Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a II-a după Paşti (A Tomii)
Evanghelia: Ioan 20,19-31
Apostolul: Fapte 5,12-20

Ioan 20,19-31

Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Isus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă! Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Şi Isus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Isus. Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei. Şi a venit Isus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios. A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Isus i-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! Deci şi alte multe minuni a făcut Isus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui.

 

Autori

pr. James Gilhooley
pr. Phil Bloom
pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Anton Dancă
pr. Ilie Cleopa
pr. Anton Dancă
pr. Daniel Iacobuţ
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Vasile Florea
pr. Raniero Cantalamessa
pr. George Dimopoulos
pr. Eduard Patraşcu
pr. Şerban Tarciziu
pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC 2
volum colectiv ITRC
pr. Anton Iştoc
pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Visarion Iugulescu
Diverşi alţi autori
pr. Şerban Tarciziu
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Alessandro Pronzato
pr. Vasile Rob
pr. Mihai Tegzeş
pr. Mihai Tegzeş
pr. Olimpiu Todorean
FSC
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Alessandro Pronzato
pr. Claudiu Dumea
pr. Şerban Tarciziu

 

* * *

 

Mâini cicatrizate!

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Un misionar a fost torturat pentru că l-a predicat pe Cristos în Burma păgână. Unghiile i-au fost smulse şi el a fost spânzurat de degete, astfel încât mâinile i-au rămas strâmbe şi pline de cicatrice. Mai târziu când a cerut permisiunea să predice într-un anumit oraş, prinţul păgân al acelui oraş a refuzat spunând: “I-aş lăsa să vorbească pe zece oameni obişnuiţi, dar nu pe tine cu aceste mâini cicatrizate. Oamenii nu vor asculta ceea ce spui, căci nu vor putea să nu se uite la mâinile tale.” Concluzia ar fi că mâinile cicatrizate ale misionarului ar vorbi mai convingător despre iubirea lui pentru Cristos decât orice cuvinte pe care le-ar putea spune.

Lecţia evanghelică de astăzi ne vorbeşte despre cicatricele lui Isus. Când ceilalţi discipoli i-au spus lui Toma că l-au văzut pe Domnul, Toma le-a răspuns: “Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede”. Opt zile mai târziu, când discipolii erau în încăpere şi Toma era şi el cu ei, uşile fiind încuiate, Domnul nostru a stat în mijlocul lor şi a spus: “Pace vouă”. Apoi i-a spus lui Toma: “Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios”. Toma i-a răspuns: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Toma a crezut când a văzut cicatricele lui Isus. Pentru el cicatricele erau cea mai mare dovadă a faptului că acesta era cu adevărat Isus, Isus care a suferit şi a murit, Isus care a înviat din mormânt. Prin lecţia evanghelică de astăzi, Cristos cel Înviat ne apare şi nouă. Ne arată urmele rănilor din palmele Sale şi din coasta Sa! Ce ne învaţă cicatricele lui Cristos? Ce ne spun despre El?

 

Cicatricele vorbesc.

În primul rând, cicatricele lui Cristos vorbesc cel mai elocvent despre iubirea Lui pentru noi. Sf. Paul scrie: “Căci Cristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioşi. Căci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăşte cineva să moară. Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Cristos a murit când noi eram încă păcătoşi” (Romani 5,6-8).

O fetiţă stătea pe genunchii mamei ei, şi privind la faţa acesteia a spus: “Mămico, ai cel mai frumos păr şi cei mai dulci ochi din câţi am văzut eu vreodată. Şi mămico, faţa ta e cea mai blândă din toată lumea. Dar, mămico, de ce sunt braţele tale atât de urâte?” Mama i-a explicat fiicei ei că atunci când ea era bebeluş, casa a luat foc. A alergat în casă şi a scos-o pe micuţă din leagănul ei, salvând-o. În timp ce făcea aceasta, braţele şi mâinile ei s-au ars rău de tot. Când fetiţa a auzit toate acestea, lacrimile au început să îi curgă pe faţă. Uitându-se încă o dată la faţa mamei sale a spus: “Mămico, ai cel mai frumos păr pe care l-am văzut vreodată, şi faţa ta e cea mai dulce, iar ochii tăi sunt minunaţi. Dar, mămico, mâinile şi braţele tale sunt cele mai frumoase. Te-am iubit mereu, dar acum te iubesc mai mult ca niciodată”.

Urmele rănilor lui Isus vorbesc elocvent despre iubirea Sa pentru noi. O astfel de elocvenţă ar trebui să trezească în orice creştin adevărat răspunsul pe care l-a trezit în Toma şi în fetiţă: “Domnul meu şi Dumnezeul meu, te-am iubit înainte, dar acum te iubesc mai mult ca niciodată”.

În al doilea rând, urmele rănilor lui Isus ne învaţă că viaţa este o luptă. Crede cineva că un bun creştin nu suferă niciodată? “Dumnezeu a avut un Fiu fără de păcat”, a spus Sf. Augustin. “Nu a avut nici unul fără suferinţă”. El nu ne-a promis niciodată imunitate faţă de suferinţă – propriul Lui Fiu a suferit – ci ne-a promis victoria în suferinţa noastră. “În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”, a spus El. Cel mai rău lucru pe care diavolul îl poate face este să îl omoare pe Dumnezeu. Fiind învins în aceasta, în momentul lui de maximă putere, când poartă cea mai tare armură a lui, răul nu mai poate fi din nou victorios.

În al treilea rând, cicatricele lui Isus vorbesc elocvent despre iubirea Sa, dar ele le vorbesc de asemenea cicatricelor noastre. Cea mai grea parte a suferinţei pentru creştini este ceasul întunecat în care sunt ispitiţi să creadă că Dumnezeu nu este cu ei în suferinţa lor; când ei îşi închipuie că Isus domneşte în vreun paradis îndepărtat, netulburat de nenorocirea lor. Acest lucru pur şi simplu nu este adevărat! Primul lucru pe care îl face Isus atunci când vine la cei care suferă este să le arate mâinile lui cu cicatrice. Ce parolă! Atunci când îşi verşi cele mai pătimaşe proteste în faţa lui Isus, întrebându-l de ce a trebuit să ţi se întâmple aceasta tocmai ţie, priveşte! El îţi arată mâinile Lui.

În fine cicatricele de pe trupul lui Isus au fost cauzate de păcatul omului. Dacă ar trebui să alegem un simbol pentru păcat, poate cel mai bun ar fi un piron. Fiecare păcat este un piron care continuă să fie împlântat în trupul lui Isus. Cea mai bună definiţie a păcatului este aceea că nu e doar încălcarea poruncilor, ci chiar mai mult rănirea inimii lui Dumnezeu.

Un soldat se afla împreună cu forţele de ocupaţie în Germania, departe de soţie, de casă şi de cei dragi. Într-o seară, străbătea o stradă unde una dintre puţinele clădiri rămase era o casă rău famată, cu uşa de la intrare decorată cu fotografii sugestive. Se simţea puternic ispitit. Şi-a băgat mâna în buzunar după portofel. Când l-a deschis privirea i-a căzut pe o imagine cu Cristos răstignit, pe care o purta la el. A văzut rănile de la mâinile Domnului. S-a gândit la piroanele pe care păcatul lui le-ar împlânta în aceste mâini. Apoi, fără ezitare, s-a îndepărtat de ispită spunându-şi în sine: “Nu pot păcătui împotriva Lui. Am uitat de rănile Lui”.

 

Urme pe cer şi urme de piroane.

Un francez străbătea deşertul cu un arab ca şi călăuză. Zi după zi, arabul îngenunchea pe nisipul arzător şi îl chema pe Dumnezeul său în rugăciune. Într-o seară, când arabul a îngenuncheat să se roage, francezul necredincios l-a întrebat: “De unde ştii că există un Dumnezeu?” Călăuza s-a uitat un moment la el şi apoi a răspuns: “De unde ştiu că există un Dumnezeu? Îţi voi răspunde la această întrebare, dacă îmi dai voie să îţi pun mai întâi eu una. De unde am ştiut în dimineaţa aceasta că o cămilă şi nu un om a trecut pe lângă cortul nostru în timp ce dormeam noaptea trecută?” Francezul a râs şi a spus: “Cum adică, am ştiut datorită urmei de copită de pe nisip. Acea urmă nu era de la piciorul unui om.” Arabul a privit atunci spre apus unde soarele apunând arunca raze roşii şi aurii şi violete pe bolta cerului, şi arătând spre soare spuse: “Nici aceasta nu este urma lăsată de un om”.

Lumea din jurul nostru este plină de urmele lui Dumnezeu! Fiecare apus de soare, fiecare răsărit, fiecare copac, fiecare floare, fiecare lac, fiecare fir de iarbă, fiecare stea care străluceşte pe bolta plină de diamante care învăluie această minunată lume a noastră – este o urmă lăsată de Creatorul nostru. Biblia ne spune: “Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalm 19,1). Cel care poate vedea soarele roşiatic scufundându-se în marea lui violacee, stropind cerul cu raze aurii şi roşu aprins – şi nu vede încă urmele Creatorului său – este ca o pereche de ochelari fără o pereche de ochi în spatele lor.

Însă Dumnezeu nu ne-a lăsat să urmăm calea spre El luându-ne după urme. S-a revelat pe Sine nouă prin paginile Cuvântului Său. Cartea naturii ne poate spune că există un Dumnezeu, dar numai Cartea lui Dumnezeu ne poate spune cum este El – şi ce a făcut El pentru noi prin Isus Cristos, Fiul Său. Urmele apusului şi răsăritului de soare ne pot spune că Dumnezeu există. Însă numai urmele piroanelor pe mâinile Mântuitorului nostru ne pot spune că Dumnezeu este IUBIRE.

Isus le-a apărut discipolilor Săi, şi lui Toma, arătându-le cicatricele din palmele şi din coasta Sa – cicatrice care sunt o dovadă a iubirii Sale; cicatrice care câştigă pentru noi victoria finală asupra morţii; cicatrice care rostesc un milostiv cuvânt de înţelegere către rănile noastre; cicatrice pe care dacă le redeschidem prin păcatul nostru, putem spera să se închidă din nou prin sincera şi onesta noastră părere de rău.

Prea mult timp am fost duri cu Toma. El este acum purtătorul nostru de cuvânt. Înconjuraţi şi noi de cicatrice, spunem: “Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede”. Văzând urmele rănilor, nu putem decât să spunem împreună cu Toma: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

 

* * *

 

Despre credinţă

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

“Pentru că M-ai văzut, Tomo, ai crezut;
fericiţi care nu au văzut şi au crezut.”
(Ioan XX,29)

Din istorisirea Evangheliei citită astăzi, cunoaştem împrejurările în care Toma, zis Geamănul, a ajuns să se convingă cu simţurile proprii de realitatea Învierii Domnului. Nefiind de faţă în seara zilei Învierii, când Isus li se arată apostolilor, s-a îndoit când aceştia i-au spus că Domnul a înviat, şi nu a vrut să creadă decât dacă va vedea semnul cuielor şi va pune degetul în semnul cuielor şi mâna în coasta Lui. Isus, fiindu-i milă de slăbiciunea lui, nu l-a lăsat să se piardă în necredinţă, ci, după opt zile, astăzi, în duminica ce îi poartă numele, se arată din nou colegiului apostolilor, fiind şi Toma de faţă, şi îl invită pe acesta să-şi pună degetul în mâinile Sale şi mâna în coasta Sa. Convingându-se astfel, prin propria-i experienţă, de Învierea lui Isus, Toma exclamă: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Isus îl mustră: “Pentru că M-ai văzut, Tomo, ai crezut; fericiţi sunt care nu au văzut şi au crezut” (Ioan XX,29).

Ca să ne dăm seama pentru ce Mântuitorul proclamă fericiţi pe cei care cred fără să fi văzut, este necesar să analizăm, măcar sumar, conceptul credinţei.

Două sunt căile prin care mintea ajunge la cunoaştere: experienţa şi credinţa. Prin experienţă omul cunoaşte lucrurile direct, cu ajutorul simţurilor: privindu-le, pipăindu-le; sau cu ajutorul unor aparate. Acest fel de cunoaştere îl numim ştiinţă. Când însă lucrul îl cunoaştem nu direct – pe calea intuiţiei sau cu ajutorul aparatelor de cercetare -, ci indirect, adică din relatarea sau mărturia altora, care l-au văzut, l-au studiat şi astfel s-au convins ei înşişi, direct, de veridicitatea acelui lucru, atunci cunoaşterea noastră se numeşte credinţă. Aceasta poate fi omenească sau naturală, şi dumnezeiască sau supranaturală. Omenească este credinţa pe care se întemeiază relaţiile normale dintre oameni. Credem ce ne spun semenii noştri, şi aceasta în măsura în care îi cunoaştem ca fiind oameni oneşti, deci demni de crezare. Fără această credinţă în mărturia semenilor, omul ar trăi într-o continuă suspiciune, neîncredere şi nesiguranţă. Însăşi cunoaşterea ştiinţifică, transmiterea rezultatelor ştiinţelor pozitive se fundamentează în mare parte pe credinţa umană, căci omul de rând, neavând posibilitatea să experimenteze adevărul ştiinţific ce i se comunică, se mulţumeşte să-l accepte de-a gata, aşa cum l-a aflat, bazându-se pe probitatea celui care i-l comunică.

Dar, mai presus de această credinţă omenească, firească, stă credinţa dumnezeiască sau suprafirească, creştină, de care ne ocupăm aici. Ce este această credinţă? Este o virtute dumnezeiască ce ne luminează mintea şi ne înclină voinţa ca să accepte cu fermitate adevărurile descoperite de Dumnezeu, sprijinindu-ne adeziunea pe autoritatea Lui.

Este de la sine înţeles că, dacă noi credem ce ne spune un om, cu atât mai mult trebuie să credem ceea ce ne comunică Dumnezeu care, fiind atotştiutor, nu poate greşi şi, fiind preasfânt, nu ne poate induce în eroare. Dar, spre a putea să ne formăm actul de credinţă, adică să acceptăm adevărul ce ni se prezintă ca descoperit nouă de Dumnezeu, mintea noastră simte nevoia de a se convinge, în prealabil, că acel adevăr a fost într-adevăr descoperit de Dumnezeu, adică de a-şi câştiga certitudinea că Dumnezeu a vorbit oamenilor şi că El s-a îngrijit ca toate câte El ni le-a revelat să ni le comunice prin persoane vrednice de crezare, cum de fapt şi sunt profeţii, apostolii şi evangheliştii, care, aşa cum apare în Sfânta Scriptură caracterul lor, nu puteau să ne relateze lucrurile altfel de cum le-au văzut şi astfel ei nu ne-au putut înşela.

Odată ce am ajuns să-mi câştig certitudinea asupra acestor două adevăruri: pe de o parte asupra faptului că Dumnezeu a vorbit, a descoperit, iar pe de altă parte, asupra faptului că El, care nu poate nici să se înşele, nici să ne înşele, s-a îngrijit să-mi transmită cele descoperite prin oameni de asemenea vrednici de crezare, oneşti, adevăraţi, care îmi relatează nealterate, întregi, adevărurile descoperite, este evident pentru mine că am datoria să accept acele adevăruri descoperite de Dumnezeu, adică să cred.

Dar, pe lângă tot studiul, pe lângă toată truda mea depusă în sensul arătat, mintea mea nu poate să ajungă singură să creadă, ci are nevoie în permanenţă de harul ajutător al lui Dumnezeu care, cu lumina Sa, îi vine în întâmpinare şi o luminează; iar voinţa are şi ea nevoie de acelaşi har divin, care îi inspiră sentimente pioase şi o înclină să-şi dea adeziunea la adevărurile revelate. În felul acesta, actul de credinţă, deoarece s-a născut printr-o continuă influenţă a acţiunii divine asupra sufletului nostru, este un act divin supranatural; de aceea spunem că credinţa este o virtute supranaturală, iar pentru că ea îl are drept obiect pe însuşi Dumnezeu şi adevărurile descoperite de El, o numim virtute dumnezeiască sau teologală.

Însă, cu toate că actul credinţei se formează sub influenţa harului divin, el rămâne totuşi un act liber, adică harul luminează mintea şi o înclină să creadă, însă nu o sileşte; omul rămâne liber să accepte sau să respingă adevărul revelat atât de delicat în sufletul său, încât îi respectă această prerogativă esenţială care este libertatea; astfel că, în ultimă instanţă, de om depinde să creadă sau să nu creadă, după cum el conlucrează sau nu cu lumina harului. Or, această lumină, acest ajutor de sus nu lipseşte nimănui, căci, după cum afirmă Spiritul Sfânt în Epistola Sfântului Pavel către Timotei (I cap. II,V), Dumnezeu “vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului”, adică la credinţă. Deci El îi dă fiecăruia ajutorul necesar în acest scop. Prin urmare, dacă unii ajung la credinţă, iar alţii nu, dacă unii se mântuiesc, iar alţii se osândesc, vina o poartă omul, pentru că nu colaborează cu harul şi nu înlătură piedicile din calea credinţei.

Aceste piedici despre care vom vorbi pot fi: 1 – în mintea omului, sau 2 – în voinţa omului.

1. Piedicile care există în minte sunt:

a) Prejudecăţile cu privire la adevărurile religioase. După unii religia este pentru cei proşti şi lipsiţi de cultură.

b) Ignoranţa. Foarte mulţi nu cunosc nici măcar adevărurile elementare ale religiei creştine, iar cunoştinţele lor sunt superficiale şi uneori greşite.

Toţi aceştia trebuie să înceapă prin a-şi studia temeinic religia.

c) Îngâmfarea este o altă piedică. Aceasta îl face pe om să-şi considere propria raţiune drept criteriu suprem al adevărului şi să fie refractar la tot ce vine de la alţii, respingând mai ales tot ce el nu poate înţelege, chiar dacă faptul prezentat nu ţine de domeniul ştiinţei şi nu se poate explica pe această cale. “Dacă aş vedea pe cineva intrând în apa de la Lourdes numai cu un picior şi ieşind cu două, mai curând aş crede că am înnebunit decât să admit faptul!”, declară scriitorul Anatole France, pe bună dreptate poreclit “papa necredinţei”. Necredincioşii de acest gen însă pe nedrept şi l-au ales ca patron pe Toma, numit de ei “necredinciosul”, deoarece ei nu-l urmează pe acesta decât până la un loc; căci, pe când Toma nu a negat posibilitatea minunii, ci doar a condiţionat-o de verificarea prin simţuri – prin văz şi pipăit -, necredincioşii o exclud categoric şi apriori, adică ei tăgăduiesc din capul locului supranaturalul. Spre deosebire de Toma Geamănul, care a spus: “De nu voi vedea şi nu voi pipăi, nu voi crede”; ei declară: “Chiar dacă voi vedea şi voi pipăi, nu voi crede”: Şi pentru ce? Foarte simplu. Pentru că, dacă ei ar crede, ar fi siliţi – spre a fi consecvenţi cu ei înşişi – să trăiască conform credinţei, adică să-şi facă ordine în haosul patimilor care îi stăpânesc. Or, acest lucru fiind greu şi incomod, lor le convine să rămână pe mai departe în necredinţă.

2. Vorbind de a doua categorie de piedici ce stau în calea credinţei, ele sunt cele care există în voinţa omului şi care sunt patimile, în general, şi, în speţă, poftele necurate; acestea din urmă fiind principala cauză a necredinţei. De aceea se şi spune: “Nemo incredulus nisi impurus” (Nimeni nu este necredincios decât cel desfrânat). Există o mare doză de adevăr în afirmaţia lui Nicolas de Malebranche, care spune: “Adevărurile matematice rămân netăgăduite numai pentru că patimile omeneşti nu au nici un interes să le conteste (…) . Dacă o Academie de ştiinţă ar proclama ca adevăruri ştiinţifice porunca a şasea şi a şaptea, aceste adevăruri ar avea pretutindenea atâţia contestatari câţi desfrânaţi şi hoţi sunt”. Da, pentru că, după cum spuneam, credinţa aduce cu sine obligaţii de ordin moral, incomode şi grele, pe care omul robit patimilor refuză să şi le asume, preferând să lupte contra glasului conştiinţei şi uzând în acest scop de toate sofismele spre a se convinge pe sine că nu există Dumnezeu, ori că, dacă totuşi există, El nu se amestecă în viaţa omului.

După ce am clarificat conceptul şi actul credinţei şi după ce am arătat şi piedicile ce îi stau în cale, să răspundem la întrebarea pusă la început: pentru ce Mântuitorul numeşte fericiţi pe aceia care cred fără să-şi verifice cu simţurile credinţa?

Iată pentru ce. Acela care admite ca adevărat un lucru numai pentru că el însuşi s-a convins cu simţurile şi cu mintea – respingând mărturia altora – acela, pe de o parte, îşi pierde meritul – care constă în efortul pe care el îl depune de a accepta, de a crede acel lucru fără să apeleze la simţuri, bazându-se pe mărturia altora, chiar dacă adevărul comunicat poate fi verificat şi prin simţuri; iar, pe de altă parte, acela care aderă prin credinţă la adevărul descoperit de Dumnezeu prin aleşii săi, aduce lui Dumnezeu omagiul de supunere ce I se cuvine, punând atotştiinţa şi veridicitatea lui Dumnezeu mai presus de mărturia simţurilor proprii, practicând astfel smerenia, temelia virtuţilor. Această virtute este necesară mai ales când e vorba să acceptăm misterele, adică adevărurile ce depăşesc cu totul capacitatea minţii noastre şi pe care, aşadar, trebuie să le primim numai sprijiniţi pe autoritatea infailibilă a lui Dumnezeu, cum sunt: misterul Sfintei Treimi, al Întrupării, al transsubstanţiaţiei sau prefacerii etc.

Iată de ce pe Sfântul Toma Geamănul, care respinge mărturia celorlalţi apostoli despre Învierea şi arătarea lui Isus şi vrea să se convingă despre acestea cu propriile-i simţuri, Isus nu îl numeşte fericit, deoarece el s-a lipsit pe sine de meritul credinţei supranaturale, pe care îl dă sufletului simpla sprijinire pe mărturia altuia, în ultimă analiză, pe mărturia lui Dumnezeu; în schimb Isus îi numeşte fericiţi pe “cei ce nu au văzut şi au crezut”.

Să ne adâncim, iubiţii mei, credinţa, tot mai mult, prin citirea şi meditarea cărţilor de doctrină creştină şi mai ales a vieţii lui Isus prin Evanghelie. Şi fiindcă – aşa cum am văzut – fără harul lui Dumnezeu nu putem ajunge să credem, să-I mulţumim lui Isus pentru că ne-a învrednicit de harul credinţei şi să-L rugăm, cu Apostolii: “Doamne, sporeşte-ne credinţa”. Ajută-ne să primim cu tărie tot ce ne-ai învăţat şi ne înveţi Tu prin Biserica Ta. Şi, fiindcă virtutea se dezvoltă şi se întăreşte şi prin exerciţiu, să ne reînnoim zilnic actul credinţei şi să trăim conform comandamentelor creştine. Iar în clipele de ispită contra credinţei, insuflate de Satana, să răspundem cu Isus în pustiu: “Du-te de la mine, Satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău te vei închina şi Lui singur îi vei sluji” (Matei IV,10). Astfel ne vom învrednici de fericirea celor ce nu au văzut şi au crezut. Amin.

 

* * *

 

Despre îndoiala în credinţă

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut (Ioan 20, 29)

Hristos a înviat !

Iubiţi credincioşi,

În prima zi a Sfintelor Paşti, seara, ne spune Sfîntul Apostol şi Evanghelist Ioan, S-a arătat Iisus Hristos înviat ucenicilor Săi, ascunşi de frica iudeilor, într-o cameră încuiată din Ierusalim şi le-a spus: Pace vouă! După ce i-a liniştit, că erau tulburaţi şi cuprinşi de frică şi i-a încredinţat de Învierea Sa din morţi, arătîndu-le mîinile şi coasta străpunse de cuie şi suliţă pe cruce, le-a adăugat: Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi (Ioan 20, 21). Prin aceste cuvinte Domnul a trimis pe Apostoli la propovăduire, avînd misiunea să vestească Evanghelia mîntuirii la toate neamurile pămîntului.

Dar pentru a-i întări cu putere de sus la această misiune dumnezeiască de înnoire a lumii, Mîntuitorul a suflat asupra lor Duh Sfînt, şi le-a dat putere să ierte păcatele oamenilor, zicînd: Luaţi Duh Sfînt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute (Ioan 20, 22-23). Nimeni nu poate propovădui pe Hristos dacă nu este trimis de Dumnezeu şi dacă nu este întărit şi sfinţit de harul Duhului Sfînt. Însă nu este destul pentru mîntuire numai să citim Sfînta Scriptură şi să ascultăm cuvîntul Evangheliei. Trebuie să-l şi facem. Nu era suficientă Apostolilor şi ucenicilor Domnului numai propovăduirea cuvîntului. Ea singură nu poate mîntui fără pocăinţă. Apostolii aveau datoria să-i înveţe voia lui Dumnezeu, dar să-i cureţe şi de păcate, adică să le dezlege păcatele prin spovedanie, fără de care nu poate fi iertare, pocăinţă şi mîntuire. De aceea Domnul întemeiază acum Taina Sfintei Spovedanii, ca urmaşii lor, episcopii şi preoţii, să spovedească pe cei ce cred, şi să-i dezlege de păcate. Aceasta este singura cale de mîntuire a creştinilor: Credinţa dreaptă în Dumnezeu, împlinirea poruncilor evanghelice şi dezlegarea păcatelor prin spovedanie.

Dar, cu rînduiala dumnezeiască, apostolul Toma nu era de faţă cu ceilalţi apostoli cînd S-a arătat Domnul. Şi cînd i-au spus toţi: Am văzut pe Domnul! el nici nu s-a bucurat, nici n-a voit să creadă, pînă nu a văzut cu ochii şi a pipăit cu mîna rănile Mîntuitorului (Ioan 20, 25). După opt zile, adică în Duminica a doua după Înviere, iarăşi S-a arătat Iisus Hristos ucenicilor Săi, trecînd prin uşile încuiate. Atunci era şi Toma de faţă. După ce le-a zis din nou: Pace vouă, a spus cu mustrare pentru Toma: Adu-ţi degetul tău încoace şi vezi mîinile Mele, şi adu-ţi mîna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios! (Ioan 20, 26-27). Iar Toma pipăind şi văzînd rănile Domnului, cuprins de frică şi uimire, a strigat cu smerenie şi credinţă: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Mîntuitorul însă l-a mustrat pentru puţina lui credinţă, zicînd: Pentru că M-ai văzut, Tomo, ai crezut? Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! (Ioan 20, 28-29).

Toma era un apostol îndoielnic. El a crezut numai după ce a văzut şi a cercetat adevărul, pipăind rănile lui Hristos. De aceea l-a şi mustrat Domnul, căci credinţa vine din auz, iar nu din pipăire şi vedere. Credinţa vine din interior, din inimă, iar nu din afară. Credinţa vine din cuvînt. Din cuvîntul de învăţătură auzit din gura mamei şi a tatei. Căci părinţii trupeşti ne sînt primii dascăli de religie în viaţă. Apoi, credinţa noastră în Dumnezeu ne vine şi se întăreşte în noi din predica preotului la biserică, din sfaturile date de bătrîni, din citirea cărţilor sfinte şi mai ales din cuvintele şi învăţăturile pe care le auzim şi le citim zilnic în Sfînta Evanghelie.

La formarea noastră duhovnicească şi la sporirea dreptei credinţe în inimile noastre cel mai mare rol îl au părinţii trupeşti care ne-au născut şi părinţii sufleteşti care ne-au învăţat şi ne-au crescut în frica de Dumnezeu, adică preotul satului, duhovnicul şi naşul de botez. Cînd părinţii trupeşti şi cei sufleteşti sînt buni şi îşi fac datoria creştină faţă de sufletele pe care le cresc şi le păstoresc, atunci se nasc şi se formează creştini buni, copii ascultători de părinţi, tineri cuminţi şi evlavioşi. Iar cînd părinţii trupeşti sînt necredincioşi şi stăpîniţi de patimi, iar cei sufleteşti sînt indiferenţi şi nepăsători faţă de fiii lor sufleteşti, atunci copiii sînt răi şi neascultători, tinerii sînt necredincioşi sau îndoielnici şi caută dovezi văzute, ca Toma, pentru a crede în nevăzutul Dumnezeu. Cei căsătoriţi vin rar la biserică fiind înconjuraţi de griji pămînteşti; mulţi îşi ucid copiii şi unii îşi distrug familia şi pacea sufletului prin divorţ. Dar şi bătrînii care n-au avut în tinereţe o viaţă religioasă profundă îşi sfîrşesc viaţa în beţii şi indiferenţă religioasă, spre osînda sufletelor lor.

De vom cugeta mai mult la îndoiala apostolului Toma, vom înţelege mai bine slăbirea credinţei în Dumnezeu în zilele noastre şi urmările ei cumplite, pe care le trăim.

Iubiţi credincioşi,

Îndoiala lui Toma la Învierea Domnului a avut şi un rol providenţial. Căci, prin pipăirea rănilor Mîntuitorului, Toma dovedeşte celor necredincioşi că Hristos a avut cu adevărat trup omenesc, asemenea nouă, afară de păcat şi că a pătimit cu trupul pe cruce pentru mîntuirea lumii. Iar dacă Toma s-a îndoit de Învierea Domnului, după ce şi-a pus mîna în coasta Lui, s-a căit de necredinţa sa şi, căzînd în genunchi, şi-a mărturisit cu lacrimi credinţa şi păcatul său, prin aceste cuvinte: Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Oare cîţi dintre creştinii de astăzi nu cad în păcatul îndoielii şi al necredinţei în Dumnezeu? Însă se întorc la credinţă, cu căinţă şi smerenie ca apostolul Toma? Din cauza fricii şi Petru s-a lepădat de Hristos prin cuvintele: Nu cunosc pe omul acesta! (Matei 26, 74). Dar îndată după cîntatul cocoşului, din miezul nopţii, Petru a ieşit afară şi a plîns cu amar. Toată viaţa s-a căit Petru de căderea şi necredinţa sa. Dar dintre noi cîţi creştini nu se îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu? Cîţi nu-L înjură şi-L hulesc? Cîţi nu caută dovezi şi zic: “Nu cred pînă nu văd!” Cîţi nu caută să pipăie rănile şi coasta Domnului, căutînd dovezi ale existenţei lui Dumnezeu prin pămînt, prin mărturii vechi, prin tainele planetelor şi ale Universului? Cîţi nu zic dintre creştini: “Aici este raiul şi iadul! Aici pe pămînt este totul!” Iar cînd se văd bolnavi, în faţa primejdiei, a sărăciei şi a morţii, nici atunci nu se căiesc ca Toma, să zică: “Tu eşti Domnul meu şi Dumnezeul meu! Acum cred în Tine Doamne, că Tu m-ai zidit şi m-ai mîntuit. Iartă-mă de necredinţa mea!” Nici măcar la bătrîneţe nu se întorc la Dumnezeu ca să plîngă cu amar ca Petru, viaţa lor din tinereţe, cheltuită în desfrîu, în răutăţi şi necredinţă.

Puţini sînt acei ce se pocăiesc de păcate la bătrîneţe. Cei mulţi mor aşa cum au trăit, în necredinţă şi nepocăinţă, spre a lor veşnică osîndă. Cu adevărat, mare dar este credinţa în Dumnezeu însoţită de fapte bune! De aceea a şi zis Mîntuitorul către Toma cea de-a zecea fericire: Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! (Ioan 20, 29). Iar cu alt prilej a zis către ucenicii Săi: Fericit este cel ce nu se va sminti întru Mine (Matei 11, 6). Adică nu se va sminti din dreapta credinţă în Dumnezeu, cum s-au smintit mulţi în zilele noastre.

De ce credeţi că se smintesc unii creştini în Hristos şi cad din dreapta credinţă apostolică în tot felul de secte şi grupări religioase? Pentru că ei vor să cuprindă cu mintea lor tainele şi dogmele credinţei. Ei vor să pipăie cu raţiunea lor limitată mîinile şi coasta Domnului, adică vor să înţeleagă adîncul cel nepătruns al credinţei, mai mult decît este dat omului să înţeleagă.

Dar cei mai mulţi se leapădă şi se smintesc de Biserica întemeiată de Hristos din cauza mîndriei şi a neascultării lor. Se smintesc de Maica Domnului şi din mîndrie şi neascultare o defaimă spunînd că ar fi fost o femeie de rînd. Se smintesc de Sfînta Cruce şi din aceleaşi pricini spun că este un semn de ocară, iar nu armă a creştinilor împotriva diavolilor, sfinţită cu sîngele lui Hristos. Se smintesc de sfintele icoane şi le numesc idoli, neînţelegînd sensul lor duhovnicesc. Se smintesc de sfinţi şi de cinstea dată lor şi-i numesc oameni de rînd, iar pe ei se numesc drepţi şi mîntuiţi.

Se smintesc de preoţi, nu le recunosc harul Duhului Sfînt primit la hirotonie şi îi judecă. Se smintesc de Tainele Bisericii întemeiate de Hristos, prin care se revarsă harul Duhului Sfînt şi le refuză pe toate. Se smintesc de învăţătura Sfintei Scripturi şi o răstălmăcesc după voia şi mintea lor, spre a lor osîndă şi amăgirea multora.

De vom rămîne însă statornici şi ascultători în sînul Bisericii Ortodoxe şi vom păstra cu sfinţenie dreapta credinţă dată nouă de Hristos, ne vom izbăvi de necredinţa lui Toma, de sminteala religioasă a sectelor şi vom înţelege cum trebuie înţeleasă învăţătura Sfintei Evanghelii în sensul adevărat al celor două fericiri: Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! şi Fericit este acela ce nu se va sminti întru Mine!

Iubiţi credincioşi,

Se cade nouă astăzi, să ne bucurăm că stăm neclintiţi în dreapta credinţă şi sîntem fii ai Bisericii lui Hristos de două mii de ani. Necredincioşii se leapădă şi caută să vadă pe Dumnezeu cu ochi trupeşti; îndoielnicii vor să pipăie rănile Domnului; cei slabi în credinţă caută minuni; sectele părăsesc Biserica, răstălmăcesc dogmele credinţei şi vestesc altă Evanghelie; cei robiţi de patimi amînă pocăinţa, iar noi, fiii învierii şi fiii lui Dumnezeu după har, să-I rămînem credincioşi pînă la sfîrşit, ştiind că cel ce va răbda toate pînă la sfîrşit, acela se va mîntui (Matei 24, 13). Astăzi, a opta zi după Sfintele Paşti, Domnul înviat S-a arătat Apostolilor şi le-a dat pacea Duhului Sfînt după care suspină toată lumea. Astăzi Mîntuitorul l-a încredinţat pe Toma că a înviat cu adevărat şi ne încredinţează şi pe noi că vom învia cu toţii la judecata de apoi.

De aceea să ne bucurăm pentru înviere. Să ne bucurăm pentru mărturisirea de credinţă a lui Toma şi să ne rugăm lui Dumnezeu ca şi ceilalţi îndoielnici în credinţă şi doritori de semne şi minuni, tineri sau bătrîni, rude, vecini şi chiar fii, să mărtu-risească şi ei pe Hristos împreună cu Apostolul Toma. Să ne bucurăm cu adevărat că avem cu noi, în mîinile noastre, pe Domnul înviat şi sîntem izbăviţi de chinurile sufleteşti ale necredinţei şi îndoielii.

Noi credem în Dumnezeu şi nu căutăm să iscodim tainele credinţei sau să pipăim coasta Domnului. Cerul înstelat ne arată puterea Lui. Soarele şi luna ne amintesc de strălucirea Lui. Florile cîmpului şi armonia creaţiei ne încredinţează că Dumnezeu este frumuseţe. Copiii cei nevinovaţi, asemenea îngerilor, ne amintesc de bunătatea lui Dumnezeu şi ne îndeamnă la sfinţenie. Mamele cu pruncii la sîn, cînd se roagă, ne aduc aminte de Maica Domnului cu pruncul Iisus în braţe, care se roagă pentru mîntuirea lumii.

Pentru toate acestea să ne întărim mai mult în credinţă şi să ne bucurăm. Ne putem şi noi atinge de Domnul cu inima, cu mintea, cu voinţa şi chiar cu trupul, dar nu cu nevrednicie sau cu îndoială ca apostolul Toma. Cu inima ne atingem de Domnul prin credinţă, evlavie şi rugăciune curată, duhovnicească. Cu mintea ne atingem de Domnul prin citirea Sfintei Scripturi şi a altor cărţi ziditoare de suflet.

Cu voinţa ne atingem de Domnul prin săvîrşirea faptelor bune, în dragoste şi smerenie. Iar cu sufletul şi cu trupul ne hrănim şi ne unim mistic cu Hristos Mîntuitorul prin Sfînta Împărtăşanie, care este cea mai înaltă cale de unire a noastră cu Hristos, fără de care nu ne putem mîntui.

Vă reamintim că astăzi, la Duminica Tomei, numită şi “Paştele blajinilor” în unele sate ies credincioşii la cimitir unde fac pomenire, dau de mîncare unii altora şi cîntă cu toţii troparul Învierii. Păstraţi cu sfinţenie acest obicei creştinesc. De altfel fiecare Duminică este un Paşte, este ziua Învierii Domnului, ziua bucuriei şi a mîntuirii noastre.

Să păstrăm cu sfinţenie credinţa curată şi fierbinte în Dumnezeu. Să ne ferim de necredincioşi, de sectanţi şi de îndoielnici, ca să nu cădem în cursele lor. Să păstrăm cu grijă frumuseţea cultului ortodox şi toată tradiţia străbună moştenită de la înaintaşi şi să trăim în pace şi iubire unii cu alţii, ca împreună să cîntăm cu îngerii “Hristos a înviat!”. Amin.

 

* * *

 

Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Autor: pr. Vasile Florea
Copyright: Predici.cnet.ro

“Este prea frumos ca să fie adevărat”. Noi toţi cunoaştem această maximă. Exprimă punctul de vedere al scepticilor în ceea ce priveşte viaţa. Aşa se exprimă cei care nu mai cred în ceea ce înseamnă viaţă cu adevărat. Aceştia sunt cei care se îndoiesc că în viaţă mai există lucruri şi întâlniri care ne bucură cu adevărat şi care ne pot schimba definitiv viaţa în bine. Suntem maturi şi nu mai aşteptăm nimic bun de la viaţă par să spună toţi aceşti sceptici. Aceasta se pare că a fost şi atitudinea lui Toma atunci când ceilalţi apostoli i-au vorbit despre apariţiile Domnului, cel înviat. Uimirea celui care nu crede se pare că l-a răpus şi pe el. Nu a putut să creadă că totul este aşa de simplu: mai întâi suferinţa şi persecuţia pe care Isus a luat-o asupra lui, pe urmă moartea pe cruce şi acum Învierea neaşteptată. Oare acest destin nu este pentru cei naivi, pentru cei care nu pot să accepte realitatea crudă a vieţii?

Toma se pare că este cel care nu a vrut să meargă pe acest drum “ieftin” al credinţei, care reprezintă un fel de consolare pentru cel care crede. El este cel care are nevoie de dovezi şi de siguranţă. “Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui nu voi crede” (Ioan 19,25). Ceea ce el cere este convingerea personală. Astfel Toma reprezintă mentalitatea omului modern, mentalitatea omului zilelor noastre, care are nevoie de dovezi concrete şi bine argumentate. Acest lucru nu este tocmai rău, atâta vreme cât cel interesat de astfel de dovezi rămâne deschis pentru adevăr. Toma face parte din clasa celor care caută cu adevărat. Nu este unul care se îndoieşte doar de dragul de a se îndoi. De plâns sunt cei care spun încă de la început: “Nu este adevărat ceea ce se spune despre înviere”. Sau: “Eu găsesc acest adevăr de credinţă, al învierii, ca fiind imposibil”. Dar Toma este pregătit să meargă pe această cale a căutării adevărului. El este dispus să-l accepte pe cel crucificat în cazul în care acesta i se descoperă lui personal cu adevărat ca fiind şi cel care a înviat din morţi. Minunii extraordinare şi de neînţeles a Învierii aparţine şi împlinirea dorinţei apostolului Toma.

La o săptămână după Înviere, când erau adunaţi toţi, inclusiv Toma, Isus apare din nou şi se adresează în mod special acestui apostol care se îndoia, şi îi cere acestuia ca să pună degetul în urmele rănilor lăsate de cuie în mâini, şi să pună mâna în coasta Lui. “Nu fi necredincios ci credincios” îi spune Isus (Ioan 19,27). Recunoştinţa lui Toma corespunde pe deplin cerinţei lui Isus: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan19,28). Ce a văzut Toma? L-a văzut pe Domnul înviat cu trupul glorificat. Este prin aceasta credinţa lui de prisos? Nicidecum. Tocmai prin apariţia lui Isus el devine credincios, împotriva voinţei lui. Tocmai de aceea Domnul i-a zis: “Nu fi necredincios ci credincios”. Şi ceea ce spune Toma mai pe urmă dovedeşte tocmai faptul că Toma a înţeles cuvintele lui Isus. Prin ceea ce Toma vede, crede Dumnezeului celui nevăzut. El recunoaşte că Domnul este cel care stă înaintea lui: Isus Cristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. În spatele acestei mărturisiri este o credinţă adevărată, este credinţa exprimată în Evrei 11,1 ca fiind “dovedirea lucrurilor celor nevăzute”.

Astfel credinţa lui Toma este şi pentru noi cei care trăim astăzi un exemplu: Nici noi nu trebuie să fim creduli. Însă noi trebuie să acceptăm ceea ce recunoaştem ca fiind sigur şi bine dovedit. Aşadar vestea cea bună cum că Cristos a înviat, că el trăieşte şi noi trăim împreună cu El trebuie acceptată şi de noi. Aceasta este credinţa care învinge tot răul şi ne dăruieşte bucurie. Dumnezeu este mereu sincer şi de bună credinţă cu noi. Să fim şi noi încrezători faţă de El. Să ne abandonăm şi noi Lui, alături de mulţimea celor care i-au crezut Lui. Şi cine a crezut mai mult decât Maria, mama Lui? Ea şi-a păstrat credinţa până sub cruce şi a experimentat puterea învierii într-un mod cu totul special. Prin mijlocirea ei să ne păstrăm şi noi credinţa în Înviere şi astfel să avem putere pentru a putea trece peste diferitele situaţii ale vieţii. Isus este Domn şi Dumnezeu şi pentru noi şi ne dăruieşte viaţă veşnică. Amin.

 

* * *

 

Nu cred până nu văd

Autor: pr. George Dimopoulos
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Iubiţi fraţi şi surori, astăzi se încheie sărbătoarea Paştilor, deşi continuăm să cântăm imnuri pascale de bucurie până la sărbătoarea Înălţării la Cer a Domnului nostru. Numim această săptămână de după Paşti “Săptămâna Luminată”, din latinescul “Dominica in Albis”, pentru că în vechime noii botezaţi purtau haine albe din ziua botezului lor, Sâmbăta Mare, până în această a doua Duminică după Paşti. Această zi ne este cunoscută şi ca Duminica Tomii, deoarece la opt zile după ce Cristos le-a apărut pentru prima oară apostolilor Săi, Toma nefiind prezent şi refuzând să creadă, El le-a apărut tuturor discipolilor, şi i-a spus lui Toma: “Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios” (Ioan 20,27).

Cristos nu a avut de ce să se teamă atunci de cercetarea ştiinţifică, şi nu are de ce să se teamă astăzi. Mai degrabă, El îi ajută pe toţi aceia care cu bune intenţii şi sentimente caută să îl cunoască şi să îl întâlnească. Cristos nu încearcă să ne forţeze să credem în El. El nu forţează pe nimeni, ci îi invită pe toţi să îl urmeze, şi pe cei care îl urmează în mod liber, îi primeşte în mod liber. Isus respectă libertatea voinţei cu care a fost creat omul. Mulţi îl vor respinge, iniţiind cumplite persecuţii asupra tuturor acelora care îl acceptă necondiţionat. Ateii şi necredincioşii vor continua să planifice lecţii şi cursuri speciale pentru a contrazice învăţăturile Sale. Oamenii de ştiinţă vor trece cuvintele lui Isus prin computerele lor făcute de mână omenească în încercarea zadarnică de a dovedi că acele cuvinte nu sunt autentice. Se va continua să se organizeze întâlniri şi convenţii pentru a se opune lui Cristos. Chiar pasiunile omului păcătos i se vor opune. Cu toate acestea, mai presus de glasurile persecutorilor, ale ateilor şi ale necredincioşilor putem auzi încă glasul lui Toma exclamând: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

Atitudinea dintâi a lui Toma “nu cred până nu văd” este lipsită de logică. Nu o aplicăm în alte domenii; de ce să o aplicăm în religie? Cum ar putea să funcţioneze şcolile cu o astfel de atitudine? Cum ar putea profesorii să le demonstreze elevilor lor că Socrate, Platon, Napoleon, Lincoln sau Eisenhower au trăit cu adevărat? Cum ar putea să dovedească profesorii că cuceririle lui Alexandru cel Mare şi bătălia de la Waterloo au avut loc? Şi cum ar putea un tribunal să condamne vreun criminal dacă juraţii ar trebui să vadă cum are loc crima pentru a da verdictul “vinovat”? Cât de lipsite de logică sunt toate acestea!

Trăim cu încrederea pe care alţii o au în noi, şi pe care noi o avem în alţii. Zece dintre cei mai buni prieteni ai lui Toma, pe care îi cunoştea de cel puţin trei ani, l-au asigurat că l-au văzut pe Domnul. Relatările lor erau toate în acord. Erau oameni sănătoşi la minte. Şi totuşi Toma a refuzat să creadă fără să vadă. Mulţi oameni repetă astăzi cuvintele lui Toma, în special aceia care ar distruge principalele doctrine ale credinţei creştine.

Dacă oamenii adoptă această atitudine “nu cred până nu văd”, ne-am aştepta ca cel puţin să se deranjeze să investigheze cu atenţie. Cu câtva timp în urmă un tânăr mi-a spus cu multă aroganţă: “Părinte, eu cred că Socrate a fost mai mare decât Cristos”. I-am răspuns: “Dacă poţi susţine ceea ce spui cu dovezi concrete, voi crede şi eu acest lucru”. El a început să comenteze “scrierile” lui Socrate, arătând că Cristos nu a scris nimic. Cât de derutat a fost când i-am explicat că nici Socrate însuşi nu a scris nimic, şi că tot ceea ce ştim despre el este ce putem spicui din scrierile unor oameni precum Platon, Xenofon şi Plutarh. El a refuzat să mă creadă până când i-am arătat acest lucru scris negru pe alb într-o enciclopedie. Dacă cercetarea atentă nu face parte din studiile voastre, veţi deveni asemenea unui butoi gol, neputând scoate decât sunete nearticulate.

La un hotel din New York, o persoană se plângea în legătură cu afacerea lui. Cineva i-a spus: “Nu te teme; cei bogaţi vor muri la fel ca şi noi, şi bogăţia nu la va servi la nimic în viaţa viitoare”. Primul om a răspuns: “Chiar crezi într-un astfel de nonsens mitic? S-a întors vreodată cineva din morţi? Cred că raiul şi iadul sunt chiar aici pe pământ”. În acest moment am simţit că trebuie să intervin în conversaţie. “De ce nu investigaţi, să vedeţi dacă s-a întors vreodată cineva de pe tărâmul morţilor?”, i-am sugerat. “Ştiţi ce învaţă Biblia despre rai şi iad, şi despre Acela care s-a întors din morţi? Aţi investigat vreodată în mod serios religia creştină?” Răspunsul, desigur, a fost nu. Nu cunoştea absolut nimic despre religie, şi totuşi şi-a exprimat opinia că raiul şi iadul nu există ca locuri distincte. Cum poate o persoană să pretindă dreptul la o opinie asupra unui subiect despre care admite că nu ştie nimic?

Cu toate acestea, atât de mare este grija lui Cristos pentru un suflet, iubiţii mei, încât vine cu bunăvoinţă la Toma necredinciosul, permiţându-i să îl vadă şi să îl atingă, şi astfel să verifice adevărul învierii. “Nu fi necredincios”, îi spune El, “ci credincios”. Sf. Ioan Gură de Aur scrie: “Privind la infidelitatea discipolilor, vedem şi înţelegem marea iubire a Domnului nostru, care s-a coborât pe Sine până la a se lăsa încercat de un discipol necredincios”. Când Toma l-a văzut pe Domnul, a crezut pe loc, exclamând: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Răspunsul lui Isus este destinat fiecăruia dintre noi: “Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20,29). “Crede în Domnul Isus şi te vei mântui” (Fapte 16,31).

 

* * *

 

Sfântul Apostol Toma. Credinţă şi îndoială

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Praznicul praznicelor şi sărbătoarea sărbătorilor creştine este, fără îndoială, Învierea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. Prin Învierea Mântuitorului, “moartea a fost înghiţită de biruinţă” şi iadul a fost înfrânt (I Corinteni 15, 54-55). “Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer”, cum glăsuieşte o cântare din canonul Sf. Paşti.

Învierea Domnului, deşi prevestită de însuşi Mântuitorul (Matei 16, 21; Marcu 8, 31; Luca 9, 22), părea ceva imposibil şi de aceea acest eveniment a produs o impresie extraordinară asupra multora şi a prilejuit o bucurie neaşteptată apostolilor şi tuturor celor care au aflat, într-un fel sau altul, că Isus, după moarte şi coborârea Sa în mormânt, a înviat din morţi.

Întâmplările dramatice din săptămâna Patimilor (prinderea lui Isus, aducerea Sa în faţa judecăţii sinedriului iudeilor şi a lui Pilat, condamnarea la moarte, răstignirea şi moartea pe cruce, împungerea cu suliţa în coastă şi alte batjocoriri, bătăi şi chinuri pe care le-a îndurat Isus în acele zile) au înspăimântat pe ucenicii săi în aşa măsură, încât ei au uitat, pentru un moment, că Isus trebuie să pătimească toate acestea şi a treia zi să învieze.

Regăsindu-se ucenicii după îngroparea Domnului, “în ziua întâia a săptămânii, seara, uşile fiind încuiate de frica iudeilor, venit-a Isus şi a stătut în mijloc şi a zis lor: “Pace vouă” (Ioan 20, 25). “Şi aceasta zicând, a arătat lor mâinile şi coasta Sa. Şi s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul” (Ioan 20, 20).

Este greu pentru noi să înţelegem uimirea şi chiar o anumită spaimă a ucenicilor în prima clipă, când toţi au văzut pe Isus viu în mijlocul lor. Dar în clipa următoare, bucuria, o nespusă bucurie, a pus stăpânire pe inimile lor. “Şi s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul” (Ioan 20, 21). Fără îndoială că această bucurie a crescut când Isus le-a vorbit din nou, încredinţându-i că a înviat cu adevărat, trimiţându-i la propovăduire şi împărtăşindu-le harul prin cuvintele: “Luaţi Duh sfânt; cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23), har ce a trecut de la Sfinţii Apostoli la episcopi şi la preoţi şi care s-a păstrat şi se va păstra în Biserică până la sfârşitul veacurilor.

Dintr-o înţeleaptă rânduială a lui Dumnezeu, un singur apostol fusese lipsă în seara aceea, a fericitei întâlniri dintre Hristos şi ucenicii săi: Toma Geamănul, căruia, venit mai târziu, ceilalţi ucenici, plini de sfântă şi mare bucurie, i-au zis: “Am văzut pe Domnul!” (Ioan 20, 25). Vestea era aproape de necrezut pentru Toma. Deşi fusese prezent la atâtea minuni săvârşite de Isus, inclusiv la învierea lui Lazăr, minune care, cu o săptămână înainte, uimise tot Ierusalimul (Ioan 12, 18), Toma ardea de dorinţa de a primi încredinţarea temeinică despre Învierea Domnului, deşi Toma îl iubea pe Isus din toată inima şi credea cu tărie în cuvântul pe care li-l vestise Domnul pe calea propovăduirii credinţei celei noi. El aştepta cu nerăbdare Învierea, pe care Domnul însuşi le-o vestise mai înainte de răstignire. Înţelesese cu inima şi cu mintea sa, că învierea lui Hristos este piatra de temelie a întregii credinţe creştine; în gândurile sale, poate, îşi făcuse loc adevărul pe care avea să-l rostească mai târziu Apostolul Pavel: “Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică credinţa voastră” (Corinteni 15, 14).

Toma dorea, aşadar, ca Isus să fi înviat, dar teama, neîncrederea, îndoiala puseseră stăpânire pe sufletul său: dacă Hristos n-a înviat, ci numai un zvon se răspândise prin Ierusalim? Dacă Isus n-a înviat şi numai o părere a ucenicilor îi fac să ia drept fapt împlinit dorinţa lor puternică, să socotească adevăr, închipuirea lor? Îndoielile îl cuprind, îl stăpânesc, îl chinuie, îi frământă sufletul ars de dragoste şi de nădejde. Când ceilalţi ucenici, plini de bucurie, îi spun: am văzut pe Domnul, el mărturiseşte lor: “De nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor şi de nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi de nu voi pune mâna mea în coasta lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25).

Convinşi de adevărul învierii lui Hristos, ceilalţi apostoli n-au mai încercat să-l convingă pe Toma. Ei îi cunoşteau firea de om înclinat să cerceteze orice fapt, pentru a ajunge la concluzii pe baza unor dovezi sigure. Pe de altă parte, apostolii erau încredinţaţi că Mântuitorul va reveni în mijlocul lor şi atunci Toma se va convinge personal că Domnul a înviat.

Domnul Isus, care cunoştea tot zbuciumul lui Toma, nu voia să-l lase pradă îndoielilor şi suferinţelor sale sufleteşti. Opt zile l-a lăsat Domnul pe Toma să se frământe în dorinţa de a afla, în sfârşit, el personal, adevărul învierii Domnului. Între timp, Isus s-a arătat femeilor mironosiţe, precum şi celor doi ucenici – Luca şi Cleopa -, pe drumul spre Emaus, iar Petru, apostolul, a constatat că mormântul unde fusese pus trupul Domnului era gol (Luca 24).

În sfârşit, Toma se învrednici de o experienţă proprie, la care se gândea şi pe care o dorea tot timpul. După opt zile, ucenicii Domnului erau iarăşi înăuntru, şi Toma împreună cu ei. Şi a venit Isus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: “Pace vouă”.

Apoi a zis lui Toma: “Adu-ţi degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan, 20, 26-27). În faţa lui Toma şi a celorlalţi apostoli se afla Mântuitorul, care le vorbea şi le arăta semnele patimilor Sale. Toţi îl vedeau, îl ascultau şi îl recunoscură imediat.

De data aceasta era exclusă orice posibilitate de a se înşela în privinţa realităţii vii a prezenţei lui Isus cel înviat. Copleşit de uimire şi de recunoştinţă pentru că s-a învrednicit să-L vadă pe Isus cel înviat, Toma n-a putut spune decât: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”, cuvinte care exprimă esenţa acestui adevăr, şi prin care Apostolul îşi mărturiseşte toată credinţa şi convingerea sa nezdruncinată că învierea Domnului nu mai poate fi pusă la îndoială. Este o exclamaţie de adorare şi rugăciune înaintea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.

Teama, îndoiala şi necredinţa sa se transformară într-o credinţă tare, izvorâtă din puterea dragostei ce o avea pentru Domnul, şi din chinul său lăuntric. La mărturisirea acestei credinţe, Domnul Isus, cu glasul blând şi mângâietor, printr-o blândă imputare, îi răspunde: “Căci M-ai văzut pe Mine, Tomo, ai crezut; fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20, 29-30).

În necredinţa Apostolului Toma vedem şi o înaltă rânduială dumnezeiască. Dumnezeu însuşi a îngăduit-o, pentru ca ea să aducă mai mare folos credinţei noastre. De aceea cântările noastre bisericeşti din Duminica Tomei nu-l învinuiesc pe acest apostol, ci descriu şi califică starea lui Toma: “O, bună necredinţa lui Toma este o credinţă mântuitoare, care adevereşte faptul învierii spre încredinţarea lumii. O, prea mărită minune! Necredinţa, credinţă adevărată a rodit!”.

Clipa în care Apostolul Toma a dobândit convingerea Învierii Domnului a fost atât de mare, încât a trezit în el o putere de credinţă care îi va marca definitiv destinul: va porni în lume pentru a vesti şi altora, cu vorba şi cu viaţa sa proprie, pe Hristos şi învăţătura Lui, patimile şi slăvita Lui înviere. Sf. Apostol Toma va pecetlui cu jertfa vieţii sale credinţa sorbită din atingerea rănilor lui Isus cel înviat din morţi. Va vesti Evanghelia, cu toate sfintele şi luminoasele învăţături, în ţinuturile Parţilor, Mezilor, Perşilor, ajungând până în India, unde a suferit moarte de mucenic.

Binecuvântatul privilegiu al Sf. Apostol Toma, de a cunoaşte astfel pe Mântuitorul, a fost mare şi unic în istoria Bisericii noastre.

Risipirea îndoielii Sf. Apostol Toma, prin arătarea Mântuitorului, a avut urmări pozitive pentru Biserica creştină, căci a întărit şi credinţa altora, şi a convertit la credinţă pe mulţi dintre necreştini.

Şi acest fapt l-a dorit Hristos, căci învierea Sa este evenimentul hotărâtor în lucrarea de mântuire a lumii.

Cercetarea înţelesului evanghelic de astăzi ne conduce la adevărul unei profunde legături a oamenilor cu credinţa în Hristos şi care risipeşte îndoiala, aduce pacea, bucuria, netemerea, liniştea şi mulţumirea. Ea pătrunde tainic în sufletul nostru şi înlătură piedicile pe care duhul cel rău le pune în calea desăvârşirii noastre. Având mereu încrederea în Dumnezeu, să ne străduim, având conştiinţa trează în îndeplinirea a tot lucrul cel bun, să ne rugăm ca şi noi să simţim şi să trăim puterea învierii Domnului Isus Hristos în toată strălucirea ei dumnezeiască, aducându-ne aminte de îndemnul Sf.

Apostol Petru care zice: “Credeţi în Dumnezeu fără să-L vedeţi şi vă veţi bucura cu o bucurie negrăită!” (I Petru 1, 8). Iar de se va strecura vreo îndoială în inima noastră, să auzim cuvântul Domnului spus lui Toma: “Pune degetul tău şi vezi mâinile Mele. Pune mâna ta în coasta Mea, şi nu mai fi necredincios, ci credincios”. Te vei cutremura şi vei răspunde ca şi Toma: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Amin.

Text preluat de pe AMDM.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Nu fi necredincios, ci credincios!

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Fraţi creştini,

Aceste cuvinte din Evanghelia de astăzi sunt cele mai însemnate în viaţa creştină şi în calea mântuirii veşnice: “Nu fi necredincios, ci credincios!”, a spus Domnul Hristos Apostolului Toma când i s-a arătat după înviere. Şi într-adevăr, dacă noi am fi credincioşi cu adevărat, am fi drepţi, am fi sfinţi, am fi desăvârşiţi. Dar pentru că suntem necredincioşi, sau puţin credincioşi, sau cu îndoială cât de mică de existenţa lui Dumnezeu şi a lucrurilor nevăzute, devenim îndeobşte vicioşi, iubitori de păcate, stricaţi şi nelegiuiţi, rătăcind cu totul pe căile cele mai primejdioase ale sufletului şi trupului.

Credinţa ne insuflă râvnă, evlavie, nădejde şi dragoste, bucurie şi pace, sfinţenie şi apropiere de Dumnezeu. Iar necredinţa ne pricinuieşte în sufletele şi în inimile noastre întunecare, împietrirea inimii, pofte deşarte, plăceri pătimaşe, gânduri urâte, trândăvie în a face lucruri bune, apropiere de toate păcatele şi unire chiar cu diavolul. Credinţa este începutul mântuirii noastre, iar necredinţa este pricina osândirii noastre şi în lumea aceasta şi la judecata viitoare şi în veşnicie.

Sfânta Evanghelie de astăzi ni-l arată pe Sfântul Toma în aceste două stări, a credinţei şi a necredinţei. El se îndoieşte de învierea Domnului şi Mântuitorului Hristos şi nu a vrut să creadă ca ceilalţi apostoli. Dar după ce a pipăit coasta Mântuitorului şi semnele cuielor, s-a încredinţat pe deplin şi a mărturisit cu credinţă ca nimeni altul, zicând: “Domnul meu şi Dumnezeu meu!” Mărturisirea lui înfocată şi evlavioasă ne opreşte şi pe noi de a mai fi necredincioşi, îndemnându-ne a fi credincioşi.

Din Grădina Ghetsimani, de când Mântuitorul s-a lăsat să fie prins, legat şi dus la judecata mai marelui poporului, o mare tulburare, deznădejde şi necredinţă a început să stăpânească sufletele ucenicilor.

Am auzit cu toţii în Evangheliile din Săptămâna Patimilor, cum Domnul îi înştiinţase de cele ce avea să I se întâmple, însă ei nu credeau că Acela care făcuse atâtea minuni, care înviase morţii, o să se lase să fie batjocorit ca nimeni altul şi răstignit pe Cruce între doi tâlhari, fără a se apăra. De aceea, descurajaţi, ucenicii s-au risipit toţi şi s-au întors la treburile lor, ba Petru s-a şi lepădat de El de trei ori în faţa duşmanilor Lui. Numai Ioan, ucenicul cel iubit al lui Isus, a fost martorul cel mai statornic care a văzut toate cele ce s-au făcut, doar el L-a urmat pe Domnul, fiind o mare mângâiere pentru Preacurata Fecioară Maria, a fost sprijin şi ajutor al ei şi al celorlalte sfinte femei mironosiţe.

Dar de ce erau ucenicii aşa de răspândiţi în gândurile lor, aşa de fricoşi, aşa de nestatornici? Pentru că cu toţii gândeau mai mult cele pământeşti, cele ale lumii acesteia. Ei încă nu cunoşteau gândul Mântuitorului, gândul cel dumnezeiesc care voia să-i facă şi pe ei să fie îndumnezeiţi şi să lucreze pentru Împărăţia Cerurilor, Împărăţia cea veşnică a lui Isus. Duhul sfânt nu venise peste ei şi de aceea erau tot materialnici, tot pământeşti în gândurile şi ideile lor. Nu se curăţiseră prin Duhul Sfânt care trebuia să vină de la Tatăl după înălţarea Mântuitorului.

Ucenicii doreau viaţa pământească, fericirea lumească şi tot ceea ce poate oferi lumea aceasta trecătoare. Pentru aceasta Iuda L-a vândut, Petru s-a lepădat, Toma nu L-a crezut, Filip a cerut să-i arate pe Tatăl şi fiecare dintre ei ar fi vrut întâietate şi lucruri pământeşti. Nu i-au transformat multele minuni pe care le făcuse Mântuitorul, decât trezindu-i pentru moment sau pentru un timp foarte scurt şi pentru unii numai pentru timpul cel până la răstignire; aici s-au încurcat foarte rău şi n-au mai ştiut ce să creadă, li s-a spulberat toată nădejdea lor în Mesia cel aşteptat ca să-i facă fericiţi aici pe pământ.

Dar aşa trebuia să se întâmple ca să-i scuture de toate visurile înşelătoare ale lumii acesteia, de toate plăcerile vieţii trecătoare şi, cu adevărată lepădare de sine să-şi ia crucea şi să-L urmeze pe Domnul. Şi pentru ca să facă aceasta, trebuia să propovăduiască o minune mai mare decât toate minunile, minunea Învierii Lui, care este sărbătoarea sărbătorilor, Duminica cea binecuvântată, ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa.

Adeverirea dumnezeirei lui Isus ne străluceşte mai întâi pe dealul Golgotei, când lumina lumii apunea, El murind pe Cruce răstignit; atunci s-a făcut întuneric mare peste tot pământul de la al şaselea până la al noulea ceas, pământul s-a cutremurat, stâncile Golgotei s-au despicat şi mormintele morţilor s-au deschis. Morţii înviaţi au început să umble prin cetate, arătându-se şi chiar vorbind cu prietenii lor. Fulgerele şi trăsnetele care s-au dezlănţuit de pe bolta cerească au sfâşiat perdeaua din interiorul templului ca semn de protest împotriva tuturor necredincioşilor şi vrăjmaşilor lui Isus. Toate aceste semne înfricoşate au adeverit că El a fost Fiul lui Dumnezeu şi că suferise pentru mântuirea noastră. Ucenicul Ioan, Maica Domnului şi sfintele femei au auzit pe sutaşi spunând: “Cu adevărat, Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu !”

După ce Domnul Hristos a fost îngropat de Iosif şi Nicodim, după ce a fost pecetluit mormântul şi piatra cea grea pusă deasupra mormântului, Domnul Isus Hristos a înviat, arătându-se Mariei Magdalena şi ucenicilor care erau încă încuiaţi de frica iudeilor. Sfânta Evanghelie ne încredinţează că Domnul a înviat duminică de dimineaţă, înainte de a se lumina de ziuă. Sfântul Evanghelist Matei scrie foarte amănunţit minunea învierii. El spune că în ziua întâi a săptămânii, înainte de a se lumina de ziuă, s-a făcut cutremur mare de pământ şi un înger al Domnului a venit din cer, a prăvălit piatra de la uşa mormântului, iar străjerii tremurau de frică şi au îngheţat ca nişte morţi. Iar femeile care erau acolo, Maria Magdalena cu celelalte au auzit pe înger zicându-le: “Nu vă temeţi, ştiu că voi căutaţi pe Isus care a fost răstignit, nu este aici, a înviat după cum zisese, veniţi de vedeţi locul unde zăcea Domnul şi duceţi-vă repede de spuneţi ucenicilor Lui că a înviat dintre cei morţi.”

Sfintele femei au plecat repede şi au dat de veste ucenicilor, dar pe cale le-a întâmpinat Isus şi le-a zis: “Bucuraţi-vă!” Ele I s-au închinat şi au plecat spre oraş.

Pe când mergeau ele să spună ucenicilor, au intrat în cetate şi străjerii care păziseră mormântul, au dat de veste preoţilor despre toate cele întâmplate, spunându-le că a înviat Isus. Evreii însă au dat bani ostaşilor învăţându-i să spună că pe când dormeau ei, Isus a fost furat de ucenici; de aceea ei cred şi astăzi o minciună în locul adevărului. Domnul Hristos nu a mai putut fi găsit de nici un necredincios, decât numai de aceia care s-au căit de păcatele lor şi au recunoscut că Isus este Fiul lui Dumnezeu.

În aceeaşi zi, după ce ucenicii au auzit de la sfintele femei cele spuse de înger, tot nu credeau, iar Petru a dat fuga la mormânt şi a găsit giulgiurile singure zăcând. Isus înviase, nu mai era acolo. Spre seară, în aceeaşi zi, alţi doi ucenici din cei 70, Luca şi Cleopa mergeau spre Emaus şi Domnul s-a apropiat de ei, iar ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască. Au mers vorbind împreună, Isus adeverindu-le din Scripturi cele cu privire la El şi i-a mustrat pentru necredinţa şi învârtoşarea inimii lor. La stăruinţa lor a rămas ca să cineze cu ei, iar în momentul când a rostit binecuvântarea, frângând pâinea şi dându-o lor, li s-au deschis ochii şi L-au cunoscut. Dar El s-a făcut nevăzut dinaintea lor. Apoi cei doi s-au dus la Ierusalim spunând şi celor unsprezece cele întâmplate. După înviere Domnul Hristos s-a arătat în mai multe rânduri ucenicilor ca să-L cunoască şi să slăvească ziua Învierii Sale.

Cea mai temeinică adeverire a Învierii lui Isus a fost încredinţarea lui Toma apostolul după cum am auzit din Evanghelia de astăzi. Toate împrejurările îl sileau pe Toma să creadă că Isus Hristos a înviat. Spusele femeilor care-L văzuseră, mărturisirea Magdalenei care vorbise cu El, spusele celor doi ucenici care stătuseră cu El la masă în Emaus, mărturisirea celorlalţi apostoli adunaţi, în mijlocul cărora se arătase Mântuitorul, mormântul ce s-a găsit gol, mărturia străjerilor care făcuseră de gardă împrejurul mormântului, toate acestea trebuiau să-l convingă pe Toma despre învierea Mântuitorului, însă el stă tot împietrit, trist şi îngândurat, cu sufletul abătut şi nu crede; din contră el spune celorlalţi că, de nu va vedea coasta, mâinile şi semnele cuielor şi de nu va pune degetul lui în coasta Sa nu va crede.

Dar iată că bunul Păstor care priveghează asupra oilor Sale cele bolnave se apropie să vindece şi sufletul necredinciosului Toma. El, Păstorul cel bun însă, a aşteptat opt zile ca în ucenicul acesta să se aprindă o dorinţă şi mai mare pentru a-L vedea; şi pe când erau adunaţi cu toţii în acelaşi foişor, unde mâncaseră Paştele cu Domnul, de data aceasta era şi Toma, uşile erau zăvorâte de frica iudeilor; Isus vine în mijlocul lor şi le zice: “Pace vouă!”

O, cât de mare o fi fost emoţia apostolului Toma, mai cu seamă când Mântuitorul, luându-l de o parte îi zise: “Adu-ţi degetul tău încoace, Toma, şi vezi mâinile mele şi adu mâna ta şi pune-o în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios!” Toma se apropie de Domnul, Harul ceresc deschide ochii acestui necredincios, el îşi recunoaşte mândria, nerespectul, împietrirea inimii şi îndărătnicia lui. Lumina cerească îi goneşte întunericul necredinţei, Adevărul adevărat îl apasă, conştiinţa îl învinovăţeşte. Toma cade în genunchi înaintea Domnului şi, zdrobit de emoţie, strigă: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

Toma , prin aceste cuvinte se înalţă mai presus de el, căci mărturiseşte dumnezeirea lui Isus Hristos, el este cel dintâi care spune în chip hotărât că Isus Hristos este Dumnezeu. Au fost mai mulţi care L-au recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu, căci Petru a zis: “Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu!”; Natanail a zis: “Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! “; Marta a zis: “Eu am crezut că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!”; sutaşul a zis şi el: “Cu adevărat Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!”

Aceste mărturisiri indirecte mărturisesc despre El, ca Fiu natural al lui Dumnezeu, însă Toma îl mărturiseşte hotărât ca Dumnezeu adevărat. De aceea şi Biserica are ca cea dintâi dogmă fundamentală mărturisirea lui Isus Hristos ca Dumnezeu. Peste o jumătate de secol, împăratul Traian primeşte o scrisoare de la Pliniu, în care spune despre creştini că ei cântă imnuri de slavă lui Hristos cel răstignit de evrei, ca unui Dumnezeu. De aceea, fără această dreaptă credinţă în dumnezeirea lui Isus Hristos, nimeni nu se poate mântui, oricine ar fi, oricât de luminat ar fi în celelalte învăţături.

Dar oare este de ajuns numai a crede în Dumnezeu? Adevărul după Sfânta Scriptură şi după trăirea Sfinţilor Părinţi şi a tuturor creştinilor adevăraţi, până mai acum un sfert de veac, ne dovedeşte că nu este de ajuns numai a crede în Dumnezeu. Sfânta Scriptură spune lămurit, credinţa fără fapte este moartă, după cum trupul fără suflet este mort, scrie Apostolul Iacov. Şi tot el arată că şi dracii au credinţă puternică şi se înfioară, dar faptele lor ştim cu toţii că sunt împotriva lui Dumnezeu. Şi zice iarăşi Apostolul Iacov: “Suflete preacurvare, nu ştii că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu?”

Aici este vorba despre lumea necredincioasă, despre lumea vrăjmaşă Bisericii şi dreptei credinţe ortodoxe; credinţă are multă lume, aşa după capul lor, o credinţă rătăcită. Credinţă spun că au şi sectanţii, toţi despărţiţii de Biserică. Întâlnim creştini care n-au fost la Biserică şi n-au venit unii de când erau copii şi dacă-i întrebi, ei răspund că au credinţă, că se pot închina şi ei cred că există Dumnezeu, dar după faptele lor îi vom cunoaşte, aşa cum a spus Mântuitorul când a vorbit despre proorocii mincinoşi şi hristoşii mincinoşi.

Sfântul Apostol Iacov, insuflat de Duhul Sfânt, zice: “Dacă crede cineva că este religios şi nu-şi înfrânează limba, îşi înşeală inima, religia unui astfel de om este zadarnică. Religia adevărată, curată înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani, pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim neîntinaţi de lume”; şi ne mai dă un sfat folositor, zicând: “Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie.”

Creştinii din vechime se sileau să fie cât mai corecţi, aveau tot felul de fapte bune împreunate cu credinţa şi trăiau în cea mai fierbinte dragoste de Dumnezeu. Iubeau dreptatea, pacea şi trăiau o viaţă sfântă. În acea vreme toţi mâncau post, unii se nevoiau mai mult şi mâncau numai seara, alţii petreceau cu multă sfinţenie şi teamă de a păzi legea lui Dumnezeu. Nu spurcau postul cu pofte trupeşti. Alţii se făgăduiau lui Dumnezeu şi trăiau în feciorie, erau nelipsiţi de la Sfânta Biserică în duminici şi sărbători.

Când nu ştiau ceva despre credinţă, călăuza lor era arhiereul şi preotul care le tălmăcea cele de trebuinţă. Când se întâlneau cântau şi vorbeau despre Dumnezeu. În duminici şi sărbători soţii nu se culcau în acelaşi pat, ci fiecare deosebit. Femeile nu erau pricină de sminteală bărbaţilor, ele erau foarte înţelepte, ştiau să se poarte cât mai simplu şi cuviincios ca să nu greşească lui Dumnezeu şi oamenilor.

Iată ce scrie un preot creştin din vremea aceea pentru o cetate din părţile Tebaidei: “Erau în cetatea aceea foarte mult popor, multe biserici şi mănăstiri şi nu se afla acolo nici un om de altă credinţă sau vreun eretic; toţi erau creştini ortodocşi, iar cei mai mulţi vieţuiau în feciorie, în chipul călugărilor, şi erau de acest fel ca la zece mii de bărbaţi şi două zeci de mii, parte femeiască. Aceştia căutau să placă lui Dumnezeu cu tot felul de fapte bune în linişte, în curăţie şi ascultare de mai marii lor. Erau păzitori ai sfintelor sărbători şi duminici, iubitori de străini şi se întreceau care mai de care în fapte bune, mai ales în fapta milosteniei.

Dacă se întâlneau cu persoane necredincioase, eretici, păgâni, când mergeau în altă cetate, ei nu le dădeau nici bună ziua, aşa cum spun sfinţii apostoli. Ei mărturiseau învierea Domnului Hristos şi se salutau cu cuvinte de laudă şi slăvire lui Dumnezeu, precum şi cu frumosul salut de “Hristos a înviat!” Şi atâta timp cât s-a păzit credinţa dreaptă împreună cu aceste fapte sfinte, au fost toate bune şi au avut pace şi linişte şi au crescut ca nişte pomi udaţi la vreme.”

Dar ce vedem astăzi între creştinii noştri, care numai de formă mai poartă credinţa? Nu mai spun, că le ştiţi prea bine. Nu mai e frică de Dumnezeu, a pierit orice ruşine, s-au lepădat încetul cu încetul de dreapta credinţă şi au ajuns creştinii noştri ca o desfrânată care şi-a înşelat bărbatul părăsind casa, s-a dus departe trăind în desfrânare. Aşa se numesc aceia care s-au lepădat de Sfânta Biserică şi s-au depărtat de Sfânta Împărtăşanie, de Mirele Hristos şi nu vor să ştie de sfinţenie şi de păzirea dragostei dumnezeieşti, deşi se laudă cu credinţa în Dumnezeu. Să se ştie lămurit de toţi că zadarnică e credinţa fără faptele care sunt legate de credinţa noastră.

Dar de unde ni se trage nouă, creştinilor, atâta rătăcire, atâta necredinţă, atâta rău? Pentru că din cauza păcatelor s-au încuibat duhurile necurate în trupurile multora, îi chinuiesc îngrozitor şi nu mai pot vedea adevărul credinţei.

Înainte de potop, fiii lui Dumnezeu se numeau cei născuţi din Sit, al treilea fiu al lui Adam, care s-a născut în locul lui Abel, cel omorât de Cain. Aceşti fii ai lui Dumnezeu au luat soţii din neamul lui Cain. Şi cei ce s-au născut din ei au fost oameni uriaşi la statură, urâţi şi mâncători de oameni. Aceştia s-au înmulţit, s-au înrăit şi mai mult, căci numai potopul le-a pus capăt, stârpindu-i de pe faţa pământului.

Aşa şi noi, creştinii, am primit tot felul de învăţături şi obiceiuri păgâneşti anticreştine. De la străini au venit toate sectele, obiceiuri cu fel de fel de bâlciuri în sărbători şi zile de duminică. Când clopotele sunau la Biserică, chemând pe creştini să ia parte la Sfânta Liturghie, lumea a început să se ducă în târguri să vândă şi să cumpere. Prietenia s-a înteţit şi încetul cu încetul credinţa s-a destrămat şi s-a pierdut, lumea a ajuns să nu mai aibă frică de Dumnezeu şi n-au mai păzit sfânta duminică. Evreii însă şi sectanţii ţin sâmbăta lor, dar creştinii nu mai ţin duminica, ziua învierii Domnului, ziua eliberării noastre din robia satanei şi a iadului. Evreii ţin că au fost eliberaţi din robia Egiptului pământesc, iar noi creştinii nu vrem să ţinem sărbătoarea sărbătorilor, care este sfânta duminică, ziua Domnului.

Iată acum câtă stricteţe ţin evreii la sâmbăta lor. Un scriitor creştin povesteşte că un evreu foarte bogat, învăţat şi râvnitor în a păzi sâmbăta lui, avea într-un orăşel un prieten creştin, şi mergând acolo dânsul, a zăbovit până în ziua sâmbetei. Şi ducându-se evreul pentru nevoia cea trupească la WC-ul acelui creştin din întâmplare s-a rupt podina şi a căzut într-însul. Aşteptând, creştinul nu ştia de ce nu mai vine şi se duse să vadă. Îl găseşte scufundat în murdării, îi cere ca să-i dea mâna şi să-l scoată afară, dar el refuză zicând: “Nu, nu se poate că este ziua sâmbetei.” Şi a rămas acolo până a doua zi.

Trecând ziua sâmbetei a mers creştinul să vadă ce face acolo, era duminică dimineaţa şi voia să meargă la Sfânta Biserică. La găsit scufundat până la brâu în murdării şi ceru creştinului să-l scoată de acolo; dar şi creştinul nostru cu frică de Dumnezeu, înflăcărat în credinţă i-a spus: “De ce n-ai vrut ieri să te scot? Azi e ziua Domnului şi cum voi putea eu să calc porunca Domnului meu, dacă tu atât de nebun ai fost ca să ţii la legea ta, care este vremelnică, cu atât mai mult voi ţine eu la legea mea, căci n-am nici o nevoie şi n-am pentru ce să calc legea Sfintei Duminici. Şezi acolo până va trece şi sărbătoarea mea şi te voi scoate mâine.” Şi lăsându-l, creştinul s-a dus. Luni dimineaţă venind ca să vadă ce face, nu l-a mai văzut pentru că se scufundase cu totul şi pierise acolo.

Iată cum ţineau creştinii din vremea aceea la credinţa lor, ce frică aveau de Dumnezeu. Nu ca cei de astăzi, care s-au vândut pentru bani şi s-au lepădat şi de sărbători şi de Dumnezeu. Te doare sufletul când vezi creştinele noastre, fete tinere, plimbându-se şi distrându-se cu tot felul de străini, că s-a spurcat pământul ţării noastre de destrăbălările pe care le fac fetele creştinilor cu toţi păgânii şi necredincioşii, ateii şi vrăjitorii, cu toate naţiile şi rasele pământului. Au făcut copii şi au rămas pe pământul ţării noastre care este o ţară sfântă de la strămoşii noştri creştini. Păcatele acestea sunt foarte mari şi grele şi cad sub blestem dumnezeiesc, al sfinţilor părinţi şi al moşilor şi strămoşilor noştri, cad aceia care le-au făcut şi le fac.

Am auzit cu toţii la slujba Sfintei Învieri cuvinte înfricoşătoare, cuvinte de osândire care sunt spuse de Duhul Sfânt prin gura lui David: “Să învieze Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui, să piară cum piere fumul, cum se topeşte ceara de la faţa focului, aşa să piară păcătoşii de la faţa lui Dumnezeu, iar drepţii să se veselească.”

Sub blestemul acesta cad toţi necredincioşii care-şi pierd timpul în altă parte şi nu vor să vină Duminicile la Sfânta Biserică, fiindcă ziua duminicii este ziua Domnului şi nu a omului. Ar trebui plini de recunoştinţă să venim să-I mulţumim pentru toate cele ce ne-a dat El nouă.

De aceea, iubiţi fraţi şi creştini şi voi tinere şi tineri care vă îndulciţi de darurile binefăcătoare ale Bisericii şi care vă încălziţi la focul Sfântului Duh în Casa Domnului, fericiţi sunteţi că vă aflaţi aici să-L urmaţi pe El. Când Domnul nostru a fost prins şi legat în Grădina Ghetsimani, toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit de frică, lăsându-L în mâinile soldaţilor şi servitorilor arhiereilor, dar pe drumul ce cobora din Ghetsimani spre Ierusalim, un tânăr mergea după El.

Cine era acest tânăr, ce nume purta, Sfânta Carte nu ne spune, Sfântul Evanghelist Marcu e singurul care scrie acest amănunt, dar nu dă numele. Pentru tineretul care citeşte Sfânta Scriptură şi se străduieşte să trăiască învăţăturile Domnului, nu este mai mare bucurie ca aceea de a şti, că atunci când cei vârstnici au părăsit pe Hristos, s-a găsit un tânăr curajos care să meargă după El.

Se vor ridica mulţi învăţători ai tineretului şi vor chema pe tineri să-i urmeze, vor promite tot ce gura le poate vorbi; tineretul creştin are însă un singur Învăţător de care trebuie să asculte şi după care să meargă, Hristos Lumina lumii. Fără El nu este mântuire, El a luminat întotdeauna sufletele tinerilor care L-au chemat şi L-au rugat cu credinţă şi cu dragoste.

Aţi auzit în noaptea Învierii pe preoţi strigând: “Veniţi de luaţi lumină!” Această lumină este simbolul luminii lui Hristos, care luminează în întunericul acestei lumi. Păziţi cu sfinţenie această lumină pe care aţi luat-o până acum şi vegheaţi cu tărie ca nimeni să nu v-o poată stinge, nici un vrăjmaş de zi şi de noapte, nici vântul cel turbat şi nici vijeliile şi toate uraganele de s-ar înfuria împotriva voastră.

Sunteţi salvaţi, sunteţi luminaţi, sunteţi în corabie, sunteţi cu Împăratul, este în mijlocul nostru. Păziţi mai departe credinţa, nădejdea şi dragostea şi nimic să nu fie în stare să vă întoarcă de pe drumul cel adevărat care duce la viaţă. Acum este momentul să stăm mereu de veghe ca să nu pierdem truda şi agoniseala sufletească, uniţi cu toţii în rugăciunile din Biserică, cât şi cele de acasă, să zicem şi noi cu Apostolul Toma:

Rugăciune

Domnul meu şi Dumnezeul meu, ajută-ne să sfârşim cu bine zilele vieţii noastre, trăind în dreapta credinţă şi în sfântă pregătire sufletească şi trupească, ca să fim cu tine nedespărţiţi în ceruri în vecii vecilor. Amin.

 

* * *

 

Duminica Tomii – Înnoirea Învierii

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Întreaga natură se trezeşte la viaţă printr-o revărsare de verdeaţă şi de flori multicolore, după o iarnă grea şi pustie. Soarele străluceşte şi ne ajută să ne bucurăm, privind totul în lumina Învierii. O fericire mai presus de fire se adaugă la micile noastre bucurii lumeşti: familia se reuneşte în jurul sărbătorii Paştilor, prieteni vechi se reîntâlnesc, emoţia liturghiei comunitare în care regăsim parfumul sărbătorilor din tinereţe… Sărbătoarea Paştilor ne conduce spre plinătatea vieţii cotidiene dar şi a vieţii spirituale.

Lumea materială îşi face simţită prezenţa într-un mod din ce în ce mai sensibil, ceea ce poate aduce din nou umbra îndoielii la poarta gândurilor noastre. Sfântul Evanghelist Ioan ne prezintă întâlnirea Apostolului Toma cu Hristos Cel Înviat. Lui Toma îi vine greu să creadă că Isus a Înviat. Discipolii lui Hristos i-au spus: “Am văzut pe Domnul” (Ioan 20, 24). Însă Toma rămâne greu de convins: «Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede» (Ioan 20, 25).

Este de notat faptul că în perioada în care Apostolul Ioan a scris Evanghelia, în Orient se răspândise o erezie, prin care se afirma că Isus Hristos, nu a posedat pe pământ corp omenesc. Adepţii acestei erezii învăţau că materia este păcătoasă, considerând astfel că şi corpul este păcătos, de aici rezultând că Isus Hristos, Fiul Cel din veşnicie al lui Dumnezeu, nu a putut să vină pe pământ primind corp omenesc; El a luat doar înfăţişarea aparentă a omului. Această erezie, docetismul, era răspândită mai ales în rândul poporului, care dorea să apere cu orice preţ dumnezeirea lui Isus, după modelul prezent în mitologiile păgâne şi în filosofiile timpului. Aceşti adepţi ai docetismului mai susţineau că Isus Hristos, păşind pe pământ, nu lăsa în spatele Său niciodată urme de paşi şi că El nu a simţit sete, foame sau durere. Ori Evanghelistul mărturiseşte, că Mântuitorul a mâncat împreună cu Apostolii pâine şi peşte, deşi în corpul înviat şi spiritualizat nu a avut nevoie de hrană. Evanghelistul Luca scrie: «Şi ei, înspăimântându-se şi înfricoşându-se, credeau că văd spirit. Şi Isus le-a zis: De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că spiritul nu are carne şi oase, precum mă vedeţi pe Mine că am» (Luca 24, 37-39).

Apostolul Toma era convins că Apostolii au văzut doar o nălucă. Toma L-a iubit foarte mult pe Isus. Când Mântuitorul, le-a spus Apostolilor că vine în Betania pentru a-l învia pe Lazăr din morţi şi atunci când apostolii I-au spus: «Învăţătorule, acum căutau iudeii, ca să Te ucidă cu pietre şi iarăşi Te duci acolo? (Ioan 11, 8), Toma le spune: «Să mergem şi noi să murim cu El» (Ioan 11, 16). Toma era pregătit să moară cu Hristos dar în cazul de faţă nu vrea să creadă că Domnul Hristos a înviat din mormânt: «Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede» (Ioan 20, 25). Iată cum viermele îndoielii loveşte şi în cei care au dat mari semne de credinţă.

Într-a opta zi după Înviere Hristos S-a arătat din nou Apostolilor, i-a salutat spunându-le: “Pace vouă”, după care S-a adresat lui Toma spunându-i: «Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios» (Ioan 20, 26-27). Cât de îndurător este Domnul, cu câtă iubire îl îndeamnă pe Toma să-şi regăsească credinţa! Toma s-a aflat neputincios în faţa Mântuitorului, a privit la rănile lui Hristos, a pipăit pieptul Lui şi a văzut, că nu este spirit, nici o înfăţişare doar, ci însuşi Isus Hristos, viu, după care căzând la pământ, cu părere de rău, cu credinţă şi iubire I-a spus: «Domnul meu şi Dumnezeul meu» (Ioan 20, 28). “Tu eşti Mântuitorul şi Dumnezeul meu, iar eu sunt servitorul Tău! Iartă-mi necredinţa! Doamne, niciodată nu te voi mai întrista, promiţând că-Ţi voi fi un servitor fidel până la moarte!” A văzut şi a crezut!

Duminica de astăzi poate fi numită şi Duminica Rănilor lui Hristos. Isus Hristos a înviat, iar Corpul Său glorificat, biologic fiind, reflectă de acum însuşirile spiritului. Rănile flagelării şi ale Patimilor au dispărut, rămânând doar cinci răni: la mâini, picioare şi rana coastei străpunse. În înţelepciunea Sa divină, Dumnezeiescul Mântuitor a păstrat aceste cinci răni ca amintire. Rănile purtate din iubire faţă de semeni, reprezintă cea mai frumoasă şi cea mai convingătoare dovadă a dăruirii de Sine, ele constituind şi cea mai convingătoare predică a iubirii. Rănile lui Hristos ne fac cunoscută iubirea infinită a Mântuitorului faţă de noi păcătoşii. Aceste răni vor putea fi văzute pe Sfântul Corp al Dumnezeiescului Mântuitor de către toţi oamenii, la judecata de apoi, iar pentru creştinii cei drepţi ele vor fi un izvor de bucurie şi fericire eternă. În aceste răni cei drepţi, vor putea descoperi iubirea nemărginită a Domnului Hristos faţă de întreg neamul omenesc. Rănile sunt semne de iubire şi devotament.

Istoria romană a consemnat o întâmplare interesantă din viaţa unui patriot roman, care se numea Manlius. El a fost viteaz, iar pe câmpul de luptă a repurtat foarte multe victorii împotriva duşmanilor Imperiului Roman, în special faţă de cei din Galia. A salvat Roma de câteva ori în faţa năvălirilor duşmanilor, alegându-se cu numeroase răni pe câmpul de luptă. Odată, concetăţenii săi l-au acuzat pe Manlius în senatul roman de trădare faţă de ţară. Această acuzaţie nedreaptă l-a deprimat pe eroul nevinovat. În ziua următoare Manlius a trecut pe la senatul roman, s-a înfăţişat înaintea senatorilor, şi-a descoperit corpul pe care se aflau urmele a numeroase răni dobândite în luptele purtate, spunând cu voce puternică: “Iată, aceste răni spun în modul cel mai clar, despre ceea ce am făcut eu pentru această patrie”. La vederea acestora toţi senatorii au tăcut, chiar şi aceia care l-au acuzat pe nedrept, după care Manlius s-a îndreptat în linişte către casă. Rănile acestui veritabil erou, au constituit cel mai frumos argument privitor la sacrificiul său, făcut din iubire faţă de ţara sa.

Rănile lui Hristos sunt rănile Iubirii şi ale Sacrificiului Fiului lui Dumnezeu pentru salvarea noastră de la moartea cea veşnică, preţul răscumpărării noastre de pedeapsa infernului. Odată, vom vedea şi noi în cer, aceste răni ale lui Hristos. Rănile Dumnezeiescului Mântuitor au vindecat sufletele noastre de urmările păcatelor. De aceea, privind la Preasfintele Răni ale Dumnezeiescului nostru Mântuitor, să spunem şi noi asemenea Apostolului Toma: “Isus Hristoase, Tu eşti Domnul meu şi Dumnezeul meu”.

Rugăciune

Te preamăresc, Dumnezeul meu, împreună cu Apostolul Toma, căci am păcătuit precum el cu necredinţa. Acum însă Te preamăresc şi mai mult… Domnul meu şi Dumnezeul meu, Dumnezeul meu şi totul meu. Pe Tine şi pe nimeni altcineva decât numai pe Tine trebuie să Te doresc.

Toma s-a apropiat ca să atingă Rănile Tale Preasfinte. Cândva va veni ziua în care la fel şi eu voi putea cu adevărat şi în mod vizibil să mă aplec să le sărut. Cât de minunată va fi această zi în care liber de toate, chiar şi de cea mai mică impuritate şi de păcat, mă voi putea apropia de Dumnezeul-Om care domneşte pe scaunul măririi! Aceasta va fi o lume minunată, când ispăşindu-mi păcatele şi greşelile, voi vedea cu proprii mei ochi Faţa Ta; când voi putea privi fără nici cea mai mică piedică la gura şi la ochii Tăi, îngenunchind şi sărutând picioarele Tale, aruncându-mă în braţele Tale plin de bucurie. Singurul prieten adevărat al sufletului meu, pe Tine Doamne, de acum Te doresc, şi vreau să Te iubesc, pentru a Te putea iubi şi în acele zile de apoi.

Aceasta va fi o zi veşnică, fără sfârşit, atât de diferită de zilele pământeşti. Acum simt în mine greutatea acestui corp al morţii, mii de gânduri mă domină şi numai unul dintre acestea este de ajuns, a mă face să fiu lipsit de Cer. În acea zi nu va mai fi nici o posibilitate de a păcătui… Perfect şi plăcut feţei Tale, mă voi putea bucura de prezenţa Ta fără frică, înconjurat de îngeri şi de arhangheli, şi nu mă voi ruşina că voi fi văzut.

Chiar dacă încă nu sunt pregătit să Te văd şi să Te ating, Dumnezeul meu, cu toate acestea vreau să mă apropiu de Tine şi să doresc a avea ceea ce cu siguranţă acum nu pot avea. Amin. (După J. H. Newman)

 

* * *

 

“Domnul meu si Dumnezeul meu!”

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

Sfantul apostol Toma a fost ales de catre Dumnezeu pentru a da cele mai puternice si autorizate marturii despre misterele si adevarurile de credinta. Prima marturie o da, asa dupa cum am auzit din Evanghelia de astazi, la opt zile dupa Invierea Domnului, cand Isus se arata, pentru a doua ora ucenicilor sai, ascunsi de frica iudeilor in foisorul din Ierusalim, cand Toma se convinge, asa dupa cum a cerut, prin propriile simturi de urmele lasate de uneltele de tortura pe trupul lui Isus.

Cea de a doua marturie de credinta, o da acest apostol, la Adormirea Maicii Domnului cand, tot asa, din vrerea lui Dumnezeu, ajunge numai dupa ce trupul Preacuratei este asezat in mormant si cand cere si primeste, de la autoritati aprobarea deshumari, demonstrand si marturisind, impreuna cu ceilalti apostoli si apropiati, prezenti la mormant, ca Preacurata Fecioara Maria a fost ridicata cu trupul la cer. Deci, un alt adevar de credinta pe care-l marturisim, noi crestini.

Dovada demonstrarii Invierii lui Isus pe baza constatarii prin propriile simturi a urmelor de tortura pe trupul Domnului era necesara pentru: alungarea indoielilor viitoare din inimile unor crestini, intarirea credintei celor in dubiu si, nu in ultimul rand, convertirii unui mare numar de pagani dealungul istoriei. Dovedit de numarul impresionant de mare al acelora care au imbratisat credinta in noua religie bazandu-se pe forta acestei, apostolice, marturisiri a lui Toma. Sfanta Evanghelie il mai numeste pe Toma si “Geamanul” fara a specifica cu cine este geaman. Eu cred ca este geaman cu mine si cu tine, iubite crestine, pentru ca, in fiecare dintre noi sunt prezente unele din sentimentele traite, in acele zile, de apostolul Toma. In fiecare dintre noi au existat sau poate mai exista: pesimismul, indoiala sau neincrederea, intr-o mai mica sau mai mare masura, spre deosebire de el in care aceste sentimente s-au stins atunci cand a cazut la picioarele lui Isus si a exclamat, cu lacrimi in ochi: “Domnul meu si Dumnezeul meu!” Marturisind, astfel, lumii intregi adevarul de netagaduit al Invierii lui Isus.

Cu toate ca Toma a marturisit, la fel ca si unii dintre ceilalti ucenici, ca este dispus, mai degraba, sa moara impreuna cu Isus decat sa-l paraseasca, dupa cum consemneaza sfantul evanghelist Ioan in cap. 11 versetul 16, acestea cand au vazut ca Isus este arestat in Gradina Ghetsemani, de frica, au uitat tot ceea ce promisesera nu cu mult timp in urma. Sfantul apostol Petru chiar s-a lepadat de trei ori de el. Si, in acest fel se poate explica faptul ca, in seara zilei in care a inviat Isus, se gaseau doar zece din cei 12 ucenici in foisorul din Ierusalim. Toma, probabil, fiind mai fricos nu s-a ascuns impreuna cu ceilalti, preferand o alta ascunzatoare, sau aceasta a fost, dupa cum am spus, vrerea lui Dumnezeu, sa nu fie prezent la prima intalnire pentru a putea da marturia convingerii prin simturi.

Dragostea lui Isus pentru ucenici sai o vedem, nu numai, din rugaciunea speciala pe care a adresat-o Tatalui, dar si din faptul ca s-a intalnit cu ei chiar in seara zilei in care a inviat. Prima grija a lui Isus, dupa ce Tatal l-a inviat, a fost aceea de a-si linisti ucenicii, aratandu-se si spunandu-le : “Am fost mort si iata ca sunt viu, in vecii vecilor !” Sfanta Evanghelie ne istoriseste, incontinuare, ca si misiunea de propovaduire a “vestii bune” s-a facut tot la prima aratare a lui Isus, dupa Inviere, cand le-a spus: “Precum m-a trimis pe mine Tatal, asa va trimit si eu pe voi.” Io.20/21, dandu-le si puterea de a ierta pacatele: “carora le veti ierta pacatele, vor fi iertate si carora le veti tine, vor fi tinute!” Io. 20; 22/23. Chiar daca, asa dupa cum ne spune sfanta Evanghelie, la prima intalnire cu Isus, apostolul Toma a lipsit, si el a raspandit cuvantul Evangheliei in tinuturile: mezilor, partilor, persilor si in India unde a suferit moarte de martir pentru credinta sa. Aratarea lui Isus, la cele opt zile de la inviere si tot la atatea, dupa incredintarea raspandirii evangheliei “tuturor neamurilor” a daruit crestinilor o alta sfanta invatatura : “Fericiti cei ce nu au vazut si au crezut.” Io. 20/19. Evident ca omul, ajuns la aceasta putere a credintei, este un om aflat mereu in prezenta lui Dumnezeu, aflat in har, de aceea cuvintele urmatoare ale lui Isus : “nu fi necredincios, ci fii credincios ” Io. 20/29 sunt indemnul lui Cristos si obligatia tuturor crestinilor pentru dobandirea vietii de veci, castigata noua, acolo pe lemnul crucii, de Fiul lui Dumnezeu, chezasia mantuirii noastre.

Isus, nu numai ca a inviat, atunci, cu mai bine de doua mii de ani inainte, dar el invie si astazi in inimile tuturor celor care-l iubesc si-i urmeaza invatatura, al acelora pentru care s-a jertfit, dupa cum spune sfantul apostol Pavel in Gal. 2/20 : “traiesc prin credinta in Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit si s-a dat (mortii) pentru mine !” Amin.

 

* * *

 

Darurile Învierii: credinţa Spiritul Sfânt şi iertarea

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Partea a I-a

Evanghelia de astăzi ne informează că Isus se arată ucenicilor Săi, chiar în ziua în care a Înviat, purtând în trup “semnele” răstignirii, pe care le-a vindecat şi biruit. Astfel, El aduce apostolilor Săi “pacea”, “iubirea-iertarea”, credinţa şi “darul Spiritului Sfânt”: haruri care îi apropie şi-i unesc pe oameni cu Dumnezeu. Toate aceste lucruri se petrec în ziua “pe care a făcut-o Domnul… Să ne bucurăm şi să ne veselim, popoare“!

Notăm că Înviatul este mai puternic decât uşile încuiate şi poate să alunge teama apostolilor. Reîntâlnindu-L pe Isus, apostolii au trecut cu bine peste multe dificultăţi psihice: neliniştea, teama, depresia…

I. Credinţa

În acea zi i-au vestit apostolului Toma cele întâmplate, dar el n-a crezut… Toma consideră că pentru a crede, are nevoie de probe clare, temeinice, solide, palpabile…

Omului nu-i este uşor să creadă, în mijlocul atâtor ispite şi încercări, pe care viaţa i le rezervă. În faţa durerii şi a suferinţei, mulţi oameni îşi pierd credinţa (se predau), însă din schimbarea lui Toma, învăţăm că virtutea credinţei nu este un dar primit o singură dată şi în mod definitiv: mereu omul este chemat să-şi reînnoiască credinţa sa în Isus – mort şi înviat – care cere acelora care-L urmează, să propovăduiască lumii întregi Învierea Sa.

De multe ori simţim cât de mult comportamentul apostolului Toma ne este specific, fie nouă, fie altor creştini care trec prin mari încercări, iar pentru a crede – asemenea ucenicului amintit – pretindem probe, dorim să atingem cu mâna, pentru a ne convinge că Isus încă este viu.

Comportamentul lui Toma ne ajută să medităm la două aspecte ale credinţei:

1. Orice experienţă adevărată a credinţei, omul o trăieşte personal, căci nimeni nu poate crede în locul său. Prin urmare, credinţa este o alegere pe care fiecare în parte trebuie să o facă în mod conştient, liber şi responsabil… dar şi o cale plină de încercări, care mai apoi trebuie să-l determine pe creştin să adere în mod total la Dumnezeu, până la a-L recunoaşte, asemenea lui Toma: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!“.

Faptul că Toma simte nevoia să-L atingă pe Domnul, ne spune că virtutea credinţei nu este alcătuită doar din rugăciuni şi porunci care trebuie respectate, pe baza unei tradiţii, ci este o alegere personală care porneşte din sufletul omului “Că de vei mărturisi cu gura ta că Isus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui.” (Rm 10, 9). Trebuie să înţelegem că religia creştină nu este o simplă filozofie de viaţă, ci izvorăşte dintr-o persoană concretă (Isus), care odată întâlnită, schimbă în mod radical viaţa omului, dându-i o plinătate pe care nimeni altul nu i-o poate da.

Toma crede numai după ce a atins trupul înviat al Domnului. Credinţa sa se maturizează, doar după ce “a văzut şi a pus mâna” în locul rănilor lui Isus. Astfel el trece de la necredinţă la credinţă; de la “falimentul” reprezentat de durerea morţii lui Isus, la bucuria Învierii. Prin urmare şi pentru noi, experienţa durerii poate fi o ocazie unică pentru o întâlnire cu Înviatul, care ne va întări credinţa noastră în Dumnezeu.

2. În al doilea rând, pericopa de astăzi ne învaţă că trebuie să mărturisim şi altora credinţa noastră. Cum de Toma nu crede imediat? Poate că ceilalţi ucenici nu au ştiut să-i vestească cum trebuie Învierea Domnului. Nu au fost destul de expliciţi şi convingători. Poate i-au povestit doar, fără să-i transmită sentimentele de bucurie din inimile lor, adică fericirea care îi poate molipsi şi pe alţii care ascultă…

Iubiţilor! Religia creştină – lipsită de bucurie şi de entuziasm – este goală şi cu greu poate să se răspândească şi să-i convingă şi pe alţii… Putem să cunoaştem pe de rost doctrina creştină, dar dacă nu avem bucurie în inimi… nu vom aduce roadă. Adevăratul creştin ştie să strălucească înaintea fraţilor săi şi să-i determine pe aceştia, să-L laude pe Dumnezeu!

De la Toma, putem înţelege că a trăi asemenea creştinilor înviaţi, implică a vedea semnele durerii, ale suferinţei, ale morţii biruite de glorioasa Înviere. Trebuie să fim convinşi că în ciuda tuturor problemelor, suntem destinaţi veşniciei. Acest fapt este posibil, pentru că Isus ne-a eliberat de moarte şi ne-a făcut fiii lui Dumnezeu şi moştenitori ai Împărăţiei, lăsându-ne darurile iertării şi ale Spiritului care eliberează, mântuiesc şi sfinţesc toate limitele noastre.

II. Spiritul Sfânt şi iertarea

Isus apare după opt zile, arătându-ne că Învierea nu se termină într-o zi. Efectele ei durează până când pe pământ, sunt oameni care trăiesc în stare de frică, foame, violenţă şi război. Ca să biruie frica de moarte, au nevoie de puterea Spiritului, singura capabilă să schimbe minţile şi inimile oamenilor.

Isus, ieşind biruitor din mormânt, cu un trup glorios şi indestructibil, se grăbeşte să-i trimită în misiune pe apostoli: “Precum m-a trimis pe Mine Tatăl, aşa şi Eu, vă trimit pe voi“. Începe astfel, timpul Bisericii. Spiritul le dă apostolilor o putere nemaiauzită: capacitatea de a ierta păcatele. Vor străbate mări şi zări, deoarece toţi oamenii au nevoie, în special de iertare şi de îndurare. Vor experimenta multe neajunsuri, pericole şi persecuţii, numai pentru ca să vestească Învierea tuturor oamenilor, dar mereu vor fi întăriţi de pacea pe care Isus le-a dat-o şi de puterea Spiritului.

Mulţi consideră că nevoia fundamentală a omului este de a avea suficienţi bani pentru a-şi împlini visele sau aceea de a fi iubit. Aproape nimeni nu crede că omul are nevoie să fie iertat. Din ataşamentul lui Isus – descris în pericopa evanghelică de astăzi – înţelegem că iertarea este cel dintâi dar pe care Maestrul îl oferă ucenicilor Săi, o iertare care începe de pe Cruce: “Tată, iartă-i, că nu ştiu ce fac!” Şi unii dintre profeţi se întrebau, dacă va veni cineva să mijlocească pentru oameni, iertarea lui Dumnezeu? Această aşteptare a iertării a devenit realitate în Isus!

Evanghelia de astăzi ne ajută să înţelegem faptul că Isus nu îi acuză pe ucenici şi nici pe noi, pentru că ştie că avem nevoie să fim iertaţi: sunt multe păcatele pe care numai noi le cunoaştem şi nimeni altul. Deci faptul de a putea fi iertaţi este important… Omul care nu simte că L-a jignit pe Dumnezeu şi prin urmare, nu-şi cere iertare, nu este un om credincios.

În Io 14, 18-26 Isus le promite ucenicilor că nu îi va lăsa singuri. Imediat după Înviere, le dă darul Spiritului Sfânt şi îi trimite în misiune ca să ierte păcatele: să poarte viaţa, acolo unde este moarte!

De fapt, este Spiritul care face din fiecare creştin, un apostol al păcii şi al mântuirii, chemat să împlinească porunca lui Isus: “Cum Tatăl m-a trimis pe mine şi Eu vă trimit pe voi…“. Suntem conştienţi de misiunea noastră de a fi “imitatorii Domnului” (cfr. Ef. 5, 2) în răspândirea păcii, iertării şi învierii?

Numai în pericopa de astăzi, ucenicii sunt numiţi apostoli. “Apòstello”, în limba greacă înseamnă “trimis”; şi nu din întâmplare primesc această misiune, numai după Învierea Domnului, căci un eveniment poate fi mărturisit numai după ce a fost experimentat şi văzut cu proprii ochi. Ei pot transmite bucuria Învierii, doar după ce au simţit-o în inimile lor, întâlnindu-L pe Domnul înviat.

Arătându-li-se şi salutându-i pe ucenici, Isus le dă o misiune… Nu este absurd că a încredinţat un lucru atât de important, pe mâna unor oameni care au experimentat trauma pierderii Maestrului lor şi care apoi s-au blocat în Cenaclu, de frică? Dumnezeu cunoaşte natura umană şi tocmai de aceea dăruieşte puterea Spiritului şi iertarea necondiţionată: “Primiţi Spirit Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate“. De fapt, Isus îi invită pe apostoli să răspândească iertarea păcatelor, să vestească oamenilor că Dumnezeu i-a iertat şi îi vrea lângă El, cu El. Iertarea păcatelor este un dar primit de oameni de la Cel Înviat. Oamenii care ştiu să ierte, arată că au înviat împreună cu Isus.

Nici unul dintre ei nu se opune unei asemenea propuneri care, le reface prietenia cu Isus. Iată cum cei tari sunt chemaţi să ierte mereu şi să refacă relaţiile ce păreau definitiv distruse.

III. Reacţia lui Isus faţă de Toma

Nu este întâmplător faptul că la cea dintâi apariţie a lui Isus, Toma lipsea… Toma, “geamănul” -adică, fratele nostru- are multe în comun cu noi… Pentru noi este mai importantă “necredinţa” Sf. Toma, decât credinţa celorlalţi apostoli, deoarece asemenea lui şi noi, de multe ori, experimentăm dificultatea de a crede, dacă privim numai la “nebunia crucii”, la necazurile care se abat peste viaţa noastră. Cine dintre noi, în clipele de suferinţă şi de dezamăgire, nu a trecut prin aceleaşi dificultăţi ca şi Toma?

Prin urmare, reacţia lui Toma este un mare dar pentru noi, ajutându-ne să ne întâlnim cu slăbiciunile noastre umane, cu necredinţa noastră, chiar şi atunci când suntem vizitaţi de Cel înviat.

Evanghelia ne prezintă ataşamentul lui Toma, pentru a ne determina să ne trezim şi pentru a primi bucuria Învierii, ajutându-ne să trecem de la ideile noastre limitate, la certitudinea (claritatea) credinţei în Înviere.

Isus se arată după opt zile şi adresându-se lui Toma nu îl ceartă, ci îi arată şi lui toată iubirea Sa. Este Isus, Cel care fuge după omul aflat pe calea necredinţei… Isus ştie să aştepte, să respecte ritmul nostru, ştie cum şi când să ne lumineze… Domnul îşi exprimă grija Sa şi faţă de el. Nu-l învinuieşte pentru necredinţa lui, ci-i arată doar semnele patimii Sale… Şi semnele iubirii infinite ale lui Cristos vor lumina mintea şi inima lui Toma.

Răbdarea pe care Isus o are cu Toma, demonstrează că Dumnezeu ştie să aştepte, până când ne hotărâm să discutăm cu El. Domnul cunoaşte greutăţile noastre pe calea credinţei şi faptul că ne este greu să pătrundem în lumea invizibilă, nouă – celor obişnuiţi cu lucrurile vizibile – care dorim să controlăm, să măsurăm şi să atingem cu mâinile noastre totul, în timp ce infinitul este ceva care depăşeşte mereu capacităţile noastre.

După opt zile, Toma dorea să-L întâlnească pe acel Isus, pe care-L lăsase răstignit pe Cruce… Chiar dacă nu avem curaj să recunoaştem, uneori gândim: la ce-mi foloseşte credinţa, dacă nu produce nici o schimbare în viaţa mea şi a celor care-mi sunt alături, în cei din familia mea? Şi, asemenea lui Toma, aşteptăm ca cineva să ne dea un răspuns, pe măsura întrebării.

Toma simbolizează nevoia noastră de a vedea, înainte de a crede. El ne spune că a crede, nu este uşor pentru nimeni! Tocmai de aceea, Isus nu-l condamnă, ci îl ajută să creadă. Toma crede, pentru că observă că Isus se interesează de el, punându-se la dispoziţia lui, iubindu-l aşa cum este.

Iubiţilor! Nu atât Toma este personajul principal, ci Isus, care aleargă în întâmpinarea omul lovit de tragediile vieţii şi de moarte… Fericiţi sunt cei care vor crede bazându-se pe predicarea înaintaşilor lor, chiar dacă nu au avut privilegiul să vadă! Noi pretindem de multe ori să vedem, pentru ca să credem, dar Isus – gândindu-se la noi – corectează această dinamică: “Fericiţi cei care nu văd, dar cred!“. Amin.

 

* * *

 

Darurile Învierii: ziua Domnului, pacea şi bucuria

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Partea a II-a

I. Pacea şi bucuria

Învierea este Isus, care îi vizitează pe apostoli şi reface relaţia cu ei. Faptul că după opt zile, Isus se prezintă din nou apostolilor, cu salutul păcii, arată că oamenii au nevoie, zi după zi, să primească pacea de la Dumnezeu. De fapt, credinţa în Cel înviat cauzează trecerea de la frică, la bucuria care se naşte din faptul de a-L fi văzut pe Domnul! Credinţa în Înviere nu depinde de “vederea şi atingerea lui Isus“, ci de credinţa în predica acelora care – întâlnindu-L – şi-au schimbat viaţa lor, trecând de la frică la bucurie, de la necredinţă la credinţă.

Apărându-le în aceeaşi seară în care a Înviat şi salutându-i cu darul păcii, Isus arată că: îi recunoaşte din nou, ca fiind persoane demne de prietenie şi stimă, chiar dacă L-au abandonat în timpul patimilor Sale. DE fapt, Învierea este Isus viu în mijlocul nostru, prezent în rândurile comunităţii acelora care cred în El, îngrijindu-se de viaţa şi de credinţa fiecăruia.

“Venind, Isus le-a spus: Pace vouă!“. Acestea sunt primele cuvinte pe care Înviatul le adresează ucenicilor. Deoarece îi întâmpină cu salutul păcii şi nu le impută apostolilor trădarea, Isus le arată că nu judecă precum oamenii. Numai acum, când se întâlnesc cu Isus cel înviat, ucenicii înţeleg cu adevărat ce înseamnă “darul păcii divine”, izvor al bucuriei. Notăm că întâlnirea cu Înviatul şi darul păcii, sunt binefacerile pe care fiecare om de pe pământ le aşteaptă, mai presus de orice. Aceste două lucruri sunt strâns legate între ele, deoarece pacea este un dar al Înviatului.

“Ucenicii s-au bucurat văzându-L pe Domnul“. “Bucuria” este un alt dar al Învierii. Nu este vorba de un sentiment trecător, ci de o stare concretă, care trebuie să însoţească creştinul de-a lungul vieţii sale, indiferent de problemele prin care trece. Bucuria care a izvorât din Învierea Domnului, nu trebuie să dispară din inima şi viaţa nici unui creştin. Astfel va putea să nu-şi piardă pacea din viaţă. Creştinul este cel care întotdeauna ştie să se bucure, primind acest dar direct de la întâlnirea sa cu Înviatul, fiind convins că nici un rău nu-l mai poate distruge.

“Şi ucenicii s-au bucurat, văzându-L pe Domnul“: adevărata bucurie o experimentăm doar în întâlnirea cu Isus… “Bucuria” este cel dintâi element al credinţei creştine, care mărturiseşte că Isus a înviat! De câtă bucurie este invadată viaţa noastră? Bucuria Învierii este cea care îi determină pe apostoli – ca împreună cu primii creştini – să-şi reorganizeze viaţa şi să pună totul în comun: începând să trăiască o viaţă bazată pe principiile solidarităţii şi într-ajutorării reciproce, aşa cum am ascultat citindu-se din Faptele Apostolilor.

Să nu uităm că ucenicii înainte de a-L întâlni pe Isus cel înviat, se închiseseră în Cenaclu, plini de frică. Numai bucuria îi va împinge să-L vestească pe Isus până la marginile pământului, chiar cu costul vieţii. Astfel, ne-au arătat că nimic nu este mai important, decât bucuria de a fi cu Domnul şi de a face voia Lui!

Situaţia din zilele noastre ne arată că mai avem mult de lucru: oamenii care trăiesc în frică, în foame, în violenţă, în războaie… şi aşteaptă de la noi să le vestim bucuria Învierii şi a păcii. Să nu uităm că vom putea trăi în pace, numai dacă mai înainte vom primi prezenţa lui Isus cel Înviat, în noi! Şi ucenicii primesc pacea, doar după ce s-au întâlnit cu Înviatul.

De fiecare dată, când Isus se arată ucenicilor, le spune: “Pace vouă!” Pacea este binele cel mai mare. Pacea şi întâlnirea cu Isus sunt strâns legate între ele: pacea este un dar al lui Isus cel Înviat! Frica apostolilor era cauzată tocmai de faptul că Isus lipsea din mijlocul lor.

Pacea lui Isus este mai puternică decât toate slăbiciunile din inima mea, toate preocupările şi luptele mele interioare. O doresc? O primesc? Este o pace pe care nimeni şi nimic nu o poate distruge, doar pentru că nu este ceva uman şi trecător.

Sf. Francisc dorea ca fraţii săi să se întâmpine cu salutul: “Domnul să-ţi dea pacea!“… Unul dintre fraţii săi a obiectat, dar Francisc i-a răspuns că acest salut va fi apreciat în lumea întreagă. De fapt, Pax et bonum, “Pace şi bine!” este salutul franciscan, care se foloseşte şi în zilele noastre.

Să ne amintim că la Cina cea de Taină, Isus zise: “Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze” (Io 14, 27). Şi iarăşi, doar cu o săptămână înainte, la intrarea Sa în Ierusalim, spuse: “Dacă ai fi înţeles şi tu, în această zi, calea păcii… dar a fost ascunsă dinaintea ochilor tăi…“. De fapt, în mai puţin de 40 de ani, Ierusalimul a fost asediat de către romani.

Pacea este pentru lume, ceea ce drojdia este pentru aluat: ea permite societăţii să se dezvolte şi oamenilor să simtă gustul şi frumuseţea vieţii. În teorie, toţi ştiu că pacea se naşte din prudenţă şi izvorăşte abundenţa. Faptele “creştinilor” contrazic des acest crez, pentru că omul care nu este în pace cu Dumnezeu, nu este împăcat cu sine şi atunci nu poate trăi în bună înţelegere cu semenii săi. Numai cel care trăieşte în iubirea lui Dumnezeu, poate fi în armonie cu aproapele său.

A trăi în pace cu aproapele nu înseamnă a-i permite să facă tot ce vrea, ci a avea o afinitate de sentimente şi de idealuri, lucru posibil numai dacă punctul de referinţă este Dumnezeu. Şi apostolul Toma dorea pacea, în sensul: să fie lăsat în pace. Acest fapt îl face să fie ostil. Invitaţia lui Isus de a intra în relaţie intimă cu El, îl trezeşte şi îl introduce într-un nou raport cu ceilalţi apostoli.

Omul se bucură de adevărata pace, atunci când trupul său este supus spiritului şi spiritul, lui Dumnezeu. Dacă păcatul rupe armonia cu Dumnezeu şi cu aproapele, credinţa ne îndeamnă să biruim păcatele noastre, pentru a trăi în pace cu Dumnezeu. Credinţa noastră se măsoară şi în funcţie de câtă pace şi linişte sufletească reuşim să transmitem prin comportamentul nostru, celor de lângă noi.

Apoi Isus le-a dăruit Spiritul Sfânt, producând în ei o schimbare importantă: îi transformă în creaturi noi, îi regenerează, introducându-i într-o lume în care moartea nu mai are putere, o lume în care domneşte pacea şi bucuria.

Din păcate, Învierea lui Isus de multe ori nu constituie o bucurie mare pentru noi… “Nu sunt puţini creştinii – spunea papa Paul al VI-lea - care au despre religie (credinţă) idei greşite: poate sunt convinşi că, credinţa este ceea ce de fapt nici nu se poate numi credinţă, adică se opune filozofiei, progresului, îl umileşte pe om, îi întristează viaţa. Din lumina învierii dorim să dăruim o rază de lumină, tuturor celor care doresc să o primească, ca dar. Cristos Cel Înviat este prima Rază a Paştilor, adică a vieţii înviate în Cristos şi în noi, cei care dorim să fim creştini. Şi este Bucuria. Creştinismul este bucurie. Harul este bucurie. Amintiţi-vă de acest fapt, o, oameni, o, prieteni! Cristos este adevărata Bucurie a lumii. Într-adevăr, viaţa creştină este austeră, cunoaşte înfrânarea şi durerea, acceptă crucea, se jertfeşte şi când este necesar, înfruntă suferinţa. Dar în adâncul său este întotdeauna “fericire: Bucurie”” (28 martie 1964).

II. Ziua Domnului

Toma lipsea… Isus se reîntoarce duminica următoare, inaugurând ritmul săptămânal şi arătându-ne că într-adevăr, se preocupă de toţi oamenii, inclusiv de cei care au probleme de credinţă. Această apariţie se încheie cu un mesaj de fericire adresat generaţiilor viitoare (şi nouă): “Fericiţi cei care nu vor vedea, dar vor crede“.

Apariţiile lui Isus – în zi de duminică – ne spun: este un timp propice, în care creştinii îl întâlnesc pe Dumnezeu şi primesc darurile Sale. Este vorba de duminica, ziua Domnului. Când ucenicii se adună în acea zi: “Vine Isus!“. De fapt, patima şi moartea Sa, care păreau că L-au învins, au inaugurat “prezenţa” Sa definitivă în mijlocul oamenilor! O prezenţă nouă, care nu mai este limitată în timp sau spaţiu: Isus vine când “uşile erau încuiate“… Nimic nu-L poate împiedica să fie în mijlocul lor.

După două mii de ani, observăm că numai dacă vrem, putem crede. Credinţa este strâns legată de libera noastră alegere. Totuşi, cei care aleg să creadă, primesc o bucurie, pe care necredincioşii nu o pot înţelege. De fapt, credinţa în moartea şi învierea lui Isus este o formă de înţelepciune, care nu poate fi percepută de omul necredincios şi care dă un gust nou lucrurilor.

În zi de duminică Domnul vine şi dăruieşte Spiritul, transmiţându-le credincioşilor reuniţi posibilitatea iertării păcatelor, adică de a fi eliberaţi de lanţurile păcatelor şi de frica morţii. Este duminica, ziua în care credinţa omului se maturizează, pentru că este iluminată de venirea Înviatului în mijlocul nostru.

Această pericopă ne explică în chip minunat, participarea la Euharistia duminicală, la “celebrarea morţii şi Învierii Domnului“. Ca să pricepem mai bine, trebuie să fim atenţi la schimbările care se produc în viaţa ucenicilor, imediat după ce se întâlnesc cu Înviatul. Mesajul este clar: chiar dacă venim la Biserică invadaţi de multe preocupări, cu inima plină de întristare, trebuie să-i permitem lui Isus să ni se arate şi să ne vorbească; să primim puterea şi invitaţia Sa de a fi martorii Învierii, să ne deschidem inimile, ca să permitem pătrunderea bucuriei divine în interiorul nostru. Cu puterea primită de la Dumnezeu, viaţa noastră va respira, va învia.

Explicarea primei lecturi

Evanghelia ne cheamă să trăim ca oameni înviaţi în Isus Cristos, căci în noaptea Învierii am perceput puterea Dumnezeului salvator.

Sunt trei locuri în care F.Ap. prezintă viaţa primilor creştini după înviere: (F.Ap. 2, 42-47; 4, 32-35; 5, 12-20). Biserica ne propune astăzi spre meditare cel de al treilea text.

Conştientizând şi experimentând lucrarea iubitoare a lui Dumnezeu pentru noi, suntem chemaţi să-i slujim şi să-i iubim pe fraţii noştri cu aceeaşi iubire divină, capabilă să-i învie din mormântul suferinţelor lor. Acesta este ataşamentul care îi inspiră şi îi ajută pe cei dintâi creştini, să pună totul la picioarele apostolilor şi să trăiască în iubire şi fraternitate.

Acest stil de viaţă se naşte nu dintr-o filozofie, ci din credinţa în Isus cel Înviat. Rămânem cu o mare întristare în suflet, observând că după 2000 de ani de creştinism, s-a dezlănţuit în sânul culturii şi al societăţii noastre, mai puternic ca niciodată, fenomenul divorţului. Practic, am ajuns să trăim exact invers, faţă de modelul pe care ni l-au lăsat cei dintâi creştini. Uităm că, în discursul de rămas bun, pe care Isus îl face ucenicilor înainte de a fi batjocorit şi răstignit pe cruce, le zice: “Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Io 15, 12-13).

Viaţa celor dintâi creştini este o viaţă trăită în credinţă şi în iubire, bazată pe cuvântul Scripturii şi pe credinţa în Acela care, a pătimit şi a înviat pentru mântuirea noastră, pentru a ne dărui o viaţă nouă, fără egoism, fără obsesia puterii pământeşti, ci izvorâtă din iubirea şi slujirea aproapelui.

O asemenea viaţă poate părea grea, însă nu imposibilă, deoarece Isus nu ne-a lăsat singuri, nu ne-a abandonat… El ni l-a trimis pe Spiritul Sfânt, iar Acesta ne învaţă să iubim, aşa cum Cristos a iubit.

Azi nu ni se cere să punem în comun toate bunurile noastre, dar este esenţial să ne recunoaştem calităţile şi să le punem în slujba familiei noastre şi a fraţilor noştri. Trebuie să nu ne lăsăm ispitiţi de dorinţa de a domina peste alţii, de a fi răi cu ei, de a-i marginaliza, ci a încerca să trăim într-o armonie creştinească, izvorâtă din iubirea lui Dumnezeu.

Oare nu trăim mai mereu relaţiile cu cei de lângă noi, ca şi cum Isus nu ar fi înviat? Ca şi cum nu am fi fraţi şi fii ai lui Dumnezeu? Un rol negativ în acest sens îl ocupă mentalitatea anti-creştină, care s-a instaurat în cultura noastră, care a eliminat “păcatul”, înlocuindu-l cu vina.

Societatea noastră nu mai vorbeşte de “păcat”, pentru că vrea să se realizeze fără Dumnezeu. Doreşte să elimine legea divină şi să se bazeze doar pe legea umană, imperfectă. Azi se vorbeşte despre “vină”, înţelegând prin acest cuvânt greşelile pe care un om le face, faţă de un altul. Isus ne învaţă că “greşelile” pe care le facem faţă de fraţii noştri, sunt păcate împotriva lui Dumnezeu. Dacă noi jignim un copil şi părinţii lui află, nu se poate să nu se întristeze… La fel se supără şi Domnul, când vede că ne jignim între noi!

Paştile nu desemnează evenimentul întâmplat în ziua învierii, ci privesc întreaga istorie a mântuirii omului: întreaga viaţă a fiecărui om… Faptul că Isus a biruit păcatul şi moartea, dăruindu-ne mântuirea, nu trebuie să ne lase pasivi. Fiecare dintre noi suntem chemaţi să vestim acest mister, dar mai ales să ne schimbăm în bine vieţile noastre.

Concluzie

Cum putem să gustăm biruinţa Învierii, atâta vreme cât majoritatea timpului, ne gândim doar la noi? Cum putem crede în Dumnezeu, din moment ce, dorinţa vieţii noastre pare satisfăcută numai în cazul în care adunăm tot mai mult, fără să ne intereseze dacă cel de lângă noi, reuşeşte să trăiască doar de pe o zi pe alta? Cum putem crede, dacă ne lăsăm dominaţi de frică, oboseală şi neîncredere?

“Cum M-a trimis pe mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi“. Pot crede că am primit o misiune divină? Unde şi pentru cine lucrez? Îl prefer pe Domnul şi răsplata Sa sau mă supun altor patroni, căutând alte recompense trecătoare?

Iubiţilor! Dacă avem o datorie în Biserică, ea este aceea de a vesti pacea, iertarea şi darul Spiritului, pe care Isus Înviatul le-a oferit tuturor oamenilor. Amin.

 

* * *

 

Duminica Tomii

Autor: pr. Olimpiu Todorean
Copyright: ParohiaSfantulGheorghe.ro

Iubiţi credincioşi,

Dacă am citi primele capitole ale Faptelor Apostolilor, care ne povestesc viaţa cotidiană a primei comunităţi creştine la Ierusalim, am vedea că această comunitate are o viaţă fericită, simplă, o comunitate care căuta să trăiască Evanghelia punând-o în practică. Sfântul Luca ne spune că nici unul din membrii ei nu duceau lipsă de nimic, indice al unei armonii pline de dreptate şi justiţie.

Dar, continuând citirea următoarelor versete vedem că nu ţine mult acest tablou idilic, în care toate merg bine, şi vom găsi primele neînţelegeri, primele tensiuni interne în comunitate. Acesta este un semn că nu a existat niciodată o Biserică de îngeri, ci numai o Biserică din oameni, uneori fragili şi păcătoşi. Pe de altă parte, Isus l-a ales chiar pe Petru ca şi cap al Bisericii sale, pe cel care l-a trădat de trei ori! Astfel, în puţine cuvinte, ne este amintită demnitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu, cu toată fragilitatea fiinţei umane. Ne este indicată şi strada spre adevărata fericire: dreapta distribuire a bunurilor, semn al unei carităţi întrupate, concrete, posibile. O caritate ce naşte din credinţă, ce-l recunoaşte pe omul Isus ca Dumnezeu; o caritate care ştie să-l vadă prezent în chipul fraţilor noştri, cu atât mai mult în cei nevoiaşi.

Este vorba de o vedere mai aparte, ce ne vine din credinţă, ce ştie să recunoască prezenţa Cuvântului întrupat. Acea credinţă pe care Evanghelia o demonstrează, încă ezitantă, în apostolul Toma căruia i se pare o enormitate învierea Domnului. Este interesant de reţinut în această pericopă evanghelică unica şi indiscutabila afirmaţie că Isus este Dumnezeu. Aici Toma zice: “Domnul meu şi Dumnezeul meu”. Toate celelalte afirmaţii, precum: fiul omului, fiul lui David, în epoca lui Isus se foloseau pentru a indica pe Marele Preot sau pe cineva din familia regală descendent din casa lui David sau, erau titluri onorifice aşa cum şi noi mai folosim în ziua de azi.

Dar, în pericopa evanghelică a lui Ioan, găsim această afirmaţia peremptorie, adică indiscutabilă: Domnul meu şi Dumnezeu meu. Isus este Dumnezeu. Se pot spune multe alte lucruri încă, dar acesta este cu adevărat centrul credinţei noastre: umanitatea şi divinitatea lui Cristos; unitatea şi trinitatea lui Dumnezeu. Pe acestea se bazează toată credinţa noastră, din acestea se nasc alte adevăruri de credinţă.

Continuând meditaţia noastră asupra pericopei de azi, nu putem să pierdem din vedere un lucru special pentru noi: astăzi, Isus vorbeşte despre noi! Despre noi, cei ce trăim în anul 2003, prezenţi la această Sfântă Liturghie. El ne spune: “Fericiţi sunt cei care n-au văzut şi au crezut”. Noi suntem aceia. Vorbeşte despre noi, care, chiar dacă nu l-am văzut cu ochii trupeşti, şi cu toată distanţa în timp ce ne separă de la eveniment, credem că Isus este Dumnezeu şi ne încredinţăm lui. Noi, cu slăbiciunile noastre, ne încredinţăm viaţa persoanei umane şi divine a Domnului Isus Cristos, încrezători fiind în puterea sa mântuitoare. Noi credem în El şi suntem salvaţi de orgoliul nostru, de lenea noastră, de păcatele noastre prin iubirea Sa mult milostivă.

Dar de ce toate acestea? Cum se poate ca, credinţa şi abandonarea în Isus, să ne obţină iertarea păcatelor şi mântuirea veşnică? Acest lucru ni-l explică Sfântul Ioan în prima sa scrisoare: “Dragii mei, cine crede că Isus este Cristos este născut din Dumnezeu”. Prin urmare noi credem că Isus este Cristos – Cristos semnificând unsul lui Dumnezeu, adică un alt mod de a spune că Isus este Dumnezeu, noi credem în divinitatea omului Isus, născut din Maria, şi de aceea suntem născuţi de Dumnezeu. Desigur că unii ar putea obiecta, spunând că trupul meu vine de la mama şi de la tatăl meu, este adevărat, dar nu vine de la ei sufletul meu, partea spirituală a trupului, care este în mine, cu care gândesc, iubesc şi doresc.

Această parte vine de la Dumnezeu şi este făcută de El într-un mod special fiind unită la credinţă, la speranţă şi la caritate, toate fiind darurile Spiritului Sfânt. Dacă uneori necesităţile de moment, tristeţile, durerile sau preocupările ne iau un pic din pacea inimii, noi, care credem în Isus, – de aceea suntem născuţi din Dumnezeu -, chiar dacă vom fi mâhniţi, nu vom fi niciodată învinşi. Astfel încheie Sfântul Ioan, cu un mesaj ce pare tocmai potrivit pentru ascultătorii anului 2003: “Tot cel născut din Dumnezeu biruieşte lumea; şi aceasta-i biruinţa care-a biruit lumea: credinţa”. Suntem în punctul cel mai înalt al sărbătorii de azi, duminica din săptămâna luminată, amintire a botezului nostru, începutul unei vieţi noi. Astăzi vom ieşi din Biserică, la sfârşitul acestei liturghii, cu o certitudine în inimă şi o pace nouă în suflet: la fel ca Isus care a învins răul şi moartea, tot aşa şi nouă, încorporaţi în Cristos prin credinţa noastră, nu trebuie să ne fie frică de nimic şi să ne bucurăm de prietenia, de dragostea şi de stima Domnului nostru arătată fiecăruia dintre noi. Va fi iubirea sa milostivă şi providenţială cea care ne va ajuta să învingem orice rău şi să ne dăruiască numai binele. Amin.

RUGĂCIUNE

Toma nu a fost în Cenacol şi îmi pare rău pentru el, Doamne, pentru că va rămâne în istorie ca ucenicul neîncrezător: dacă nu voi vedea, nu voi crede!

Dar, pe de altă parte, sunt mulţumit că el nu a fost, pentru că eu am darul credinţei şi am fost proclamaţi fericiţi toţi cei care cred în Cel Înviat fără să-L fi văzut şi sunt mulţumit pentru fraţii mei neîncrezători, îndoielnici, pentru că Tu demonstrezi că înţelegi dubiile lor, le respecţi uimirea.

Te rog, Doamne, creşte-mi credinţa şi ajută-mă să devin instrumentul iubirii tale pentru cine este în dubiu, pentru ca, învinsă orice uimire, să creadă şi, plini de bucurie, să spună ca Toma: Domnul meu şi Dumnezeul meu.