă haina la o parte, ceva care era foarte important pentru cei care trăiau pe drum în epoca Domnului: ziua îi folosea pentru a pune în ea pomana pe care o cerşeau, iar noaptea le folosea pentru a se înveli. Orbul dă haina la o parte… În al doilea rând sare în picioare: realizează un gest exagerat pentru situaţiei sale de nevăzător… Însă toate astea sunt în folosul celui de-al treilea element care este apropierea de Domnul, cu entuziasm şi speranţă.

De asemenea este foarte interesantă atitudinea Domnului. În faţa orbului el reacţionează cu o întrebare: “Ce vrei să fac pentru tine?”. Răspunsul orbului este simplu şi nu se lasă aşteptat: “Rabboni, fă-mă să văd”.

Isus fără multe gesturi şi apelând la credinţa orbului, îi spune că poate să meargă liniştit, pentru că s-a vindecat. Ne spune textul că imediat şi-a recăpătat vederea şi, ceea ce este foarte important, l-a urmat pe Isus în drumul său.

Pentru a ţine cont: Ierihon este un oraş foarte vechi care se află în valea Iordanului foarte aproape de vărsarea acestui râu în nordul Mării Moarte.

Alte texte pentru a confrunta: Mt 20,29-34; Lc 18,35-43; In 9,1-40.

Pentru a continua aprofundarea, se poate vedea în harta “Palestina Noului Testament” unde este situat oraşul Ierihon.

Întrebări pentru lectură

- Pe unde trec Isus şi ucenicii săi?

- Sunt alte persoane?

- Cum se numeşte orbul care cerşeşte?

- Ce face orbul când aude că Isus trece pe acolo?

- Ce-i spune lui Isus?

- Cum reacţionează mulţimea, ce intenţionează să facă?

- Cum răspunde Bartimeu?

- Atunci ce face Domnul?

- Ce-i spune mulţimea orbului?

- Ce face orbul când îi spun că Isus îl cheamă?

- Ce-l întreabă Isus pe Bartimeu?

- Ce-i răspunde orbul Domnului care l-a întrebat?

- Ce-i spune până la urmă Isus orbului?

- Ce i se întâmplă orbului?

- Ce atitudine are după ce şi-a recăpătat vederea?

2 – MEDITAŢIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditaţie

- În ce situaţii din viaţa mea experimentez că sunt orb? Care sunt orbirile mele spirituale?

- Ce “ar trebui să văd” şi de fapt “nu văd”?

- Ce lucruri îmi arată Dumnezeu şi fraţii ca “evidente” şi cu toate acestea, cu greu le văd?

- Caut ajutoare în mijlocul “orbirilor” mele? De la cine cer ajutor?

- Întâlnesc în Domnul pe unicul care mă poate elibera de orbirile mele?

- Strig asemenea lui Bartimeu cerând ajutorul Domnului?

- Ce implică pentru mine astăzi să-i spun lui Isus: “Fie-ţi milă de mine!”?

- Când cineva are nevoia de ajutor, îi permit să se apropie de Domnul sau fac acelaşi lucru pe care-l face mulţimea într-un prim moment când se răsteşte la orbul care cere ajutor divin ca să tacă?

- Insist eu cerând mila Domnului sau obosesc cu uşurinţă?

- Cum mă simt aflând că Domnul mă cheamă?

- Sunt capabil să merg repede ca să-l întâlnesc pe Domnul?

- Ce ar implica pentru mine astăzi “a arunca haina la o parte” şi “a sări în picioare” pentru a mă apropia de Isus?

- Las eu ca Isus să mă interogheze, să mă întrebe ce am nevoie realmente?

- Am umilinţa de a-i spune lui Isus: “Învăţătorule, fă-mă să văd!”?

- Mă simt “vindecat” de orbirea mea de către Domnul?

- Odată vindecat de către Isus, îl urmez în drumul său?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Pentru a trezi răspunsul rugăciunii prezentăm psalmul 146 (145)

Dumnezeu, speranţa celor oprimaţi

1-2 Aleluia! Laudă suflete al meu, pe Domnul!

Voi lăuda pe Domnul în toată viaţa mea,

voi cânta Dumnezeului meu cât voi trăi.

3 Nu vă puneţi încrederea în cei puternici,

în fiii oamenilor care nu pot să mântuiască.

4 Suflarea lor trece, iar ei se întorc în ţărână

şi în aceeaşi zi se destramă planurile lor.

5 Fericit este acela care îl are ca ajutor

pe Dumnezeul lui Iacob;

care-şi pune încrederea în Domnul, Dumnezeul său.

6-7 El a făcut cerul şi pământul,

marea şi toate câte se află în ele.

El este totdeauna credincios cuvântului său,

el face dreptate celor asupriţi,

el dă pâine celor flămânzi.

Domnul îi eliberează pe cei închişi.

8 Domnul îi luminează pe cei orbi,

Domnul îi ridică pe cei împovăraţi,

Domnul îi iubeşte pe cei drepţi,

9 Domnul are grijă de cei străini,

sprijină pe văduvă şi pe orfan,

dar nimiceşte calea celor răi.

10 Domnul, Dumnezeul tău, Sionule,

stăpâneşte în veci din neam în neam.

Aleluia!

Să ţinem cont că acest psalm asumă câteva din temele principale ale relatării evanghelice: un Dumnezeu care caută credinţa oamenilor şi care îi face pe cei orbi să vadă (versetul 8).

4 – CONTEMPLAŢIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru contemplaţie putem lua fraza pe care, cu multă umilinţă, Bartimeu o spune Domnului:

- În mijlocul orbirilor mele… Învăţătorule, fă-mă să văd.

- În mijlocul obscurităţilor mele… Învăţătorule, fă-mă să văd.

- În mijlocul întunecimilor mele… Învăţătorule, fă-mă să văd.

- În mijlocul negurilor mele… Învăţătorule, fă-mă să văd.

- În mijlocul…

- În mijlocul…

5 – ACŢIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propunere personală

- Alege una din “orbirile” detectate în momentul meditaţiei, pentru a o prezenta în mod special Domnului asumând angajarea de a răspunde la harul său cu o dorinţă tare de a fi vindecat.

Propunere comunitară

- În limba spaniolă există un proverb care spune: “Nu există orb mai mare decât acela care nu vrea să vadă”. Împreună cu grupul tău de tineri reflectaţi asupra acestui proverb în raport cu textul evanghelic din duminica aceasta… Ce relaţii pot să existe?

 

* * *

 

Bucuria de a fi fiii lui Dumnezeu Tatăl!

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

“Eu sunt un tată pentru Israel, Efraim este fiul meu” (Ier 31,9)

În cadrul unui simpozion la care participau mai mulţi profesori şi studenţi teologi, unuia dintre conferenţiari i-a venit rândul să vorbească despre virtutea ascultării. Le-a exemplificat celor ce-l ascultau cât de important este pentru societate ca toţi cei mici să asculte de cei mai mari, ca fiii să asculte de părinţi. În cele din urmă l-a dat drept model pe Isus Cristos. “Priviţi la el! Priviţi la viaţa lui! A trăit în ascultare desăvârşită faţă de Tatăl său. El, Cristos, este pentru fiecare dintre noi modelul perfect de ascultare. S-a supus total voinţei Tatălui”. La aceste cuvinte, unul dintre studenţi a replicat: “Dar, domnule profesor, să nu uităm ce Tată ireproşabil avea Isus. Cu siguranţă dacă toţi am avea un astfel de tată – atotştiutor, omniprezent, atotputernic – am fi mai ascultători. De un astfel de tată aş asculta şi eu mereu cu mare drag”.

Venind la Biserică sau citind cuvântul lui Dumnezeu sau rugându-ne ne întâlnim cu acest Tată ireproşabil, îl avem în faţa noastră pe Fiul, ascultătorul perfect şi ne simţim în prezenţa Duhului Sfânt. Dar această întâlnire, aceste prezenţe, ne fac pe noi să ne simţim, să devenim fii ascultători?! Sau poate că am cere prea mult de la noi ca să ne recunoaştem şi fii şi să mai fim şi ascultători. Atunci, trebuie măcar să ne întrebăm: reuşim noi să ne simţim fii ai lui Dumnezeu? Gândurile, cuvintele, faptele noastre ne recomandă celor din jurul nostru ca fiind fii ai acestui Tată minunat, perfect, ireproşabil?

Dacă am ascultat cu atenţie lecturile de la această sfântă Liturghie, am observat că în toate trei fragmentele biblice se regăseşte acest cuvânt de fiu. În sfânta Evanghelie, Bartimeu, fiul lui Timeu, îl recunoaşte pe Isus Cristos ca Mesia şi i se adresează lui numindu-l “Fiul lui David”. Apoi autorul Scrisorii către Evrei ne aminteşte că Isus Cristos, “când a devenit mare preot, nu şi-a luat singur această demnitate, ci a primit-o de la Dumnezeu, care i-a spus: «Tu eşti fiul meu, eu astăzi te-am născut!»”. Şi nu în ultimul rând, în prima lectură, luată din Cartea profetului Ieremia, Domnul însuşi ne spune: “Eu sunt un tată pentru Israel; Efraim este fiul meu cel dintâi născut”.

Nu doar în Cartea profetului Ieremia, ci întreaga istorie a Vechiului Testament poate fi citită ca un timp în care Dumnezeu a încercat să-i facă pe oameni să se simtă fii săi: începând cu Adam şi Eva, continuând cu patriarhii şi cu tot poporul lui Israel, Dumnezeu a vrut să fie simţit ca un tată iubitor de oameni, a voit ca toţi să se simtă fii iubiţi de el. Chiar şi atunci când pentru neascultarea lor au fost pedepsiţi, Dumnezeu i-a făcut să simtă mai mult bucuria mângâierii şi splendoarea salvării, decât povara penitenţei, căci am auzit: “plecaseră cu lacrimi, dar îi voi întoarce mângându-i”, spune Domnul. Şi însuşi poporul recunoaşte: “Domnul a făcut pentru noi lucruri minunate, inima ne este plină de bucurie”, aşa cum am cântat cu toţii la psalmul responsorial.

A suferit mult poporul lui Israel, dar a şi fost mângâiat; am suferit şi noi, dar am şi avut zile de mângâiere, zile de binecuvântare… Sau poate că unii dintre noi încă mai suferim, încă nu suntem vindecaţi şi ne aflăm în situaţia orbului din Evanghelie. Acest om s-a simţit fiul lui Dumnezeu şi totodată a simţit în Isus Cristos un prieten, un binefăcător. Şi-a făcut curaj, a strigat, a fost auzit şi vindecat. Acţiunea lui este o provocare pentru fiecare dintre noi: simţindu-ne fii iubiţi de Dumnezeu trebuie să prindem curaj să strigăm în suferinţele noastre spre Tatăl nostru, spre cel de la care ştim că ne vine orice mângâiere şi tot harul.

În acest fragment evanghelic putem delimita două cadre. Într-un prim cadru Isus, Fiul lui David, şi Bartimeu, fiul lui Timeu: insistenţa curajoasă a acestuia din urmă, dialogul lui cu Isus şi minunea vindecării, toate ne sunt motive suficiente pentru a îndrăzni să-l imităm şi să ne îndreptăm şi noi plini de curaj spre Cristos. Într-un al doilea cadru apare acelaşi Bartimeu, dar, de data aceasta, faţă în faţă cu mulţimea, o mulţime foarte schimbătoare, după cum notează evanghelistul: “Mulţi se răsteau la el ca să tacă”… iar puţin mai târziu: “Curaj! Ridică-te, te cheamă!”. Fiecare dintre noi poate juca acest rol al mulţimii. Sunt oameni în jurul nostru care strigă spre Isus. Noi, cei care participăm la sfânta Liturghie suntem apropiaţi lui, iar de dincolo de noi se aud strigătele celor care din diferite motive astăzi nu au ajuns la biserică. E o strigare a omului suferind, a celui care simte că singur nu se mai poate descurca, a celui care recunoaşte într-un târziu că e mai bine aproape de Dumnezeu şi vrea şi el să fie în prejma Domnului, să afle alinare, să audă un cuvânt de mângâiere. Dar strigă în felul lui, aşa cum a fost învăţat, aşa cum a învăţat de la distanţă… Cum ne comportăm noi faţă de cei care-l strigă pe Mesia? Care este atitudinea noastră faţă de cei care vor să simtă mila Domnului? Asemenea mulţimii ne răstim la ei să tacă, să facă linişte pentru că nu sunt vrednici, pentru că nu e de ei prezenţa Domnului, pentru că ei sunt nişte rătăciţi, nişte bolnavi?! Sau îi susţinem în strigarea lor şi-i purtăm spre Isus: “Curaj! Ridică-te, te cheamă!”. Prinşi sau, mai bine zis, puşi între Isus şi cei care au nevoie de el, cum ne comportăm?

Sau poate că noi înşine suntem cei care de departe strigăm “Fiul lui David, fie-ţi milă de mine”, iar mulţimile încearcă să ne reducă la tăcere, să ne alunge. Cum să acţionăm?! Asemenea cerşetorului orb, să nu renunţăm, să strigăm şi mai tare: Isus aude, Isus ascultă întotdeauna strigătul celui credincios şi se va întoarce spre noi, ne va chema şi ne va face să auzim cuvintele pline de mângâiere: “Mergi, credinţa ta te-a mântuit”. E nevoie de acest curaj pentru a nu renunţa niciodată la strigătul către Tatăl ceresc. E nevoie să te simţi fiu, fiu iubit, pentru ca să nu te descurajezi, ci să strigi mereu înflăcărat de convingerea că vei fi ascultat de Tatăl iubitor de oameni.

Venind la Biserică, înălţăm strigătul, rugăciunea noastră către Tatăl. Ne simţim noi ascultaţi? Simţim noi cum Isus Cristos, intervine în favoarea noastră, el care este mare preot, el care este în stare să-i înţeleagă pe toţi, cum ne învaţă Scrisoarea către Evrei? Simţim noi asta? Ne simţim noi fii? Dacă ne-am simţi fii am ieşi schimbaţi, diferiţi, altfel, alţii din această biserică. Simţindu-ne fii am ieşi de aici dornici să ascultăm mai mult de un Tată ireproşabil, am ieşi convinşi că avem în Isus Cristos un frate-Dumnezeu care intervine pentru noi.

Cine conştientizează că este fiul lui Dumnezeu va ieşi altfel din această biserică. Aşa cum i s-a întâmplat lui Andre Frossard, omul despre care se spune că s-a convertit în două minute intrând, din întâmplare, mai exact din greşeală, într-o biserică. Povestind acel episod din viaţa sa, cum a intrat ateu într-o biserică şi a ieşit creştin, credincios, pentru că a simţit acolo prezenţa lui Dumnezeu, un prieten de-ai săi îl ridiculiza spunându-i că a avut parte de o convertire falsă, a fost o pură întâmplare. Îi spunea: “A fost norocul tău sau întâmplarea că ai intrat într-o biserică şi ai ieşit creştin. Sunt sigur că dacă ai fi intrat într-o moschee ai fi ieşit musulman. Sau, cred că, dacă ai fi intrat într-o sinagogă ai fi ieşit evreu”. La care Andre i-a replicat prieteneşte: “Nu, nu a fost o întâmplare. Pentru că de mai multe ori am intrat într-o gară şi nu am ieşit niciodată tren”.

Intrarea noastră din această zi în biserică să ne facă să ieşim altfel! Încrezători, curajoşi, convinşi că suntem fiii iubiţi ai Tatălui, siguri că strigarea noastră va fi auzită. Să nu uităm: orbul s-a dus dimineaţa la cerşit; se anunţa o zi ca oricare alta: cu oameni care-i vor da de pomană, cu mulţimi care se vor răsti la el şi-l vor lua peste picior. În acea dimineaţă fusese un răsărit pe care el nu-l vazuse şi care nu prevestea nimic interesant pentru acea zi. Însă l-a întâlnit pe Cristos şi ziua şi viaţa sa au devenit altfel. S-a bucurat imens de apusul de soare al acelei zile. Poate că şi intrarea noastră astăzi în biserică nu prevestea nimic deosebit. Poate că venirea noastră aici a fost una obişnuită, de zi de duminică, din obligaţie sau poate am ajuns aici din întâmplare. Avem şansa să fructificăm prezenţa noastră. Să ieşim altfel de aici, să păşim altfel spre casele noastre: mai buni, mai curaţi, spovediţi, împărtăşiţi, împăcaţi cu noi înşine şi cu Dumnezeu. Să ieşim simţindu-ne fii ai lui Dumnezeu şi fraţi între noi.

Să ne simţim fii iubiţi şi vom trăi altfel viaţa noastră.

pr. Laurenţiu Dăncuţă