Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a II-a după Crăciun
Anul C (A, B)
Lecturi:
Sirah 24,1-4.8-12
Efeseni 1,3-6.15-18
Ioan 1,1-18

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto

 

* * *

 

Teologia Cuvântului

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Cred că nu mă înşel când spun că Stagiritul (Aristotel, 384-322, filozof grec) a afirmat cu autoritate: Acela este mai aproape de adevăr, care cunoaşte mai profund înţelesul cuvintelor.

Vrem să înţelegem fragmentul evanghelic de azi în lumina afirmaţiei sfântului Ioan: La început era Cuvântul.

Ce este cuvântul?

Plecăm de la noţiunea simplă de cuvânt, aşa cum îi găsim definiţia în Micul dicţionar enciclopedic: Unitate de bază a vocabularului (din lat. conventum = înţelegere), care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) şi a unui complex sonor. Cuvântul este instrumentul de care ne folosim cel mai des; este un semn convenţional care exprimă un act al gândirii. Un simplu cuvânt – casă – de exemplu, ne dă o bogăţie de idei: temelie, pereţi, uşi, geamuri, plafon, acoperiş etc. Dar cuvântul – cuvânt – ce ne spune? Acela care îl pronunţă este omul; este produsul unei raţiuni; este adresat unui interlocutor; are un scop precis.

Când spunem: cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup, înţelegem că aşa cum cuvântul îmbracă ideea, tot aşa se îmbracă Dumnezeu cu trup omenesc, cu următoarea diferenţă: cuvântul care îmbracă ideea este un semn convenţional, pe când trupul, cu care se îmbracă Dumnezeu este însăşi ideea, Înţelepciunea divină care, datorită unirii ipostatice, se revelează pe ea însăşi. Pentru noi trupul lui Isus, cuvântul întrupat, rămâne un semn, deoarece nu putem cuprinde cu mintea noastră toată realitatea, aşa cum îngerii au spus păstorilor: Acesta vă va fi semnul: veţi găsi un prunc înfăşat şi culcat în iesle (Lc 2,12). Semnul reprezintă gestul lui Dumnezeu prin care ne arată în formă sensibilă un sens care trebuie urmat. Semnul nu-i un scop în sine, ci vrea să ne conducă la cunoaşterea gestului, la condescendenţa aceluia care realizează semnul. Gesturile divine, aşa cum ni le propune teologia, reprezintă semnele minunate pe care Dumnezeu le-a făcut şi continuă să le facă pentru mântuirea lumii.

De ce nu s-a întrupat Tatăl?

Datorită imposibilităţii de a fi gest – semn – pentru noi, el fiind acela care face semnele, gesturile. Semnul se face, se naşte, pe când Tatăl este nenăscut, nefăcut.

De ce nu s-a întrupat Duhul Sfânt? Pentru că el exprimă o relaţie generică dintre Tată şi Fiu şi dintre Fiu şi Tată, fără corespondent în relaţiile noastre interumane. El sfinţeşte semnul, gestul, nu-l creează. Forma de exprimare, semnul Duhului Sfânt, în mod obişnuit este porumbelul, care a şi apărut asupra lui Isus la botezul din apa Iordanului (cf. Mt 3,17), semnificând sfinţirea, investirea, ungerea cu plinătatea darurilor şi misiunea semnului (lui Isus) de a sfinţi pe cei care iau contact cu semnul. Dar fără Isus, ca semn din apa Iordanului, nu am fi fost capabili de a înţelege semnul porumbelului, gest al Tatălui, ca relaţie a Sfântului Duh dintre Tatăl ceresc şi Fiul său întrupat, sensul filiaţiunii divine, deoarece noţiunea întruchipării formei de porumbel are doar caracterul de simbol, pe când cuvântul întrupat exprimă o realitate asemenea nouă. Unui simbol nu i se poate sta împotrivă, fiindcă nu exprimă realitatea în sine, dar unui semn, care este o realitate în sine, i se poate sta împotrivă. Cuvântul întrupat este semnul Tatălui, care, aşa cum spune bătrânul Simeon, va trezi împotrivire (cf. Lc 2,34). Semnul, capabil de a suporta împotrivirea, devine capabil să reveleze sensul gestului făcut de Tatăl, caritatea sa mântuitoare prin jertfirea semnului.

De ce nu a spus evanghelistul Ioan: Dumnezeu s-a întrupat, s-a făcut om, ci: “Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi”?

Cred că pentru a înlătura ideea de panteism şi pentru a ne face să înţelegem mai bine natura divină, Dumnezeu nu se identifică el însuşi cu creaţia. Cuvântul lui Dumnezeu a răsunat la început şi a devenit creator: Să fie! Şi s-au făcut! (Gen 1,3 ş.u.). Cuvântul a rămas permanent şi continuă să răsune ca act al voinţei divine care creează veşnic: Cuvântul este gestul veşnic al Tatălui, din sânul său, din natura sa, dinaintea creaţiei, dar stă la începutul creaţiei şi devine semn în sânul creaţiei arătând realitatea sa divină prin sfinţenia desăvârşită, prin atotputernicie, atotştiinţă, iar în ziua de apoi va răsplăti cu dreptate pe acei care au crezut în semnul, gestul Tatălui, cu fericirea din împărăţia Tatălui, şi cu excluderea acelora care i-au stat împotrivă, s-au împotrivit evidenţei, fiindcă semnul este un gest evident.

Dacă Isus s-a încadrat perfect în conţinutul cuvântului divin din sânul Tatălui şi din sânul creaţiei, la fel de bine s-a încadrat şi în noţiunea de cuvânt omenesc. Cuvântul omenesc exprimă o realitate intelectuală şi Isus a pătruns chiar în intimitatea gândurilor omeneşti, le-a inspirat, le-a exprimat, le-a revelat, le-a corectat, le-a dojenit, le-a stat împotrivă etc. Cuvântul este o realitate, un semn, o vibraţie trecătoare a corzilor vocale în contact cu aerul. Isus, ca om, a fost o vibraţie vremelnică, de circa 33 de ani. Cuvântul vremelnic, de durată mai mare sau mai mică, întipăreşte în raţiune şi în memorie o realitate netrecătoare. Isus, prin învăţătura sa, s-a întipărit în raţiunea şi memoria omenirii, în istorie, până la sfârşitul veacurilor. Cuvântul este atât de sărac în sine, format doar dintr-o vibraţie a aerului în contact cu coardele vocale. Isus a fost sărăcia dusă până la extrem de la naştere şi până la mormânt. Cuvântul o dată pronunţat, moare, dar se naşte mereu prin pronunţare, este mereu nou. Isus, ca semn al Tatălui, a murit; dar pronunţat veşnic în Duhul Sfânt, învie şi nu mai moare, dar nici nu mai este semn de împotrivire, fiindcă nici unul dintre cei care i-au stat împotrivă nu l-au văzut şi nici unul dintre cei care l-au văzut înviat nu i s-a împotrivit.

Prin această propoziţie: La început era Cuvântul, evanghelistul Ioan ţine să combată idolatria vremii, anume că zeităţile păgâne nu au cuvânt – Au gură şi nu vorbesc (Ps 115,5; Bar 6,7) – şi pe care sfântul Paul îi ironizează, declarându-i zei muţi (1Cor 12,2).

Cunoscător al filozofiei greceşti, evanghelistul Ioan mai combate logosul ei, obiect de speculaţii abstracte cu care se ocupau mai ales filozofii alexandrini, pe când Iahve a vorbit mereu oamenilor în diferite forme: unora în viziune şi în visuri (cf. Num 12,6; 1Rg 22,13-17); altora le-a vorbit prin inspiraţii lăuntrice (cf. 2Rg 3,15; Ier 1,4); lui Moise i-a vorbit gură la gură (cf. Num 12,8). Toţi, cărora

le-a vorbit Dumnezeu, au avut conştiinţa clară şi convingerea neclintită că Dumnezeu le-a vorbit şi le-a vorbit atât de clar şi hotărât încât i-a silit să descopere altora ceea ce le-a spus (cf. Am 7,15; Ier 20,7). Autorul Scrisorii către Evrei spune clar: Dumnezeu a vorbit odinioară părinţilor noştri prin profeţi, în multe rânduri şi în multe feluri, în cele din urmă ne-a vorbit prin Fiul (1,1-2).

Evanghelistul Ioan combate ezoterismul.

Cuvântul lui Dumnezeu nu este un privilegiu ezoteric, cu înţeles ascuns care trebuie păstrat doar de câţiva iniţiaţi ca să nu ajungă la ştiinţa muritorilor de rând, el este un mesaj ce trebuie transmis tuturor popoarelor (Mt 28,18-19).

Cuvântul întrupat, prin care toate s-au făcut, este exact în centrul istoriei umane; înainte de el, istoria se îndrepta spre apariţia lui căutându-l şi în mersul stelelor de pe cer; după venirea sa, istoria tinde spre biruinţa sa finală, fiindcă ultimul cuvânt îi aparţine şi va asigura victoria definitivă a lui Dumnezeu (cf. Ap 19,13).

Sfârşitul este totdeauna cuprins în început. Cine primeşte cuvântul de la început, este sigur de victorie la sfârşit. Între început şi sfârşit, între alfa şi omega, se dă lupta pentru acceptarea sau respingerea cuvântului.

Să credem în cuvântul Domnului şi vom avea viaţă veşnică. Amin.

 

* * *

 

Duminica a II-a după Naşterea Domnului

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Mesajul de iubire şi de bucurie proclamat în sărbătoarea Naşterii Domnului, este continuat şi în liturgia duminicii de astăzi. Faptul că Biserica ne propune aceeaşi evanghelie ca şi în ziua Crăciunului, denotă însăşi pedagogia ei, aceea de a aprofunda misterul celebrat care nu poate fi înţeles doar după o scurtă reflecţie, şi aceea superficial făcută. Despre acest fragment evanghelic, care constituie prologul evangheliei lui Ioan, sfântul Augustin, pentru a arăta bogăţia şi importanţa sa pentru credinţa creştină, va spune că “va trebui să fie scris cu caractere de aur şi expus pe toate bisericile în locurile cele mai evidente” (De civitate Dei X, 29).

Sărbătorile ne-au dat un plus de credinţă, făcându-ne să înţelegem că prin Întrupare, Dumnezeu îşi îndeplineşte planul său de mântuire, că nu-l lasă pe om la voia întâmplării, abandonându-l. Îl trimite pe Cristos ca să-i lumineze viaţa. Papa Paul al VI-lea ne spune că “Isus Cristos este lumina lumii. Cine priveşte la el, vede clarificându-i-se cărările vieţii”.

Liturgia de astăzi nu se preocupă atât de cercetarea originii Cuvântului sau punerea în lumină a aspectului cosmic al Întrupării, cât mai ales de celebrarea misterului prezenţei sale în mijlocul oamenilor. Prima lectură ne face să vedem cum această prezenţă era deja ascunsă şi prevestită în Vechiul Testament, având caracteristicile Înţelepciunii. Este de fapt prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor, mai precis în mijlocul poporului ales, pentru a-l conduce, împlinind în el planul său de mântuire. Această Înţelepciune provine de la Dumnezeu, care s-a “înrădăcinat în popor”, care şi-a fixat cortul său în Israel.

În Noul Testament, Înţelepciunea lui Dumnezeu se prezintă ca Persoană divină, nu în mod alegoric, dar în mod real ca Persoană divină şi concretă: este Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu în care s-a întrupat toată înţelepciunea Tatălui. În timp ce sfântului Paul îi place să-l prezinte pe Cristos ca “Înţelepciunea lui Dumnezeu” (1Cor 1,24) “splendoarea gloriei sale, imaginea substanţei sale” (Evr 1,3), sfântul Ioan în evanghelia de astăzi îl prezintă ca Logos, Cuvânt, termen care exprimă în acelaşi timp gândirea şi cuvântul lui Dumnezeu, care este de fapt Dumnezeu în toate egal Tatălui. Toată Scriptura, începând de la Geneză şi până la Apocalips dă mărturie despre acest Cuvânt.

Primul verset al Evangheliei sfântului Ioan, “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu” (In 1,1), este asemănător cu primul verset din cartea Genezei şi exprimă natura eternă a Cuvântului, a doua Persoană a Sfintei Treimi care cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt conduce întreaga creaţie a universului. “Toate au fost făcute prin el şi nimic din ceea ce a fost făcut nu a fost făcut fără el” (In 1,3).

Ceea ce sintetizează evanghelia de astăzi şi în acelaşi timp îndeamnă la reflecţie, este însăşi contemplarea Cuvântului întrupat. “Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi am contemplat gloria lui” (In 1,14). În Isus, Dumnezeu s-a coborât la noi, încărcat cu cel mai mare mesaj: Dumnezeu este iubire! Timpul Crăciunului este important pentru că în Isus s-a întrupat dragostea lui Dumnezeu şi prin el ne-a dăruit totul. Cuvântul făcut carne şi-a stabilit cortul în mijlocul poporului său, revelând iubirea Tatălui. Pentru cei care nu cred, această lume poate să apară “un furnicar care se fărâmă şi nimic mai mult”, dar pentru noi el este locul unde Cuvântul şi-a “fixat cortul său”, locul pe care Dumnezeu “l-a iubit atât de mult, încât l-a dat pe Fiul său unul născut” (In 3,16). Trimiţându-l în mijlocul nostru pe Fiul său, Tatăl împlineşte tot ceea ce a anunţat prin profeţi, deoarece Cristos este plinătatea revelaţiei lui Dumnezeu faţă de oameni. “După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin profeţi, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu în zilele acestea de pe urmă ne-a vorbit prin Fiul, pe care l-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin care a făcut şi veacurile” (Evr 1,1-2).

Acest lucru este fondat pe “noua şi eterna alianţă”: nouă pentru că este inaugurată de venirea lui Cristos; eternă pentru că nu va putea fi distrusă, nici chiar de păcatele şi infidelităţile oamenilor. Dialogul dintre Dumnezeu şi om nu va putea fi întrerupt, pentru că porneşte din însăşi persoana lui Cristos. Este clar că acest dialog implică şi participarea omului, şi participarea noastră, care credem în Cuvântul său. La ce foloseşte chemarea sa, care răsună în urechile noastre, dacă noi nu vrem să-i corespundem?

Se relatează că în fiecare duminică, piaţa catedralei din Tours (Franţa) era plină de cerşetori şi de săraci nenorociţi. Toţi îşi manifestau mizeria lor, pentru a obţine pomeni mai îmbelşugate de la credincioşi. Şi iată că într-o astfel de duminică, pe neaşteptate se făcu o zarvă mare şi toată acea lume nenorocită dispăru; fugeau toţi cum puteau mai repede. Un cerşetor nou, neştiind ce se întâmplă, întrebă: “De ce fuge săraca lume din Tours?” O voce îi răspunse: “Vine Martin, episcopul oraşului nostru”. “Şi ce-i cu asta?” “Martin e sfânt, face minuni!” – i se răspunse. “Nu este oare aceasta o bucurie pentru toţi?” – insistă uimit noul cerşetor. Dar se auzi răspunsul: “Nu, este o nenorocire; Martin ne vindecă! Şi atunci nu este aceasta ceea ce se caută?” “Dar tu nu înţelegi că dacă sfântul te vindecă nici un om nu-ţi va mai da de pomană şi atunci vei fi constrâns să munceşti!…”

Lumea de astăzi, ameţită de materialism, de ignoranţă şi comoditate, nu vrea să primească vindecarea care este însuşi “Cuvântul făcut trup” şi fuge fără să-i dăruiască o locuinţă caldă în inimă aceluia care este viaţa. Fuge de acela care a venit să ia asupra sa păcatele, “care s-a făcut în toate asemenea nouă afară de păcat”. Oare suntem şi noi dintre aceia despre care spune şi sfântul Ioan în evanghelia de azi: “A venit la ai săi şi ai săi nu l-au primit?” (In 1,11).

Isus Cristos a venit pentru a ne ajuta în trăirea noastră, a venit pentru a ne vindeca de toate infirmităţile noastre, dar trebuie remarcat un aspect foarte important, şi anume: Dumnezeu nu ajută pe nimeni, dacă respectivul nu vrea să fie ajutat. Dumnezeu l-a creat pe om liber şi cere de la el un răspuns sincer la iubirea lui.

“Tuturor celor care cred, Dumnezeu le-a dat puterea de a deveni fiii lui Dumnezeu” (In 1,12). Fii în Fiul: iată aspectul misterului Naşterii pe care azi liturgia ne ajută să-l aprofundăm. Noi, cu alte cuvinte, suntem deja fiii lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit şi care ne face să spunem: “Abba, adică Tată!”, dar în acelaşi timp, noi trebuie să devenim tot mai mult imitatorii lui Cristos şi să creştem în credinţă.

Aceasta este de fapt şi tema pe care sfântul Paul o subliniază în cea de-a doua lectură de astăzi. “Dumnezeu ne-a ales, predestinându-ne să fim fiii săi adoptivi prin Isus Cristos” (Ef 1,4-5). Filiaţiunea divină este fundamentul adevăratei libertăţi, libertate faţă de orice tip de opresiune, faţă de orice formă de sclavie în care ne constrâng patimile noastre. Filiaţiunea divină este şi fundamentul sigur al păcii şi al bucuriei noastre. În ea creştinul găseşte protecţia de care are nevoie, găseşte căldura paternă, găseşte forţă şi lumină pentru a privi cu credinţă la un viitor mai bun, inundat de iubirea lui Cristos. Vom fi fiii lui Dumnezeu dacă-l contemplăm şi-l întâlnim pe Isus, şi nu fugind de el, refuzându-i vindecarea. Aşa cum apostolul Paul se roagă lui Dumnezeu ca să lumineze inimile credincioşilor pentru a înţelege speranţa la care sunt chemaţi, la fel trebuie să procedăm şi noi. Să ne rugăm pentru a înţelege speranţa pe care ne-o dă Cuvântul făcut trup.

Numele de creştin şi de fiu al lui Dumnezeu implică în acelaşi timp şi datoria de a da mărturie aşa cum Ioan Botezătorul a făcut-o. El era convins că Isus Cristos este “cel care trebuia să vină” şi a făcut o invitaţie la convertire, la credinţă, pentru a participa la o naştere asemănătoare cu a lui Cristos, adică “născut din Dumnezeu”. Să nu aşteptăm pomană, dar să dăm mărturie şi noi, arătând prin credinţa noastră că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul făcut carne, care a venit să ne aducă bucuria mântuirii, bucuria împlinirii noastre în el.

Adrian IŞTOC

 

* * *

 

Duminica a II-a după Crăciun

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Trebuie s-o recunoaştem că atunci când pronunţăm cuvântul “Dumnezeu”, noi nu ştim niciodată exact ce înseamnă. Pentru că nu putem şti exact “cum este” cel pe care-l numim Dumnezeu. Iată de ce ar trebui să fim ceva mai prudenţi atunci când pronunţăm acest cuvânt. “Pe Dumnezeu nu l-a văzut nimeni vreodată…”.

Poate că ar părea straniu, dar, într-un anumit sens acesta este lucrul cel mai important pe care ni-l învaţă religia creştină… Să nu ne lăsăm niciodată înşelaţi de prezumpţia că avem idei prea clare despre “cine este” şi “cum este” Dumnezeu!

Dar realitatea şi mai paradoxală pe care ne-o propune credinţa creştină este aceea de a ne face o idee despre adevărata identitate a lui Dumnezeu pornind de la un om.

Deci nu de la conceptul abstract al “fiinţei umane” în general. Pe această cale se ajunge numai la imaginarea de “idoli”, adică de idei şi reprezentări ale lui Dumnezeu sau ale anumitor divinităţi, făcute mai mult sau mai puţin imagine şi asemănare a omului… Sau ne oprim la primul pas, pentru a spune: Dumnezeu nu este un om, Dumnezeu nu este ca un om…

Creştinismul ne spune că maximul la care noi putem ajunge în cunoaşterea reală despre Dumnezeu se află şi se poate recunoaşte în cuvântul, în istoria şi în persoana acelui om în carne şi oase care a fost Isus din Nazaret.

Evanghelia lui Ioan ne învaţă că acest om nu era numai un “maestru” religios foarte luminat şi înţelept; şi nu era numai un “profet”, un interpret mandatat prin cuvântul şi voinţa lui Dumnezeu. Sfântul Ioan ne spune că acest om era însuşi “Cuvântul” lui Dumnezeu, întrupat într-o existenţă istorică şi concretă (cea a lui Isus din Nazaret).

“Cuvântul”, adică tot ceea ce Dumnezeu are de spus oamenilor. Dar “cuvântul” este expresia şi forma concretă a “gândirii”… Şi acum iată: Evanghelia lui Ioan ne spune că gândirea şi cuvântul lui Dumnezeu pot fi recunoscute într-un mod autentic tocmai în acel om, născut la Betleem cu aproximativ 2000 de ani în urmă, care a trăit în Palestina şi a murit la Ierusalim pe timpul lui Ponţiu Pilat.

“Cine era” acel om – ne spune sfântul Ioan – nu se poate descrie spunând pur şi simplu ce a făcut, ce a spus şi ce i s-a întâmplat între naştere şi moarte. Pentru a identifica în adevăr – dincolo de aparenţele cele mai imediate – “cine era” într-adevăr acel om, trebuie să depăşim limitele care definesc identitatea umană comună; şi trebuie să apelăm la însăşi realitatea lui Dumnezeu. Aşa ne spune Evanghelia.

Dar în acest caz ne dăm imediat seama de faptul că ale noastre cuvinte precum şi gândirea noastră, sunt insuficiente pentru a spune ceva “corect” referitor la Dumnezeu.

Sfântul Ioan afirmă că acel copil, născut la Betleem din Maria, în realitate este “Cuvântul” care “s-a făcut trup”. Şi ne spune că “Cuvântul” încă de la început, încă mai înainte de începutul lumii, “era la Dumnezeu şi era Dumnezeu”. În felul acesta ne spune că “Cuvântul” aparţine exact realităţii lui Dumnezeu: nu este o creatură (nici un înger, nici un extra-terestru…); cu atât mai puţin, nu este un “alt” Dumnezeu. Dar în acelaşi timp “Cuvântul” nu se identifică pur şi simplu cu Dumnezeu, şi nici vice-versa…

Aceste termen, “Cuvântul” (în greceşte “logos”), vrea să arate în acelaşi timp, în raportul lor reciproc, “gândire-şi-cuvânt”. Sfântul Ioan ne spune că Isus din Nazaret este în realitate “Cuvântul făcut trup”, adică Gândirea şi Cuvântul lui Dumnezeu în persoană, în forma istorică a unei existenţe umane concrete. Şi pentru a exprima oarecumva “cine este” Cuvântul în raport cu Dumnezeu, îl mai numeşte şi într-un alt mod: “Fiul” unic născut al Tatălui. Aşa cum obişnuit spunem şi în Crez: “Născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat…”. Tocmai acel om, Isus din Nazaret.

Desigur că reflecţia asupra acestor realităţi este grea, oboseşte, cere efort… Dar sunt lucruri aşa de mari încât merită să ne gândim măcar câteva momente. Altfel riscăm să ne numim “creştini” fără ca să ştim măcar ce înseamnă aceasta.

A fi creştini înseamnă a recunoaşte în Isus Cristos pe “Cuvântul făcut trup” şi să căutăm prin el adevărul lui Dumnezeu, dincolo de gândurile şi multele fantezii umane în această privinţă.

Şi de asemenea înseamnă a recunoaşte că întreaga existenţă omenească este constitutiv situată în orizontul lui Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu, prin care a fost creat întregul univers, izvorul oricărei “vieţi”, “lumină adevărată”, venit în lume “ca să lumineze” destinul fiecărui om.

 

* * *

 

Duminica a II-a după Crăciun

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Pentru o spiritualitate a cortului

“Am ieşit din gura celui Preaînalt şi ca negura am acoperit pământul.” (Sir. 24, 1-4; 8-12)

“… Tatăl slavei să vă dea un Duh de înţelepciune… şi să vă lumineze ochii inimii ca să pricepeţi, care este nădejdea chemării lui…” (Ef. 1, 3-6; 15-18)

“şi Cuvântul s-a făcut Trup şi a locuit între noi”. (In. 1, 1-18)

Să ne gândim mai întâi de toate ce înseamnă înţelepciune. Oamenii nu se pot lipsi de ea. Dumnezeu este acela care o dă şi care o răspândeşte pe pământ într-un anumit loc, dar nu exclusiv loc, Israel. De aceea, înţelepciunea îşi poate povesti propria ei obârşie: Eu am ieşit din gura celui Preaînalt. Întru cele înalte m-am sălăşluit. Făcătorul a toate mi-a dat poruncă…: “Aşează-te în Iacob şi ia-ţi moştenire în Israel”.

Fără acel corp al înţelepciunii, pământul al fi devenit pustiu, ispăşire şi risc, siguranţă şi aventură, întâmplare. Creştinul nu poate socoti înţelepciunea ca un element câştigat odată pentru totdeauna, o posesiune consolidată, o moştenire definitivă, valabilă în orice timp, în orice loc, în orice împrejurare. Sfântul Paul ne pune în gardă împotriva unei atitudini statice şi de complăcere în confruntările înţelepciunii: “şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Cristos, Tatăl slavei, să vă dea un Duh de înţelepciune şi de descoperire în cunoaşterea lui, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării lui, care este băgăţia moştenirii lui în sfinţi” (Ef. 1, 17-18).

Aşadar, noi suntem chemaţi a progresa în înţelepciune, să punem mereu în discuţie cunoaşterea noastră provizorie despre revelaţia şi despre împrejurările istorice, despre evenimentele mici şi mari ale existenţei noastre. Referirea la cort înseamnă a recunoaşte că nu suntem încă posesorii adevărului, deţinătorii patentaţi (şi instalaţi), în stare de a rezolva toate problemele. Cortul mai mult decât manifestarea unei stări stabile, cucerite, denunţa voinţa de a înainta, o încăpăţânare de a căuta, o tendinţă spre orizonturi tot mai noi şi surprinzătoare, o voinţă de fier pentru tot ce se află dincolo de orizonturile descoperite până acum.

Cortul nu ne dă ideea unei ţinte atinse deja, ci o cale ce trebuie aflată şi străbătură. Hrana ce ni se oferă este în vederea unei noi plecări, şi lumina care ni se oferă este pentru a nu ne îngrozi de umbrele nopţii pentru a fi gata de plecare la ivirea aurorei. O mentalitate a egoismului, a omului avar şi îngâmfat este ceva ridicol în confruntare cu duhul nomad al cortului, este contrar voinţei lui Dumnezeu. Duhul cortului ne face să înţelegem că împărăţia se află în teritoriile neexplorate încă, iar cortul nu serveşte la altceva decât de a ne apropia cât mai mult de aceste teritorii.

Cortul, adică precarietatea

Subiectul acesta al cortului apare şi în Evanghelia de astăzi. Expresia prologului, “şi Cuvântul s-a făcut Trup şi a locuit între noi”, (In. 1, 14), s-ar putea traduce şi prin aceste cuvinte: “şi-a întins cortul drept în mijlocul nostru”. Aici este vorba despre acel cort ce se obişnuieşte în tabără. Transparentă este aluzia la cortul întâlnirii sau al adunării, adică locul prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului său liberat care trece prin pustiu (Exod. 25, 8; 33, 7-10; Num. 12, 5). Dacă trupul indică şubrezenie, slăbiciune, fragilitate, cortul ne duce cu mintea la o situaţie de precarietate, adică de provizorat, de nesiguranţă.

Trupul înseamnă omul muritor, cu toate slăbiciunile lui. Cortul înseamnă omul nomad, veşnic călător. Arabii, nu au un cuvânt specific pentru indicarea cortului ci îi spun “casa de piele”. Cortul nu este numai o aşezare mobilă, ci semnificaţia cortului mai înglobează şi alte realităţi cum ar fi: locuinţă, loc de întâlnire, viaţă, persoane. Cortul nu-L izolează pe Dumnezeu de om. În felul acesta noi mergem să-L căutăm pe Dumnezeu, nu într-un templu magnific, într-o capelă oarecare, sau într-un palat impunător, ci într-un cort întins pe maidanul satului. Cortul care este bătut de vânturi, uneori de vijelii şi furtuni, îndură frigul nopţii ca şi arşiţa nemiloasă a soarelui din timpul zilei. Un cort care oferă adăpost este şi el expus intemperiilor. Pietrele şi cărămizile creează un ambient artificial, care-l separă şi apără de lumea din afară.

Cortul nu, pentru că el trăieşte în legătură permanentă cu lumea din afară. Pânza lui transmite celor dinlăuntru toate vibraţiile ce vin dinafară. Cortul este ca o peliculă sensibilă, care înregistrează cea mai mică mişcare, cel mai mic zgomot. Cortul adăposteşte, nu separă, nu desparte. Primeşte oaspeţi, dar fără să-i izoleze de exterior. Cortul este nomad, călător şi el, aşa ca toţi călătorii. Cortul ne dă ideea exodului. Cortul nu înseamnă stabilitate, ci drumeţie. Cortul nu prezintă nici o siguranţă ci numai riscuri şi întâmplări neprevăzute. Aici se află toată deosebirea fundamentală între casa de piatră şi cort.

Soliditatea se plăteşte cu sedentarismul, cu alte cuvinte, cu renunţarea de a mai fi într-o mişcare continuă. Călătoria devenind ceva care se petrece în afara locuinţei. Omul iese din casă, face vreo câţiva paşi pe stradă, apoi se reîntoarce imediat acasă. Însă, cortul este tot una cu strada, cu satul. El nu cunoaşte alte legi, decât legile drumului. Cortul este în slujba exodului, a călătoriei. Nu numai eu plec la drum, ci şi cortul vine cu mine. Cortul nu e pentru nomazi. El însuşi este nomad şi nu poate sta într-un loc. Pe de altă parte, Isus va spune: “Eu sunt calea…” (In. 14, 6).

“După cum Vechiul, tot aşa şi “Noul Cort” presupune o omenire veşnic călătoare. Isus nu zideşte un templu nou, static şi fix. Urmaşii lui se află într-o continuă călătorie spre Tatăl. Călătoresc în istorie, nu cu obiectivele trupului, ci cu acelea ale duhului, şi, sunt singurii care ştiu unde merg” (Mateos e Berreto). Acum, când Cristos abia sosit pe pământ, noi toţi, care formăm biserica sa, ne simţim chemaţi a merge pe urmele Lui. Întrebarea de căpetenie pusă de Întruparea Domnului este nu “Unde locuieşti?” ci “unde ne duci?”. De fapt, cortul acela este un cort care merge departe.

 

* * *

 

Viaţa era lumina oamenilor

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Sfânta Liturghie de azi începe printr-o antifonă de mare valoare care anunţă conţinutul teologic al lecturilor: Când liniştea învăluia totul şi noaptea era la jumătatea căii sale, Cuvântul tău atotputernic, Doamne, a venit din ceruri, de pe tronul regesc (LR Înţ 18,14-15). Când toată teologia sapienţială a lumii şi-a epuizat forţele, se odihnea neputincioasă, Cuvântul a venit din cer, de pe tronul regesc, ca să continue teologia prin Legea lui Moise, apoi prin Mesia.

Lectura I a acestei duminici (Sir 24,1-4.12-16) constituie unul dintre cele mai mari elogii aduse înţelepciunii divine puse în Lege: Am ieşit din gura Celui Preaînalt şi am umplut ca un nor tot pământul… Înaintea veacurilor, chiar de la început, el m-a creat… A pus rădăcinile în mijlocul unui popor glorios… În Sion, înţelepciunea divină a inspirat poporului ales o liturgie vrednică de sfinţenia lui Dumnezeu. Această alegere divină, de a locui în Sion, precum şi răspunsul poporului prin cultul sfânt, au transformat Israelul într-un popor glorios, drept parte şi moştenire a Domnului (cf. CBL pag. 535).

Cu atât mai mare trebuie să fie elogiul creştin adus lui Dumnezeu, cu cât înţelepciunea lui faţă de noi este mai presus de cea a Vechiului Testament cuprinsă în prima lectură. Motivul ni-l dă sfântul Paul într-un crâmpei din Scrisoarea către efeseni (1,3-6.15-18), arătând că Dumnezeu ne-a binecuvântat, ne-a chemat şi ne-a predestinat să fim fiii săi prin opera lui Isus Cristos, fiindcă în el este toată binecuvântarea.

Această binecuvântare divină este expusă de sfântul Ioan în prologul evangheliei pe care a scris-o (cf. 1,1-18). Acesta constituie un răspuns la întrebarea: Cine este Isus Cristos? Este el mai presus de legea lui Moise? Da, Isus este predestinaţia noastră pentru cer, fiindcă aici s-a născut din veci din Tatăl în calitate de Cuvânt primordial, cel mai drag, în care veşnic şi-a găsit toată bucuria (cf. Mt 17,5). Isus este înaintea Legii, fiindcă el stă la originea a tot ce există. Dar dintre toate cele ce există prin el, Biserica a fost prima în planul divin de răscumpărare a oamenilor, fiindcă Isus Cristos a fost rânduit de Tatăl drept cap al Bisericii, al Trupului său Mistic. Cuvântul primordial al Tatălui s-a întrupat şi, devenind om asemenea tuturor oamenilor, s-a adresat destinatarilor Bisericii şi chiar tuturor oamenilor prin înţelepciunea sa nemărginită. Ca binecuvântarea divină, adică vestea predestinării tuturor pentru împărăţia Tatălui, să ajungă la toţi oamenii, el s-a folosit de oameni. Acei oameni prin care cuvântul ajunge la destinatari sunt purtători de lumină. Ioan Botezătorul a fost unul dintre ei şi ultimul înainte de a se arăta slava Unului-Născut din Tatăl plin de viaţă şi de adevăr. Viaţa este lumina contra întunericului adus de păcat, care este moartea. Adevărul este lumina contra întunericului ignoranţei noastre datorat firii. Calea este predestinaţia acelora care îmbrăţişează adevărul şi viaţa. Tot prologul Evangheliei după sfântul Ioan se poate rezuma în afirmaţia lui Isus: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (In 14,6).

Legea lui Moise a fost doar o dispoziţie pregătitoare pentru apariţia luminii, dar o dată ce lumina a apărut, faza pregătitoare nu-şi mai are rostul, fiindcă lumina însăşi ne călăuzeşte spre împărăţia luminii veşnice. Aceasta înseamnă că am fost binecuvântaţi cu har peste har (cf. CBL pag. 1304-1306).

Are dreptate sfântul Paul că recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu trebuie să fie infinit superioară celei proclamate de Ben Sirah în prima lectură. De aceea cred că trebuie să ne oprim ceva mai mult asupra problemei predestinării, constituind în acelaşi timp motivul binecuvântării şi recunoştinţei noastre.

Predestinaţia pentru desăvârşire, pentru împărăţia cerului prin Cristos, porneşte din iubirea divină care are toată libertatea alegerii. Recunoştinţa se concretizează în laudele aduse harului necreat, Duhului Sfânt, cu care ne-a înzestrat ca să-l putem numi pe Dumnezeu Tată (cf. Rom 8,15), asemenea lui Isus, Fiul său preaiubit, de care ne-a poruncit să ascultăm (cf. Mt 17,5).

Sfântul Paul arată că mulţumirea adusă lui Dumnezeu duce la o mai profundă cunoaştere a lui Cristos, la o mai mare identificare cu el care este viaţă în Duhul Sfânt, fiindcă l-a înviat din morţi (Rom 8,11).

Manifestările vieţii de pe pământ sunt de domeniul ştiinţei; dar viaţa în sine, în izvorul ei, aparţine de domeniul Duhului Sfânt şi face parte din adevărurile de credinţă: Cred în Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul. Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu ca izvor al vieţii numai prin înţelepciunea care ne vine din credinţă, ca dar al Duhului Sfânt. Înţelepciunea raţiunii noastre nu-i capabilă să descifreze nici măcar cele ale lumii, deşi face eforturi uriaşe, nicidecum cele ale spiritului. Numai harul, ajutorul Duhului Sfânt, ne poate face mulţumiţi şi aducători de mulţumire, binecuvântare, pentru cele spirituale din cer: pentru viaţa veşnică la care am fost predestinaţi prin Cristos, capul Bisericii.

Aceasta nu înseamnă că toţi membrii Bisericii sunt infailibil predestinaţi, adică automat duşi la fericirea veşnică, ci sunt chemaţi la sfinţenie şi prin sfinţenie devin membre ale Bisericii care singură este predestinată datorită capului ei, Isus Cristos, predestinat infailibil de Tatăl pentru slava sa cea veşnică. Individual, pe fiecare în parte, Dumnezeu ne-a ales ca să fim sfinţi şi neprihăniţi în faţa lui, dar numai Biserica este predestinată pentru cer. Cine face parte din Biserică, având viaţa lui Cristos în sine, devine predestinat. A face parte din Biserică nu înseamnă a nu mai avea nici un fel de libertate individuală. Dumnezeu însuşi este libertatea Bisericii în ansamblul ei, adică ea este automat predestinată împărăţiei cerurilor prin Cristos, capul ei, predestinat de Tatăl pentru ea din veşnicie, prin care “suntem chemaţi la libertate” (Gal 5,13). Omul poate face parte şi poate să nu facă parte din Biserica lui Cristos, dar Biserica nu poate să nu fie automat îndreptată spre Ierusalimul ceresc (cf. Ap 21,10).

Ca să înţelegem mai bine, mă folosesc de un exemplu: trenul nr. 1 este predestinat să facă ruta Iaşi-Bucureşti fără oprire. Oricine urcă în el devine automat predestinat acestei rute, dar este liber să sară din el, asumându-şi consecinţele deloc îmbucurătoare, în timp ce trenul este liber să-şi vadă de drum. Prin Cristos, capul Bisericii, toţi suntem predestinaţi acestei rute: Pământ-Paradis. Acela care îl cunoaşte pe Cristos (trăieşte viaţa harului în Duhul Sfânt) devine automat predestinat paradisului, însă atâta timp cât omul este pe Pământ, în sânul Bisericii (ca în tren), poate renunţa la Cristos, poate părăsi ruta prin pierderea vieţii spirituale şi astfel va suporta consecinţele triste. Biserica, Trupul Mistic al lui Cristos, a fost predestinată din veşnicie ca vehicul spre fericirea veşnică a tuturor acelora care vor crede în Cristos (cf. Fap 13,39). Credinţa este legitimaţia de călătorie, biletul pentru ruta Pământ-Paradis. A renunţa la credinţă înseamnă a renunţa la destinaţie. Înţelepciunea, dar al Duhului Sfânt, mai presus de orice altă înţelepciune stă în acceptarea credinţei care dă dreptul la predestinaţie. Acest tren predestinat pentru Pământ-Paradis nu poate deraia fiindcă mecanicul de locomotivă este Cristos înviat care a străbătut traseul dus-întors: Paradis-Pământ şi Pământ-Paradis. Cristos înviat a pus pe traseu şinele infailibilităţii, adică Magisteriul Bisericii în frunte cu papa. Învierea de care se bucură capul Biserici, Cristos, comportă garanţia contra unei structuri antiecleziale, poliţa de asigurare cerească împotriva porţilor iadului ca să nu o poată birui (cf. Mt 18,18).

Prin Cuvântul său făcut trup, abia născut, Tatăl cheamă pe toţi oamenii din cele patru colţuri ale pământului. Credinţa este oferită tuturor. Dintr-un colţ i-au răspuns păstoraşii, din alte trei colţuri vom auzi la 6 ianuarie cum îi vor răspunde magii. Acum este timpul să-i răspundem noi.

Din păcate, pentru mulţi oameni de azi, cuvântul lui Dumnezeu cade în gol, pe piatră sau între spini, adeverindu-se ceea ce spune evanghelistul Ioan că “Între ai săi a venit şi ai săi nu l-au primit”.

Credinţa, speranţa şi dragostea trăite din plin, să suplinească ceea ce lipseşte multora spre a ajunge la mântuire. De aceea să ne rugăm cu întreaga Biserică a lui Cristos: Dumnezeule atotputernic şi veşnic, lumina sufletelor credincioase, binevoieşte a umple lumea întreagă de slava ta şi arată-te, prin strălucirea luminii tale, tuturor popoarelor” (LR). Amin.

 

* * *

 

A II-a Duminică după Crăciun

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Un om de ştiinţă, în zilele apropiate Crăciunului, a ajuns într-un trib de locuitori primitivi dintr-o insulă îndepărtată din Antile. A fost primit, inexplicabil, cu semnele celei mai mari veneraţii.

Când a plecat, pe canoea împodobită cu ghirlande de flori şi plină cu daruri minunate, a găsit explicaţia acelei primiri triumfale din partea insularilor. De mulţi ani, în timpul Crăciunului, aşteptau vizita lui Isus, conform promisiunii făcute strămoşilor lor de un misionar bătrân.

- Tu… eşti el, e adevărat? i-a şoptit un sălbatic, care vâslea coborând spre mare.

Să fii confundat cu Isus cred că le-ar plăcea multora dintre noi; şi totuşi, dacă ne gândim bine, o idee, o imagine oarecare a lui Cristos, trebuie fim capabili să dăm. Nu trebuie oare să împlinim planul tatălui de a face din noi alt Cristos, adică tot atâţia fii ai săi? Nu suntem noi ucenicii lui Isus? Şi ucenicul nu trebuie să reflecte ceva din Maestrul său: de exemplu, bunătatea şi dăruirea pentru alţii? Cine intră în contact cu noi poate să-l vadă într-o oarecare măsură pe Isus? Este o datorie pe care am primit-o la botez. Să ne gândim la aceasta în aceste sărbători de Crăciun.

2. Tema

Fiul lui Dumnezeu devine fratele nostru pentru a ne face pe toţi fii ai lui Dumnezeu, fraţi între noi.

3. Mesajul zilei

Isus s-a născut pentru a-i face pe toţi oamenii din lume o singură familie, familia lui Dumnezeu.

Isus a venit pentru toţi oamenii, este Mântuitorul tuturor.

- Isus s-a născut nu numai pentru păstorii care sunt alături de el, dar şi pentru cei de departe, cum sunt magii.

- Isus îi cheamă alături de el pe copii, pe tătici, pe mame, pe tineri şi pe bătrâni, pe albi, pe negri şi pe galbeni.

- A venit să aducă mântuirea lui Dumnezeu tuturor oamenilor.

“Să te laude popoarele, Dumnezeule,

Să te laude popoarele toate.

Să se cunoască pe pământ calea ta,

Printre toate popoarele, mântuirea ta” (Ps 66).

Dar nu toţi sărbătoresc Crăciunul.

- Unii, ca Irod, nu-l doresc pe Isus, nu sărbătoresc la naşterea lui şi nu numără anii istoriei de la primul Crăciun.

- Alţii chiar nu reuşesc să sărbătorească şi se mulţumesc cu puţin zgomot şi câteva cheltuieli, de multe ori superflue, care sună ca o ofensă adusă celor săraci…

- Ce câştigăm dacă avem toţi bradul de Crăciun, dacă acest brad nu ne aminteşte de Isus: pomul vieţii, lumina oamenilor?

- Alţii nu sărbătoresc Crăciunul, pentru că nu-l cunosc pe Isus. Multe popoare din lume îl adoră pe Dumnezeu – chiar dacă sub nume diferite – şi îl iubesc, poate fără să îl cunoască.

- Multe persoane nu au credinţă în Isus, dar sunt bune şi generoase.

- Cine va putea să le dea bucuria de a-l cunoaşte pe Mântuitorul care s-a născut la Betleem, pentru a face din toţi oamenii o familie de fraţi?

Ce să facem?

- Prin cuvânt, trebuie să vestim lumii întregi că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi oamenii.

- Prin viaţă, trebuie să dăm mărturie despre “sensul” omenirii, despre bunătatea Mântuitorului nostru Isus Cristos, fără critici, fără condamnări, cu respect, amabilitate, cu fraternitate.

4. Exemple

a) “Moise, în timpul călătoriei sale prin deşert, întâlneşte un păstor şi hotărăşte să petreacă vreo câteva zile la el, ajutându-l să pască turma. La sfârşitul zilei, vede că păstorul adună laptele cel mai bun într-un vas de lemn şi apoi îl duce pe o stâncă îndepărtată.

Moise întreabă:

- La ce este folosit acel lapte?

Păstorul răspunde:

- Este lapte pentru Dumnezeu!

Moise rămâne blocat şi nu poate face altceva decât să ceară explicaţii. Replica păstorului:

- În fiecare seară iau laptele cel mai bun şi i-l ofer Domnului meu.

Zâmbind datorită simplităţii acelui păstor, Moise a insistat:

- Şi Dumnezeu îl bea?

- Da, a răspuns păstorul. Dumnezeu bea laptele pe care i-l ofer.

Atunci, Moise simte nevoia de a-l lămuri pe acel prieten şi îi explică cum Dumnezeu, fiind spirit pur, nu poate să-şi potolească setea cu lapte. Dar păstorul este sigur că laptele din vasul de lemn era luat de Domnul.

În acest moment, provocarea lui Moise devine mai înverşunată; îl invită pe păstor să se ascundă, noaptea, pentru a vedea dacă Dumnezeu vine într-adevăr să bea laptele lui.

În timpul nopţii, la lumina lunii, sărmanul păstor observă că o vulpe mică s-a apropiat de stâncă să bea laptele pregătit pentru Dumnezeu.

Dimineaţă, Moise îl găseşte pe păstor deprimat, umilit: este constrâns să-i dea dreptate lui Moise, recunoscând că, într-adevăr, Dumnezeu este spirit pur şi nu poate să se hrănească cu lucruri pământeşti.

Dar într-o viziune, Dumnezeu îi apare lui Moise certându-l:

- Moise, este adevărat că sunt spirit pur; dar am primit întotdeauna cu bucurie laptele pe care mi-l oferea cu intenţie dreaptă şi cu atâta iubire. Fiind spirit pur, nu am nevoie de lapte; de aceea, fiind Dumnezeu, îl împărţeam cu acea mică vulpe, căreia îi plăcea” (cf. A. BLOON, Scuola di preghiera, Morcelliana).

Acest exemplu ne învaţă, dragii mei copii, că Pruncul Isus primeşte darurile tuturor; că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi oamenii, chiar şi de alte religii – chiar dacă nu rămân cu noi la lecţia de religie la şcoală! – şi, de aceea, trebuie să ne respectăm şi să ne iubim ca fraţi ai lui Isus, fără să refuzăm un dialog senin cu toţi, pentru că probabil vor fi iluminaţi de adevărul descoperit nouă de Domnul.

b) Domnitorul din Siracuza l-a chemat la sine într-o zi pe filozoful Simonide şi l-a întrebat:

- Aud spunându-se atâtea lucruri despre divinitate şi deseori diferite unele de altele. Spune-mi tu, care eşti înţelept: cine este Dumnezeu?

Filozoful a răspuns:

- O, rege, dă-mi o zi, pentru a mă gândi.

A doua zi, Simonide s-a întors la rege şi l-a implorat:

- Mai am nevoie de încă două zile de studiu!

La sfârşitul acestora, s-a întors să-i mai ceară alte, alte zile. Şi tot aşa. Întrebat de rege, obosit să aştepte, de ce acţionează aşa, a răspuns:

- O, rege, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât Dumnezeu devine mai mare în ochii mei şi cu atât reuşesc mai puţin să-l înţeleg cu mintea mea!