Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a II-a după Paşte
Anul B (A, C)
Lecturi:
Fapte 4,32-35
1Ioan 5,1-6
Ioan 20,19-31

Ioan 20,19-31

În seara aceleiaşi zile, prima a săptămânii, deşi uşile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: “Pace vouă!” Zicând aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta. Discipolii s-au bucurat când l-au văzut pe Domnul. Atunci, Isus le-a zis din nou: “Pace vouă! Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi”. Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: “Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”. Însă Toma, unul dintre cei doisprezece, care se numea “Geamănul”, nu era cu ei când a venit Isus. Aşadar, ceilalţi discipoli i-au spus: “L-am văzut pe Domnul!” Dar el le-a zis: “Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor şi nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor şi nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede”. După opt zile, discipolii lui erau iarăşi înăuntru, iar Toma era împreună cu ei. Isus a venit, deşi uşile erau încuiate, a stat în mijlocul lor şi a zis: “Pace vouă!” Apoi i-a spus lui Toma: “Adu-ţi degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, ci credincios”. Toma a răspuns şi i-a zis: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Isus i-a spus: “Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut”. Isus a mai făcut înaintea discipolilor şi multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Acestea însă au fost scrise ca să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţă în numele lui.

 

Autori

pr. James Gilhooley
pr. Phil Bloom
pr. Anton Dancă
Diverşi alţi autori
pr. Şerban Tarciziu
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Alessandro Pronzato

 

* * *

 

Toma Apostolul vs Toma Inventatorul

Autor: pr. James Gilhooley
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Într-o carte intitulată “Gânduri mari”, Thomas Edison, inventatorul becului, este citat afirmând cu ton dogmatic: “Nu am văzut niciodată nici cea mai mică dovadă ştiinţifică în sprijinul teoriilor religioase ce afirmă existenţa raiului şi a iadului.” Edison a fost un geniu, fără îndoială. Dar nu a fost un teolog. Până şi copiii de grădiniţă i-ar putea spune că dacă cineva demonstrează ceva în mod ştiinţific, atunci nu mai vorbim despre credinţă. Iar credinţa, după cum au învăţat Apostolii, este elementul cheie în această perioadă pascală.

Toma, Apostolul ale cărui îndoieli au dispărut după întâlnirea cu Domnul are mai multe în comun cu Toma de Aquino din secolul XII, decât cu Toma Edison din secolul XX. Aquino scria: “Inima poate să meargă acolo unde capul trebuie să se oprească.” Lumea îi dedică mai multă atenţie lui Toma Inventatorul decât lui Toma Apostolul. Păcat. Toma din urmă are mai multe să ne înveţe despre credinţă decât Edison. Apostolul a avut o personalitate complexă şi unică. Această unicitate a lui explică de ce l-a ales Isus între cei doisprezece. Este probabil că Domnul nostru Isus Cristos s-a hotărât să se folosească de el pentru propria noastră educare.

Există doar trei referinţe la Toma în Noul Testament. Fiecare este în Evanghelia lui Ioan. Această Evanghelie a fost ultima scrisă. Probabil Ioan s-a gândit că neglijarea lui Toma în celelalte relatări evanghelice au fost o nedreptate faţă de Apostol, dar şi faţă de credincioşi în general. Să vedem starea psihică în care ni-l prezintă Evanghelia lui Ioan. Toma este pesimist, încăpăţânat ca celebrul măgar, şi convins de principiul “cred (doar) ce văd”. Îmi amintesc de un coleg din studenţie ce îmi spunea: “Cred doar ceea ce pot să văd.” Credea că cu aceasta m-a pus în încurcătură. Toma era tot un semn de întrebare. Starea lui psihică este bine descrisă de capodopera lui Caravaggio, în care Toma este pictat punându-şi degetul în rana lui Cristos.

Ştim finalul fericit al Evangheliei. Toma avea să nu uite niciodată experienţa pascală. “Fericiţi sunt cei care nu au văzut şi au crezut!” Toma a primit o lecţie pe care Edison probabil nu a învăţat-o niciodată. Graham spunea odată: “Este nevoie de mai multă credinţă pentru a fi ateu decât pentru a crede în Dumnezeu.” Toma considera că a vedea înseamnă a crede. Dar lecţia lui Cristos ne spune că a crede înseamnă a vedea. După această experienţă Toma i-a apreciat pe cei ce spuneau că credinţa puternică vede invizibilul, crede incredibilul şi acceptă imposibilul.

Să remarcăm strigătul lui Toma: “Domnul meu şi Dumnezeu meu.” Deşi era ultimul dintre Apostoli care a crezut în Învierea lui Cristos, Toma a fost primul care a făcut o mărturie atât de clară despre divinitatea Mântuitorului. Într-o milisecundă, credinţa lui a făcut un salt uriaş. Seismografele teologice din Ierusalim trebuie că şi-au rupt acul la acest cutremur al credinţei. Şi să mai remarcăm un lucru: Evangheliile ne spun că Toma a avut un frate geamăn. Cine este acesta? Eşti tu şi sunt eu. William Bausch ne spune că fiecare dintre noi suntem un amestec de îndoială şi siguranţă, de pesimism şi optimism, de neîncredere şi încredere. În aceste zile când îndoiala, pesimismul şi necredinţa par a fi cele mai tari, trebuie să ne prindem de mantia lui Toma să nu cădem.

În secolul al VI-lea, Sf. Grigore şi-a dat seama despre valoarea lui Toma pentru creştinătatea întreagă. El scria: “Modul lent în care Toma a ajuns la credinţă ne este mai de folos să ne întărească decât credinţa de-a gata a tuturor apostolilor credincioşi.” Ioan şi-a dat seama aceasta cu secole înainte de Grigore. De aceea ne-a spus episodul cu Toma. Plecând astăzi de la Liturghie, să spunem o rugăciune de mulţumire pentru Toma. Să nu uităm apoi că nu este suficient să credem credinţei noastre. Trebuie să le şi spunem altora despre ea. În fine, amintiţi-vă să spuneţi un Bucură-te Marie şi pentru celălalt Toma, adică pentru Edison. La urma urmelor îi datorăm atâtea şi lui.

 

* * *

 

Îndurarea în acţiune

Autor: pr. Phil Bloom
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Astăzi celebrăm Duminica Divinei Îndurări. Dacă aţi ascultat cu atenţie rugăciunile şi lecturile, aţi văzut de ce a doua Duminică a Paştelui are acest nume. Rugăciunea de deschidere i se adresează Tatălui numindu-l “Dumnezeu al Îndurării”. În psalm am repetat de câteva ori: “îndurarea sa este veşnică”. Pe lângă menţionarea cuvântului, lecturile ilustrează îndurarea în acţiune. Dar înainte să ne îndreptăm atenţia spre lecţiile oferite de Scriptură, să ne întrebăm: ce înseamnă “îndurare”, “milă”? Să privim problema etimologic. La origine se află cuvântul latin “misericordia”, compus din două cuvinte. “Cordia” îl recunoaştem din cuvinte precum “cardiolog” sau “cardiac”: înseamnă inimă. A doua parte, “miseri”, se referă la suferinţă. Îndurarea, mila, înseamnă deci a avea o inimă pentru cei care suferă sau, mai precis, a avea o inimă dispusă să sufere pentru ceilalţi.

Lecturile de astăzi ne arată acest fel de inimă în Cristos şi în discipolii săi. Când Isus le-a apărut Apostolilor la acel prim Paşte, El a spus: “Pacea să fie cu voi”. După cum vă puteţi da seama, salutul este ceva mai mult decât “Salutare!” sau “Bună dimineaţa!” Isus de fapt a dorit să le comunice ceva de o valoare enormă. Pacea pe care Isus a câştigat-o pentru noi l-a costat sângele, viaţa chiar. Ce înseamnă această pace ne spune Isus clar: “Primiţi pe Duhul Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”. Isus le-a transmis Apostolilor Duhul Sfânt, cu puterea de a elibera oamenii de păcatele lor. Această eliberare sau dezlegare vine prin Sacramentul Reconcilierii.

Şi prima lectură, din Faptele Apostolilor, ne oferă o idee despre îndurare, despre trăirea ei la nivel practic. Primii creştini erau atât de plini de Duhul Sfânt încât “nici unul nu spunea că ceea ce are îi aparţine”. Nu Karl Marx a fost cel care a inventat principiul “de la fiecare după puteri, fiecăruia după nevoi”. Marx s-a “inspirat” din Noul Testament dar a făcut greşeala să creadă că aşa ceva se poate înfăptui prin constrângere politică. Adepţii lui au creat un infern uman, dar eşecul lor nu trebuie să ne facă să respingem acest ideal. Îndurarea presupune eforturi din partea noastră astfel ca fiecare persoană umană să aibă acces la bunurile acestei lumi. Lectura din Fapte ne îndreaptă atenţia asupra faptelor milei trupeşti: hrănirea săracilor, îmbrăcarea celor goi, găzduirea celor fără casă şi aşa mai departe. Scrisoarea Sf. Ioan, pe de altă parte, ne îndreaptă atenţia asupra faptelor milei sufleteşti precum convertirea păcătoşilor, sfatul bun celor ce au îndoieli, răbdarea nedreptăţilor. Făcând aceste lucruri noi împlinim poruncile lui Cristos şi ajutăm la răspândirea victoriei Lui. “Pentru că oricine este născut din Dumnezeu învinge lumea; şi credinţa noastră este aceea care ne-a făcut să învingem lumea.”

În cele din urmă îndurarea vine nu atât din eforturile noastre omeneşti, cât din darul gratuit al lui Dumnezeu. În această perioadă pascală să ne deschidem inimile faţă de Dumnezeu, pentru ca să primim în inimile noastre Îndurarea Sa – Duhul Sfânt.

 

* * *

 

Omul nou al Învierii

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Un copil citise multe cărţi despre piraţi şi alte aventuri pe mare. Când într-o zi a văzut un marinar ars de soare, l-a întrebat: De ce există atunci şi bancuri de nisip sub valurile mării? Ştia că acestea provoacă multe naufragii tragice. Marinarul i-a răspuns: Ca să fie ocolite cu multă iscusinţă. Sigur, n-a fost un răspuns ştiinţific, ci instructiv. Dar dacă mă veţi întreba: De ce există îndoieli în credinţă, vă voi răspunde asemenea marinarului: Ca să fie ocolite cu multă dibăcie! Dibăcia în a ocoli îndoielile în credinţă nu este o iscusinţă pur umană, ci un dar care ne vine de la Duhul Sfânt: El vă va învăţa toate, spune Isus ucenicilor săi. Această iscusinţă, provenită din darul ştiinţei Duhului Sfânt, dă sufletului o satisfacţie deosebit de mare, pe măsură ce creştinul simte tot mai aproape portul mântuirii.

Merg la Dumnezeul meu şi la Dumnezeul vostru (In 20,17), spune Isus ucenicilor săi. De ce face această distincţie: al meu şi al vostru? Sunt doi Dumnezei? Nu, este numai un singur Dumnezeu, dar pentru a ne face să înţelegem că firea sa naturală, divină, este asemenea cu cea a Tatălui şi numai el singur cunoaşte calea către Tatăl (In 14,6), şi, deşi are o fire comună cu a noastră, nu este fiu adoptiv, aşa cum suntem noi. De aceea, ca noi să ajungem la Tatăl, trebuie să-l cunoaştem pe Isus, fiindcă el singur este arhitectul omului nou al învierii, adică trupul său omenesc a devenit îngeresc, dar cu trăsăturile umane.

Apariţiile sale, gesturile şi vorbele, felul de a umbla şi de a mânca asemenea nouă sunt trăsături umane care au devenit semne ale învierii. Noua sa realitate umană, prin înviere, a devenit inefabilă: trece prin zid şi prin uşile încuiate fără să le deterioreze; umblă pe valuri fără să se scufunde sau să se ude; parcurge distanţe mari într-o fracţiune de secundă; poate fi prezent în aceeaşi clipă în orice loc de pe pământ; mănâncă şi bea fără trup material, adică poate consuma materia transformând-o în nimicul din care a fost făcută; apare vizibil şi se face invizibil oricând etc.

Înainte ca omul să fi păşit pe astrul nopţii, luna era un mister. Acum, când muritorii şi-au satisfăcut curiozitatea, luna a devenit un depozit de mistere… Aşa este şi cu Isus, cât timp a fost om între oameni, a fost un mister, dar acum, prin înviere, a devenit un depozit de mistere. Bucuria noastră stă în a dezlega aceste mistere, fiindcă numai cunoscându-l în această stare devenim asemenea lui: fii ai învierii.

Ca apostolii să devină oameni noi, ca la rândul lor să poată introduce pe alţii în dimensiunile învierii spirituale, posesori ai harului care transformă, în cele din urmă, natura umană materială în dimensiunea naturii îngereşti cu trăsături specifice firii omeneşti, ei primesc de la Isus înviat daruri şi puteri deosebite. Primul dar este pacea: Pace vouă. El este principele păcii profeţit de Isaia (9,5; 60,17). Ei sunt chemaţi să primească pacea mesianică, să creadă în Scriptură, să creadă în valoarea păcii divine. Cine nu cunoaşte valoarea păcii? Cât de dulce este pacea sufletului! Cât de preţioasă este pacea dintre popoare! Cât de bine ar fi, dacă toţi oamenii ar trăi în pace. În 1909 s-a iscat un conflict între două state catolice – Chile şi Argentina – care erau gata să se transforme într-un război de proporţii. Conducătorii, conştienţi de datoria lor de a ajunge la o înţelegere conformă cu învăţătura lui Cristos – Fericiţi făcătorii de pace, fiindcă fiii lui Dumnezeu se vor chema – au realizat-o şi, drept semn al împăcării, pe una dintre cele mai înalte culmi ale munţilor Anzi, la o altitudine de 4000 de metri, au ridicat o statuie uriaşă a lui Cristos, obţinută din topirea tunurilor celor două părţi. Pe soclul ei se pot citi aceste cuvinte: Munţii cu granitul lor să se prefacă în praf înainte ca şi cei din Chile şi Argentina să frângă pacea sigilată cu jurământ la picioarele lui Cristos.

Omul nou este omul păcii lui Cristos. Este minunată pacea dintre popoare; ea aduce bunăstare materială şi spirituală, culturală şi sportivă; pacea este armonie, poezie, muzică etc.; dar numai pacea lui Cristos este transformatoarea păcii umane în pacea îngerească, de aceea a spus Isus că el ne dă pacea sa altfel decât ne-o poate da lumea (In 14,27). Ce frumoasă ar fi lumea, dacă s-ar topi toate tunurile, toate tancurile, toate rachetele, tot arsenalul infernului pământesc şi la graniţele dintre state ar fi doar un singur indicator: statuia lui Cristos înviat, în faţa căruia toţi locuitorii pământului să poată cânta un singur imn: Aleluia! Aceasta este ziua şi lumea pe care le-a făcut Domnul, ca să ne veselim şi să ne bucurăm întotdeauna! Aleluia!

După ce apostolii au devenit oamenii păcii lui Cristos, au primit misiunea divină de a o duce la toate popoarele: După cum m-a trimis pe mine Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi. Trimiterea cuprindea în fapt o înnoire totală, fiindcă Isus a suflat asupra lor. Semnificaţia acestui gest este profundă. Cartea Genezei ne aminteşte de creaţia lui Adam (2,7); ca să devină om acel chip de lut, Dumnezeu i-a suflat în faţă un duh nemuritor. Ca să devină oameni noi, fii ai învierii, Cristos suflă asupra ucenicilor săi, săvârşind o nouă creaţie, o nouă viaţă, viaţa harului, prin care ei, din prieteni - Voi sunteţi prietenii mei (In 15,14) – devin fraţii, şi chiar ca nişte nou-născuţi ai lui Cristos, cărora le spune cu atâta gingăşie: copilaşii mei (cf. In 20,17; 21,5).

Ca şi noi să devenim oamenii învierii, fraţii şi chiar copilaşii lui Isus, el le mai dă ucenicilor săi pe Duhul Tatălui: Primiţi pe Duhul Sfânt! Îl dă ucenicilor, ca să ni-l dea şi nouă spre iertarea păcatelor, spre realizarea păcii dintre om şi Tatăl ceresc, de aceea le spune: Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. Ca să fim fraţii şi copilaşii lui Isus, nu era suficient numai să ni se ierte păcatul, era necesar ca în locul păcatului să fie pus harul prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este absolut necesar pentru ca fraţii şi copilaşii lui Isus să devină fii ai învierii, deoarece însuşi Fiul Omului a devenit Omul învierii prin acelaşi Duh al Tatălui, ca răsplată că de pe lemnul crucii şi-a încredinţat sufletul în mâinile Tatălui ceresc (Lc 23,46).

Ca să avem ce încredinţa în mâinile Tatălui ceresc, ca Tatăl să aibă pe cine trimite spre a ne învia din morţi, Isus ne dăruieşte harul sfinţitor ca rod al morţii şi învierii sale. Din acest motiv spunea sfântul Paul cu atâta credinţă: Pe Cristos vreau să-l cunosc şi puterea învierii lui, ca să pot ajunge la învierea din morţi (Fil 3,10-11).

Apostolul Toma, care s-a ascuns cu o frică mai mare decât a celorlalţi confraţi şi nu a fost de faţă la prima apariţie a lui Isus, la vestea învierii îşi exprimă şi el dorinţa de a-l cunoaşte, dar cu simţurile trupeşti. Nu-şi dădea seama că, pentru a ajunge la o cunoaştere superioară sunt necesare mijloace superioare celor materiale, celor legate de simţuri trupeşti, animalice. Dojenit pentru încercarea de a cuceri o cunoaştere cerească printr-un alt turn Babel construit de ochi, degete şi palme, a fost silit să îngenuncheze cu smerenie şi să-şi exprime cunoaşterea prin credinţă, zicând: Domnul meu şi Dumnezeul meu.

Toma nu i-a crezut pe ceilalţi ucenici, când aceştia i-au spus că Isus a înviat, fiindcă i-a găsit tot acolo unde îi lăsase când s-au ascuns de frica iudeilor, tot fricoşi şi stând cu mâinile în sân, ei ofereau lui Toma o credinţă moartă, aşa cum va spune sfântul Iacob mai târziu: Credinţa fără fapte este moartă (2,17). Duhul Sfânt, primit la prima apariţie a lui Isus, când a suflat asupra lor, încă nu şi-a făcut simţită prezenţa din plin, fiindcă Isus încă nu se înălţase la Tatăl. Era necesară înălţarea lui Isus, ca prezenţa Duhului Sfânt să devină operaţională: Veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi şi îmi veţi fi mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginile pământului (Fap 1,8).

Învierea lui Isus este chemarea noastră la faptele credinţei, la iubirea care realizează pacea, armonia; la speranţa care ne dă tăria să suportăm toate necazurile vieţii cântând: Cristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând. Cu el şi eu voi învia, pe urma lui de voi călca. Amin.

 

* * *

 

Duminica a II-a după Paşte (B) (audio)

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Petru Sescu
Unde: Catedrala romano-catolică din Iaşi
Când: 23 aprilie 2006

 

Puteţi descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.

 

* * *

 

Duminica a II-a a Paştelui (B)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii, şi uşile fiind încuiate acolo unde erau ucenicii, de frica iudeilor, a venit Isus şi a stat în mijloc şi le-a spus: “Pace vouă!” Şi spunând aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta. Aşadar s-au bucurat ucenicii văzându-l pe Domnul. Le-a zis deci iarăşi: “Pace vouă! Precum m-a trimis pe mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi”. Şi, zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: “Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.”

Dar Toma, unul din cei doisprezece, zis Geamănul, nu era cu ei când a venit Isus. Deci i-au spus ceilalţi ucenici: “L-am văzut pe Domnul!” El însă le-a spus: “Dacă nu voi vedea în mâinile lui urma cuielor şi nu îmi voi pune degetul în urma cuielor şi nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede!”… (In 20,19-31)

Urmarea acestei pericope în care refuzul apostolului Toma de a crede în mărturia celorlalţi ucenici despre întâlnirea lor cu Isus Cristos Înviat ne este tuturor arhi-cunoscută. Opt zile mai târziu, în acelaşi cadru al primei întâlniri cu ucenicii săi, Isus Cristos îl va interpela pe Toma, prezent de această dată, cu aproximativ aceleşi cuvinte prin care el îşi exprima refuzul de a crede: Adu-ţi degetul aici şi vezi mâinile mele şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, ci credincios. O astfel de interpelare, de-a lungul căreia degetul şi mâna apostolului au reiterat treseul cuielor la răstignire şi a lăncii ostaşului la străpungea inimii, avea să producă în el o transformare surprinzătoare. Prin gesturile sale Toma făcea mai mult decât să verifice autenticitatea rănilor ştiute de el în trupul preasfânt Învăţătorului său. Necredinciosul “repeta” răstignirea Mântuitorului, “repetare” care a trezit în el, probabil, un simţământ de vinovăţie. Doar un astfel de simţământ putea provoca acea exclamaţie atât de plină de căinţă dar şi de speranţă: Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Şi totuşi, prima parte a pericopei acestei Duminici, ne oferă câteva din consecinţele care decurg din victoria lui Isus Cristos asupra morţii. Astfel Învierea preaslăvită este pentru ucenici – şi nu numai – sursă de pace (Pace vouă!). Or, ucenicii (din toate timpurile) care au fost (sau sunt) alături de Isus în pătimirea Lui, aveau (au) atâta nevoie de această Pace. Odată obţinută, însă, această Pace, apostolii, asupra cărora a fost suflat Duhul Sfânt, trebuie să o poarte tuturor oamenilor prin iertarea păcatelor. Doar o astfel de iertare a păcatelor, acordată în virtutea Duhului Celui Înviat, este aducătoare de acea Pace care îi “redă viaţa” celui vinovat. Iar apostolul Toma ne este prezentat ca unul din cei care, de-a lungul experienţei sale, a ajuns nu doar să creadă în Învierea glorioasă a lui Cristos, ci chiar să “guste” Pacea sa.

 

* * *

 

Domnul meu şi Dumnezeul meu

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Lecturile din duminica de azi sunt cel mai uşor de înţeles datorită lui Toma care se îndoia de înviere şi a ajuns la credinţă prin apariţia lui Isus.

Credinţa este un dar.

Darul credinţei ne arată iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de omul pe care l-a creat după chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1, 26). Iubirea ne dă speranţa că cele dezvăluite de credinţă se vor împlini în viaţa veşnică.

De fapt, Biserica, conştientă de măreţia darului credinţei care întrece orice putere de gândire şi de imaginaţie umană, se îndreaptă către Dumnezeu cu această rugă smerită de la începutul liturghiei: Dumnezeule pururi îndurător, în celebrarea anuală a sărbătorii Paştelui tu înflăcărezi credinţa poporului consacrat ţie; te rugăm, sporeşte harul pe care ni l-ai dăruit, pentru ca toţi să ajungă să înţeleagă cum se cuvine în ce baie au fost spălaţi, în ce Duh au fost renăscuţi, cu ce sânge au fost răscumpăraţi.

Evanghelia prezintă apariţia lui Isus înviat într-un cadru “liturgic”. Ucenicii sunt reuniţi duminică seara (în ziua Învierii) şi apoi opt zile mai târziu. Isus se prezintă în faţa lor cu semnele glorioase ale pătimirii; le transmite, prin Duhul Sfânt, darurile pascale cuprinse în “PACE”, în reconciliere; le întăreşte credinţa şi proclamă “fericirea” acelora care vor crede fără să fi văzut (cf. MAC p. 343).

Din acest episod mai desprindem trei lucruri fundamentale: 1) puterea, pe care cel Inviat a obţinut-o prin înviere: După cum m-a trimis pe mine Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi, este oferită ucenicilor; 2) credinţa este un risc: nu se pune problema atingerii şi vederii, ci de a o primi ca pe o veste care ne este dată; 3) scopul propus de evanghelistul Ioan este acela de a obţine credinţa în Isus, recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu şi Cristos, prin care se obţine viaţa veşnică.

Datorită importanţei deosebite pe care o prezintă această apariţie, o aminteşte şi sf. Paul corintenilor (1Cor 15, 5), fiindcă «Pacea să fie cu voi» constituie ceva mai mult decât un salut, ea este o proprietate care se naşte dintr-un favor divin, este un dar regal al lui Cristos-Kyrios – Rege peste cei vii şi peste cei morţi – care are o singură motivaţie, şi cea mai sublimă: iubirea. Apoi: După cum Tatăl m-a trimis pe mine, aşa vă trimit şi eu pe voi înseamnă, aşa cum am spus conferirea puterii obţinute prin înviere. Trimiterea Fiului din partea Tatălui a început prin Întrupare şi s-a desăvârşit prin Înviere, prin trimiterea ucenicilor spre a realiza întruparea Bisericii, adică constituirea Trupului mistic al lui Cristos. Primiţi pe Duhul Sfânt constituie prezenţa şi acţiunea divină din sânul Bisericii şi va face ca numărul celor care cred să crească, să li se ierte păcatele şi să accepte suferinţa prin despoierea de bunurile materiale şi chiar de propria viaţă spre a-şi asigura învierea promisă. Toma suferă la început pentru necredinţa sa, dar apoi, chemat să-şi pună degetele în rănile Mântuitorului şi palma în rana coastei spre a primi «apa şi sângele» de pe Cruce, adică iertarea păcatelor şi puterea Duhului Sfânt, el va suferi fericit proclamând în faţa oemenilor că Isus este «Domnul şi Dumnezeul său» şi al lumii întregi. Toma, luminat de Duhul Sfânt, acum înţelege că Isus Cristos, care, deşi era autorul vieţii, a ajuns la desăvârşire prin suferinţă (cf. Evr 5, 8-9) şi el trebuie să-l urmeze, fiindcă numai suferinţa celui drept duce la înviere, deoarece, dacă dreptul Iob prin suferinţă a ajuns să creadă că va învia: Cred că Răscumpărătorul meu trăieşte şi în ziua cea din urmă din pământ voi învia şi cu ochii mei îl voi vedea pe Dumnezeu (Iob 19, 25-27), cu atât mai mult Isus a ajuns la desăvârşirea învierii prin ceea ce a suferit, arătând că suferinţa nu-i numai o pedeapsă datorată păcatului, conform Genezei (3, 17-19), ci o deficienţă structurală a firii, voită de Dumnezeu, spre a da posibilitate omului să-şi afirme capacitatea sa de chip şi asemănare cu Dumnezeu înlăturând deficienţa structurală prin suferinţă, urmându-l pe acela care este Începătorul şi desăvârşitorul credinţei noastre (cf. Evr 12, 2). Prin urmare Cristos a înviat spre a ne face, nu să nu mai suferim, ci să suferim nevinovaţi, după cum spune şi sfântul Petru: Dacă sunteţi insultaţi pentru numele lui Cristos, ferice de voi, căci Spiritul măririi lui Dumnezeu stă asupra voastră. Să nu aibă vreunul dintre voi de suferit ca ucigaş, hoţ, răufăcător, sau ca unul care se amestecă în treburile altuia. Dacă însă suferă în calitate de creştin (chemat la înviere), să nu se ruşineze, ci să-l preamărească pe Dumnezeu (1Pt 4, 14-16) şi astfel vom merita învierea, propria desăvârşire prin darul credinţei. Nevinovaţi ne face botezul şi mărturisirea păcatelor, pe care s-a pus un accent deosebit în toate lecturile din săptămâna trecută. Superioritatea concepţiei creştine faţă de cea a lui Iob din Vechiul Testament care suferea silit, creştinul suferă de bună voie, dă tot ce are, se face sărac asemenea lui Isus, acceptă chiar moartea asemnea Mântuitorului şi cu drept poate spune mai mult decât Iob: «Cred că Răscumpărătorul meu trăieşte şi în ziua cea din urmă din mormânt voi învia şi cu ochii mei îl voi vedea pe Dumnezeu». Creştinul vrea să sufere nevinovat, nu numai pentru propria desăvârşire şi înviere, ci chiar şi pentru alţii. Isus, spune evanghelistul Ioan, a mai făcut şi multe alte semne (minuni). Sunt cuvinte mângâietoare care ne dau speranţa că ceea ce a început în Toma a continuat în alţii şi va continua până la sfârşitul lumii.

Solidaritatea umană este, mai presus de o caracteristică a naturii, o chemare pe care Dumnezeu a făcut-o poporului său: Să nu fie nici unul care să ducă lipsă între voi (Dt 15, 4). Şi marii gânditori, filozofi, a căror reprezentanţi îi putem recunoaşte în Aristotel şi Platon, erau conştienţi de această solidaritate umană şi spuneau că prietenii au toate în comun (cf. CBL p. 1467), dar minunea creştină a izvorât din învierea lui Cristos, aşa cum ne-o dezvăluie prima lectură (Fap 4, 32-35): răspândirea şi creşterea Bisericii prin caracteristica fundamentală a primilor creştini de a fi uniţi şi foarte zeloşi în rugăciune, la frângerea pâinii, gest tipic pentru a indica Euharistia şi în a asculta învăţătura apostolilor, fiindcă aveau în comun, ceea ce nici un filozof n-ar fi fost în stare să intuiască, iubirea divină, credinţa şi speranţa în această iubiere. Când unul dintre ucenici a încercat să facă opinie separată şi era în pericol armonia, Isus îi apare şi îl mustră pentru necredinţa lui. Unanimitatea primilor creştini dovedeşte adevărul învierii. Un fapt atât de extraordinar ca învierea, dacă nu ar fi avut o bază solidă, o certitudine, nu numai morală ci şi fizică, ar fi trezit cele mai multe diviziuni, fiindcă incertitudinea nu duce la o inimă şi un sufelt, ci la o mulţime de păreri contrare, egoiste.

Adevărata unire creştină (Lectura a II-a: 1In 5, 1-6) este comuniune de caritate nu numai cu Dumnezeu, dar şi cu fraţii. Ba, iubirea faţă de fraţi este unicul criteriu posibil spre a afirma că formăm o comuniune de caritate cu Dumnezeu. Harul care uneşte pe creştini între ei şi pe ei cu Dumnezeu este Isus. Prin el noi suntem introduşi în marea familie a fiilor lui Dumnezeu: a acelora care îl iubesc pe Dumnezeu şi pe fraţi. Pentru a ne menţine în această familie este necesară o luptă pornită din credinţă, dar care are victoria asigurat tot prin Cristos Începătorul şi desăvârşitorul credinţei, care ne strigă: Îndrăzniţi! Eu am învins lumea (In 16, 33) şi moartea.

Azi şi noi suntem credincioşi faţă de învăţătura apostolilor, ne rugăm împreună în numele lui Isus, frângem pâinea devenită Euharistie, dar oferim ceva celor săraci?… Întreaga noastră comunitate proclamă că Isus este Domnul şi Dumnezeul nostru, vestim iertarea şi pacea, suntem trimişi să dăm mărturie în lume printr-o viaţă nouă, să suferim pentru n umele lui Isus. Facem toate acestea în deplină armonie cu Biserica a cărui Cap este Cristos?

Doamne, Te rugăm, sporeşte harul pe care ni l-ai dăruit, pentru ca toţi să ajungă să înţeleagă cum se cuvine în ce baie au fost spălaţi, în ce Duh au fost renăscuţi, cu ce sânge au fost răscumpăraţi! (LR). Amin.

 

* * *

 

A II-a Duminică după Paşti (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Iluminaţi de lumina lui Isus înviat, reuniţi asemenea numeroaselor boabe de grâu de pe spic, creaturi ale unei noi creaţii, membre ale unicului popor al lui Dumnezeu, să continuăm, mai ales până la Rusalii, să contemplăm misterul plin de bucurie şi izvor de viaţă al învierii lui Isus.

2. Tema

Problematică existenţială.

- Este frumos în familie, în clasă, în parohie… ne iubesc toţi, fără excepţie; este foarte urât, însă, când există diviziuni, ură, lipseşte cineva fie din cauza muncii, fie pentru că a fugit de acasă…

- Cel care este departe din cauza multor motive este departe de inima voastră?

Isus ne vrea pe toţi uniţi, toţi fraţi în familia lui Dumnezeu.

- Imediat după înviere, îi adună pe apostoli, care, dezamăgiţi şi înfricoşaţi, se împrăştiaseră, le oferă pacea sa, iertarea sa, Duhul său de iubire.

- La fel face şi cu noi, în fiecare duminică, Paştele săptămânal.

- Împreună cu Isus înviat nu ne mai temem nici de moarte, siguri de înviere.

Să nu facem ca Toma.

- Era în afara comunităţii; de aceea, riscă să nu creadă că Isus a înviat.

- Abia când revine în comunitate îl regăseşte pe Isus şi exclamă: “Domnul meu, Dumnezeul meu!”

Exemplificare liturgică.

- Duminica este ziua Bisericii, adică a adunării, a reunirii tuturor creştinilor dintr-o parohie sau dintr-o comunitate în jurul lui Isus înviat.

- Formăm astfel o singură familie: avem un singur Dumnezeu ca Tată, un singur Domn al vieţii, un singur Duh al iubirii, un singur Mântuitor, o singură masă, un singur ţel…

- Este adunarea cea mai mare: la ea participă Dumnezeu, sfânta Fecioară, îngerii, sfinţii, răposaţii noştri, care sunt cu Domnul… De ar participa şi toţi membrii comunităţii parohiale, toţi copiii!

- Este o adunare care reuneşte pe grade toată Biserica. Noi suntem uniţi cu parohul nostru, cu preoţii. Împreună cu ei şi prin ei, suntem uniţi cu episcopul, pe care îl amintim în rugăciune. Împreună cu el, suntem uniţi cu papa. Astfel, toată lumea creştină formează duminica şi în mod vizibil un singur popor, entuziasmat de Isus înviat.

- Este sărbătoare: gata cu treburile obişnuite, gata cu grupurile separate: trebuie să fim un singur trup, un singur suflet!

Episcopii ne spun: “Este valabilă pentru toţi recomandarea Bisericii primare de «a nu diminua Biserica şi a nu reduce, cu nici un membru, trupul lui Cristos, prin propria absenţă»” (CEI, Ziua Domnului).

3. Exemple

Pentru a-i educa pe copii să nu “sărăcească” comunitatea şi, mai ales, pe ei înşişi prin absenţa lor de la adunarea duminicală, pot fi folositoare aceste exemple.

a) Un fel de “Noapte bună” a lui Don Bosco pentru copiii lui.

O găină mofturoasă nu vrea să intre seara în coteţ. Rămâne afară şi, când simte că a obosit să se tot plimbe, se aşază pe fânar.

Aici o surprinde vulpea!

Atunci găina începe să zboare: se aşază pe creanga unui copac.

Vulpea o urmăreşte.

Apoi zboară pe gard, un pic mai jos.

Vulpea o aşteaptă.

Apoi sare pe căruţă, şi mai jos.

Vulpea este aproape de ea!

Până la urmă, găina mofturoasă şi îngâmfată ajunge pe pământ.

Iar vulpea o mănâncă!

Aşa vi se întâmplă vouă, copii, când vă îndepărtaţi de grup şi de Biserică: zburaţi tot mai jos, până când vă treziţi între fălcile celui rău! (L. Chiavarino).

b) Cărbunele care se stinge.

Parohul unei bisericuţe din New England a observat că unul dintre cei mai fervenţi credincioşi lipsea de ceva timp de la Liturghia duminicală.

Într-o seară, se hotărăşte să meargă să îl viziteze.

L-a găsit singur acasă, aşezat în faţa şemineului.

După salutul obişnuit, preotul a luat cu cleştele un cărbune aprins şi l-a pus pe duşumea, fără să spună nimic. Apoi s-a aşezat pe un fotoliu şi a rămas nemişcat privind, preţ de câteva minute, acel cărbune care, rămas izolat, departe de foc, încet şi inexorabil se stingea.

Credinciosul, înţelegând avertismentul, a spus:

- Părinte, vă mulţumesc pentru această frumoasă predică. De duminica viitoare voi veni din nou la biserică, pentru că nu vreau ca viaţa mea spirituală să se stingă.

Prieteni, departe de foc ne stingem; departe de parohie riscăm să îl uităm pe Isus, învingătorul păcatului şi al morţii.

Să nu ne rupem de Biserică, trupul mistic al lui Cristos, poporul lui Dumnezeu din care facem parte!

c) Parohul satului a văzut în treacăt că Ioan îşi spăla maşina, ca de obicei. A privit îndelung şi apoi a făcut această remarcă:

- Ai o maşină foarte frumoasă: chiar dacă este veche, este mereu lustruită şi strălucitoare!

Ioan a răspuns:

- Dacă aţi şti, părinte, cât timp şi cât efort îmi consumă această maşină: cel puţin o oră pe zi.

Atunci, parohul a devenit serios şi, zâmbind, a spus:

- Ioan, dar pentru a-ţi ţine sufletul în ordine cât timp acorzi în fiecare zi?

Omul nu a răspuns: se ocupa puţin sau deloc de credinţă.

Atunci preotul, coborând capul, a încheiat:

- Dragul meu Ioan, aş prefera cu siguranţă să fiu mai curând maşina ta, decât sufletul tău!

 

* * *

 

Importanţa cuvântului “apoi”

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Pentru credinţă poate să fie suficient

“…Acestea au fost scrise pentru ca să credeţi”. Ioan, pentru o dată, se descoperă. Ne revelează secretele meseriei sale de scriitor, în raport cu această operă deosebită. Avea la dispoziţie un material deosebit de bogat, dar nu a reţinut ca oportun să consemneze totul pe hârtie sau pergament: “Multe alte semne a făcut Isus în prezenţa discipolilor săi, dar nu au fost scrise în această carte”. Arta scriitorului constă în a tăia, a limita, a suprima, a elimina, a sustrage, decât să adauge. Italo Calvino vorbeşte despre “ridicarea greutăţii” – cum spune Paul Valery – uşurinţa tipică a păsărilor, nu ale penelor.

Dar pentru Ioan preocuparea nu este desigur aceea a stilului literar. Ceea ce are la inimă este cu totul altceva. “…Nu au fost scrise în această carte”. Nu tot ceea ce ar fi putut satisface curiozitatea noastră este “interesant” pentru credinţă. “Acestea au fost scrise ca să credeţi…” Adică: aceasta ar trebui să fie suficient pentru credinţa voastră. Este inutil să căutăm altceva. Mulţumiţi-vă cu aceasta.

Puţinul nu ne este suficient

În schimb noi căutăm şi pretindem mereu altceva. Predici care se repetă. Totuşi ne-ar ajunge una. Cărţi în flux continuu. Şi să spunem că ar putea fi substituite de o singură Carte. Experienţe, confruntări, întâlniri. Şi totul pentru… a nu ne decide niciodată să credem cu adevărat. Facem paşi în orice direcţie, alergând după renumele maeştrilor prestigioşi sau la fapte senzaţionale. Dar pasul credinţei proprii nu reuşim să-l facem. Nu poate o “Summa” să fie mai utilă pentru credinţă decât o simplă frază din Evanghelie sau din bâlbâiala stângace a unui mistic copleşit de lumină.

Un minuscul indiciu, un detaliu, un semn mic, pot să fie suficiente mai mult decât sute de probe şi demonstraţii. O chemare discretă, observată în adâncul inimii, se poate descoperi mai convingătoare decât o discuţie doctă. Calea credinţei este deschisă de o lumină trecătoare, şi nu trebuie să apară total luminată, fără vreo umbră. Ajunge puţin pentru a crede. Cineva poate să parcurgă o cale foarte lungă, continuând să caute şi să întrebe fără rezultat. Apoi, într-o zi, cine ştie cum, un lucru de nimic te pune în genunchi.

Credinţa este un eveniment senzaţional, dar care poate să fie provocat de un eveniment aparent neînsemnat, care altuia nu i-ar spune nimic. Pentru a crede, nu este nevoie să se întâmple cine ştie ce lucru. Este suficient să urmeze credinţa… Îmi amintesc de un prieten care îmi mărturisea: “nu ştiu cum, şi nu ştiu pentru ce, dar într-o zi mi s-a întâmplat să am credinţă”. Această mărturie, murmurată cu voce scăzută, cu un simţ al pudorii, fără tonuri triumfalistice sau de cucerire, dar discrete, umile, mi se par mai folositoare şi convingătoare decât unele convertiri afişate din abundenţă de anumiţi oameni şi etalând toate “motivările”.

Curios în Paradis

“L-am văzut pe Domnul”. …Da, probabil apostolii ne-au pus chiar şi semnul exclamării la sfârşitul frazei lor. Dar nu a fost suficient. Ar fi fost suficient să pună semne de exclamare pentru a face convingătoare o afirmaţie… Una din atâtea curiozităţi care aş vrea să mi le satisfac în Paradis (admiţând… că voi fi admis acolo) va fi aceea să-l fac pe Toma să-mi mărturisească, care a fost prima sa reacţie după vestea descumpănitoare.

Este adevărat că Evanghelia ne relatează fraza sa devenită faimoasă: “Dacă nu văd în mâinile sale semnul cuielor şi nu pun degetul în locul cuielor şi nu pun mâna mea în coasta sa, nu voi crede”. Eu, totuşi, am bănuiala că între cele două fraze trebuie să fi fost o pauză. Ceva mai mult, diferit, decât semnul de întrebare. Tocmai timpul pentru a privi în jur, să observe un anumit aer, şi mai ales să fie frământat de un gând supărător. Ceva ca: – Şi apoi?

Da. Ce s-a întâmplat, după? Ce s-a schimbat? Ce transformare a avut loc? Probabil Toma a rămas decepţionat de “apoi”. Nu a găsit consecinţele la care ar fi fost logic să se aştepte de la un eveniment de o aşa de mare importanţă. Totul continua ca mai înainte. Uşile au rămas zăvorâte ca să păzească frica. Şi atunci Toma a pretins să verifice personal. Toma îmi va spune dacă am dreptate să dau această justificare atitudinii sale. Dar eu, acum, mă simt autorizat să bănuiesc că nu a refuzat atât mărturia prietenilor săi, ci modul incomplet cu care a fost prezentat. O socotea insuficientă.

Lipsea, precis, acel “apoi”…

Şi apoi?…

- Am participat la o veghe de rugăciune! – Şi apoi? – Am făcut un drum împreună. – Şi apoi? – Am organizat o dezbatere. – Şi apoi? – Am frecventat un curs… – Şi apoi? – Ne-am dus în pelerinaj la… – Şi apoi? – Am luat poziţie împotriva avortului. – Şi apoi? – Am iscălit un document. – Şi apoi? – Am stabilit o reuniune. – Şi apoi? – Am întâlnit, am fost primiţi în audienţă, ne-am apropiat, ascultat, citit… – Şi apoi?

Aş putea să continui la infinit. Istoria lui Toma se repetă în continuare. Şi chiar şi decepţia sa, protestul său. Este prea uşor de a-l acuza de neîncredere, de a spune că nu acceptă medierea Bisericii, pretinde cine ştie ce lucru. El pretinde că pur şi simplu cuvintele nu încheie discursul. Este mereu un Toma care ar fi dispus de a primi vestirea. Cu condiţia ca să fie urmată de altceva. Cât de diferite ar fi cuvintele noastre dacă ar fi avut suspiciunea că cineva ar putea să ne arunce acea întrebare plictisitoare: – Şi apoi?…

Adică: vă rog, nu întrerupeţi brusc mărturia la jumătate. Continuaţi după ce aţi pus toate semnele de exclamare pe care le credeţi, dar mai ales după ce aţi închis gura…

Credinţa care învinge şi credinţa care este învinsă

“Şi aceasta este victoria care a învins lumea: credinţa noastră” Necazul este că prea adesea credinţa noastră este învinsă. Dar credinţa care este învinsă de confruntarea cu lumea este credinţa care nu este. Când nu ne încredem în credinţă, atunci se substituie cu alte produse pe care piaţa progresului le oferă din belşug. Se recurge la alte arme mai agiornate, eficiente, avansate din punct de vedere tehnologic, mai bine adaptate la “situaţia actuală”. Mă îndoiesc că cu cât mai mult progresează mijloacele, şi se caută mijloace mereu mai futuriste, cu atât mai mult regresează credinţa.

Eu voi fi precaut în a lansa şi aduna sfidări, aşa cum astăzi se obişnuieşte a se face cu dezinvoltură îngrijorătoare. Ar fi potrivit, înainte, ca Biserica să confirme consistenţa “rezervelor” proprii ale credinţei. Este mult mai uşor de a recruta persoane disponibile pentru toate bătăliile – chiar şi cele mai discutabile – decât a pretinde de la ei o disponibilitate liniştitoare în privinţa credinţei. Şi atunci se înmulţesc discuţiile, se lansează mereu iniţiative noi, se construiesc scene mereu mai colosale, se proclamă, declamă şi se deplâng, se ocupă poziţii considerate strategice.

Şi să ne gândim că ar fi suficientă puţină credinţă pentru a răsturna toate echilibrele. Ar fi suficient un sfânt, unul care crede într-adevăr, pentru a nu lăsa să doarmă nimeni (prieteni şi duşmani…). Da. Credinţa este unică resursă. “Aceasta este victoria care a învins lumea…” Este inutil de a preciza că “a învinge” nu înseamnă în mod necesar a avea succes, a se impune, a predomina, a avea o greutate politică, a conta.