Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXX-a de peste an
Anul A (B, C)
Lecturi:
Exod 22,21-27
1Tesaloniceni 1,5-10
Matei 22,34-40

Matei 22,34-40

Auzind fariseii că le-a închis gura saduceilor, s-au adunat la un loc, iar unul dintre ei, învăţat al Legii, ca să-l pună la încercare, l-a întrebat: “Învăţătorule, care poruncă este cea mai mare în Lege?” El i-a zis: “Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci este cuprinsă toată Legea şi Profeţii”.

 

Autori

pr. Raniero Cantalamessa
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Şerban Tarciziu
pr. Ştefan Ciubotaru
volum colectiv ITRC 2
volum colectiv ITRC
pr. Anton Iştoc
pr. Alessandro Pronzato

 

* * *

 

Să-l iubeşti pe aproapele tău

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Cristina Grigore
Copyright: ProFamilia.ro

“Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Adăugând cuvintele “ca pe tine însuţi!”, Isus ne-a pus în faţa unei oglinzi pe care nu o putem minţi; ne-a oferit o măsură infailibilă pentru a ne da seama dacă îl iubim sau nu pe aproapele. Ştim foarte bine, în fiecare circumstanţă, ce înseamnă să ne iubim pe noi înşine şi ce dorim ca ceilalţi să facă pentru noi. Să ne fie clar, Isus nu spune: “Ceea ce altul îţi face ţie, fă-i şi tu lui”. Aceasta ar fi legea talionului: “Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Ci spune: ceea ce ai vrea ca altul să-ţi facă ţie, fă-i tu lui (cf. Matei 7,12), ceea ce e cu totul altceva.

Isus considera iubirea de aproapele ca o “poruncă a sa”, în care este sintetizată toată Legea. “Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum eu v-am iubit eu” (Ioan 15,12). Mulţi identifică întreg creştinismul cu porunca iubirii faţă de aproapele, şi nu greşesc în totalitate. Însă trebuie să încercăm să mergem puţin dincolo de suprafaţa lucrurilor. Atunci când se vorbeşte despre iubirea faţă de aproapele, gândul merge imediat la “faptele” de caritate, la ceea ce trebuie să facem pentru aproapele: să îi dăm de mâncare, de băut, să îl vizităm; adică să îl ajutăm. Însă acest lucru nu este iubire, ci doar efectul iubirii. Bunăvoinţa stă înaintea binefacerii; mai întâi vrem binele cuiva, şi abia apoi săvârşim binele.

Caritatea trebuie să fie “fără aparenţe”, adică sinceră (ad literam, “fără ipocrizie”, Romani 12,9); trebuie să iubim “cu inima curată” (1Petru 1,22). De fapt, putem face fapte de caritate şi putem da de pomană din multe motive care nu au nimic de a face cu iubirea: pentru a fi consideraţi binefăcători, pentru a ne face apreciaţi, pentru a ne asigura paradisul, sau chiar pentru că ne mustră conştiinţa.

Multe din faptele de caritate pe care le facem pentru ţările din lumea a treia nu sunt dictate de iubire, ci de remuşcare. Ne dăm de fapt seama de diferenţa scandaloasă care există între noi şi ei şi ne simţim oarecum responsabili pentru mizeria în care trăiesc. Putem să fim lipsiţi de caritate chiar şi atunci când “facem un act de caritate”! Am face o greşeală fatală dacă am pune în opoziţie iubirea inimii şi caritatea faptelor, sau dacă ne-am refugia în bunele dispoziţii interioare pe care le avem faţă de ceilalţi, pentru a afla în aceasta o scuză pentru lipsa noastră de caritate efectivă şi concretă.

Dacă întâlneşti un sărac înfometat şi amorţit de frig, spunea sfântul Iacob, la ce îi foloseşte să-i spui: “Sărmane, du-te, încălzeşte-te, mănâncă ceva!”, dar nu îi dai nimic din ceea ce are nevoie? “Fiii mei”, adaugă sfântul Ioan, “să nu iubim numai cu vorba sau cu limba, ci cu fapta şi adevărul” (1Ioan 3,18). Aceasta nu înseamnă să nu apreciem faptele de caritate exterioare, ci să facem în aşa fel încât ele să se bazeze pe un sentiment sincer de iubire şi de bunăvoinţă.

Caritatea inimii sau interioară este caritatea pe care o putem practica cu toţii, este universală. Nu este o caritate pe care unii – cei bogaţi şi sănătoşi – pot să o ofere, iar ceilalţi – cei săraci şi bolnavi – doar să o primească. Toţi o pot oferi şi o pot primi. În plus, este ceva foarte concret. Este vorba de a începe să privim cu alţi ochi situaţiile şi persoanele din viaţa noastră. Cum? Simplu: aşa cum am vrea ca Dumnezeu să ne privească pe noi! Cu o privire tolerantă, iertătoare, binevoitoare, înţelegătoare…

Atunci când se întâmplă acest lucru, toate raporturile se schimbă. Ca prin minune, devin lipsite de sens toate motivele de precauţie şi de ostilitate care ne împiedicau să iubim om anumită persoană, ce începe să ni se arate a fi aşa cum e în realitate: o sărmană creatură care suferă din pricina slăbiciunilor şi a limitelor sale, ca tine, ca noi toţi. Este ca şi cum ar cădea masca pe care oamenii şi lucrurile au pus-o pe chipul ei, şi vedem persoana aşa cum este în realitate.

 

* * *

 

Cele trei dimensiuni ale iubirii

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Există un poem nemuritor scris de britanicul Leigh Hunt despre un om pe nume Abou Ben Adhem. Acesta s-a trezit din somn într-o noapte şi a văzut în camera sa un înger scriind într-o carte de aur numele celor care îl iubesc pe Dumnezeu. “Numele meu este?”, a întrebat Abou. “Hmmm, nu”, a răspuns îngerul. “Mă voi ruga atunci”, spuse Abou. “Scrie-mă în listă ca pe unul care îşi iubeşte semenii.” În noaptea următoare îngerul s-a întors şi i-a arătat numele celor care îl iubesc pe Dumnezeu, iar numele lui Abou Ben Adhem era în vârful listei. Acest poem subliniază ideea că adevărata iubire pentru Dumnezeu şi adevărata iubire pentru semenii noştri sunt ca cele două feţe ale aceleiaşi monede. Nu poate exista una fără de alta. Aceasta ni se spune şi în Evanghelia de astăzi. Isus este întrebat despre cea mai importantă poruncă din Lege. Legea spune, desigur, că cel mai important este să îl iubeşti pe Dumnezeu. Dar Isus nu se opreşte aici. El continuă pentru a da un răspuns mai practic şi oferă cealaltă parte a monedei, care este iubirea aproapelui. A-l iubi cu adevărat pe Dumnezeu şi a-i iubi cu adevărat pe semeni sunt practic unul şi acelaşi lucru. După cum spunea Isus:

“Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci este cuprinsă toată Legea şi Profeţii”.

Isus reacţionează aici împotriva înţelegerii uni-dimensionale a iubirii. Pentru Isus, adevărata iubire trebuie să se exprime în trei dimensiuni. Aceste trei dimensiuni sunt (a) iubirea lui Dumnezeu, (b) iubirea aproapelui, şi (c) iubirea de sine. Primele două sunt poruncite în mod pozitiv; ultima nu este o poruncă, ci se presupune că se află la baza întregii iubiri. Porunca să îţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi presupune că te iubeşti, tu pe tine.

Isus, prin răspunsul său, a atins toate cele trei dimensiuni ale iubirii. Dar pe care doreşte să o accentueze? Când pui o întrebare care cere un răspuns categoric, iar persoana îţi răspunde la întrebare şi apoi adaugă încă un lucru despre ceva ce tu nu ai întrebat, atunci probabil că acea persoană încearcă să îţi atragă atenţia asupra celui de-al doilea element al răspunsului. Am văzut săptămâna trecută când Isus a fost întrebat despre plata taxei către Cezar. Isus a răspuns: “Daţi înapoi lui Cezar ce este al lui Cezar” şi apoi a completat “şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Aici accentul pus de Isus nu este pe drepturile lui Cezar, pe care le cunoşteau evreii, ci pe drepturile lui Dumnezeu, care păreau a fi ignorate. La fel, accentul la întrebarea de astăzi privind cea mai importantă poruncă nu este pe evidenta iubire pe carte trebuie să o avem pentru Dumnezeu, ci pe iubirea aproapelui.

Să ne amintim că persecutarea lui Isus şi a discipolilor săi a fost condusă de lideri religioşi bine intenţionaţi, motivaţi de ceea ce ei credeau că este zel şi iubire de Dumnezeu. Cei care îl întreabă acum despre cea mai importantă poruncă sunt cei care mai apoi îl vor prinde şi îl vor ucide pe Isus. Ei înţeleg că trebuie să îl iubească pe Dumnezeu. Dar de ce oare sunt atât de insensibili atunci când este vorba de-a ne iubi semenii? Saul, devenit mai apoi Sf. Paul, este un bun exemplu al acestei religiozităţi obtuze. Isus a profeţit odată: “vine ceasul când cel care vă va ucide va crede că aduce cult lui Dumnezeu” (Ioan 16,2).

Greşeala fariseilor este încă prezentă între noi. Mai sunt încă mulţi creştini care încearcă să separe iubirea pentru aproapele de iubirea pentru Dumnezeu. Angajamentul lor de credinţă nu include angajamentul în favoarea drepturilor omului, în favoarea dreptăţii, în favoarea păcii. Să luăm deci aminte la mesajul lui Isus din Evanghelia de astăzi, înţelegând că iubirea adevărată pentru Dumnezeu şi iubirea adevărată pentru semeni sunt faţetele aceleiaşi monede. Orice încercare de a le separa este o falsificare a mesajului lui Cristos: “Dacă cineva spune: ‘Îl iubesc pe Dumnezeu’ şi-l urăşte pe fratele său, este un mincinos; pentru că cine nu-l iubeşte pe fratele său pe care îl vede, nu poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede” (1Ioan 4,20).

 

* * *

 

Conştiinţa socială

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Nu numai simpla curiozitate, ci şi interesul material şi spiritual ne determină uneori să ne punem aceste întrebări: Care este cel mai civilizat stat din lume? De pe ce se poate cunoaşte gradul de civilizaţie al unui popor? Cum de a ajuns în acest stadiu înaintea altor popoare?

Răspunsuri sunt multe, dar cred că putem cunoaşte gradul înalt de civilizaţie al unui popor în primul rând de pe conştiinţa lui socială. Aceasta constituie termometrul exact: cu cât conştiinţa socială este mai vie, mai activă, mai operativă, mai dreaptă, mai spontană, mai plină de respect, de într-ajutorare etc. cu atât gradul său de civilizaţie urcă mai sus. Nu bunăstarea materială arată gradul de civilizaţie al unui individ sau al unui popor, nici ordinea menţinută de un sistem poliţienesc bine pus la punct. Civilizaţia constă în felul de viaţă corect; corectitudine izvorâtă din cunoaşterea de sine a fiecărui individ în parte, din caracterul său format pe baza unor principii de viaţă conforme cu etica bunului simţ, care se sprijină pe adevăr, bine şi tot ce este frumos. Totalitatea indivizilor ca oameni de caracter dă nota de civilizaţie, caracterul social al unui popor, în care conducătorii dau dovadă de capacitate prudentă şi responsabilitate în luarea de decizii şi ştiu să menţină armonia dintre cetăţeni prin promovarea conştiinţei despre adevărata libertate.

Cine formează conştiinţa socială a unui popor de caracter?

În primul rând trebuie să-i dăm dreptate lui Napoleon Bonaparte, împăratul francezilor de odinioară, anume că educaţia unui copil începe cu o sută de ani înainte de a se naşte. În primul rând stau părinţii. Dar educaţia părinţilor când începe, cu o mie de ani înainte de a se căsători? Tot ce-i posibil.

În al doilea rând trebuie să dăm crezare sintagmei atât de cunoscute, anume că geniul este nouăzeci şi nouă la sută transpiraţie şi unu la sută inspiraţie. Geniul unui popor se naşte din muncă, din transpiraţie. Este drept, nu putem tăgădui rolul muncii în trezirea conştiinţei sociale, în formarea omului de caracter şi a unei societăţi pline de genii, dar nici nu putem afirma că numai ea singură a scos lumea din barbarie. Nu putem tăgădui nici rolul puterii prin care şefii de state s-au impus în faţa gloatelor rudimentare şi nici rolul geniului uman bazat pe inspiraţie, cum se spune: Poetul se naşte, nu se face, care poate ridica un popor la un stadiu excepţional de cultură; nu putem susţine că geniul militar al împăraţilor romani a stat la baza civilizaţiei apusene din antichitate.

Civilizaţia cuprinde toate aspectele vieţii care determină comportamentul specific al unui popor în orice împrejurare; atât la bine cât şi la greu el rămâne acelaşi, nu se clatină fiindcă îşi are temelia pe stâncă, pe religie, pe credinţa curată izvorâtă din revelaţie. Din cele mai vechi timpuri se ştie că popoarele cele mai credincioase au avut cea mai mare influenţă asupra promovării conştiinţei sociale. Cu toate că poetul nostru de geniu, Mihai Eminescu, a afirmat că cele mai civilizate popoare sunt sau au fost catolice, nu putem susţine că numai religia – credinţa în zei sau într-un singur Dumnezeu – a fost factorul hotărâtor şi nemijlocit al conştiinţei sociale. Zeii răzbunării şi ai războiului (nu-l putem exclude nici pe Iahve ca Dumnezeul oştirilor şi care a cerut lui Israel, în decursul Vechiului Testament, nimicirea atâtor popoare?) au constituit un factor de frânare a dezvoltării conştiinţei sociale.

În firea omului există şi simţul moral natural cel mai simplu, concretizat într-o lege simplă: Ceea ce ţie nu-ţi place, altuia nu face! Prima lectură scoate în evidenţă rolul ei benefic. Unii au încercat să ridice nivelul de civilizaţie prin promovarea moralei naturale pe care au dezvoltat-o şi au codificat-o în aşa-zisa morală proletară, rupând-o total de simţul religios din om, de înclinaţia naturală spre credinţă. Efectele au fost şi sunt dezastruoase.

Dacă omul ar avea numai un scop natural, vremelnic pe pământ, legea ar fi suficientă. Legea talionului a dezvoltat-o prin aceea că i-a recunoscut originea supranaturală: Dumnezeu a pus-o în firea umană şi trebuie păzită din respect faţă de autorul ei. Actul voinţei divine de a-l răscumpăra pe om din păcat, de a-l ridica la un nivel superior de viaţă, implică o morală nouă, bazată pe ceva nou. Voinţa divină a pus la baza vieţii noi morala izvorâtă din iubire; nu dintr-o iubire rudimentară, bazată pe carne şi sânge, ci pe forma ei spirituală cea mai înaltă, pe Dumnezeu care este iubire prin esenţă (cf. 1In 4,8).

Ca un om de caracter, tot aşa şi un popor de caracter are principii de viaţă scoase din toate valorile posibile: morale, religioase, politice, economice, filozofice, ştiinţifice, artistice etc. precum şi din stările de spirit şi din sentimentele corect aranjate pe scara valorilor care alcătuiesc psihologia specifică acelui popor. Când fiecare individ, educat fiind, se angajează trup şi suflet să respecte, să apere şi să mărească suma valorilor în mod liber, bazat pe iubire, putem afirma că acel popor a ajuns la maturitate, are conştiinţă socială vrednică de invidiat. Interdependenţa valorilor: religioase, politice, economice, filozofice, ştiinţifice etc. pe baza iubirii, constituie forma conştiinţei sociale menite să stea la baza împărăţiei lui Dumnezeu, pe care fiecare om este dator să o ceară insistent în rugăciunea Tatăl nostru, prin invocaţia: Vie împărăţia ta! (Mt 6,10). La aceasta ne îndeamnă Isus: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate celelalte vi se vor adăuga (Mt 6,33), numai că cele mai multe popoare sunt preocupate de pâinea cea de toate zilele, făcând din Dumnezeu un zeu al pâinii, fără împărăţie; şi aşa, tind să rămână atât fără pâine, cât şi fără civilizaţie.

În lectura a II-a, sfântul Paul ne arată influenţa binefăcătoare a creştinilor pentru civilizarea lumii păgâne prin credinţa în învierea lui Isus şi venirea lui a doua oară spre a elibera omenirea de mânia viitoare. Apostolul se bucură de comportamentul corect al creştinilor fiindcă, nu numai că pune în evidenţă demnitatea lor individuală, ci mai ales caracterul colectiv, care devine izvor de revelaţie, conform dictonului: Vox populi, vox Dei, adică: Glasul poporului este glasul lui Dumnezeu. Când comportamentul poporului se bazează pe iubire, Dumnezeu promovează bunăstarea spirituală prin noi şi mari carisme, iar bunăstarea materială cu prisosinţă, având de unde face colecte pentru cei nevoiaşi.

Porunca iubirii este prima şi cea mai mare.

Este prima, după afirmaţiile sfântului Augustin, fiindcă este sufletul tuturor faptelor bune, nu numai că este tare ca moartea, dar mai ales pentru faptul că prin ea, faptele bune cele mai mici devin mari. Exemple avem destule în Sfintele Scripturi, precum un pahar de apă (cf. Mt 10,42). Este cea mai mare fiindcă la judecata universală va fi prima asupra căreia ni se va cere cont şi în baza căreia vom primi răsplată sau pedeapsă veşnică (cf. Mt 25,35-43).

Noua evanghelizare îşi propune să revizuiască viaţa lumii, în individ şi colectivitate, prin prisma nerealizărilor Bisericii din perioada celor două milenii de creştinism.

Plângerea unui sărman orb ne poate spune multe: Orbirea mă făcea neom şi mă scotea din rândul semenilor mei. Religia s-a mulţumit să mă pună sub unghiul milei, iar societatea, din comoditate, n-a încercat să treacă dincolo de acest prag (Ion Blăjan, Omul cu ochelari negri). Dacă trupul se mulţumeşte cu hrană, băutură, îmbrăcăminte, medicamente etc. care provin din mila oamenilor, din acte de filantropie, sufletul are trebuinţă de mai mult: de iubire.

Şi acum vă răspund la întrebarea: Care este cel mai civilizat stat din lume. Este acela care apără pe străini, nu asupreşte pe văduve şi pe orfani, consideră pe bolnavi drept o binecuvântare, pe bătrâni o comoară de înţelepciune, desfiinţează camăta, corupţia, exploatarea omului de către om şi mai ales a omului de către stat, nu consideră copilul născut o povară şi pe cel nenăscut doar un boţ de carne ce poate fi aruncat la câini etc. şi toate acestea din cel mai nobil motiv: iubirea, prin care fiecare poate vedea în aproapele său persoana umană drept capodoperă a persoanei divine a Tatălui ceresc.

Domnul să aibă milă de noi, ca noi să avem iubire faţă de toţi! Amin.

 

* * *

 

O singură poruncă: Să iubeşti iubirea!

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Pe bună dreptate se spune că Dumnezeu a dat o singură poruncă: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima, din tot sufletul, cu toate puterile tale!” (Deut 6,5). “Dumnezeu este iubire” (1In 4,16). Toate celelalte porunci au apărut spre a indica concret cum poate fi iubit Dumnezeu în orice moment şi în orice împrejurare a vieţii.

Fragmentul primei lecturi (Ex 22,20-26) a apărut tot ca o explicitare a singurei porunci – Să iubeşti pe Domnul – într-un moment de criză socio-economică, când atitudinea multora din rândul poporului ales, şi chiar dintre căpetenii, faţă de străini, văduve, orfani şi săraci, începea să fie mai rea decât a păgânilor, considerându-i pe aceştia ca bătuţi de Dumnezeu, şi credeau că au dreptul să profite de pe urma lor. Profetul arată că bunătatea şi milostivirea trebuie să fie mereu o lecţie şi un stimulent pentru fapte bune care duc la credinţa că: aşa cum Dumnezeu a fost milostiv şi bun cu noi (israeliţii) şi ne-a eliberat din robie, sărăcie şi de la pierzare, tot aşa şi noi trebuie să fim buni cu cei care sunt robii lipsurilor materiale: cu străinii, cu văduvele, cu orfanii şi cu cei săraci; cu atât mai mult cu cât chiar păgânii ni se arată superiori în această privinţă. În textele ugaritice apare figura eroului Daniel (tipul lui Daniel din Biblie) încoronat cu slavă şi cinste de lumea păgână ca fiind mai presus de oricine, deoarece el este “acela care judecă pricina văduvei şi apără dreptul orfanului” (cf. Commento della Bibbia Liturgica, p. 185). Profetul arată că motivul bunătăţii şi milostivirii trebuie să fie superior celui păgân, deoarece “Dumnezeu ascultă strigătul lor şi îi răzbună”.

Cu atât mai mult obligă legea carităţii pe creştin, deoarece Isus însuşi se identifică cu cel sărac, cu cel marginalizat, cu cel bolnav, cu cel închis, cu cel gol, cu cel flămând etc (cf. Mt 25,31-45). Cel care nu învaţă mila şi bunătatea de la Cristos, care pentru mântuirea fiecăruia s-a făcut asemenea sclavului (cf. Fap 2,7), va trebui să asculte cu groază sentinţa de condamnare: “Pleacă de la mine, blestematule…” (cf. Mt 25,41).

Sintagma: “Din cauza copacilor nu se vede pădurea” putea fi aplicată şi în cazul legilor israelite, parafrazând-o: Din cauza legilor nu se mai vede legea unică şi primară.

Momentele de criză din viaţa poporului israelit au fost atât de multe încât legile interpretative s-au înmulţit şi au ajuns până la 613, fiecare considerându-se de maximă importanţă, pulverizând esenţialul în sute de porunci şi comentarii.

Un scrib (Mt 22,34-40), crezând că Isus se va încurca în acest păienjeniş de legi şi prescrieri şi va minimaliza esenţialul sau îl va anula propunând altceva, cunoscută fiind atitudinea lui de inovator, îl întreabă despre cea mai mare poruncă din lege, pe care el însuşi – scribul – o pronunţă şi cu care Isus este de acord, aducându-i lauda că nu este departe de împărăţia lui Dumnezeu… Isus uneşte cele două porunci – iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele – care erau separate în lege: iubirea faţă de Dumnezeu este prezentată în Deuteronom 6,5 şi iubirea faţă de aproapele în Levitic 19,18 – într-o singură poruncă, arătând că din iubirea lui Dumnezeu, care pentru noi constituie fundamentul credinţei, provin legile morale care ne oferă zeci şi sute de feluri de comportament faţă de aproapele. Cine nu crede în iubirea lui Dumnezeu, nu va respecta nici codul moral. Să ne reamintim din duminica trecută: Isus cere ispititorilor şi celor care îi urzeau moartea să dea lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu… Acum le arată clar ceea ce datorează lui Dumnezeu: iubirea. Mântuitorul vrea să spună: “Dacă l-aţi iubi pe Dumnezeu, m-aţi iubi şi pe mine”, dar: urându-mă şi urzindu-mi pierzarea, nu sunteţi născuţi din Dumnezeu, “… dacă Dumnezeu ar fi tatăl vostru, m-aţi iubi” (In 8,42).

Scribul pune în faţa lui Isus o problemă de morală, iar Isus îi răspunde printr-o problemă de credinţă şi-l cataloghează aproape de împărăţia lui Dumnezeu, dar când va crede în unitatea iubirii proclamată de Cristos, se va încadra total în împărăţie, deoarece, spune Isus: “Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru” (Mt 24,23; Lc 17,21), adică acela care dăruieşte pe Duhul Sfânt pentru a face indisolubilă iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui, ca să-l putem numi pe Dumnezeu “Tată”, este aici: “Eu sunt în mijlocul vostru” (Lc 22,27; Mt 20,28; Mc 10,45).

Pe timpul lui Isus cele două porunci erau unite, aşa cum bine a spus-o scribul, dar Isus a ţinut să accentuează unirea lor spre a-i da stabilitate, spre a pune în evidenţă unirea lor, aşa cum există în el două iubiri într-o singură Persoană, datorită celor două naturi unite indisolubil în Fiul lui Dumnezeu-Fiul omului. Legea n-are numai un caracter moral în Cristos, ci un caracter plenar: divin; arătând că el este Autorul legii şi toate celelalte – legi şi profeţi – gravitează în jurul lui, aşa cum spunem noi că planetele gravitează în jurul soarelui şi acest adevăr este veşnic.

Apostolul Paul (Lectura a II-a: 1Tes 1,5-10) propune tesalonicenilor ca exemplu de iubire faţă de aproapele propriul său comportament faţă de ei… Ei l-au urmat, fiind convinşi că acest exemplu bun vine de la Cristos şi au fost conştienţi de datoria lor de a transmite ceea ce au primit: milostivirea faţă de cei nevoiaşi. A da celui care este lipsit înseamnă a primi însutit şi a-şi asigura viaţa veşnică (cf. Mc 10,30). A da în spirit creştin înseamnă a face un act de credinţă, înseamnă a da mărturie despre Cristos care ne-a fost dat de Tatăl pentru toţi (cf. Rom 8,32), care ne-a dăruit cu Duhul Sfânt (cf. 1In 3,24), care s-a dat morţii pentru mântuirea noastră.

Mulţumit de conduita credincioşilor săi din Tesalonic, sfântul Paul, spre a rămâne mereu pe calea binelui, le dă următoarele sfaturi, care sunt de folos şi pentru noi: 1) de a primi cuvântul Scripturii şi de a fi imitatorii lui Cristos; 2) de a se converti mereu, depărtându-se tot mai mult de rău şi slujind tot mai mult lui Dumnezeu şi 3) de a trăi activ aşteptarea venirii lui Isus ca judecător.

Sfânta Tereza a Pruncului Isus ne arată cum a înţeles ea porunca iubirii lui Isus şi îndemnul apostolului Paul, care “constă în a suporta greşelile altora, de a nu se mira deloc de slăbiciunile celor din jur şi de a se edifica chiar şi din cele mai mici acte de virtute”.

Limba noastră română, se pare, are un privilegiu unic, anume: printr-un singur cuvânt exprimă o întreită iubire: faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de sine; acest cuvânt este “mulţumesc”. A mulţumi lui Dumnezeu pentru toate, înseamnă a-l iubi; a-l mulţumi pe aproapele, înseamnă a-l iubi; a fi mulţumit cu toate, înseamnă a se iubi, fără amestecul egoismului găunos.

“Când Dumnezeu se descoperă personal, o face slujindu-se de felul omului de a fi. Astfel el se descoperă ca Tată, Fiu şi ca Spirit de iubire; şi acest lucru îl face în gradul cel mai înalt posibil în Isus Cristos. Din acest motiv, nu-i un lucru hazardat de a afirma că este necesar ca mai întâi să cunoaştem omul ca apoi să-l putem cunoaşte pe Dumnezeu, că trebuie să iubi omul pentru ca apoi să-l iubim pe Dumnezeu” (RdC 122,b), aceasta fiindcă omul este creat după chipul lui Dumnezeu, dar când ajungem să-l cunoaştem şi să-l iubim pe Dumnezeu conform chipului său, trebuie să ştim să alegem între chip (icoană) şi realitate, trebuie să lăsăm pe tată şi pe mamă, fraţi şi surori etc şi să-l urmăm pe Cristos. Această alegere nu exclude niciodată interesul pe care creştinul trebuie să-l aibă faţă de aproapele, fiindcă a lăsa pe tatăl şi pe mama, pe fraţi şi surori etc nu înseamnă altceva decât a-i iubi şi a-i plasa în centrul iubirii: în Cristos; fiindcă Isus, spunând: “Cine lasă pentru mine…”, vrea să spună că: Îmi lasă mie.

Iubirea este esenţialul vieţii. A cultiva viaţa interioară constituie o valoare creştină, o valoare permanentă, dar ea nu-i un monolog, nici chiar numai un dialog cu Dumnezeu singur. Întâlnindu-l pe Dumnezeu în rugăciune, creştinul, mai degrabă sau mai târziu, în mod inevitabil se întâlneşte şi cu ceilalţi oameni pe care Dumnezeu i-a creat şi vrea să-i mântuiască. Omul, pentru a fi creştin autentic, nu poate să nu iubească şi să nu subscrie la acest plan divin, asemenea lui P. Ricoeur care zice: “Viaţa mea interioară este izvorul relaţiilor vieţii externe. În opoziţie cu înţelepciunea provenită din meditaţia şi contemplaţia de la sfârşitul păgânismului grec şi oriental, dincolo de cel indian, predicarea Evangheliei nu a mai pus în opoziţie existenţa şi faptele, internul faţă de extern, teoria faţă de practică, rugăciunea faţă de viaţă, credinţa faţă de fapte, Dumnezeu faţă de aproapele. Întotdeauna când comunitatea creştină se fărâmiţează sau credinţa decade, acest lucru se întâmplă când se părăseşte lumea şi responsabilităţile sale şi se reconstruieşte un mit al interiorizării. Atunci Cristos nu mai este recunoscut în persoana săracului, a exilatului, a prizonierului” (cf. Messale dell’Assemblea Cristiana, p. 790).

Interiorizarea este pentru forţa exterioară.

Pentru a interioriza învăţătura şi exterioriza cu putere faptele bune care decurg din ea, să ne rugăm cu întreaga Biserică: “Dumnezeule atotputernic şi veşnic, sporeşte în noi credinţa, speranţa şi iubirea şi, ca să ne învrednicim a dobândi ceea ce ne făgăduieşti, fă-ne să iubim ceea ce ne porunceşti!” (Colecta), să iubim Iubirea! Amin.

 

* * *

 

Duminica a XXX-a (A)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

În acel timp, fariseii, auzind că Isus a închis gura saduceilor, s-au adunat laolaltă. Unul dintre ei, învăţător al Legii, voind să-l pună la încercare, l-a întrebat pe Isus: “Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă în Lege?” El i-a răspuns: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci este cuprinsă întreaga Scriptură: toată Legea şi Profeţii”. (Mat 22,34-40)

După ce a rezolvat problema tributului datorat împăratului roman, situând realitatea politică la locul care i se cuvine în raport cu autoritatea divină, şi, după ce a dejucat raţionamentul cazuistic al saduceilor, arătând, pornind de la Sf. Scriptură, că lumea învierii nu poate fi gândită în categoriile noastre de pe pământ, Isus are de înfruntat problema ce mai importantă cu privire la porunci.

Evanghelistul subliniază că învăţătorul Legii îi pune întrebare lui Isus pentru a-l prinde în vorbă. Or, punerea lui Isus la încercare se situează nu doar pe planul unei discuţii de principiu, ci mai ales pe planul mărturiei vieţii. Astfel Isus, după ce citează textul din Dt 6,4-5 care proclamă iubirea lui Dumnezeu ca fiind porunca cea mai mare din Lege, adaugă imediat o a doua poruncă, cea din Lv 19,18, care proclamă iubirea aproapelui ca fiind la fel de fundamentală. În felul acest Isus leagă atât de strâns iubirea de Dumnezeu de iubirea faţă de aproapele încât ele se “topesc” una în alta.

Totuşi, originalitatea răspunsului lui Isus constă mai puţin în conţinutul său material pentru care găsim echivalente la rabini, cât mai ales în faptul că iubirea de Dumnezeu şi de aproapele află în Isus din Nazaret sursa originară şi conţinutul său ultim. Într-adevăr, Isus este cel care îl iubeşte pe Dumnezeu, Tatăl său, şi pe oameni, fraţii săi, cu aceeaşi iubire divină.

Fraţilor, voi ştiţi cum ne-am purtat între voi pentru binele vostru şi voi aţi început să ne imitaţi pe noi şi pe Domnul, primind cuvântul cu bucuria Duhului Sfânt în mijlocul multor încercări. Astfel voi aţi devenit un exemplu pentru toţi credincioşii din Macedonia şi din toată Ahaia… Când vorbesc despre noi, oamenii povestesc ce fel de primire ne-aţi făcut şi cum v-aţi întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu şi adevărat şi să-l aşteptaţi pe Fiul său din ceruri, pe Isus pe care l-a înviat din morţi şi care ne va elibera de mânia viitoare. (Tes 1,5c-10)

Acest început al epistolei către tesaloniceni este una dintre cele mai frumoase pagini ale sf. Pavel (Paul). Din ea se degajă o admiraţie, un entuziasm care îi umple de bucurie inima Apostolului. Ea ne reaminteşte că viaţa creştină presupune întotdeauna ruptura cu idolii neputincioşi (acele “creaturi” efemere pe care omul a fost tentat să considere drept Dumnezeu) şi primirea, în chiar mijlocul dificultăţilor zilnice, a Cuvântului viu al Evangheliei.

Un accent deosebit al acestui fragment, accent care prelungeşte reflecţia textului evanghelic din această duminică, decurge din elogiul pe care Apostolul îl aduce tesalonicenilor care au început să-l imite pe el şi pe colaboratorii săi şi pe Domnul. Această imitare s-a concretizat în buna primirea rezervat apostolilor, în întoarcerea de la idoli la Dumnezeul cel viu şi adevărat şi în aşteptarea Fiului său din ceruri. Altfel spus, într-o iubire totală faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele aidoma lui Cristos.

 

* * *

 

Duminica a XXX-a de peste an (A)

Autor: pr. Ştefan Ciubotaru
Copyright: Predici.cnet.ro

“Inimă dulce a Omului Dumnezeu / Ardă în pieptu-mi iubirea-ţi mereu”

Ştiu cine este aproapele meu… mi-a spus-o de atâtea ori… mai ales cu vocea samariteanului: “Îngrijeşte-te de el şi ceea ce vei mai cheltui, îţi voi da când mă voi întoarce”. Ştiu şi cine este Dumnezeul meu… el este cel care iubeşte mai întâi, întotdeauna: şi în această iubire a sa, iubirea mea faţă de aproapele îşi găseşte originea şi măsura sa. Dar cine este această iubire?

Cele mai multe propoziţii despre iubire, fie de aproapele, fie de Dumnezeu, încep aşa: “În ziua de azi…”; şi când auzi aceste cuvinte deja îţi creşte tensiunea pentru că ştii ce va urma… o altă perlă recentă a omului aşişderea.

Mi-am propus să fac abstracţie de astfel de propoziţii şi, în câteva gânduri, să redescoperim iubirea cea adevărată propusă de evanghelia de astăzi în cele două dimensiuni ale sale, cea dumnezeiască, respectiv cea omenească.

Iubirea, a iubi este un act uman: eşti om în măsura în care conjugi la prezent verbul a iubi şi iubeşti în măsura în care eşti o persoană umană, cu adevărat om. O scurtă paranteză: nu treci examenul de soţ, de tată, de persoană consacrată dacă nu treci mai întâi examenul de a fi om. Cazi la examenul de soţ, de tată, de preot, de călugăr/călugăriţă dacă ai căzut la examenul de a fi om.

În privinţa iubirii şi a efectelor ei există un studiu interesant asupra apei făcut de un cercetător japonez. El a demonstrat că apa interacţionează cu cuvintele. Într-un experiment a lipit cuvântul iubire pe un pahar cu apă şi cuvântul ură pe un alt pahar şi ambele au fost puse să îngheţe. Cercetătorul a observat că în paharul pe care era scris cuvântul iubire cristalele de gheaţă aveau o geometrie şi o ordine perfectă. Pe de altă parte cristalele de gheaţă din celălat pahar erau de un haos şi o dezordine incomparabilă.

Dincolo de acest experiment inedit rămâne îndemnul evanghelic care este mult mai profund în motivaţiile şi efectele sale decât simetria cristalelor de gheaţă. Iubirea evanghelică este cea care nu numai ordonează, calculează, aranjează dar este cea care energizează, vitalizează, sintetizează întreaga existenţă a unei persoane umane. Iubirea este şi acel pământ viu până la care trebuie să sapi pentru a începe temelia, fundaţia unei construcţii. Iubirea este acel bloc masiv de ciment foarte dur, cu câteva “mustăţi” de fier în el, de care va fi legat stâlpul de susţinere al viitoarei construcţii.

Oare mai este iubirea pentru tine creştinule cea care-ţi ordonează viaţa asemenea cristalelor de gheaţă? Mai este iubirea cea care îţi energizează, vitalizează inima, sufletul şi cugetul tău? Mai este iubirea pământul cel viu ce-ţi dă stabilitate? Mai este iubirea strucura de rezistenţă, cuzinetul clădirii vieţii tale? Sau poate şi răspunsurile tale la aceste întrebări încep tot cu: “În ziua de azi…”

Pentru tine şi pentru toţi ceilalţi mă rog cu cuvintele Apostolului: “Rămâneţi înrădăcinaţi şi întemeiaţi în iubire. Astfel veţi putea înţelege, împreună cu toţi credincioşii, care este lungimea, lăţimea, înălţimea şi adâncimea, şi veţi cunoaşte dragostea lui Cristos, care întrece tot ce se poate cunoaşte. Atunci veţi fi copleşiţi de plinătatea lui Dumnezeu. Preamărit să fie cel care prin puterea lui poate realiza în noi infinit mai mult decât suntem în stare să cerem sau şi numai să ne închipuim; preamărit să fie, în Biserică şi în Cristos Isus, de toate generaţiile în vecii vecilor. Amin”

 

* * *

 

Duminica a XXX-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Morala creştină ne învaţă că iubirea frăţească trebuie să se reverse spre toţi aceia pe care Dumnezeu îi iubeşte. Cu toate că cercul raporturilor noastre şi al faptelor noastre bune este limitat, noi nu putem rămâne indiferenţi la suferinţele şi nevoile semenilor noştri îndepărtaţi şi necunoscuţi. Iubirea creştină reuşeşte să depăşească antipatiile personale, de rasă, de stat şi de naţiune. Creştinul care aude vorbindu-se despre iubire şi caritate trebuie să se simtă ancorat în aceste realităţi care constituie fundamentul vieţii sale de credinţă.

Liturgia cuvântului din această duminică are o rădăcină scripturistică foarte profundă. Lecturile de la Sfânta Liturghie ne fac conştienţi de bogăţia şi de implicaţiile poruncii lui Dumnezeu cu privire la sentimentele pe care trebuie să le nutrim faţă de Creatorul nostru şi faţă de semenul nostru.

Prima lectură ne prezintă concepţia biblică despre iubire. Iubirea este atentă totdeauna la exigenţele reale ale vieţii şi se exprimă în formele cele mai obişnuite ale vieţii. Israelul a învăţat din istoria sa de până acum că Domnul Dumnezeu este “părintele” său, aproapele său, care ia partea celor mai slabi şi mai neajutoraţi. Din această cauză, Israelul a devenit un popor de fraţi în care nici puterea, nici bogăţia nu puteau să tulbure aceste gen de relaţii. A păcătui împotriva fratelui sărac înseamnă a păcătui împotriva lui Dumnezeu care este părintele şi ocrotitorul său. A păcătui împotriva celui străin înseamnă a renega alianţa înfăptuită în timpul sclaviei, când evreii erau străini în ţara Egiptului. De aceea, a-l recunoaşte pe Dumnezeu în istorie implică pentru popor faptul de a-l vedea pe Dumnezeu prezent în raporturile cu fratele sărac şi cu străinul.

Iubirea lui Dumnezeu, iubirea aproapelui şi a celui străin sunt legate în mod intim. Acest lucru este afirmat şi de Isus în evanghelia de astăzi. Iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui sunt cele două dimensiuni esenţiale ale vieţii umane.

Întrebarea învăţătorului Legii îi este pusă lui Isus cu scopul de a-l pune la încercare (Mt 22,35). Această problemă, a celei mai mari porunci din Lege, era foarte controversată între învăţaţii Legii. Sinagoga antică a extras din Lege 613 porunci pe care mai apoi învăţătorii le-au divizat în porunci “lejere” şi porunci “grave”. Ei se întrebau dacă nu există un precept care, înglobându-le pe toate celelalte, să poată fi pus în capul listei. Răspunsul lui Isus este foarte simplu. Cuvintele atât de simple pronunţate de Isus îi lasă descumpăniţi pe cei care se aşteptau la un răspuns elaborat cu multe distincţii, precizări, subînţelesuri şi referiri. Pentru un popor care avea ca ideal suprem păzirea Legii lui Moise, această întrebare echivala cu a cere să i se spună: care este lucrul cel mai important din viaţa unui om?

Am putea adresa şi noi această întrebare personajelor mai mult sau mai puţin renumite din zilele noastre, care apar la televiziune sau scriu în ziare. Am putea să ne întrebăm pe noi înşine: pentru mine, care este lucrul cel mai important din toată viaţa mea? Oare am putea afirma că lucrul cel mai important din viaţa noastră este de a-l iubi pe Dumnezeu din toată inima şi pe aproapele ca pe noi înşine?

Se spune că arborii nu lasă să se vadă pădurea. La fel şi omul, datorită atâtor prescripţii şi legi îşi pierde unitatea şi trăieşte dezbinat, dispersat în diferitele compartimente ale vieţii cotidiene în care este nevoit să-şi împlinească existenţa. Fără un principiu unificator, viaţa se autodistruge printr-o multiplă diviziune în părţi nesemnificative.

Aceste cuvinte ar putea să ni se pară de o naivitate descurajatoare în contextul societăţii moderne, din ce în ce mai complicată şi adesea atât de “feroce” în mecanismele sale. Însă cine ştie oare dacă Isus este naiv prin simplitatea paradoxală a regulii sale de bază pentru viaţă, sau noi suntem mai naivi cu toate calculele, abilităţile şi cu toate dezamăgirile noastre inutile din lupta noastră zilnică…?

Isus a unit cele două precepte care în Lege erau separate: iubirea pentru Dumnezeu şi iubirea pentru aproapele. Isus ştie că cel mai mare interes al omului este această relaţie cu Dumnezeu. El a demonstrat în sine însuşi, în omenitatea sa, că raţiunea supremă a demnităţii omului este chemarea sa la comuniunea deplină cu Dumnezeu. Nimic nu-l înalţă atât de mult pe om decât faptul de a fi în preajma lui Dumnezeu, de a-l iubi, de a-l sluji şi de a face din el scopul suprem al vieţii sale. De aceea Isus Cristos se pronunţă în favoarea necesităţii de a păstra aceste precepte unite, astfel încât ele să constituie principiul moral elementar al existenţei omului.

Ce înseamnă a iubi? A iubi înseamnă a ieşi din noi înşine, a ne depăşi propriul egoism, a merge către celălalt, învingând indiferenţa şi capriciile proprii. Sfântul Macarie ne aduce aminte că soarele nu se schimbă după obiectele pe care le luminează, nici nu se murdăreşte când străluceşte deasupra mlaştinilor. Aproapele nostru, fără a-l căuta prea departe, este cel de lângă noi, persoanele pe care le întâlnim în fiecare zi; sunt părinţii noştri, sunt fraţii noştri, sunt educatorii noştri, prietenii pe care Domnul ni i-a pus alături, buni sau mai puţini buni, simpatici sau antipatici. A-l iubi pe aproapele nostru înseamnă a ne depăşi pe noi înşine pentru a trăi în caritate raporturile obişnuite cu semenii. Altfel riscăm să fim falşi şi mincinoşi şi ne facem vinovaţi că nu am contribuit la realizarea planului de iubire pe care Dumnezeu îl are cu aceştia.

O astfel de iubire care umple toată existenţa umană de prezenţa lui Dumnezeu o vedem realizată în cadrul primei comunităţi creştine din Tesalonic. Sfântul apostol Paul ne relatează în a doua lectură cum aceşti creştini au devenit imitatorii săi şi ai Domnului Cristos şi au primit Cuvântul chiar în mijlocul încercărilor. Drept urmare ei au devenit modelul tuturor credincioşilor pentru că s-au îndepărtat de idoli pentru a-i sluji Dumnezeului viu şi adevărat. Împlinind această slujire, ei aşteaptă plini de credinţă venirea Domnului Isus. Această aşteptare însă nu este pasivă ci face să fie evidentă o atitudine plină de încredere îndreptată spre realizarea venirii eliberatoare a lui Dumnezeu.

Se povesteşte că un rege tânăr şi dornic de cunoaştere le-a poruncit învăţaţilor din ţara sa să adune în scris toate valorile ştiinţifice din lume. După patruzeci de ani i-au prezentat rezultatele într-o mie de volume. Regele, care între timp împlinise şaizeci de ani, spuse: “O mie de cărţi nu mai pot citi. Scoateţi esenţialul din acestea”. După zece ani, învăţaţii i-au prezentat conţinutul, rezumat în o sută de cărţi. Regele spuse: “Şi acestea sunt prea multe. Am deja şaptezeci de ani. Scrieţi-mi, vă rog, esenţialul!” Învăţaţii s-au apucat de lucru şi au scos esenţialul într-o singură carte. S-au prezentat la rege. Acesta era deja pe patul de moarte şi dorea să afle cel puţin sinteza acestei lucrări a învăţaţilor. Atunci, unul dintre ei a rezumat esenţialul istoriei omenirii într-o singură frază: “Oamenii au trăit, au suferit şi au murit. Ceea ce contează şi ceea ce dăinuie, însă, este iubirea”.

Cele două porunci ale lui Isus sunt asemănătoare pentru că recer acelaşi comportament: să iubeşti! Dar ele sunt şi diferite, pentru că indică doi destinatari diferiţi: Dumnezeu şi aproapele. Cu toate acestea, ele constituie o singură realitate, pentru că Dumnezeu şi aproapele formează realul, întregul existent, faţă de care trebuie să luăm o atitudine pozitivă. Isus vede în iubirea care se naşte din inima omului principiul pozitiv al acţiunii sale, cheia asupra viitorului lumii. Omul, iubit de Dumnezeu, trebuie să imite această iubire existentă a sa şi să iubească la rândul său, conştient fiind că ceea ce contează şi ceea ce dăinuie este iubirea, concluzie la care au ajuns şi învăţaţii acestei lumi.

Evanghelia de astăzi ne invită să credem într-o lume nouă pe care trebuie să o construim noi înşine, puţin câte puţin. Iubirea de Dumnezeu nu este o problematică de suspine, de gât strâmb sau de evadare imaginară din realitate. A-l iubi pe Dumnezeu înseamnă a ţine vie în noi o dorinţă mai mare şi mai profundă decât toate celelalte, înseamnă un fel de nostalgie proiectată spre viitor. Însă Dumnezeu nu poate fi iubit fără a-l iubi pe aproapele. Sfântul Toma de Aquino ne spune că atunci când îi iubim pe oameni, întrucât aceştia sunt creaţi după asemănarea lui Dumnezeu, îl iubim pe însuşi Dumnezeu prezent în ei. De aceea, cele două porunci sunt identice.

Să-l rugăm pe Domnul la această Sfântă Liturghie să ne dea harul de a putea pune în practică aceste două exigenţe ale vieţii creştine, pentru ca “iubind ceea ce el porunceşte să putem obţine ceea ce el ne-a promis”.

 

* * *

 

Duminica a XXX-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Într-o lume a urii şi neînţelegerii mai are astăzi sens să se vorbească despre dragoste? Mai este oare posibilă iubirea de Dumnezeu, iubirea faţă de aproapele?

În prima lectură Iahwe, Dumnezeul eliberator vorbeşte poporului adunat la poalele muntelui Sinai. De fapt, cine este acest popor care a fost ales şi destinat între toate popoarele, la o Alianţă veşnică cu Dumnezeu? Este un popor care a fost încercat de multă suferinţă; este un popor decis să-şi apere libertatea cucerită cu atâta trudă. Este un popor care a fost renăscut la o nouă viaţă. Şi oare, numai atât? Nu… Este un popor aflat în pericol, în pericolul de a cădea într-o altă sclavie, mai grea, cu urmări mai nefaste decât sclavia Egiptului: e sclavia urii, a dispreţului. În de¬finitiv, experienţa păcatului.

Dumnezeu le arată că printre ei sunt oameni care suferă şi pe care nu-i vede nimeni: văduvele, orfanii, săracii… cei izolaţi şi marginalizaţi. Aceştia au o singură stâncă de sprijin, un unic ajutor : pe Dumnezeul cel milostiv. Ei sunt fiii predilecţi ai Acestuia. Faţă de aceste persoane nimeni nu are dreptul să fie indiferent. Cuvintele din cartea Exodului sunt clare şi precise, nu admit excepţii: cu toţii trebuie să le punem în practică.

Este ciudat… dar, în zilele noastre, tocmai în ţările care sunt de sute de ani creştine şi care se mândresc cu acest lucru, tot mai mulţi creştini uită de porunca lui Dumnezeu de a iubi. Oare noi ne mai putem numi creştini, dacă nu ară¬tăm toleranţă şi înţelegere faţă de aproapele nostru ? Oare putem spune că credem cu adevărat în Dumnezeu, dacă nu-l iubim¬, dacă nu-i respectăm poruncile şi nu-l primim în viaţa noastră?

În Evanghelia de astăzi suntem invitaţi de către Cristos la o iubire totală şi unică, iubire cuprinsă în cea mai mare poruncă din Lege : a-l iubi pe Dumnezeu şi, în acelaşi timp, a-l iubi pe aproapele. Aş dori să subli¬niez aici un aspect care mi se pare important pentru a înţelege sensul cuvintelor lui Cristos.

In timpul Mântuitorului, numărul prescripţiilor pe care trebuia să le respecte iudeul pios era de 613: o cifră im¬presionantă. Într-un anume sens, pare de aceea justificată întrebarea fariseilor : dintre toate poruncile, care este cea mai mare? În această întrebare era şi dorinţa de a-l pune pe Cristos la încercare, poate şi o doză de curiozitate, sau poate chiar neîncrederea în posibilitatea unui răspuns satisfăcător…

Important este însă altceva: răspunsul pe care îl dă Cristos nu vrea neapărat să stabilească o ierarhie între legile din întreaga Scriptură. Intenţia lui Cristos este aceea de a arăta că, dincolo de orice scrupulozitate lega¬listă, dincolo de orice formulă juridică, iubirea este sing¬ura realitate care dă un sens şi o semnificaţie vieţii umane. A iubi pe Dumnezeu şi pe oameni conduce la adevă¬rata realizare de sine, la maturitatea spirituală totală. Prin iubire devenim cu adevărat fiii lui Dumnezeu. Trebuie să înţelegem acest lucru, altfel vom rămâne săraci, goi de noi înşine şi singuri toată viaţa, pentru că suntem lipsiţi de bucuria de a iubi şi de a ne dărui. Este bine să ne gândim mai des la aceste realităţi. Probleme de rezolvat, adesea foarte dificile, ne pot abate atenţia de la drumul iubirii. Devenim tot mai nesiguri, mai obosiţi, incapabili de a ne ruga şi de a fi noi înşine, ca oameni şi… mai ales ca creştini. Suntem oameni slabi, conştienţi de lipsurile noastre, de incapacitatea noastră de a iubi aşa cum doreşte Cristos să iubim. Insă nu putem fi atât de egoişti încât să nu-l ajutăm şi pe un altul care suferă; nu putem să închidem ochii şi să ne astupăm urechile când cineva plânge şi ne cere ajutorul… În astfel de momen¬te, gesturile noastre de iubire trebuie să fie dezintere¬sate. Ele vor fi cele mai bune rugăciuni în faţa lui Dumnezeu. Să ne amintim de acea văduvă care a dăruit templului toată averea ei : doi bănuţi, strictul necesar pentru viaţă. Gestul ei l-a impresionat pe Isus mai mult decât toate celelalte daruri anterioare ale celorlalţi, deşi fuseseră mult mai bogate. Iubirea trebuie trăită împreună cu alţii. Apostolul Paul ne descrie, în cea de-a doua lectură viaţa de iubire pe care o trăia comunitatea tesalonicenilor. Sf. Paul este plin de bucurie când le scrie acestora, pentru că viaţa lor devenise un exemplu pentru toate comunităţile creş¬tine din Grecia.

Cum au ajuns tesalonicenii să trăiască realitatea iu¬birii atât de profund, încât să fie daţi de exemplu de apostolul neamurilor? Nu este vorba doar de primirea Evangheliei: şi alte comunităţi, înainte şi după cea din Tesalonic au primit Cuvântul lui Dumnezeu; cu toate acestea nici una nu a fost dată de exemplu de Sf. Paul. Adevă¬ratul motiv ne este indicat de apostolul însuşi, în scrisoarea sa: “Voi aţi început să deveniţi imitatorii noş¬tri şi ai Domnului!”. Aceşti creştini l-au primit pe Dum¬nezeu în viaţa lor, au acceptat convertirea, au dobândit o inimă nouă. Această inimă este rodul acţiunii Duhului Sfânt care face să pulseze adevărata dragoste, cea care nu se stinge niciodată.

Prin convertire, inima omului se pune la dispoziţia lui Dumnezeu şi devine docilă la acţiunea harului. Aceasta înseamnă că însăşi iubirea lui Dumnezeu pătrunde fiinţa omului,astfel încât acesta să poată iubi total, fără rezerve şi fără regret. Lumea are nevoie mai mult de martori, de¬cât de vestitori. Nu mai are timp omul din ziua de astăzi întotdeauna să asculte ceea ce se predică, dar se uită întotdeauna la viaţa celui care vesteşte, la faptele sale.

Cuvântul Scripturii ne pune în situaţia de a da un răspuns în acest moment, de a ne decide: viaţa noastră va fi o viaţă de iubire sau de ură ? Vom deschide inima noastră spre ceilalţi oameni sau vom rămâne închişi în egoismul nostru?

Acest răspuns, de fapt, trebuie să-l dăm în fiecare zi, în fiecare clipă a existenţei noastre. Am fost până acum de atâtea ori nepăsători la inspiraţiile Duhului Sfânt, in¬fideli propriilor noastre promisiuni… In atâtea momente am rămas reci în loc să dăruim un zâmbet, insensibili în loc să mângâiem şi să încurajăm.

Să ne recunoaştem păcătoşi în faţa lui Dumnezeu: este primul pas şi cel mai necesar pentru ca iubirea divină să pătrundă în sufletele noastre. Să ne aducem aminte că şi noi avem nevoie nu numai de iertarea lui Dumnezeu şi de ajutorul său, dar şi de înţelegerea celor din jurul nostru. Să nu uităm că dacă nu ne apropiem de cel de lângă noi, vom fi străini de noi înşine, străini de oameni, străini de Dumnezeu.

Să avem încredere în Dumnezeu! Când viaţa noastră se va încheia, nici un lucru de pe acest pământ nu va în¬căpea între palmele noastre îngheţate de moarte. Numai iu¬birea va fi singura noastră comoară. Însuşi Cristos ne spune prin cuvintele Evangheliei de astăzi, că în Împărăţia sa nu există o altă valoare care să se poată compara cu dra¬gostea. Toată opera lui Isus se bazează pe dragoste şi deoarece dragostea lui Dumnezeu este eternă, eternă este şi opera sa.

Să ne încredinţăm astăzi milostivirii lui Dumnezeu, rugându-l să umple inima noastră cu lumina dragostei sale.

Corneliu Berea

 

* * *

 

Duminica a XXX-a de peste an

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

“Ca să-l pună la încercare, l-au întrebat pe Isus…”. Iar Isus a răspuns prin cuvinte foarte simple. Atât de simple încât i-a lăsat descumpăniţi pe cei care se aşteptau la un răspuns elaborat cu multe distincţii, precizări, subînţelesuri, referiri, etc. L-au întrebat pe Isus care este “cea mai mare poruncă din Lege”. Pentru un popor care-şi punea în păzirea Legii (lui Dumnezeu) idealul suprem şi valoarea cea mai înaltă a vieţii, această întrebare echivala cu a cere (în termeni moderni) să i se spună: Care este lucrul cel mai important în viaţa unui om?

Am putea adresa această întrebare personajelor mai mult sau mai puţin renumite, care apar la televiziune sau scriu în ziare. Am putea să încercăm să ne întrebăm pe noi înşine: pentru mine, care este lucrul cel mai important din toată viaţa mea? Dacă-l vom întreba pe Isus Cristos, astăzi ca şi ieri, răspunsul său nu se schimbă: lucrul cel mai important din viaţa unui om este de a-l iubi pe Dumnezeu din toată inima şi a-l iubi pe aproapele ca pe noi înşine.

Ar putea să ni se pară nişte cuvinte de o naivitate descurajatoare în contextul societăţii moderne, din ce în ce mai complicată şi adesea aşa de “feroce” în mecanismele sale. “A-l iubi pe Dumnezeu”: ce înseamnă? şi cum se face? Ajunge oare să reciţi “Te ador Dumnezeul meu, te iubesc din toată inima…?”. “Să-l iubeşti pe aproapele”: frumos cuvânt! Ni se poate cere să iubim soţia, copiii, prietenii… Dar dacă “aproapele” înseamnă toţi cei pe care-i întâlneşti, nu se poate! În ceea ce priveşte aproapele trebuie să fim atenţi să nu fim traşi pe sfoară, sau alte istorii, minunăţii! Sau cel mult, putem încerca să nu facem intenţionat rău nimănui… şi aceasta ar fi deja mult de tot!

Şi totuşi… Oare cine ştie dacă Isus este mai naiv prin simplicitatea paradoxală a regulei sale de bază pentru viaţă, sau nu cumva noi suntem mai naivi (şi prezumptuoşi), cu toate calculele, abilităţile şi cu toate îngâmfatele noastre dezamăgiri din lupta zilnică a existenţei noastre… Dar are sens să spunem “Dumnezeu” şi dacă acest Dumnezeu este “Tatăl Domnului nostru Isus Cristos”, atunci Isus are dreptate. În ciuda oricărei aparenţe contrarii. Pentru că deplina realizare a vieţii umane nu se poate îndeplini în altă parte, decât “în Dumnezeu”.

Iubirea de Dumnezeu nu este o problematică de suspine, de gât strâmb sau de evadare imaginară din realitate. A-l iubi pe Dumnezeu înseamnă a ţine vie în noi o dorinţă mai mare şi mai profundă decât toate celelalte, înseamnă un fel de nostalgie proiectată spre viitor. Dumnezeu “este iubit” cu adevărat atunci când “este căutat” cu o inimă umilă şi sinceră, fără a avansa pretenţii în faţa lui. Învăţăm să-l iubim pe Dumnezeu atunci când redescoperim uimirea că existăm şi minunăţia universului: “Tu singur eşti bun şi izvorul vieţii, şi ai creat universul ca să-ţi reverşi iubirea asupra tuturor creaturilor…” (cf Rugăciunea euharistică IV).

“Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima”: nu este o frază formată dintr-un anumit limbaj “pios şi devot” din alte timpuri; în realitate este lucrul cel mai mare pe care omul poate să-l facă pe pământ. Dar Dumnezeu nu poate fi iubit fără a-l iubi pe aproapele: adică fără respect, atenţie, solidaritate, simţ de dreptate, simpatie faţă de ceilalţi (cf prima lectură). “De fapt, acela care nu-l iubeşte pe fratele său pe care-l vede, nu poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede. Aceasta este porunca pe care am primit-o de la el: cine-l iubeşte pe Dumnezeu, îl iubeşte şi pe fratele său” (1In 4,20-21). “A doua poruncă” – pe care Isus o adaugă din proprie iniţiativă la prima – îi reprezintă “sigiliul de garanţie”, dovada indispensabilă a autenticităţii.

 

* * *

 

Un verb la dispoziţie

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Mentalitate legalistă

Chestiunea, prin sine, apare pe deplin legitimă. Dorinţa de face lumină, de a simplifica, de a recupera esenţialul în complicaţia celor 613 precepte şi în prescrierile infinite şi minuţioase care derivă din ele. Totuşi avem impresia că întrebarea încă o dată este dictată de o mentalitate legalistă, meschină, pedantă, şi manifestă o îngustime de spirit incurabilă.

În fond, se vrea să se facă ordine, să catalogheze, să definească, să sistematizeze. Nimic altceva. Totul este stabilit o dată pentru totdeauna, fără posibilitate de discuţie. Stabilim un fel de catehism cu normele morale, cel puţin cele principale, de învăţat pe de rost în formule exacte şi de a repeta cu rigurozitate expresiile intangibile. Isus, dimpotrivă, vrea să ne vindece chiar de o mentalitate legalistă. Vrea ca să încetăm de a dezbate problematici de ordin juridic, să ne extenuăm în dispute şi explicaţii sofisticate, să ne blocăm (şi să ne distrăm) în cazuistica asfixiantă a unui moralism meschin, să ne împotmolim în mlaştinile unei religii formaliste.

Nu mai poate să fie a sa o “Biserică de drept”.

Aceeaşi poruncă principală nu este o normă de aşezat în fruntea listei altor norme. Este, mai degrabă, perspectiva de fond în care trebuie aşezată experienţa creştină, orientarea esenţială care să dea conduita proprie. Isus nu îţi dă un super-codex, o schemă precisă, şi nici recapitularea – concentrată la maxim – a datoriilor tale. Mai degrabă, oferă un criteriu decisiv după care să potriveşti, să citeşti şi să interpretezi propria viaţă creştină.

Nu este suficient să cunoşti regulile pentru a face muzică

Celui care vrea să execute simfonia existenţei proprii pe o partitură evanghelică, Isus nu prezintă regule detailate – în ordine ierarhică rigidă – ci o tonalitate pe care să sune notele. A cunoaşte şi a repeta regulile nu înseamnă încă a compune muzică. Mai sunt creştini care continuă să discute despre gramatică şi sinteză, se arată atenţi în descoperirea şi denunţarea oricărei erori, ştiu totul despre forme, dar se arată absolut incapabili de a produce o compoziţie oricât de modestă – originală, plăcută – cu un timbru evanghelic.

Un poet mă convinge nu când îmi explică metrica, ci atunci când se explică prin lirica sa. Desigur, şi legile sunt necesare. Fără ele nu poate să fie ordine şi nici libertate. Totuşi numai iubirea are putere să aprindă viaţa. La judecata finală Dumnezeu nu ne va întreba pentru a confirma dacă noi cunoaştem semnificaţia cuvântului iubire, şi dacă ştim ce loc ocupă în dicţionar. Ne va cere cont, dimpotrivă, cum am fost capabili să acţionăm cu acel cuvânt, ce am produs bun cu acel termen pus la dispoziţie. Şi să nu ne înşelăm că vom scăpa documentând discursurile pe care le-am schiţat pe interpretarea corectă a unui text, pe ortodoxia poziţiilor noastre, pe priorităţile care au condus alegerile noastre, pe specificul datoriei noastre şi alte născociri ale unui creştinism flecar şi declamatoriu.

El va tăia scurt: “Mă interesează relatarea, istoria, nu analiza teoretică, nu chestiunile despre tehnicile narative. Dacă vrei, pot să încep eu, să-ţi ofer primele note… Deci, am fost străin, fără locuinţă, nimeni nu s-a ocupat de mine. Te-am chemat pentru că îmi era foame de prietenie, de demnitate, pentru că nu mai suportam acea singurătate lipsită de omenie. M-am prezentat la uşa ta, surprinzându-te cu o faţă (sau culoare a pielii) pentru că nu te aşteptai. Şi tu… Înainte!, mă interesează urmarea istoriei, sunt curios să văd cum se va termina situaţia…

Şi, mă recomand, că nu am nevoie să fiu informat că fraza este compusă din trei elemente: subiect, predicat, complement. Decât verbul a fi… Decât pronumele personale… În sfârşit, te rog să ştergi fără milă expresiile plictisitoare ca “iubirea este realitatea cea mai minunată”, “în inima mea am un sentiment de…”, “discursul despre emigranţi se înscrie într-o problematică complexă”, “societatea timpului nostru ne sfidează pe tărâmul…”, “răspunsul nu poate fi simplu, ci trebuie articulat ţinând cont…” Nu mă plictisi, îţi recomand, cu efuziuni sentimentale sau expuneri intelectuale. Mie îmi plac faptele. Cer ca istoria să fie interesantă. …Eu sunt direct interesat de acea istorie…

Iubirea aproapelui, sau concretizarea iubirii de Dumnezeu

Este prea puţin să afirmăm că cele două porunci (iubirea de Dumnezeu şi iubirea aproapelui) formează un singur lucru. Apoi precizarea că, oricum, “iubirea lui Dumnezeu are mereu prioritate”, ceea ce înseamnă a stabili că “toţi oamenii sunt egali în faţa legii, dar unii sunt mai egali decât alţii…” Este prea puţin să observăm că nu este o cale directă pentru a ajunge la Dumnezeu, că drumul spre Dumnezeu se încrucişează inevitabil cu calea ce duce spre aproapele.

Trebuie să încetăm să contrapunem (sau numai să justapunem, pur şi simplu) datoriile faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele. O mistică ce nu devine slujirea a omului este greşită. Ioan ne avertizează că “noi am trecut de la moarte la viaţă (sau suntem în starea harului!), pentru că îi iubim pe fraţi” (1 In 3, 14). Isus declară că semnul prin care ne recunoştem ca discipolii săi este dat de faptul că ne iubim unii pe alţii (In 13,35). Porunca a doua nu este numai paralelă cu prima, oricât de importantă ar fi, ci reprezintă urmarea necesară a acesteia.

Iubirea faţă de aproapele constituie concretizarea iubirii faţă de Dumnezeu. Primatul lui Dumnezeu este recunoscut când se recunoaşte, concret, primatul omului.

În ce direcţie merge răspunsul?

Foarte rar, în Noul Testament, se vorbeşte despre datoria de a-l “iubi pe Dumnezeu”. Se spune, mai degrabă, că trebuie să practicăm iubirea fraternă. Cineva obiectează că este şi o datorie de reciprocitate. De acord. Dar totul este să stabilim în ce direcţie trebuie să meargă răspunsul omului. Dacă Dumnezeu este izvorul iubirii, atunci trebuie să ne dăm seama că un izvor tinde să se răspândească, să se extindă, nu să reţină, sau să “recupereze” apele proprii.

Dumnezeu nu este concurentul omului în privinţa iubirii. Isus nu a cerut “iubiţi-mă, cum eu v-am iubit pe voi”, ci iubiţi-vă aşa cum eu v-am iubit pe voi şi continuu să vă iubesc”. Ca şi cum ar spune: “Dacă mă iubiţi într-adevăr, consimţiţi să lucrez în voi, să realizez voinţa mea. Cel mai aprins dor al meu este acela ca voi să ajungeţi să fiţi intim uniţi cu voi şi, prin voi, să iubesc pe oameni, să-i slujesc, să le arăt respect, să-i copleşesc cu afecţiune. Veţi avea siguranţa că sunteţi într-adevăr plini de mine atunci când veţi avea inima atât de ocupată cu alţii”.

Va fi desigur cineva, acum, care să considere că aceasta este o viziune orizontalistă a religiei. În realitate, o contemplare sau chiar numai o devoţiune care nu devine act de iubire fraternă, este cu atât mai mult orizontală, cu cât se poate imagina mai umană. Numai iubirea faţă de aproapele (iubirea lui Dumnezeu care se răspândeşte, se prelungeşte, “ajunge la perfecţiune”, In. 2,5), salvează linia verticală.

O comunitate-model

O comunitate norocoasă, cea din Tesalonic. Dispune de două modele, la care să se refere, de la care să se inspire pentru conduita proprie. Acela, de neînlocuit, Cristos. Dar şi Paul, exemplul căruia poate să fie imitat de toţi pentru că este întemeiată direct pe evanghelie. Astfel acea Biserică a devenit la rândul ei un model pentru ceilalţi credincioşi. Din aceste motive esenţiale:

- A primit cu bucurie Cuvântul lui Dumnezeu, deşi a trebuit să fie supusă la încercări numeroase pentru credinţa proprie. – S-a convertit. Şi, după ce a întors spatele hotărât idolilor pentru a-i sluji Dumnezeului celui viu, nu a mai vrut să aibă nimic de a face cu idolii trecutului, adică faţă de tot ceea ce, în viaţă, prinde puţin câte puţin un spaţiu mereu mai mare, până a deveni absolut. – Pe orizontul său străluceşte o speranţă vie a întâlnirii depline cu Cristos. Şi privirea este îndreptată spre acest eveniment viitor, care luminează şi dă un sens prezentului.

Astfel comunitatea din Tesalonic este misionară, chiar dacă membrii ei rămân la locurile lor. De fapt stilul lor de viaţă devine o kerygma, o vestire pentru toţi. “Cuvântul Domnului răsună prin voi… peste tot”. Paul ne informează că biserica din Tesalonic “care este în Dumnezeu Tatăl nostru şi în Domnul Isus Cristos” vorbeşte despre sine dincolo de graniţele acelei regiuni. Ar vrea să comenteze: în sfârşit o comunitate care vorbeşte despre sine nu din cauza diviziunilor, sau a polemicilor interne, sau “a fermelor luări de poziţie”, sau a sfidărilor aruncate împotriva acestuia sau a aceluia, ci din motivul credinţei-speranţei-iubirii sale!

Şi ar trebui adăugat: acei creştini fac să se vorbească despre ei pentru că ei evită să vorbească despre sine, să facă publicitate despre acţiunile lor, să fie exaltaţi, să se considere superiori altora, să se laude cu ortodoxia proprie, să se afirme “împotriva” cuiva. Se ridică spontan, în acest punct, o întrebare: “Dar ce făceau apoi ceva extraordinar aceştia?” Putem să dăm acest răspuns hazardant: “Nimic excepţional. Numai, după ce au devenit urmaşi ai lui Cristos, i-au rămas fideli până la sfărşit”. Trebuie să ne gândim mai des la Tesalonic, unde este o comunitate care se limitează să “povestească” credinţa proprie.