Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a II-a după Crăciun
Anul B (A, C)
Lecturi:
Sirah 24,1-4.8-12
Efeseni 1,3-6.15-18
Ioan 1,1-18

Ioan 1,1-18

La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Acesta era la început la Dumnezeu. Toate au luat fiinţă prin el şi fără el nu a luat fiinţă nimic din ceea ce există. În el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor, iar lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o. A venit un om, trimis de Dumnezeu, al cărui nume era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el lumina, ci a venit să dea mărturie despre lumină. [Cuvântul] era lumina adevărată care, venind în lume, luminează pe orice om. Era în lume şi lumea a luat fiinţă prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit. Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din voinţa trupului, nici din voinţa bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut. Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. Ioan a dat mărturie despre el şi a strigat: “Acesta era cel despre care v-am spus: Cel care vine după mine a ajuns înaintea mea pentru că era mai înainte de mine”. Într-adevăr, noi toţi am primit din plinătatea lui har după har. Pentru că Legea a fost dată prin Moise, harul şi adevărul au venit prin Isus Cristos. Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul, care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Alessandro Pronzato
Diverşi alţi autori

 

* * *

 

Duminica recunoştinţei, promisiunilor şi a cererilor

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte Crăciunul drept mama tuturor sărbătorilor, adică a întregii revelaţii care ne umple inima de bucurie pe pământ.

Că primul Crăciun a avut un răsunet imens, unic în cursul istoriei, este un fapt de netăgăduit: de aici a început numărătoarea anilor, de aici a luat naştere o nouă civilizaţie, cea mai extinsă, cea mai avansată: literatura, artele, arhitectura, muzica; în parte chiar şi ştiinţele au rămas profund influenţate de acest eveniment (Tihamer Toth).

Când au fost alungaţi din paradisul pământesc, Adam şi Eva erau trişti. Tristeţea lor a durat până când li s-a născut primul copil, pe care Eva, luându-l în braţe şi privindu-l cu atenţie şi iubire maternă, tresaltă de fericire şi-i spune lui Adam: Priveşte în ochii lui! Paradisul pe care l-am pierdut este aici! Aşa ne relatează o veche tradiţie. Avem să-i mulţumim lui Dumnezeu că prin pruncul divin ne-a descoperit că paradisul pământesc este cu noi. Ceea ce spune atât de frumos poetul P. Cernea:

Şi dacă melodii divine
Vă smulg în ceruri, tremurând,
E că un neam întreg ce vine
Se bucură cu voi în rând;

Şi dacă în ora fermecată
Asemeni zeilor păreţi,
E că trăiţi, ca-n vis, deodată
Atâtea mii şi mii de vieţi.

Părinţii au prima datorie de recunoştinţă, fiindcă prin fiecare nou-născut le intră în casă pruncul Isus, aducându-le cheia fericirii: Cine primeşte pe unul dintre aceştia mici, pe mine mă primeşte, afirmă Mântuitorul lumii (Mc 9,37).

Sfântului Gerard Macella, pe când era copil, i s-a întâmplat un caz atât de neobişnuit încât cu greu s-ar putea crede, dacă n-ar fi fost cercetat şi recunoscut de Biserică în actele beatificării sale. Cazul

l-am relatat şi într-o predică din anul trecut însă îmi place atât de mult încât nu pot să nu-l repet. Gerard slujea ca servitor episcopului de Lacedonia. Într-o zi, a fost văzut palid şi înspăimântat învârtindu-se în jurul fântânii din piaţa catedralei, oprindu-se din când în când spre a privi adâncul întunecos. Nici el nu-şi putea închipui ce şi cum s-a întâmplat. Deodată, a auzit o bufnitură. Era cheia de la palatul episcopal care i-a alunecat din mână pe când se juca şi a ajuns în adâncul fântânii. Ce era de făcut? Ce avea să spună stăpânul său bolnăvicios şi cam nervos? Mă va da afară şi-mi voi pierde pâinea, se gândea el. Unde mă voi duce? Orfan, fără casă şi fără de lucru. Din ce voi trăi? Cine mă va ajuta? Deodată, i-a venit o idee. Străbate piaţa în fugă; intră în catedrală; se apropie de ieslea în care se afla statuia pruncului Isus; o ia în braţe şi-i spune: Pruncuşorule Isus, numai tu mă poţi ajuta, numai tu şi nimeni altul. Pescuieşte-mi cheia, te rog! A legat statuia pruncului Isus de frânghia fântânii şi i-a dat drumul încet spre adânc. Când a simţit că a ajuns în apă, i-a strigat tare şi plin de încredere: Pruncuşorule Isus, adu-mi cheia! A început să învârtească roata trăgând statuia afară. Un strigăt de bucurie a făcut să răsune piaţa; pruncuşorul Isus avea în mânuţa sa cheia. A luat statuia în braţe şi, după ce a sărutat-o cu foc, a dus-o la locul ei în iesle.

Nefericiţi sunt părinţii care nu găsesc în mânuţele pruncilor cheia fericirii şi care nu văd în ochişorii lor nevinovaţi paradisul!

Dându-ne bucuriile sărbătorilor de Crăciun, avem datoria să-i mulţumim lui Dumnezeu, prin Fiul său, pentru toate.

“Îţi mulţumim că ne-ai dat noaptea binecuvântată în care steaua a strălucit deasupra peşterii din Betleem, revărsând lumină mai întâi asupra paşilor noştri care orbecăiau în întunericul păcatului şi al ignoranţei, fiindcă ceea ce ştim despre Dumnezeu, despre noi înşine, despre sensul vieţii noastre şi despre veşnicie, ne-a învăţat lumina acestei stele. Lumina ei ne-a descoperit că Dumnezeu, care a zidit lumea prin atotputernicia sa, iubeşte pe toţi oamenii şi pe fiecare în parte cu inimă de părinte, de tată şi mamă.

Îţi mulţumim, pruncule Isus, nu numai pentru câte ne-ai învăţat, dar mai ales pentru ceea ce am primit de la tine: îţi mulţumim pentru că ai venit, ne-ai vizitat şi te-ai jertfit pentru noi! Ce valoare ar fi avut sufletul nostru, cel atât de des neglijat, de atâtea ori aruncat la gunoi, în noroi, de atâtea ori dat morţii păcatului, dacă tu nu te-ai fi născut în peştera săracă şi rece pentru a ne arăta valoarea lui? Îţi mulţumim pentru fiecare pas pe care l-ai făcut pentru noi, pentru fiecare picătură de sudoare, pentru fiecare lacrimă şi pentru fiecare picătură de sânge vărsat pentru noi, îţi mulţumim pentru batjocurile îndurate: scuipăturile primite, cununa de spini, pentru rănile sfinte, pentru crucea purtată în locul nostru, pentru infernul morţii cu care ai pecetluit preţul sufletului nostru şi l-ai mântuit” (Tihamer Toth).

Îţi făgăduim, ca semn al recunoştinţei noastre vii, că vom păstra nealterată credinţa noastră în dumnezeirea şi omenitatea ta. Vom lupta ca fiecare tratat de pace să poarte pecetea credinţei în pacea pe care ne-ai adus-o din cer, ca săbiile să fie topite şi prefăcute în pluguri şi lăncile în seceri (cf. Is 2,4).

Îţi făgăduim că lumea ne va cunoaşte că suntem ai tăi de pe dragostea pe care o vom avea unii pentru alţii (cf. In 13,35), ca toţi să recunoască împlinirea profeţiei lui Isaia, anume că în împărăţia ta pot să trăiască la un loc lupul cu mielul şi leopardul cu iedul (11,6).

Îţi făgăduim că te vom urma şi vom face ca şi alţii să te urmeze pe calea ce ne-ai arătat-o şi care ne duce la viaţa veşnică.

Pruncule divin, îţi mulţumim, îţi făgăduim, dar te mai rugăm ceva: să ne laşi harul şi pacea ta! Fără harul tău nu putem face nimic şi fără pacea ta nu ne putem bucura de nimic; fără harul tău nimeni nu poate ajunge în cer spre a-i aduce slavă lui Dumnezeu şi fără pacea ta nimeni nu poate fi de bunăvoinţă pe pământ.

Într-o zi, sfântul Ambrozie dicta lui Paulin, secretarul său, aceste cuvinte: Cristos trăieşte în mine; adică trăieşte acea pâine vie care a coborât din cer şi s-a născut la Betleem, trăieşte iubirea sa, pacea, dreptatea, înţelepciunea sa. Putem spune şi noi acelaşi lucru?

Într-o zi, Petru i-a spus lui Isus: Doamne, iată: noi am lăsat toate şi te-am urmat, ce răsplată vom primi? Răspunsul lui Isus a fost prompt şi categoric: Adevăr zic vouă, că voi care m-aţi urmat, la naşterea din nou a lumii (la înviere), când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Mt 19,27-28).

Noi ce am lăsat pentru Isus în aceste zile, ca să ne învrednicim de vreo răsplată la cea de-a doua naştere a lumii? Am lăsat ura? Beţia? Înjurătura? Necurăţia? Am lăsat un ban pentru un sărac?

Fiecare lasă ceva, după credinţa vie pe care o are, fiindcă numai aceasta acţionează prin caritate (Gal 5,6).

 

* * *

 

Duminica a II-a după Naşterea Domnului

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Mesajul de iubire şi de bucurie proclamat în sărbătoarea Naşterii Domnului, este continuat şi în liturgia duminicii de astăzi. Faptul că Biserica ne propune aceeaşi evanghelie ca şi în ziua Crăciunului, denotă însăşi pedagogia ei, aceea de a aprofunda misterul celebrat care nu poate fi înţeles doar după o scurtă reflecţie, şi aceea superficial făcută. Despre acest fragment evanghelic, care constituie prologul evangheliei lui Ioan, sfântul Augustin, pentru a arăta bogăţia şi importanţa sa pentru credinţa creştină, va spune că “va trebui să fie scris cu caractere de aur şi expus pe toate bisericile în locurile cele mai evidente” (De civitate Dei X, 29).

Sărbătorile ne-au dat un plus de credinţă, făcându-ne să înţelegem că prin Întrupare, Dumnezeu îşi îndeplineşte planul său de mântuire, că nu-l lasă pe om la voia întâmplării, abandonându-l. Îl trimite pe Cristos ca să-i lumineze viaţa. Papa Paul al VI-lea ne spune că “Isus Cristos este lumina lumii. Cine priveşte la el, vede clarificându-i-se cărările vieţii”.

Liturgia de astăzi nu se preocupă atât de cercetarea originii Cuvântului sau punerea în lumină a aspectului cosmic al Întrupării, cât mai ales de celebrarea misterului prezenţei sale în mijlocul oamenilor. Prima lectură ne face să vedem cum această prezenţă era deja ascunsă şi prevestită în Vechiul Testament, având caracteristicile Înţelepciunii. Este de fapt prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor, mai precis în mijlocul poporului ales, pentru a-l conduce, împlinind în el planul său de mântuire. Această Înţelepciune provine de la Dumnezeu, care s-a “înrădăcinat în popor”, care şi-a fixat cortul său în Israel.

În Noul Testament, Înţelepciunea lui Dumnezeu se prezintă ca Persoană divină, nu în mod alegoric, dar în mod real ca Persoană divină şi concretă: este Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu în care s-a întrupat toată înţelepciunea Tatălui. În timp ce sfântului Paul îi place să-l prezinte pe Cristos ca “Înţelepciunea lui Dumnezeu” (1Cor 1,24) “splendoarea gloriei sale, imaginea substanţei sale” (Evr 1,3), sfântul Ioan în evanghelia de astăzi îl prezintă ca Logos, Cuvânt, termen care exprimă în acelaşi timp gândirea şi cuvântul lui Dumnezeu, care este de fapt Dumnezeu în toate egal Tatălui. Toată Scriptura, începând de la Geneză şi până la Apocalips dă mărturie despre acest Cuvânt.

Primul verset al Evangheliei sfântului Ioan, “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu” (In 1,1), este asemănător cu primul verset din cartea Genezei şi exprimă natura eternă a Cuvântului, a doua Persoană a Sfintei Treimi care cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt conduce întreaga creaţie a universului. “Toate au fost făcute prin el şi nimic din ceea ce a fost făcut nu a fost făcut fără el” (In 1,3).

Ceea ce sintetizează evanghelia de astăzi şi în acelaşi timp îndeamnă la reflecţie, este însăşi contemplarea Cuvântului întrupat. “Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi am contemplat gloria lui” (In 1,14). În Isus, Dumnezeu s-a coborât la noi, încărcat cu cel mai mare mesaj: Dumnezeu este iubire! Timpul Crăciunului este important pentru că în Isus s-a întrupat dragostea lui Dumnezeu şi prin el ne-a dăruit totul. Cuvântul făcut carne şi-a stabilit cortul în mijlocul poporului său, revelând iubirea Tatălui. Pentru cei care nu cred, această lume poate să apară “un furnicar care se fărâmă şi nimic mai mult”, dar pentru noi el este locul unde Cuvântul şi-a “fixat cortul său”, locul pe care Dumnezeu “l-a iubit atât de mult, încât l-a dat pe Fiul său unul născut” (In 3,16). Trimiţându-l în mijlocul nostru pe Fiul său, Tatăl împlineşte tot ceea ce a anunţat prin profeţi, deoarece Cristos este plinătatea revelaţiei lui Dumnezeu faţă de oameni. “După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin profeţi, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu în zilele acestea de pe urmă ne-a vorbit prin Fiul, pe care l-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin care a făcut şi veacurile” (Evr 1,1-2).

Acest lucru este fondat pe “noua şi eterna alianţă”: nouă pentru că este inaugurată de venirea lui Cristos; eternă pentru că nu va putea fi distrusă, nici chiar de păcatele şi infidelităţile oamenilor. Dialogul dintre Dumnezeu şi om nu va putea fi întrerupt, pentru că porneşte din însăşi persoana lui Cristos. Este clar că acest dialog implică şi participarea omului, şi participarea noastră, care credem în Cuvântul său. La ce foloseşte chemarea sa, care răsună în urechile noastre, dacă noi nu vrem să-i corespundem?

Se relatează că în fiecare duminică, piaţa catedralei din Tours (Franţa) era plină de cerşetori şi de săraci nenorociţi. Toţi îşi manifestau mizeria lor, pentru a obţine pomeni mai îmbelşugate de la credincioşi. Şi iată că într-o astfel de duminică, pe neaşteptate se făcu o zarvă mare şi toată acea lume nenorocită dispăru; fugeau toţi cum puteau mai repede. Un cerşetor nou, neştiind ce se întâmplă, întrebă: “De ce fuge săraca lume din Tours?” O voce îi răspunse: “Vine Martin, episcopul oraşului nostru”. “Şi ce-i cu asta?” “Martin e sfânt, face minuni!” – i se răspunse. “Nu este oare aceasta o bucurie pentru toţi?” – insistă uimit noul cerşetor. Dar se auzi răspunsul: “Nu, este o nenorocire; Martin ne vindecă! Şi atunci nu este aceasta ceea ce se caută?” “Dar tu nu înţelegi că dacă sfântul te vindecă nici un om nu-ţi va mai da de pomană şi atunci vei fi constrâns să munceşti!…”

Lumea de astăzi, ameţită de materialism, de ignoranţă şi comoditate, nu vrea să primească vindecarea care este însuşi “Cuvântul făcut trup” şi fuge fără să-i dăruiască o locuinţă caldă în inimă aceluia care este viaţa. Fuge de acela care a venit să ia asupra sa păcatele, “care s-a făcut în toate asemenea nouă afară de păcat”. Oare suntem şi noi dintre aceia despre care spune şi sfântul Ioan în evanghelia de azi: “A venit la ai săi şi ai săi nu l-au primit?” (In 1,11).

Isus Cristos a venit pentru a ne ajuta în trăirea noastră, a venit pentru a ne vindeca de toate infirmităţile noastre, dar trebuie remarcat un aspect foarte important, şi anume: Dumnezeu nu ajută pe nimeni, dacă respectivul nu vrea să fie ajutat. Dumnezeu l-a creat pe om liber şi cere de la el un răspuns sincer la iubirea lui.

“Tuturor celor care cred, Dumnezeu le-a dat puterea de a deveni fiii lui Dumnezeu” (In 1,12). Fii în Fiul: iată aspectul misterului Naşterii pe care azi liturgia ne ajută să-l aprofundăm. Noi, cu alte cuvinte, suntem deja fiii lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit şi care ne face să spunem: “Abba, adică Tată!”, dar în acelaşi timp, noi trebuie să devenim tot mai mult imitatorii lui Cristos şi să creştem în credinţă.

Aceasta este de fapt şi tema pe care sfântul Paul o subliniază în cea de-a doua lectură de astăzi. “Dumnezeu ne-a ales, predestinându-ne să fim fiii săi adoptivi prin Isus Cristos” (Ef 1,4-5). Filiaţiunea divină este fundamentul adevăratei libertăţi, libertate faţă de orice tip de opresiune, faţă de orice formă de sclavie în care ne constrâng patimile noastre. Filiaţiunea divină este şi fundamentul sigur al păcii şi al bucuriei noastre. În ea creştinul găseşte protecţia de care are nevoie, găseşte căldura paternă, găseşte forţă şi lumină pentru a privi cu credinţă la un viitor mai bun, inundat de iubirea lui Cristos. Vom fi fiii lui Dumnezeu dacă-l contemplăm şi-l întâlnim pe Isus, şi nu fugind de el, refuzându-i vindecarea. Aşa cum apostolul Paul se roagă lui Dumnezeu ca să lumineze inimile credincioşilor pentru a înţelege speranţa la care sunt chemaţi, la fel trebuie să procedăm şi noi. Să ne rugăm pentru a înţelege speranţa pe care ne-o dă Cuvântul făcut trup.

Numele de creştin şi de fiu al lui Dumnezeu implică în acelaşi timp şi datoria de a da mărturie aşa cum Ioan Botezătorul a făcut-o. El era convins că Isus Cristos este “cel care trebuia să vină” şi a făcut o invitaţie la convertire, la credinţă, pentru a participa la o naştere asemănătoare cu a lui Cristos, adică “născut din Dumnezeu”. Să nu aşteptăm pomană, dar să dăm mărturie şi noi, arătând prin credinţa noastră că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul făcut carne, care a venit să ne aducă bucuria mântuirii, bucuria împlinirii noastre în el.

Adrian IŞTOC

 

* * *

 

Duminica a II-a după Crăciun

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Trebuie s-o recunoaştem că atunci când pronunţăm cuvântul “Dumnezeu”, noi nu ştim niciodată exact ce înseamnă. Pentru că nu putem şti exact “cum este” cel pe care-l numim Dumnezeu. Iată de ce ar trebui să fim ceva mai prudenţi atunci când pronunţăm acest cuvânt. “Pe Dumnezeu nu l-a văzut nimeni vreodată…”.

Poate că ar părea straniu, dar, într-un anumit sens acesta este lucrul cel mai important pe care ni-l învaţă religia creştină… Să nu ne lăsăm niciodată înşelaţi de prezumpţia că avem idei prea clare despre “cine este” şi “cum este” Dumnezeu!

Dar realitatea şi mai paradoxală pe care ne-o propune credinţa creştină este aceea de a ne face o idee despre adevărata identitate a lui Dumnezeu pornind de la un om.

Deci nu de la conceptul abstract al “fiinţei umane” în general. Pe această cale se ajunge numai la imaginarea de “idoli”, adică de idei şi reprezentări ale lui Dumnezeu sau ale anumitor divinităţi, făcute mai mult sau mai puţin imagine şi asemănare a omului… Sau ne oprim la primul pas, pentru a spune: Dumnezeu nu este un om, Dumnezeu nu este ca un om…

Creştinismul ne spune că maximul la care noi putem ajunge în cunoaşterea reală despre Dumnezeu se află şi se poate recunoaşte în cuvântul, în istoria şi în persoana acelui om în carne şi oase care a fost Isus din Nazaret.

Evanghelia lui Ioan ne învaţă că acest om nu era numai un “maestru” religios foarte luminat şi înţelept; şi nu era numai un “profet”, un interpret mandatat prin cuvântul şi voinţa lui Dumnezeu. Sfântul Ioan ne spune că acest om era însuşi “Cuvântul” lui Dumnezeu, întrupat într-o existenţă istorică şi concretă (cea a lui Isus din Nazaret).

“Cuvântul”, adică tot ceea ce Dumnezeu are de spus oamenilor. Dar “cuvântul” este expresia şi forma concretă a “gândirii”… Şi acum iată: Evanghelia lui Ioan ne spune că gândirea şi cuvântul lui Dumnezeu pot fi recunoscute într-un mod autentic tocmai în acel om, născut la Betleem cu aproximativ 2000 de ani în urmă, care a trăit în Palestina şi a murit la Ierusalim pe timpul lui Ponţiu Pilat.

“Cine era” acel om – ne spune sfântul Ioan – nu se poate descrie spunând pur şi simplu ce a făcut, ce a spus şi ce i s-a întâmplat între naştere şi moarte. Pentru a identifica în adevăr – dincolo de aparenţele cele mai imediate – “cine era” într-adevăr acel om, trebuie să depăşim limitele care definesc identitatea umană comună; şi trebuie să apelăm la însăşi realitatea lui Dumnezeu. Aşa ne spune Evanghelia.

Dar în acest caz ne dăm imediat seama de faptul că ale noastre cuvinte precum şi gândirea noastră, sunt insuficiente pentru a spune ceva “corect” referitor la Dumnezeu.

Sfântul Ioan afirmă că acel copil, născut la Betleem din Maria, în realitate este “Cuvântul” care “s-a făcut trup”. Şi ne spune că “Cuvântul” încă de la început, încă mai înainte de începutul lumii, “era la Dumnezeu şi era Dumnezeu”. În felul acesta ne spune că “Cuvântul” aparţine exact realităţii lui Dumnezeu: nu este o creatură (nici un înger, nici un extra-terestru…); cu atât mai puţin, nu este un “alt” Dumnezeu. Dar în acelaşi timp “Cuvântul” nu se identifică pur şi simplu cu Dumnezeu, şi nici vice-versa…

Aceste termen, “Cuvântul” (în greceşte “logos”), vrea să arate în acelaşi timp, în raportul lor reciproc, “gândire-şi-cuvânt”. Sfântul Ioan ne spune că Isus din Nazaret este în realitate “Cuvântul făcut trup”, adică Gândirea şi Cuvântul lui Dumnezeu în persoană, în forma istorică a unei existenţe umane concrete. Şi pentru a exprima oarecumva “cine este” Cuvântul în raport cu Dumnezeu, îl mai numeşte şi într-un alt mod: “Fiul” unic născut al Tatălui. Aşa cum obişnuit spunem şi în Crez: “Născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat…”. Tocmai acel om, Isus din Nazaret.

Desigur că reflecţia asupra acestor realităţi este grea, oboseşte, cere efort… Dar sunt lucruri aşa de mari încât merită să ne gândim măcar câteva momente. Altfel riscăm să ne numim “creştini” fără ca să ştim măcar ce înseamnă aceasta.

A fi creştini înseamnă a recunoaşte în Isus Cristos pe “Cuvântul făcut trup” şi să căutăm prin el adevărul lui Dumnezeu, dincolo de gândurile şi multele fantezii umane în această privinţă.

Şi de asemenea înseamnă a recunoaşte că întreaga existenţă omenească este constitutiv situată în orizontul lui Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu, prin care a fost creat întregul univers, izvorul oricărei “vieţi”, “lumină adevărată”, venit în lume “ca să lumineze” destinul fiecărui om.

 

* * *

 

Retrospectivă asupra Naşterii Domnului

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Pentru a ne convinge de existenţa istorică a lui Isus, sfântul apostol Ioan ne vorbeşte ca un martor ocular, ca unul care l-a văzut cu ochii săi, l-a atins cu mâinile sale, l-a ascultat cu urechile proprii (cf. 1In 1, 1-3), l-a văzut locuind între oameni, împărtăşind cu ei aceeaşi viaţă; în acelaşi timp a putut contempla slava lui: pe Tabor, în apariţiile de după Înviere, la Înălţarea la cer. Apostolul vrea ca toţi să credem în Cristos, Cuvântul întrupat, ca toţi să-l primim şi din plinătatea lui să primim har peste har (In 1, 16).

Pe Dumnezeu îl putem cunoaşte prin atributele sale (veşnic, pretutindeni, atotputernic, atotştiutor, sfânt şi drept; (cf. Catehism) şi prin însăşi viaţa sa.

Prima lectură (Sir 24, 1-4. 12-16) încearcă să ne facă a-l cunoaşte pe Dumnezeu printr-un atribut al său: înţelepciunea personificată sau atotştiinţa divină. De factură cosmică şi transcendentală, înţelepciunea a venit să locuiască în Israel şi şi-a fixat cortul în Ierusalim. Din acest motiv, Israelului, adică adunării Celui Preaînalt, ea îi adresează un discurs ca în prezenţa Dumnezeului atotputernic. Deşi pare personificată, înţelepciunea apare în faţa poporului ca un nor care acoperă pământul, în acelaşi fel în care Duhul acoperea suprafaţa haosului la începutul creaţiei (Gen 1, 2). Dar, înainte de a se arăta oamenilor, înţelepciunea preexista lângă Dumnezeu, adică îşi avea locuinţa pe înălţimile cele mai mari, pe un tron susţinut de nori în formă de coloană. Apoi ea a plecat în lume să-şi caute un loc printre muritori. În cele din urmă a primit poruncă de la Dumnezeu să se stabilească în Iacob, spre a deveni proprietatea şi moştenirea Israelului. Această locuire în mijlocul oamenilor nu-i atinge cu nimic transcendenţa, fiindcă este destinată să subziste pentru toată veşnicia. În Israel, înţelepciunea îşi împlineşte misiunea în locuinţa sfântă din Sion. Ea a inspirat poporului ales o liturgie vrednică de sfinţenia lui Dumnezeu. Această alegere divină şi această prezenţă a înţelepciunii au făcut din Ierusalim o cetate aleasă. Inţelepciunea îşi încheie discursul său invitându-i pe evrei să se sature cu fructele sale (cf. Mt 11, 28).

Dacă numai însăşi meditarea înţelepciunii îi poate ferici pe oameni, cu cât mai mult îi va ferici posedarea bunurilor sale care sunt mai dulci decât mierea! Aceste delicii nu se vor termina niciodată: cu cât sunt primite mai mult, cu atât mai mult sunt dorite (cf. CBL p. 535-536).

Aceleaşi lucruri minunate se pot spune despre oricare atribut divin.

În Noul Testament avem mai mult decât personificarea unui atribut divin: Înţelepciunea lui Dumnezeu se prezintă ca Persoană divină, nu în mod alegoric, ci în chipul cel mai real şi concret, este Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cel care întrupează întreaga înţelepciune a Tatălui, este cu adevărat înţelepciunea lui Dumnezeu (1Cor 1, 24). In Cristos, Înţelepciunea divină ia trup omenesc, locuieşte între oameni şi le descoperă, mai mult decât atributele, misterele intime şi-i călăuzeşte direct spre Centrul vieţii. Nu se mai pune problema unei revelaţii care să se oprească pe plan intelectual, ci de a pătrunde în viaţa divină atât de adânc încât să-i facă pe oameni fiii lui Dumnezeu, cum spune sfântul Paul predestinându-ne să fim fiii săi adoptivi prin Isus Cristos (Ef 1, 4-5).

În timp ce sfântul Paul ni-l prezintă pe Cristos ca înţelepciunea lui Dumnezeu (1 Cor 1,24) sau ca strălucirea slavei lui Dumnezeu (Evr 1, 3), sfântul Ioan evanghelistul ni-l prezintă în calitate de Cuvânt al lui Dumnezeu, termen care exprimă concomitent atât gândul cât şi cuvântul lui Dumnezeu.

După cum am mai afirmat-o şi la liturghia din ziua de Crăciun, Ioan ne arată că veşnicia, personalitatea şi divinitatea Logosului sunt trei funcţii esenţiale şi nu simple speculaţii filozofice. El a voit să pună o bază solidă faptului şi în a ne da un ultim argument pentru ce Cuvântul ne-a putut vorbi despre viaţa intimă din Dumnezeu: puterea revelatoare şi mântuitoare a Cuvântului îşi au fundamentul în originea şi natura Cuvântului însuşi, fiindcă funcţia sa din sânul Preasfintei Treimi este aceea de a vorbi, de a arăta adevărul în toată realitatea sa, deoarece, fiind imaginea desăvârşită a Tatălui, cunoaşte tot adevărul lui Dumnezeu şi prin fiecare faptă ne relatează că Dumnezeu este iubire (1In 4,8.16). Acest adevăr esenţial are menirea să ne facă fericiţi. (cf. CBL p. 1304).

Dumnezeu, fără întruparea Fiului, ne-ar fi putut fi un foarte bun, excelent, profesor de divinologie, adică să ne înveţe tot ce este mai frumos despre atributele sale şi ar fi putut realiza cu omul cel mai bun raport de cultură, ştiinţă, economie, artă etc. În acest caz, omul ar fi putut deveni mai învăţat, mai savant, însă nu mai bun ca om. Numai prin întruparea Fiului Dumnezeu poate realiza cu omul un raport organic, viu, intim, bazat pe însăşi viaţa sa care singură poate schimba viaţa omului, îl poate face mai om. Dacă Einstein, care atâţia ani s-a străduit să afle formula după care Dumnezeu a creat lumea din nimic, ar fi aflat-o, putea deveni cel mai mare om de ştiinţă din toate timpurile, ,putea deveni un creator din nimic, dar fără să devină alt om, mai bun, ci, poate, chiar mai rău, fiindcă ştiinţa umflă, umple de sine, de mândrie, de egoism şi orice patimă. Numai întruparea Cuvântului ne oferă «C H E I A V I E Ţ I I D I V I N E» care ne poate face adevăraţi, nu numai oameni, ci chiar fii ai lui Dumnezeu pentru veşnicie. Deşi orice comparaţie şchiopătează, voi afirma, spre a înţelege mai bine, că întruparea lui Cristos constituie legătura vitală dintre supranatural şi natural; fără el, omul nu poate avea viaţă supranaturală, chiar dacă ar încerca să-şi construiască propria viaţă după toate atributele divine.

Datoria noastră?

Ne-o arată apostolul Paul în lectura a II-a (Ef 1, 3-6. 15-18): de a-l binecuvânta pe Dumnezeu, adică de a-i fi recunoscători, de a-i mulţumi din toată inima şi de a deveni mulţumitori.

Binecuvântat să fie Dumnezeu. Aceste cuvinte amintite de sfântul Paul constituiau răspunsul la un imn de laudă pe care primii creştini îl cântau la începutul acţiunilor liturgice.

Şi noi suntem acum la începutul acţiunilor liturgice şi avem aceeaşi datorie de a-l binecuvânta pe Dumnezeu din următoarele motive, pe lângă cele expuse mai sus: Dumnezeu ne-a chemat la adunarea sfântă, el are iniţiativa ca noi să fim împreună; el ne dă harul armoniei; el ne inspiră acţiunile sacre: ne dechide inimile spre rugăciune, meditaţie, contemplaţie; el ne adresează cuvântul său şi-l luminează prin Duhul Sfânt; el rămâne cu noi; el ne binecuvântează, ne face mulţumiţi cu Cristos, în Cristos şi pentru Cristos, fiindcă însăşi Mama cerească de sus ne binecuvântează cu pruncul Isus.

Dumnezeu ne adună, nu numai să ne binecuvânteze, să ne facă mulţumiţi, ci vrea ca prin noi cei mulţi împreună, să binecuvânteze toate popoarele, să le mulţumească şi această mulţumire să treacă prin noi. Spune sintagma: Cine intră în moară se umple de făină, la fel: cine intră în binecuvântarea lui Dumnezeu pentru toate popoarele se umple de toată binecuvântarea, de toată mulţumirea.

Înţelegem acum rostul adunărilor duminicale şi festive?

Ne-a ales ca să fim sfinţi şi neprihăniţi în faţa sa, ca prin noi să mulţumească sufletele tuturor oamenilor. Alegerea noastră nu se datorează planurilor sau înţelepciunii umane, mărginite, ci planului din veci al Tatălui, dinainte chiar de a crea lumea. Nu avem motiv de mândrie, ci de bucurie, fiindcă am fost predestinaţi să fim Biserica lui Cristos, Trupul său mistic, care nu ne răpeşte libertatea, ci ne măreşte capacitatea de a împărtăşi pe alţii cu darurile primite, cum se spune: Dar din dar se face rai.

Ruga apostolului Paul pentru credincioşii săi era aceea ca Dumnezeu să le lumineze ochii inimii, ca fiecare să-l poată vedea pe aproapele său care este în necaz, în suferinţă, să-l iubească şi să se străduiască a-l mulţumi în Cristos, fiindcă numai acela care are ochii deschişi pentru caritate va vedea lumina învierii. Învierea este şi speranţa noastră în Cristos, menită să ne mulţumească în veci. Adunarea duminicală ne dă garanţia învierii. Cine nu participă cu întreaga fiinţă la această adunare, se autoexclude de la învierea fericită, fiindcă pierde «Cheia vieţii divine».

Pentru a fi veşnici, trebuie să fim înţelepţi în Cristos. Amin.

 

* * *

 

Duminica a II-a după Crăciun (pt. copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Crăciunul meu nu a fost niciodată aşa. Familia mea nu a fost niciodată o familie unită, ci dezbinată şi niciodată corectă. Nu este senină niciodată: mereu toţi sunt trişti, zburători, niciodată nu sunt acasă, nu organizează nici o sărbătoare. De Crăciun, acelaşi lucru. Nu se mănâncă panettone, nici paste, nici îngheţate şi nici specialităţi. Aş vrea să fiu o fetiţă bună, dar nu sunt; şi aceasta din cauza familiei mele; de altfel, cred că aş fi mai bună, mai educată, nu aş fi violentă cu colegele mele, ci ca toţi ceilalţi copii.

Nu ştiu dacă familia mea m-a învăţat bine sau rău. Nu voi şti niciodată. Dar mi se pare că îmi dau seama ce este rău. Doar mama mea mi-a oferit puţină iubire. Tatăl meu, în schimb, nu m-a învăţat să trăiesc în bine, ci în rău. Vreau să sărbătoresc naşterea Pruncului Isus pentru că vine să aducă pace pentru copiii săraci, da, săraci ca mine.

Aş vrea să ştiu dacă ceilalţi copii sunt trişti aşa cum sunt eu. Nu, nu cred, cred că toţi sunt mai calmi, sunt mai mult iubiţi de taţi.

Eu merit, zice el, doar înjurături, şi cred că numai el ştie acele înjurături urâte care mă fac să mă simt rău de fiecare dată când le aud.

Doar mama mea îmi acordă puţintică afecţiune şi iubire. De la ea nu am primit niciodată nici o palmă şi, când tatăl meu mă bate, o doare şi pe ea.

Aş vrea să plec de acasă pentru că nu vreau să mai aud înjurături şi învăţătoarea mi-a promis că vorbeşte cu asistentul social pentru că vreau să merg la colegiu”.

2. Tema

Vreţi să îl vedeţi pe Dumnezeu, priviţi la Pruncul Isus: chip vizibil al Tatălui.

3. Mesajul zilei

Dumnezeu este spiritual şi invizibil. Pentru că nu este material, nu poate fi văzut cu ochii noştri. Dar mare este dorinţa tuturor oamenilor să îl vadă pe Dumnezeu.

Era un soldat din Legiunea lui Pompei. Mărşăluise cu el pe toate drumurile imperiului roman, din Occident până în Orient. Avea mult curaj; dar, când gândul misterului vieţii îi intra în inimă, devenea de-a dreptul superstiţios.

Se rugase idolilor romanilor; acum se ruga zeilor popoarelor barbare din Orient. În sfârşit, cu Pompei mărşăluia spre Ierusalim. Murea de dorinţa de a se ruga Dumnezeului evreilor, despre care toţi cântau imnuri minunate. Dar în Palestina nu a găsit nici un templu; doar locuri sacre de întâlnire pentru ascultarea cuvântului şi pentru rugăciune, numite sinagogi. Toţi îi spuneau că doar în Oraşul sfânt este templul lui IHWH. Au trecut luni întregi de asediu. În sfârşit, Ierusalimul se predă.

Cu sabia în mână, intră în minunatul templu, una dintre cele şapte minuni ale lumii, inima misterioasă a religiei ebraice. În sfârşit, putea să îl vadă pe Dumnezeul evreilor!

Deziluzie!

În locul cel mai sfânt este un întuneric profund. Se aprind făclii. Camera cubică este goală. Şi statuia minunatului Dumnezeu? Probabil au ascuns-o. Îl opreşte cu brutalitate pe un preot prizonier. Porunceşte: “Unde l-aţi pus pe Dumnezeul vostru?” Preotul răspunde solemn: “IHWH, Domnul cerului şi al pământului, este prea mare pentru a fi reprezentat de o statuie; este prea sfânt ca să ni-l putem imagina; este prea misterios pentru a fi văzut; este prea viu ca să fie închis. IHWH, Domnul, este dincolo de toate: este spiritual, invizibil, unic. De aceea, el vine cu noi, prizonierii, în toate părţile lumii”.

Dumnezeul evreilor, adevăratul Dumnezeu, nu are o formă umană: este duh.

Atunci cum îl vom cunoaşte? Cum să ne imaginăm chipul lui? Isus ni-l revelează: Dumnezeu are chipul iubirii unui tată care are braţele deschise, care vrea să se ofere pentru a ne face fericiţi.

În Isus a apărut bunătatea lui Dumnezeu pentru a rămâne mereu cu noi.

- Pruncul Isus poartă pe chipul lui trăsăturile minunate ale Tatălui. El este un Dumnezeu care poate fi văzut, care poate fi îmbrăţişat, care poate fi iubit.

- Iubirea lui ne uimeşte.

- Isus nu găseşte loc la Betleem. Cei săraci îl recunosc, bogaţii nu. Cei îndepărtaţi îl recunosc, cei apropiaţi nu. Măgarul şi boii îi sunt apropiaţi; astăzi, mulţi rămân departe de el.

- Şi totuşi, el ne-a iubit cu adevărat! Nu a “luat” trup, ci “a devenit” trup, copil, fiu al Mariei.

- Nu este un principe care ne trimite haruri din cer; este un prieten care stă într-adevăr lângă noi: se naşte, trăieşte, suferă ca şi noi, pentru a ne înţelege şi ajuta mai bine.

4. Exemple

a) Cazimir, rege al Poloniei, solicita marşul infanteriei: el, pe cal, îi îndemna pe soldaţi să meargă mai repede. Un soldat curajos a strigat:

- Ştiţi să vorbiţi frumos, maiestate, stând pe cal, în timp ce noi, sărmanii soldaţi, mergem pe jos!

Mărinimosul rege a înţeles, a coborât de pe cal şi a spus:

- Iată, acum mergem toţi pe jos! Să mergem împreună!

Fiul lui Dumnezeu, făcându-se om ca şi noi, merge cu noi şi ca noi.

b) Se povesteşte despre Abraham.

Abraham se apropia din zi în zi de adevăratul Dumnezeu; se îndepărta astfel de idolii falşi. De aceea, tatăl lui l-a condus în faţa regelui Nimrod.

Regele l-a întrebat pe Abraham:
- De ce nu adori idolii?
Abraham a răspuns hotărât:
- Pentru că focul îi arde.
- Atunci, adoră focul!
- Mai curând ador apa, capabilă să stingă focul!
- Atunci, adoră apa.
- Nu! Mai curând ador norii, din care cade apa, a răspuns Abraham.
- Atunci, adoră norii, a insistat regele Nimrod.
- Nu, pentru că vântul este mai puternic decât ei şi îi împrăştie.
- Atunci, adoră vântul care suflă.
- Dacă vântul ar fi Dumnezeu, a continuat Abraham, ar trebui să îl adorăm pe om, care are suflul respiraţiei.
- Atunci, adoră omul!
- Nu, pentru că, totuşi, moare.
- Atunci, adoră moartea.
Şi, în sfârşit, Abraham a putut încheia:
- Singurul care trebuie adorat este stăpânul vieţii şi al morţii. Acesta este singurul meu Dumnezeu!

c) Biserica a conştientizat, de peste 150 de ani, puterea misionară a copiilor. S-a întâmplat în Franţa în prima jumătate a anilor 1800. Misionarii din China scriau îngrijoraţi de condiţiile copiilor care erau ucişi imediat după naştere, din cauza sărăciei în care se zbăteau familiile. Episcopul francez Charles Fobin de Janson a încercat să-i antreneze pe adulţi în problema celor mici; dar adulţii au atâtea de făcut, şi atunci s-a adresat copiilor din dieceza sa.

Episcopul a prezentat situaţia copiilor care mureau fără să primească Botezul şi i-a întrebat pe copii dacă erau disponibili să îşi asume datoria de a-i salva pe copii. S-a născut în acele momente un program care sfidează secolele: “Copiii îi ajută pe copii”. Copiii l-au întrebat pe episcop cum puteau să intervină şi sfântul episcop le-a cerut un “Bucură-te, Marie” pe zi şi un bănuţ pe lună. A fost primul pas pentru o solidaritate care nu a cunoscut sfârşitul niciodată. Copiii misionari îndeplinesc astăzi în lume “o slujire pentru Bisericile locale pentru a-i ajuta pe educatori să trezească progresiv în copii o conştiinţă misionară universală şi pentru a-i conduce spre o comuniune spirituală şi materială cu copiii din regiunile şi Bisericile cele mai sărace. Încă de la origine, Opera a contribuit la înflorirea unor vocaţii misionare” (Statutele PPOOMM).

 

* * *

 

Acea înţelepciune care nu se învaţă din cărţi

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

În genunchi, vă rog

Ar fi cazul să stingem luminile noastre culturale pretenţioase, să încetăm de a gargarisi formule strălucitoare, să înghiţim tabla înmulţirii a ştiinţei noastre, să distrugem penele de păun ale unei erudiţiei satisfăcute, să întrerupem declamarea poeziilor rafinate, să retezăm recitarea jaculatoriilor ideologice, să reducem la tăcere bâlbâielile filozofice, să nu fim găsiţi cu tratate teologice grele în mână. Şi chiar să ne aşezăm în genunchi.

Înţelepciunea care “vine de sus” (prima lectură) este primită “de jos” într-o atitudine de umilinţă, simplicitate şi adoraţie.

Înţelepciunea care iese “din gura celui Preaînalt” cere ca noi să închidem gura noastră. Înţelepciunea “care în adunarea celui Preaînalt deschide gura” risipeşte inevitabil cenaclurile celor învăţaţi şi convoacă adunarea, destul de puţin calificată, a celor mici. Înţelepciunea care “a oficiat în cortul sfânt” nu se pretează să oficieze liturgii intelectualiste, ci doreşte să se includă în celebrarea vieţii. “Duhul înţelepciunii” pe care îl invocă Paul pentru creştinii din Efes nu serveşte ca să se prezinte pe scenele mundane, sau pe catedrele prestigioase, sau pe camerele de televiziune, ci “pentru a ne face să înţelegem la care speranţă am fost chemaţi”. Înţelepciunea, deci, ne este dată pentru a descoperi sensul vocaţiei proprii şi spre slujirea speranţei.

Unde nu o găsim

“Creatorul meu m-a făcut să întind cortul…” Este dificil de a localiza acest cort. Mai uşor este a stabili unde nu-l putem găsi.

Este inutil de a merge să-l căutăm în academii, în şcolile speciale, în bibliotecile cele mai mari, nici cu atât mai puţin scotocind în librării. Cu cât aleargă mai mult degetele pe tastatura computerelor celor mai sofisticate, sau răsfoim paginile enciclopediilor monumentale, cu atât înţelepciunea nu apare aici.

Înţelepciunea nu trebuie confundată cu erudiţia, şi nici cu cultura. Isus este înţelepciunea întrupată. Dar nu este în mod necesar cultura. Vai, când creştinismul se reduce la actul cultural. “Cei inteligenţi” cărora Tatăl le-a ţinut ascunse secretele sale, aleg, oferă soluţii la anumite probleme, elaborează mentalităţi şi comportamente care nu coincid aproape niciodată cu înţelepciunea din Evanghelie. Modul de a trăi conform Predicii de pe Munte nu este desigur stilul de viaţă după regulile prudenţei umane distilată în laboratoarele celor docţi.

A fi inteligenţi după înţelepciunea “revelată” de Cristos, nu este aceeaşi cu a fi inteligenţi conform lumii. Dimpotrivă: când cineva inspiră comportamentele sale din această înţelepciune, este descalificat, luat în râs, considerat ca un nepregătit, sau de-a dreptul nebun. Un profesor universitar, un mare teolog, reuşeşte uşor să strivească sub greutatea ştiinţei sale un ţăran analfabet. Dar înţelepciunea poate sta foarte bine de partea ignorantului, şi nu în mod necesar de partea omului de cultură.

Tatăl meu intra în vârful picioarelor, intimidat, admirând camera mea invadată de cărţi. El susţinuse examenele din a cincea elementară la vârsta de treizeci de ani, din cauza muncii.

Dar când deschidea gura şi spunea anumite lucruri – cu ton liniştit, aer modest, şi o voce luminoasă ca şi ochii săi – eu îl ascultam tulburat, şi nu puteam să fac decât să reflectez că acela era rodul a tot ce nu învăţase din cărţi.

Locul înţelepciunii este inima

Înţelepciunea nu se găseşte în mijlocul vorbirii confuze a culturii timpului. Numai tăcerea poate constitui un indiciu al prezenţei sale. Înţelepciunea nu alege desigur ca loc potrivit pentru a întinde cortul său terenul distincţiilor subtile, argumentele, analizele strălucitoare, argumentele de necombătut, definiţiile prăfuite, apologiile învechite, citatele nesfârşite. “Locul” înţelepciunii nu este mintea, ci inima. Nu se posedă înţelepciunea, nici nu se etalează.

Ci ea pune stăpânire pe noi. Şi atunci se renunţă la presupunere, la siguranţa sfruntată, devenim sclavi, modeşti, chiar naturali, se adoptă pasul discreţiei, se ia o atitudine de respect în privinţa conştiinţei altuia. Înţelepciunea nu se cumpără la supermarchetul vanităţilor profesorale, sau de pe ştandurile unde sunt etalate adevăruri prefabricate. Ea caută complicitatea celui mic care este ascuns într-o oarecare parte din noi. Înţelepciunea vine să amestece toate cărţile noastre pretenţioase, să răstoarne construcţiile cerebrale, să clatine schelele noastre pedante, să curme citatele îngâmfate, să încurce cifrele calculelor noastre judicioase. Înţelepciunea care este darul Celui de Sus nu se pretează să facă să strălucească diplomele noastre, să mărească dezinvoltura noastră doctrinală. Vine, în schimb, să ne pună în încurcătură, pentru a ne face să devenim “nevinovaţi”.

Lumina vieţii

Prologul Evangheliei de astăzi sintetizează aventura Cuvântului care se face trup, punând în evidenţă rolul său de viaţă şi, deci, de lumină. Avem astfel aceste trei teme, care se leagă pe rând: înţelepciune-viaţă-lumină. “În el era viaţa / şi viaţa era lumina oamenilor”. Cuvântul lui Dumnezeu (echivalentul Înţelepciunii ieşite din gura Celui Preaînalt) nu are nimic anonim, rece, impersonal, intelectual. Este un Cuvânt plin de viaţă, care posedă o putere vitală.

Şi lumina care oferă – inteligenţei, inimii, întregii persoane – aduce cu sine germenii acestei vieţi care izvorăşte. Viaţă în care sunt incluse diverse realităţi: iubire, bucurie, splendoare, glorie, frumuseţea proiectului divin… Putem să spunem: viaţa este în Cuvânt. Cuvântul este prezentat ca un receptacul, un tabernacol, sânul rodnic al vieţii. Şi acest tabernacol va fi şi caseta luminii pentru oameni.

“…Viaţa era lumina oamenilor”. Fraza, dacă o medităm serios, are urmări incalculabile. Accentul, într-adevăr, este pus pe termenul viaţă. Lumina devine astfel manifestarea, splendoarea vieţii. În această perspectivă, adevărul este viaţa care este revelată, devine prezentă, cognoscibilă şi “experimentată” în Isus. Adevărul, manifestat de Cristos, nu este altul decât experienţa vitală oferită omului. Pentru om, atunci, criteriul adevărului şi al erorii în sensul existenţei nu poate fi dat din exterior, ci depinde numai de fiinţa sa cufundată în curentul vital al Cuvântului. Sunt în el calea şi lumina pentru a ajunge la bucuria esenţială, la plinătatea la care tinde cu toată fiinţa sa.

Viaţa nu se naşte din lumină

“…Şi viaţa era lumina oamenilor”. Acum înţeleg cum se poate citi Prologul invers. Pentru aceasta este cineva care se încăpăţânează să producă viaţa prin intermediul luminii (şi nu stăm să cercetăm, pentru Dumnezeu, despre ce lumină este vorba). Cineva care se gândeşte că ajunge să înghiţim cuvinte, formule, scheme doctrinale, sloganuri, reţete moralistice, fraze gata făcute, programe convenţionale, pentru a face să ţâşnească viaţa.

Nu. Viaţa nu se naşte din lumină (din acea lumină anemică, apoi…), ci numai din viaţă. Şi chiar dacă se încearcă în mod abuziv a defini ca viaţă acele rezultate, viaţa în realitate este altundeva. Aceea este o aparenţă de viaţă, o palidă imitare a vieţii. Este un scenariu unde se mişcă atomi sau marionete, dar nu se dezvoltă aventura riscantă şi exaltantă a vieţii. Este o casă unde totul este riguros la locul său, totul funcţionează cu o regularitate impecabilă, dar care este depopulată, lipsită de viaţă.

Vă rog, să nu schimbăm organizarea, aparatele, încadrarea, ordinea formală, cu viaţa. Viaţa este altceva. Viaţa este Altul. Schema noastră prea adesea este: lumina (rece şi anemică) care ar trebui să dea (cel puţin în intenţii) viaţa, şi care în schimb produce o viaţă aparentă, hibernantă, mumificată. Aceea a lui Ioan este: plinătate de viaţă-lumină-viaţă. Pentru Ioan lumina se naşte din Viaţă şi produce viaţă. Nu este desigur vina sa dacă noi ne încăpăţânăm să citim Prologul pe dos…

Biserica, locul vieţii

“Viaţa este cea care se răspândeşte şi crează spaţiu, lumina care ia în posesie spaţiul creat” (A. Von Speyr). Absenţa vieţii, este egală cu absenţa luminii. Viaţa micşorată, sărăcită, este egală cu lumina redusă. Trebuie să dilatăm spaţiile, să trăim în plinătate, pentru a fi cuprinşi de lumină. Adevărul caută un om viu, nu o mumie, nici cu atât mai puţin un codex. Şi Biserica, dacă vrea să facă să acceptăm lumina lui Dumnezeu, trebuie să se preocupe, înainte de toate, să creeze oameni vii, să devină vizibilă, să experimenteze viaţa.

Atunci când Biserica se mulţumeşte cu funcţionarea, ordinea, disciplina, merge împotriva vieţii, şi deci stinge lumina, se aşază în afara adevărului. Chiar Biserica, înainte de a fi lumina lumii, are datoria de a fi “viaţa”, nu instituţia, structura, organizarea. Biserica, deci, este locul vieţii. O Biserică în care nu se roagă, nu se alimentează din Cuvânt, nu este cufundată în ambientul vital al contemplaţiei, şi nu participă la viaţa reală a oamenilor, greşeşte inexorabil misiunea proprie: nu va putea să fie niciodată lumina lumii. Lumina adevărului emană numai din splendoarea vieţii. Acolo unde viaţa este amorţită, nu va mai fi loc pentru adevăr.

Doamne, dă-mi lumina ta când totul este prea clar…

Doamne, dă-mi curajul şi umilinţa – care este expresia cea mai eroică şi mai necesară decât curajul – de a invoca, de a căuta, de a aştepta cu răbdare lumina Cuvântului tău pentru situaţiile cele mai normale şi previzibile ale existenţei mele. Am nevoie de acea lumină acolo unde mă simt sigur, dezinvolt, capabil de a o descoperi singur. Acolo unde meseria neutralizează inima, obişnuinţa expulzează fantezia, unde cele văzute deja, sau programate deja exclud surpriza.

Nu spun că sunt în stare de a mă descurca singur în împrejurările excepţionale. Dar împrejurările excepţionale sunt, tocmai, excepţionale. În timp ce eu trebuie să fac în continuu socotelile cu cele normale, care se repetă, cu termenii cunoscuţi. Şi pentru aceasta am nevoie de viaţa-lumina ta, pentru a nu mă rătăci în geografia prea des folosită, pentru a nu greşi socotelile pe care, vai, ştiu să le fac chiar foarte bine, pentru a nu face banală existenţa mea, pentru a nu ignora lumina care emană din obiectele familiare şi care, tocmai pentru că sunt în permanenţă sub ochi, risc să nu le mai observ.

Am nevoie de lumina ta pentru a înţelege persoanele pe care le cunosc cel mai bine. Pentru a recunoaşte persoanele ale căror chip le cunosc de atâta timp. Pentru a observa prezenţa celor care stau împrejurul meu. Pentru a mă opri în cazul că nu mă interesează. Pentru a începe să înţeleg tipul pe care l-am clasificat deja. Pentru a înfrunta problema deja rezolvată…

Doamne, dăruieşte-mi lumina Cuvântului tău pentru alegerile prea uşoare, pentru hotărârile cele mai simple, pentru cazurile care sunt deja clarificate, tratate exhaustiv şi rezolvate cu autoritate în cărţi, pentru răspunsurile prea scontate, pentru soluţiile prevăzute pe larg.

Doamne, trimite-mi urgent lumina ta atunci când totul apare prea clar. Cuvântul tău, sunt sigur, va modifica profund orizonturile comune în care eu mă mişc. Nimic nu va fi uşor, simplu, scontat. Totul va fi nou şi riscant. Cuvântul tău, cu lumina sa orbitoare, va împresura lumea casnică pe care o cunosc, şi mă va introduce în descoperirea inedită, va face să strălucească posibilităţile încă neexplorate. Domne, îţi cer să-mi trimiţi Cuvântul tău care luminează, pentru ca să pot în sfârşit să descopăr, să inventez lumea în care trăiesc, epuizată de o folosire lipsită de lumina ta.

“…Şi viaţa era lumina oamenilor”. Doamne, eu sunt unul dintre atâţia oameni – şi totuşi unic – care are nevoie de lumina ta în orice moment, pentru a nu muri din insuficienţa luminii. Lumina ta este pâinea mea de fiecare zi, aerul pe care îl respir, iubirea fără de care rămân înţepenit în întuneric… Îmi trebuie absolut lumina ta. Pentru că, alt fel, ştiu totul şi nu înţeleg nimic. Cunosc toate căile pentru a nu ajunge…

 

* * *

 

Duminica a II-a după Crăciun (B) (audio)

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Bogdan Herciu
Unde: Catedrala romano-catolică din Iaşi
Când: 4 ianuarie 2009

 

Puteţi descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.